Georges Dumezil

PERSPECTIVE.

Astfel se încheie comentariul nostru neîntrerupt la biografia fabuloasă a i Yayăti: s-a suit din nou la cer cu nepoţii săi şi, după câte ştim, n-a mai borât. Ce învăţăminte ne lasă oare pe pământ?

N-am rezolvat 'problema lui Yima-Yama', dar i-am îmbunătăţit formulaa şi am adunat elemente pentru unele soluţii. Fie prin buna păstrare a stării lo-iranice, fie printr-o sinteză proprie Iranului, Yima reuneşte în sine trei uri, unul mitic şi două epice, care, în India, sunt întrupate în personaje stincte.

1. Prin acel vara subteran pe care l-a construit şi în care a instalat, în aătate şi fericire, pentru un timp fără sfârşit, în orice caz dincolo de un fârşit al lumii' prevăzut, exemplare alese din omenire, însoţite de exemplare i toate animalele şi din toate plantele posibile, este într-adevăr omologul îonimului lui indian, Yama, rege al fericitei împărăţii a morţilor. Numai că eastă amintire a unui *Yama indo-iranic domnind asupra unei societăţi omeşti din lumea de dincolo a fost alterată şi sărăcită de ideile zoroastriene spre viaţa post-mortem, prin concurenţa cu alt 'sfârşit al lumii' şi cu alt paradis' mai direct mazdeene, în sfârşit prin faptul că Yima a fost substituit, patron statornic al lăcaşului subteran, de către un fiu al lui Zoroastru, pe îd lui nu i-a mai rămas decât funcţia de a-l construi şi de a-i introduce acolo cei îndreptăţiţi.

2. În restul carierei sale, care e o domnie pământească, Yima prezintă trăsuri dintre care unele amintesc de indianul Vasu Uparicara, altele de indianul lyăti, ei înşişi analogi, de altfel, în mai multe puncte.

A) Lui Vasu Uparicara ca şi lui Yima-j amsâd, bunăvoinţa zeilor le permite circule prin văzduh într-un car de cristal; ca şi Yima, el întemeiază cu îastă ocazie marea sărbătoare anuală a 'deschiderii timpului'; ca şi Yima, pierde privilegiile ca urmare a unui păcat clasificat drept minciună; ca

Ma, e amestecat, de partea celor care pierd, în certurile asupra legitimităţi1 nsumului de carne. ' b) Yayăti, ca şi Yima, e cel mai bun exemplu al tipului 'primului rege sensul dat de Arthur Christensen acestui cuvânt. În moduri diferite, dar livalente, reglementează fie popularea progresivă, fie divizarea şi adminlS' irea lumii; şi Yayăti face în propria lui comportare sinteza, iar în comp01, ' „ea nepoţilor lui analiza funcţiunilor pe care Yima-Jamsid le exteriorizează crearea claselor sociale corespondente.

Dar rezultatul cel mai important al comparaţiilor noastre indo-iranice referă la păcatele acestor regi, ale lui Yayăti şi Vasu Uparicara, pe de o par ale lui Yima, pe de altă parte1. Păcatele lui Vasu şi Yima, cu excepţia a n variante aberante, provoacă dintr-o dată distrugerea lor totală, fără recurs s remediu. Al lui Yayăti este, dimpotrivă, reparat şi anume printr-o procedu trifuncţională foarte interesantă. După ce toată viaţa a adunat merite în folosir generoasă a bogăţiei, în vitejia biruitoare, în practicarea sacrificiilor şi în re pectarea adevărului, Yayăti trăieşte în cer, în fericire. Dar are un gând de orgoli care, într-o clipă, îi consumă toate meritele şi-l aruncă spre pământ, spre 'iad pe pământ'. E salvat totuşi: cei patru nepoţi împreună virează în contul 1 meritele pe care le-au dobândit unul în folosirea generoasă a bogăţiei, al doile în vitejie, al treilea în practicarea sacrificiilor, al patrulea în veracitate; ei recoi stituie astfel capitalul de merite ale bunicului lor, permiţându-i să se suie di nou la cer. Am amintit referitor la aceasta sfârşitul, paralel şi invers, al poveşt iranicului Yima. Multă vreme perfect virtuos şi purtător de x'ardnah, semm sensibil al bunăvoinţei divine care îi asigură excelenţa la toate nivelurile, aces rege e prins într-o zi de beţia orgoliului, a unui orgoliu care îl face să-l neg pe Dumnezeu, 'să mintă' la maximum. Îndată, x'aranah fuge de la el în tre bucăţi, definite conform celor trei funcţiuni, care se transferă fiecare asupra unu personaj din viitor, făcând din primul un vindecător, din al doilea un eroi victorios, din al treilea un ministru înţelept. Nu revin asupra detaliului compa raţiei, dar trebuie să subliniez un punct important.

* Yima nu păcătuieşte decât o dată şi totuşi 'trei x'ar3nah' (Yast 19) sau 'trei părţi de x'aranah' (Denkart) îl părăsesc. Cum să înţelegem această asimetrie? În 1934, Arthur Christensen a vrut să restabilească, printr-o retuşare, egalitatea numerică dintre cauze şi efecte2.

Dacă Gloria îl părăseşte pe Yima de trei ori, spune el, sau în trei fragmente la trei epoci distincte, singura concluzie pe care o pot trage de aici este că Yima, în legenda avestică, a păcătuit de trei ori. Prima oară, Gloria a fost primită de zeul pactului, Misra, care are legături cu Soarele – Yima era fiul Soarelui. A doua oară, Yima a fost detronat şi alungat de Dahăka, dar Gloria a fost luată de Oraetaona, care a triumfat datorită ei asupra lui Dahăka. Apoi, Yima trebuie să fi redobândit Gloria pentru a treia oară şi să o fi pierdut încă o dată, după care a fost primită de Karasăspa. După cum am spus, găsim seria Yim?

— Dahăka- 0raetaona-Karasăspa în YaLt 5 şi 15, unde eroii din vechime sunt arătaţi aducând jertfe Anăhitei şi lui Văyu. Or, eroul Oraetaona n-a fost considerat, la origine, ca un rege al Iranului sau al lumii întregi, dar şi-a avut mai ţârziu locul în seria primilor regi. Putem deci presupune în mod legitim că, într-o formă a legendei uranice a lui Yima mai veche decât cea pe care o avem noi, Yima îşi recăpăta coroana după ce Qraetaona îl răsturna pe uzurpatorul Dahăka şi că îşi continua domnia până săvârşea o nouă crimă.

În 19o6, în Aspects de la fonction guerriere, am reţinut această idee3. Anabzasem o schemă legendară legată în epopeea indiană de Indra, dar a cărei vechime e confirmată de scandinavul Starkadr-Starcatherus şi de grecul Hera-:'es şi pe care am propus să o numim 'cele trei păcate ale războinicului' j a'm regăsit-o şi în oarecare măsură am îmbogăţit-o în prima parte a acesteicărţi*. Sub forma ei completă, ea are următorul conţinut: un personaj, care e ua războinic sau un viteaz eminent şi, ca atare, e util în general zeilor şi oamezmai sus, p. 641 – 644 şi 662-663 (Yima), 659-660 (Uparicara), 635-636 (Yayăti).

2 Le Type du premier homme. II, 1934, p. 53-54.

3 P. 76-78, 99-101; p. 73-75, 96 – 97 ale ediţiei germane, Aspehte der Kriegerfunktion bei '„ Indogermanen, 1964.

* Mai sus, p. 456 – 460.

Or, săvârşeste totuşi trei păcate succesive, clar separate în timp, unul în fiecar 1 cele trei domenii funcţionale (sacru; morală războinică; bogăţie sau sexuaate); în unele versiuni (Indra, Heracles) fiecare păcat atrage o pedeapsă să ea însăşi în legătură, prin forma sau consecinţele ei, cu domeniul funcţionai păcatului corespunzător şi, după a treia pedeapsă, vinovatul ajunge la o spuiere completă (dacă e zeu), nemairămânându-i decât să piară, de bunăvoie mu (dacă e om). Înţeleasă aşa cum propunea Christensen, legenda nenorocirii Yima mi se păruse paralelă: trei păcate, ale căror diferenţe nu le mai noaştem, dar pe care, după consecinţele lor, le putem presupune funcţionale;: i pierderi, net funcţionale şi anume a celor trei treimi din xvarşnah referitoala religie, la agricultură şi la forţa războinică, atrăgând lichidarea completa personajului; în sfârşit, apropierea celor trei treimi de xvarmah de către trei rsonaje şi ele caracterizate din punct de vedere funcţional (trăsătură care se; ăseşte în legenda lui Indra, în care energia spirituală, forţa şi frumuseţea: rdute de către zeu sunt respectiv absorbite de Dharma, Văyu şi cei doi 'vini, care le vor folosi pentru a-i zămisli pe fraţii Păndava).

Această apropiere avea totuşi două puncte slabe. Întâi, cu o unanimitate ră în dosarele eroice ale Iranului, de la Yast-ul 19 până la Firdousi şi dincolo el, textele nu-i atribuie niciodată lui Yima decât o singură greşeală: cu ce ept să-i impunem mai multe? În plus, erou complet, nu e totuşi propriu-ziş războinic şi păcătuieşte nu atât ca războinic, cât ca 'suveran universal'.

Urmare, în a doua ediţie, revizuită şi completată, apărută în 1970 sub titlul iur et malheur du guerrier5, l-am despărţit pe Yima de celelalte cazuri, pasndu-l pentru discuţia de faţă. Dacă acceptăm datele aşa cum sunt, ajungem: r-adevăr la o deosebire importantă.

Există într-adevăr un paralelism între nenorocirea lui Yima şi cele ale lui dra, în sensul că sunt nenorociri-pedepse, care constau în 'pierderi' şi că îste pierderi se distribuie pe structura celor trei funcţiuni. Dar există o osebire majoră de origine, în definirea vinovatului.

Pe scurt, celor 'trei păcate ale războinicului', ele însele trifuncţionale, li opune păcatul unic, suprafuncţional, al suveranului. Unic, dar ireparabil,: i distruge fie raţiunea de a fi a suveranităţii şi anume apărarea ordinii zate pe adevăr (păcat de minciună), fie suportul mistic al suveranităţilor îeneşti, anume respectul faţă de suveranitatea superioară a zeilor şi sentimtul limitelor pe care le comportă toate delegările ei (păcat de orgoliu).; gele este cumva pândit de unul din aceste două riscuri care, în fond, după m am văzut, se reduc la unitate.

Pateticul acestui risc e diferit de acela al riscurilor care duc la 'păcatele Voinicului': în cazul lui Indra sau în cel al lui Heracles, asistăm la distrurea în trei timpi a fiinţei, printr-un soi de înlănţuire fatală care pare totuşi lasă o şansă – chiar dacă nu e prinsă şi nici uşor de prins – căinţei, abilitării; şi, de altfel, până la ultima greşeală, a cărei pedeapsă o îndură ctt mnitate, Heracles îşi petrece viaţa purificându-se, ispăşind. 'Păcatul unic^al îelui', minciună sau orgoliu, sau orgoliu-minciună, atrage, dimpotrivă, fără eun răgaz sau vreo posibilitate de reparare, lovitura care nimiceşte toate iăcinile şi eflorescentele unei sorţi fericite: la fel iudeo-creştinul Satan, Ibljs 11 Coran, care fusese întâi cea mai nobilă făptură, cea mai bogat înzestrata, chiar cea mai credincioasă.

Această opoziţie dintre păcatul unic al suveranului şi cele trei păcate ale Voinicului este, de altfel, conformă cu naturile diferite ale celor două tip^1

5 P. 75-76, 94-95.

Umane şi cu relaţiile diferite pe care le au cu structura celor trei funcţia Suveranul sintetizează în însăşi fiinţa lui principiile acestor funcţiuni, aşa în un singur păcat al lui, acela care-i este propriu şi care e întotdeauna -l el minciună, impietate, tiranie – o formă de orgoliu, le atinge pe toate dint dată; în timp ce războinicul, situat prin definiţie la un singur nivel al str turii trifuncţionale, nu se pierde total decât dacă perseverează în rău, ds săvârşeşte succesiv câte un păcat împotriva principiului fiecăreia dintre' fui ţiuni, ' adică, în total, trei păcate. Nu trebuie deci presupus, aşa cum a făd Christensen, că într-o formă mai veche a legendei, Yima păeătuia de trei oi Speculaţiile pe care le întrezărim astfel trebuie să fie foarte vechi. Celj n-au nimic de acest fel, pare-se, dar alţi indo-europeni occidentali dau totu mărturie. Dacă acceptăm interpretarea pe care am propus-o acum treizeci j ani asupra legendelor referitoare la cei patru regi preetrusci ai Romei6, carte întâi a lui Titus Livius oferă, pentru opoziţia aici semnalată, o variantă cai nu poate fi întâmplătoare. În mare, semizeul întemeietor Romulus şi preotul-jt rist Numa dau Romei avantajele primei funcţiuni, auspicia, sacra, leges [auspici ritualuri, legi], Tullus Hostilius, regele pur războinic, îi dă avantajele celei d a doua, arma şi ştiinţa bătăliilor; a treia funcţiune, întemeiată pe bogăţie j pe dezvoltarea economică, ia chip, apoi, cu Ancus Marcius. Or, dintre acest patru regi, doi au un sfârşit catastrofal pentru că au păcătuit: Romulus, Tullus Dar păcatele şi catastrofele sunt foarte diferite. Păcat unic, sancţiune unică îr cazul lui Romulus, pe care puterea îl îmbată şi care devine către sfârşit un tiran insuportabil, pe care senatorii – după cât se bănuieşte, cel puţin – l-au făcut deodată să dispară – înainte de a-l preschimba în zeu7; două păcate, unul de prima, celălalt de a doua funcţiune şi două pedepse de importanţă crescândă în cazul lui Tullus, care dispreţuieşte religia şi nu se închină zeilor, care le refuză apoi orice odihnă soldaţilor săi, necruţându-i nici măcar la vreme de molimă şi pe care zeii îl pedepsesc întâi lovindu-i trupul cu aceeaşi boală care-i sleieşte de puteri soldaţii, apoi cufundându-i mintea într-o caricatură de religie atât de stângace încât atrage asupră-i trăsnetul în cursul unei invocări greşit orânduite8. Păcatul de funcţiunea a treia – cel sexual – lipseşte din imaginea acestui rege războinic şi anume, fără îndoială, pentru că tradiţia romană îl rezerva ultimului Tege, alt iubitor de război, a cărui cădere trebuia s-o provoace: este mitul etiologic despre regifugium, violarea Lucreţiei de către Sextus Tarquinius, fiul Excesivului9*. S-ar părea că avem aici, într-un diptic construit cu îngrijire – aşa cum e toată 'istoria' originilor Romei – o utilizare contrastantă a celor două teme.

* Ca să ne întoarcem la multipla corespondenţă indiană a lui Yima, nu pot, Jn lipsa unei demonstraţii care, pentru moment, nu se poate face, decât să-mi repet preferinţa: toate se înţeleg mai uşor dacă iranicul Yima a concentrat trei tipuri care erau distincte încă din perioada indo-iranică, aşa cum sunt în ' Recent, vezi Mit şi epopee, I, p. 190-197; Heur et malheur du guerrier, 1969, p. 14-17; Idees romaines, 1969, partea a doua, cap. IV.

' De ex., Dionis din Halicarnas, 2, 56.

8 Titus Mvius, I, 31, 8.

„Titus Wvius, I, 58-60.

* Adică fiul regelui Tarquinius Superbus, a cărui poreclă înseamnă, cel care întrece măsura.

— Trufaş peste măsură'.

Idia dintotdeauna. Un argument important în acest sens este următorul. In Ldia, cele trei tipuri regale sunt puse în legătură cu acţiuni rituale net deosete: Yama nu intervine decât în ritualul funerar, care i-l încredinţează pe) ul mort; Vasu Uparicara a întemeiat sărbătoarea regală anuală a Ghirlandei i Indra; aventura lui Yayăti şi a nepoţilor lui se desfăşoară într-un văjapeya, xemonie regală, politică şi nu periodică – şi cu siguranţă nu e o întâmplare, ': vreme ce ambele rituri principale din văjapeya sunt o suire simbolică spre r şi o întrecere de care, presupusă a fi câştigată de rege10, iar povestea lui ayăti se termină tocmai cu o întrecere de care pe drumul ce duce la cer.

Vechimea a două din aceste ritualuri e neîndoielnică: oricât ar fi de deforat, acel vara al lui Yima e suficient pentru a garanta caracterul indo-iranic conceperii lui Yama ca rege al lumii de dincolo, iar împrejurările orânduirii rbătorii Ghirlandei lui Indra (călătoria regelui prin văzduh într-un car de istal) reamintesc prea de aproape împrejurările orânduirii sărbătorii iranice awroz, pentru ca la originea ambelor să nu se afle o tradiţie comună. Cât spre ceremoniile din văjapeya, îmi propun, într-o lucrare ulterioară, să arăt i au o vechime şi mai mare. În aceste condiţii, e mai uşor de crezut că micul Yima, deposedat de către reforma zoroastriană de funcţia lui de rege lumii de dincolo, a reunit asupra lui legende legate la origine de două rituari distincte ale regalităţii pământeşti.

* Problema indo-iranică de la care pornisem s-a lărgit, pe de altă parte, la ară indo-europeană: cu excepţia – firească, dată fiind deosebirea dintre) ietatea' celtică şi cea indo-iranică – scenelor referitoare la păcatul regelui la consecinţele acestui păcat, am văzut că toată structura biografiei regelui îiversal Yayăti coincide cu aceea a biografiei regelui suprem al Irlandei, ochaid Feidlech. E vorba de doi regi buni, chiar excelenţi (păcatul lui Yayăti,

1 gând fugar de orgoliu, pare foarte puţin lucru): Bochaid avea cea mai bună putaţie şi irlandezii din evul mediu, mari amatori de etimologii adevărate u false, explicau porecla de Feidlech ca un derivat de la feidil, 'drept',; ntru că, se spune în Cath Boinde, era 'drept faţă de toţi'; la fel, Yayăti rămas în India modelul tuturor regilor; descriind cu îmbelşugare genul de rstă de aur de care a beneficiat, după naşterea viitorului Buddha, regatul tălui lui, poetul care a scris Buddhacarita* nu compară starea de virtute care înflorit atunci decât cu domnia unui singur rege din trecut: Yayăti, fiul lui ahuşa (2, II). Nenorocirile familiale care-i lovesc şi pe unul şi pe celălalt şi

2 care le resimt din plin nu s-au petrecut din vina lor: ei le suportă. Şi relaile dintre aceste două personaje de acelaşi rang, cu acelaşi caracter sunt puse scenă în chip dramatic şi în Irlanda şi în India: relaţii de acelaşi ordin, t fiii lor revoltaţi, pe de o parte, cu fiicele respectuoase şi devotate, pe de tă parte. Peste această concordanţă generală se reliefează corespondenţa 'tal 'improbabilă', în sensul pe care matematicienii îl dau cuvântului, între îrsonajele feminine aproape omonime Medb, fiica principală a lui Bochaid, Ş1 ădhavî, fiica unică a lui Yayăti, neveste ale mai multor regi şi garante sau depO' tare ale virtuţilor pe care trebuie să le aibă un rege la cele trei nivelurl ncţionale. Avem aici, păstrat pe de o parte de către druizi, pe de altă parte

10 De ex., Satapathabrăhmana, V, I, 5, 1 – 6.

* 'Viaţa lui Buddha', poem sanscrit de înaltă valoare artistică (în 28 de cânturi, dintre care s-au păstrat 13), scris de Asvagosa, considerat unul din 'cei patru mari înţelepţi budişti' (secolu e.n.?) de. Filosofie politico-^igL^a^? ^^^„?' II^Wnd „* ^ deja indo-europenii asupra statutului şi LSurlf L Care le făc ambele part! E vorba într-adevăr de? O epopee ornJ – De i10^ că bineînţeles şi cu multe minunăţii, dar în care zeii° (tm) efeasca-? E fond relig indiana nu joacă rolul principal: încă o daS studia' Ş1 Cei -din Poves* astfel sa ajungem nu la o schemă teollvă iî^? *? * ne îngăc literar indo-european. Teologica sau mitologică, ci la un m|te tătormmnsau1Pcititrorujui l&a te^^Xî^ (tm)*? Teorie: „ lasă ase evenimentele în ordinea în care le p5Să „L Provldenţial care a înlănţ fiica ta t^^Tctfl^ţ^t' dnd Tayâti ° „Nepoate prevedea că acest dar va duce 1^^^ Care, d nU ^ Poate face, remtrona; când Mădhavi propune să dea S^, d°r pat5U „^ care îl v nu poate prevedea că vor esa flare II 'W* f' pentru Pat (tm) „ mai apoi apţi să reconstituie tezaurul Z (tm) -fge „° functâune şi vor bunicul lor, apoi, când ea refuză ^T/X*(tm) e ^ale de care va avea nevd pădure, nu poate prevedea că va acum, L afa, de'adevarat * se retrage asemenea, nevoie; când cei patru fH? P tf6nte de Care tatăl ei va ave! Nu pot prevedea că propriul lor hlv mtru*esc Aca să celebreze un văjapey ocaza să-si transfere Spra Tui merii-lf °^ * mijlocul lor' că vor (tm) răsplata de a-l însoţi în suirea lui dK, Ş1 °a acest act eroic le va adu. Una, autorul romanului, stm toate aoesf * * k C'r-Dar zeii' sau ceea ce e 5 noaştem o unitate şi o finalitate sS f 51*01 *SPe' în mod resi rec, Cum se întâmplă de 1 varietate şi sub aparentul hazard.

Mai întemeiază nici pe ° reW P°Vestii: ile Irlandei medievale, care nu | Eochaid, a fiicelor sale, Medb şi Clotâr' macar pe ° ideol°gie vie, istoria li laicizată şi mai literarizată în SudT (tm)? ' ^ & nepotului sa* ^gaid e şi nu după cum am văzut, lecţiile' S °LCare se mai află încă ^ ea da ca şi ea de la un sot la ahtul M^l &Ş~ Mm decât Mădhavi, dar trecân virtuţilor regale definite conform Z r^* Permanenţa sau reînnoirea triada folosul tatălui ei, e pentrul cT^^^'? *'* nU ° face' ca Mădhavî-!

F sora ei principală Medh *4 (tm) 15landezl au împărţit sarcina între e le-ar fi titularul; şi Clothni e IL grija, sa silească domnii 'bune', oriei„ ţţ-J unei triple îmbrăţsri incest^'6'1 ^V&U& Pe tatăl său regele/dăruin (fi fără îndoială, la orise twf T^ ^ Care se va na5te ^ ^ triparti f bească pe adveistrusi el^T^' dar al cărei olăect imediat? Săve*ţie, ar fi câstigat-o cu sL iLi2- ^ 1& V1Ct°ria Pe care fără această inter futm lineare deeft succesiS „^i ^ &Cestea SUnt mai Putin simple ma Olandeză leagă între ele 3f f ^ de evenimente. În schimb, povestire.

, car5- alcătuiesc biografia r? ^ 1C decât Cea indiană cde două episoade i0&ce sau întrepătrundere întl, ' *'*, fX1Stă dedt succesiune, fără raportur: devotamentul filisaksf'sS-^ de respect sau „^olta m (tm) lui Yayăti, de aspect sau de revnH fM (tm) &CUt deneP°fi; în special – nu de lipsa C*tă mai târzif de un n T1Ş1SCapă Mădhavî ta*aL ci de o decădere provoF? °thru se decide în mod e4Î f T -Pf f^6 ° savâr5eşte el însuşi; dimpotrivă, „ Şi îl şi salvează Ttr-Sevă „ Plul ^^ P6ntm a'? I salva tatăl de fraţii mtr adevăr – numai ea, de altfel, căci nepotul tripartit care i-l dă cu această ocazie nu pare să fi contribuit la ajutorarea bunilui altfel decât prin zămislirea sa, prin slăbirea pe care acest efort le-o produce lor trei taţi ai săi.

Dar există şi altă diferenţă, mai importantă, care depăşeşte literatura. Ea fost consemnată pe scurt mai sus, dar trebuie reluată aici, căci deschide nouă perspectivă asupra funcţionării regalităţii indo-europene. În nici un oment al vieţii lor, pentru niciunul din serviciile lor, nici Medb, nici Clc – ru n-au a rămâne fecioare, a se purta ca nişte fecioare, dimpotrivă: Med': ază prinţii pe tron căsătorindu-se cu ei, iar sora ei Clothru, înainte sau îpă triplul ei sacrificiu, care pare să-i cadă greu ca incest, dar nu ca împreâare sexuală, face parte din cârdul de fete pe care Eochaid i le dă lui Coulobar. Mădhavî, în schimb, este esenţialmente fecioară.

Desigur, sunt numeroase tinerele femei, în Mahăbhăraia şi în general în tdia, care au primit într-un mod sau altul privilegiul de a redeveni fecioare, î îndată după ce s-au dăruit de bună voie unui zeu sau unui om sfânt, fie ipă naşterea copilului zămislit în această îmbrăţişare: mama primilor trei fraţi ăndava, Kuntî, este una dintre ele, ca şi Satyavatî, străbunica lor, la fel şi raupadî, nevasta lor comună; aceasta din urmă, pe care cei cinci fraţi o) sedă succesiv, ciclic, după un orar dinainte stabilit, redevine fecioară chiar de fiecare dată când îşi schimbă soţul. Dar toate aceste femei în toată divertatea lor au o trăsătură comună: viaţa lor ulterioară este o viaţă obişnuită; femeie, adică de soţie şi de mamă. Niciuna nu rămâne, nu doreşte să rămână i posesia virginităţii sale recuperate o dată sau de mai multe ori: se căsătoresc, icunzând de obicei soţului lor aventura din tinereţe. Singularitatea fiicei lui ayăti este că ea alege să rămână fecioară, dacă îndrăznim să spunem, îndată s poate, o dată ce a împlinit în patru căsătorii vremelnice îndatorirea pe care a prescris-o brahmanul căruia i-a dat-o tatăl ei. O dată liberă, ea refuză căsă-) ria care ar fi fost să fie adevărata ei căsătorie, merge să trăiască în pădure,: cioară pentru totdeauna şi nu se mai ocupă de fiii ei. Chiar şi pentru zămisrea acestor fii, nu se poartă nici ca o femeie, nici ca o mamă: nu e decât o nealtă blajină şi dezinteresată, inteligentă şi insensibilă, pe care împătritul veniment nu o atinge din punct de vedere moral după cum nu o marchează 1 trup; din ascultare, ea pur şi simplu acceptă, ba chiar şi orientează suspenarea, pentru patru ani, a vocaţiei sale virginale. Or, aceste două faze din iaţa ei, cumulându-şi efectele, îl salvează în cele din urmă şi îl reîntronează pe ităl ei, regele: meritele funcţionale ale fiilor cărora le-a dat naştere în mod xcepţional, întărite de jumătate din meritele nediferenţiate pe care le-a dobî_n; it ea însăşi prin„ viaţa ei ascetică în pădure, compensează greşeala lui Yayătj i, trecute asupra lui, îl situează din nou printre sfinţii de obârşie regală. Fapt” ă acţiunea se petrece în parte în cer şi în parte'pe pământ, întâi în timpu ieţii, apoi după moartea protagonistului, nu schimbă nimic esenţial; ne aflai*1 1 India, unde cele două lumi sunt alături şi se întrepătrund.

Desigur, meritele pe care Mădhavî le câştigă în pădure şi le transmite ro^ irziu tatălui său sunt cele pe care le câştigă în mod uniform bărbaţii şi ieI?'~ e care, într-un moment oarecare al vieţii lor, aleg calea pădurii: ea îşi dobi^- eşte puterea, nu atât ca fecioară, adică' prin cultivarea geloasă a fecioriei saie i prin lipsirea de hrană, de confort etc, pe scurt, printr-un fel de dezunia^ are. Însă măcar calea pădurii o alege ca fecioară: nu la sfârşitul unei existe*1- ormale, după ce a devenit sterilă, sau pentru a urma un soţ nefericit s& îmbătrâiiit, ci în plină tinereţe, în ziua prevăzută pentru căsătorie, în tirul ceremoniei, în faţa adunării pretendenţilor celor mai prestigioşi. Faptul ac^; dă o culoare deosebită hotărârii ei, făcând din ea – atât cât se poate în Iii pâebudistă – echivalentul tinerelor prinţese din Occident care înaintea ce mai strălucite partide preferau mănăstirea, rugăciunea şi pe Mirele divin. Pe scurt, în planul providenţial care o conduce fără să-i fie cunoscut – c care se dezvăluie încetul cu încetul cititorului, ba poate şi ei înseşi – rolul unic şi neîntrerupt este acela de a pregăti salvarea regelui şi anume prinţ* natură şi o vocaţie virginală care-i permit întâi să dea naştere, fără a deve totuşi cu adevărat femeie, celor patru salvatori masculini ai tatălui ei reL* şi o împing apoi în pădure, unde, tot inconştient, ajunge să poată intervei în calitate de al cincilea salvator.