Georges Dumezil

* E. Wilhelm, 'napnabh- „, Beitrăge zur Kunde der indogermanischen Sprachen, 12, 1887, p- -106, urmat de K. Brugmann şi mulţi alţii. Datele problemei se află în Ch. Bartolomae, iranisches Worterbuch, 1094, col. 1039-1040 şi la diverşii traducători şi comentatori ai RV', 9, 3 (dnaptam apsu duşţdram.), cel mai recent la L. Renou Etudes vediques et pănineennes, 8, II, p. 66, care decupează dn-ap-ta.

Despre diminutivele în -înovezi bibliografia (B. Zucchelli) în Studi în onore di Vittorţani, 1969, II, p. 1088-1090. În special Leumann, Lateinische| Cognomina auf -inus und -” Wo tschrift Jud, 1943, p. 150 – 153, sensurile principale sunt 'fiu al lui' (libertinus, sobrinus, adulteus.) şi ' (fratele cel mai) mic, mezin' (Iustânus, mezinul lui Iustus, în CIL, XI, 681)- Un eptân-o este mai probabil decât un *Neptio, care i-ar corespunde gothicului naptya, 'vlăstar^ cescului d-ve4'5ţ, văr', din partea cealaltă a familiei (Benveniste), vechiului slav netij (i),. NeP, soră) (cuvântul germanic got. Nipjis, 'ânrudit, vechi irlandez nidr, 'fiu, vlăstar, înrudit sţ ilică fără îndoială altfel: J. de Vries, Altnordisches etymologisches Worterbuch, 1961, p. 409, s. vO

7 Cazul folosirii lui pater singur pentru a-l desemna pe Iuppiter este bineînţeles diferit j se! Că aceasta este forma sub care Vergiliu îl menţionează pe marele zeu pentru prima oară în rgice (1, 121), numele complet (ante Jouem) neapărând decât patru versuri mai jos.

8 Despre corespondenţa dintre fenomenele sezoniere (Canicula, solstiţii, echinocţii) şi sărbătorile endarului preiulian, vezi mai jos, p. 939-944.

Toate acestea sunt posibile, trebuie însă să adăugăm că dificultatea întâj pinată în cazul lui Nechtan se înfăţişează aici şi mai gravă, fără împrejurat specială (valoarea de excelenţă a sufixului celtic -o-no-) care face ca *Nekt-o-t să fie acceptabil din punct de vedere semantic fără a fi determinat de 1 genitiv: oricare ar fi sufixul derivativ pe care îl presupunem în forma ori nară care a fost rectificată în Nefit-unus, niciunul dintre ele nu justifică minarea genitivului explicativ: ne fi os al cui, al cărui lucru? În consecinţă, numai în schiţa din 19649, ci chiar după 1965, adică după articolele' pinault şi Guyonvarc'h, m-am ferit să insist asupra unei ipoteze, desigur rea nabile, dar expuse acestei obiecţii. În 1966, tratând despre Neptun în religion romaine archaâque, m-am mărginit să o menţionez într-o notă cs încerca să fie prudentă10. Se poate oare merge mai departe?

2. Va CĂUTAREA XJXUI MIT.

În lipsa unui flamin ale cărui acte să le putem urmări, aşa cum le urm rim pe cele ale flaminului lui Marte ucigând cu suliţa Calul Idelor lui Octoi brie11, pe cele ale flaminului lui Quirinus îndeplinind cultele lui Consus, Robig Larenta12, ale flaminului lui Portunus ungând cu grăsime armele lui Quirinus1 de asemenea, la Neptunalii, în lipsa unor rituri ciudate şi, prin urmare, stare să dezvăluie unele particularităţi în modul de a concepe Zeul, cum sâi de pildă, cele două gesturi ale matroanelor de ziua zeiţei Aurora14, singur mijloc care ne-ar putea duce spre o soluţie ar fi interpretarea unui mit' i sărbătoare, sau, pentru că ne aflăm la Roma, a unei povestiri cu preten istorice legată de data Neptunaliilor şi prezentând cu mitul lui Apam Nap sau cu legenda lui Nechtan o asemănare destul de pronunţată pentru a greu de atribuit întâmplării.

'Miturile de sărbătoare', abundente la Roma, sunt de două tipuri: i povestiri de întemeiere, explicând pentru ce cutare sărbătoare sau cutare par de sărbătoare se celebrează înţr-un anume fel; fie naraţiuni înfăţişând un ev niment remarcabil care s-ar fi petrecut în ziua sărbătorii, considerată ca preexi tentă.

Naraţiunile de primul tip „sunt mai numeroase. Astfel I/Upercaliile d 15 februarie şi mai multe dintre riturile lor – nuditatea I, upercilor, alergan lor, împărţirea lor în două cete – sunt interpretate ca imitarea anuală a un episod din copilăria lui Romulus şi a lui Remus, episod anterior întemeie; Romei15, iar alt rit din aceeaşi zi – biciuirea doamnelor romane cu curele d piele de ţap – se dă drept reproducerea unui 'accident' din vremea domni.

Mai sus, p. 748, n. 33.

10 RRA, p. 381, nr. 1.

U RRA, p. 160, n. 1; despre interpretarea ritualului Calului Idelor lui Octombrie, p.217-2 (completat în traducerea engleză, Archaic Roman Religion, 1971, p. 215 – 228), cf. articolului m. Suliţa lui Laocoon', Collection Latomus, 114 (Hommages ă Mărie Delcourt), 1970, p. 196-2 tfa p. 198, n. 1, r. 5 să se citească: n. 3, p. 199']. Interpretarea lui panibus prin, cu ajutoi tuior stofe', cu consecinţele ei (sacrificarea calului prin înăbuşire), U. W. Scholz, Studien zum a Halischen und altromischen Marskult und Marsmythos, 1970, p. 93-95, 102, 117-126, nu poate apărată.

„RRA, p. 161-166.

13 RRA, p. 262, n. 2, 275. Corectarea (K. Latte, R. E. A. Palmer.) lui flamen Portunahs flamen Quirinalis în Festus, s.v. 'persiilum' (238 I, 1 = 321 L1] este arbitrară.

„Mai jos, Anexa I, p. 928-935.

„Ovidiu, Faste, 2, 360 – 380.

Romulus, după răpirea Sabinelor16. Confreria Salienilor lui Marte şi activi; ea lor din timpul lunii care poartă numele zeului rezultă din relaţiile speciale care al doilea rege, Numa, s-a priceput să le stabilească cu Iuppiter17. Rituanumit Tigillum Sororium [Bârna Surorii], la calendele lui octombrie, are stenţia de a reaminti încheierea dramatică a înfruntării dintre Horaţi şi riaţi18. Etc. $ Al doilea tip, mai puţin frecvent, este totuşi bine atestat. De bună seamă este lipsit de interes pentru înţelegerea sărbătorii Pariliilor şi a zeiţei Pales ştim că acel 21 aprilie este dies natalis [ziua de naştere] a Romei18; nici, ntru interpretarea zeului Consus, să ştim că de Consualii, fără îndoială cele la 21 august mai degrabă decât cele de la 15 decembrie, Romulus a pus la le răpirea sabinelor pentru a face rost de femei neamului său de bărbaţi20.

Neptunaliile, care nu au mit de întemeiere, sunt oare legate de o povese de al doilea tip? A avut loc, în acel moment precis al anului, un eveniment

; endar al cărui element principal să fie apa, domeniul lui Neptun?

Mărturisesc că am căutat îndelung şi în zadar. Totuşi, evenimentul există M. Ruch este cel care, în 1967, i-a pus în evidenţă caracterul neptunian,; r-un articol important: 'La capture du devin, Tite-Live, V, 15', la pagie 333-350 din Revue des Etudes latines, voi. 44 – articol cu atât mai util ezentului studiu cu cât autorul este interesat exclusiv de Roma şi nu de oblema comparativă, căreia îi aducea totuşi un dat capital. Bvenimentul este i petrecut cu puţin înainte de deznodământul grandios al războiului dus împova cetăţii Veii: revărsarea lacului Alban şi naşterea, fără viitor, a unui nou i.

Războiul cu Veii i-a oferit lui Jean Hubaux materia unei cărţi savante: eligente şi sugestive care, pregătită îndelung, a apărut în 195821. După trei; tre*, îşi păstrează întreaga prospeţime. Citind-o, îşi simţi confirmată ideea, chea idee, că asediul şi încheierea lui, cucerirea oraşului Veii sunt pline de imoase poveşti care n-au nici o şansă să fie istorie. Să nu uităm că e vorba lucruri anterioare, cu puţin, dar anterioare invaziei galice de la începutul; olului al patrulea, invazie care – Titus Divius dixit – a nimicit la Roma ^ce documentaţie istorică directă, contemporană, asupra evenimentelor anteiare ei. Epopeea troiană, îndeosebi, a marcat acest război de zece ani, sau istat modelului de zece ani, iar ciudăţenia personajului Camillus, pe care îl m regăsi mai târziu22, dă un puternic relief victoriei finale, dar nu inspiră: redere în tradiţie. Aşadar, a priori, nu este prea îndrăzneţ să credem că, intre aceste episoade, unele sunt de aceeaşi factură ca acelea ale originilor a ale domniilor preetrusce sau chiar ale primilor ani ai republicii, în care mparaţia a îngăduit regăsirea, în forme extrem de umanizate, a unor figuri teme mitice sau epice, încărcate de sens, datând din vremea trecutului prero- „Ovidiu, Faste, 2, 425-452. „Ovidiu, Faste, 3, 329-392.

18 Heur et malheur du guerrier, 1969, p. 28 – 31.

19 RRA, p. 373-375, Idees romaines, 1969, p. 28-31.

20 Raporturi convergente ale, celei de a treia funcţiuni' cu Consus (RRA, p. 162-163; ies romaines, 1969, p. 289-304) şi cu componenta sabină a Romei (Mit şi epopee, I, partea a ia).

21 Rome et Veies, recherches sur la chronologie Ugenăaire du moyen-âge romain (Bibliothlque de Faculte de Philosophie et de Lettres de l' Universite de Liege, fasc. 145), 1958.

* Lustrum, ceremonia de purificare a teritoriului cetăţii, avea loc o dată la cinci ani. De aic Drimit termenul şi sensul de 'interval de cinci ani'.

22 Pentru Camillus, vezi partea a doua a acestei cărţi, în întregime şi cap. II din partea a ia.

Man, indo-european: de pildă, războiul iniţial şi formarea unei societăţi partite complete23, apoi antiteza totală dintre Romulus şi Numa24, gesta Tullus Hostillius, cu lupta întreiţilor gemeni şi acumularea de înşelăciuni a dus la executarea dictatorului Albei25, tot astfel şi Roma salvată de c Chior şi Ciung în timpul războiului cu Porsenna24.

3. MIRACOLUL LACULUI ALB AN.

Un lucru să ne fie limpede înainte de toate legenda revărsării subil lacului Alban şi a formării unui râu care cobora până la mare nu poate fi eveniment istoric, fie el oricât de înfrumuseţat.

Dacă există vreun lac, Scrie Hubaux27, despre care să fim siguri că nu s-a revărsat nici o acela esce lacul Alban. Ca şi lacul Nemi, de care nu-l despart, în linie dreaptă, decât vrec kilometri, el se află în craterul unui vechi vulcan: nu-l alimentează nici un curs de apă şi înconjurat din toate părţile de un şir neîntrerupt de munţi şi de dealuri ale căror culmi sunt ţutindeni cu cel puţin 100 de metri mai înalte decât nivelul lacului. Minunatul loc încă nest de excesele 'modernizării' este dominat de muntele Cavo (993 metri), pe care confederaţia li construise templul lui Iuppiter Latialis. Linia crestelor, înaltă de 380 de metri, îşi are punctu mai îngust pe ţărmul opus, cam în dreptul acestui vârf înalt.

În ultimul dintre cei zece ani de război, dar înainte de intrarea în se a acelui fatalis dux [conducător hărăzit de soartă], M. Furius Camillus, ac lac a fost, aşa se pretinde, teatrul sau, mai exact, agentul unui miracol m ţionat de numeroşi autori şi povestit de câţiva dintre ei într-un chip destul constant, divergenţele, neînsemnate, neprivind decât sensul, urmările şi pro ratio [slujba de ispăşire]. Pretutindeni este vădit că două variante au fost i mult decât juxtapuse: topite la un loc. Una îi îndrumă pe romani la oracc din Delfi, cealaltă la un haruspice etrusc, pentru ca oracolul şi prezicăto: să dea de altfel răspunsuri concordante. Principalele texte sunt: Cicero, Des divinaţie, 1, 100 şi 2, 33; Titus Livius, 5, 15-17; Dionis din Halicam Antichităţi romane, 12, fragmentele 11 – 17; Plutarh, Viaţa lui Camillus, 3-i loannes Zonaras, Annale, 7, 20 (utilizându-l pe Dio Cassius)28. Tinându-l rezervă pe Cicero, pe care îl interesează în special urmările evenimentului făcând deocamdată abstracţie de haruspice, să-i parcurgem pe cei trei istori Să începem cu cel mai explicit, cu Dionis.

11. În timp ce romanii asediau cetatea veienilor, îr preajma răsăritului Caniculei, în aceavre a anului când toate lacurile şi râurile, cu excepţia ^Nilului egiptean, au apele cele mai scăzute, anumit lac din munţii numiţi Albari, situat la o depărtare de cel puţin o sută douăzeci de sta de Roma şi în apropierea căruia se aflase în vechime metropola romanilor [=Alba], fără să ca

13 Mit şi epopee, I, toată partea a doua; Idees romaines, p. 209 – 223.

24 Mit şi epopee, I, p. 193-195,

25 Mit şi epopee, I, p. 194-196, unde se rezumă Heur et malheur du guerrier, 1969, p. 11 50 (, La geste de Tullus Hostilius et Ies mythes d'lndra')

26 Mai jos, p. 903-911.

27 Rome et Veies, p. 134; cf. R. M. Ogilvie, A Commentary on Livy, Books I-V, 1965, 659: nor is it easy, despite Livy's abundasset, to believe that there was a need to regulate t level of the lake against a danger of overflowing. The lake is fed by no springs or streams and t West point în the perimeter is a good 300 ft. Above the level of the inflow of the emissariun L,. Şi nici nu este uşor, în ciuda lui abundasset (s-ar revărsa) al lui Titus Livius, să credem Se ivise necesitatea de a reglementa nivelul lacului împotriva unui pericol de revărsare. Lacul i este alimentat nici de izvoare, nici de cursuri de apă, iar punctul cel mai jos din perimetru este^ 300 de picioare bune (cea 100 m – N. Tr.) deasupra nivelului apelor aduse de emissarium Vezi mai jos, p. 773 – 775.

28 Valerius Maximus, 1, 6, 2, condensează naraţiunea şi îi diminuează caracterul miraculo ', lacus. Solitum stagni modum excessit' [lacul. A depăşit măsura obişnuită unei ape stătătoare V, e ori ninsoare şi fără vreo altă pricină omeneşte vădită, a primit de la izvoarele sale dinlăuntru spor atât de mare, încât a inundat o bună parte din împrejurimile muntoase şi a stricat jază de case ţărăneşti. Până la urmă şi-a tăiat vad în împrejmuirea lui de munţi şi a revărsat iu uriaş peste câmpiile de la poalele lor (xoel 7iota (x6v iy. Yiai xa~â tcov u7âoxciuivwv ttesicov zţxi-

12. La ştirea aceasta, romanii au încercat mai întâi să potolească zeii şi geniile locului, gâncă vreo putere zeiască se mâniase împotriva lor, apoi i-au întrebat pe prezicătorii lor ce cred.

Tocul nu se trăgea înapoi în matcă şi cum prezicătorii nu spuneau nimic limpede, ci îi sfătuiau iacă întrebare zeului [=Apollo], romanii au trimis oameni care să întrebe oracolul de la Delfi_ Aici, suprapunându-se acestei misiuni ('ântre timp', ev tco [astoc^u), este; rată capturarea, consultarea şi răspunsul haruspicelui etrusc. Apoi soseşte musul de la Delfi, potrivindu-se perfect cu cel al etruscului, dar mai explicit ît acela (13-15).

Plutarh, 3:

1. Atunci, în toiul războiului, a avut loc miracolul, uimitor între toate, al lacului Alban. Imit groază, căci nu i se vedea vreo pricină firească, după legile naturii. 2. Era toamnă, iar care tocmai se sfârşise nu fusese nici deosebit de ploioasă, nici bătută de vânturi din sud deo-: de supărătoare. Dintre multele lacuri, râuri şi ape de tot felul din cuprinsul Italiei, unele erau otul secătuite, iar celelalte abia mai curgeau; cum se întâmplă mereu vara, în albiile tuturor ilor curgeau doar ape sărace şi scăzute. 3. Dar lacul Alban, care nu are nici izvor dinafară, nici are în sine însuşi şi care este înconjurat de munţi rodnici, a crescut dintr-o pricină ce nu putea cât divină, s-a umflat şi a atins poalele brâului de munţi şi, după această creştere de ape, fără ere sau clocot, s-a înălţat, cu o faţă netedă, până la cele mai înalte creste. 4. Cei dintâi s-au iat păstorii de oi şi de vite. Când însă istmul care despărţea lacul de câmpiile de jos s-a rupt puhoiul şi povara apelor şi când un râu bogat a pornit să coboare peste ogoare şi livezi înspre; nu numai pe romani i-a cuprins groaza: toţi locuitorii Italiei au gândit că această revărsare semnul prevestitor a unui lucru cu totul deosebit.

Urmează, întâi, capturarea şi consultarea prezicătorului etrusc, apoi, senatul tiind ce să înţeleagă din răspunsurile aceluia, trimiterea unor misiuni la fi şi sfatul oracolului.

Titus I/ivius, 5, 15 (atenuând amploarea miracolului):

1. Despre multe minuni s-a dat de veste în vremea aceea. Dar multe n-au fost nici crezute, luate în seamă, pe de o parte fiindcă le povestea câte unul singur, pe de alta fiindcă, de când ăzboiul cu etruscii, nu mpi erau haruspici care să ia măsuri de ispăşire. Un singur fapt a îngrit pe toată lumea: lacul din dumbrava sfântă a Albei s-a umflat, atingând o înălţime neobişnuită, ploi sau vreo altă pricină care să lămurească minunea.

Apoi are loc trimiterea soliei la Delfi (15, 3) şi prinderea şi consultarea itrânului' etrusc (15, 4 – 12), înapoierea mesagerilor cu oracolul lui Apollo. Procuraţia' miracolului (16, 8-17, 5) Zonaras, 7, 20: Tocmai în acel moment al asediului de la Veii, lacul care se afla în munţii Albani şi care, rejmuit de înălţimi, n-are cale de scurgere şi-a ieşit din matcă (s7i. T (fi (i) îev) şi s-a revărsat, înd munţii şi coborând spre mare.

Romanii o consultă pe Pythia şi ascultă un prezicător care se găseşte titre etrusci. Răspunsurile concordă.

După cum se vede, povestirea evenimentului este aceeaşi în toate textelefel stau lucrurile cu consultările, răspunsurile şi acţiunile pe care le prilesşte fenomenul.

Pretutindeni, în afară de Cicero, romanii se informează pe două căi corigente: trimit să fie întrebat Apollo, la Delfi, îl prind pe etrusc, haruspice i 'bătrân' şi îl fac să vorbească. În Dionis şi în Titus Livius, cel de al lea mijloc este inserat între începutul şi sfârşitul celui dintâi, între plecarea şi întoarcerea misiunii delfice; la Plutarh, cele două mijloace se succed, ît etruscul, apoi zeul grec. Cicero, sau interlocutorii din dialogul său, care pomenesc întâmplarea pentru ea însăşi, ci ca să extragă din ea un argume pentru sau contra actului de prezicere, de diuinatione, nu vorbesc decât deşt, calea divinatorie şi nu despre cea oraculară, despre etrusc, nu despre Dell ceea ce, evident, nu dovedeşte că nu o cunoşteau.

La Dionis declaraţiile etruscului şi ale lui Apollo concordă, cea aetru cului spunând concis, enigmatic, ceea ce Apollo va spune limpede şi pe lai La Plutarh şi la Titus Livius, Apollo confirmă declaraţia etruscului dar aduce un adaos important. La Cicero, învăţămintele etruscului, singur în scen merg în acelaşi sens ca şi în celelalte texte, dar sunt împinse până la limit Dionis, 12:

1. Înainte de a fi prins, etruscul îi spune, în mod spontan, unui centurie roman:

13.,. Neştiutori ce sunteţi de ce are să se petreacă, vă sleiţi puterile în zadar într-un răzt nesfirşit, în nădejdea că veţi nimici oraşul veienilor. Dar dacă vi s-ar dezvălui că soarta a hotăi ca acest oraş să nu fie cucerit decât în ziua în care lacul Alban, scăzându-şi apele, nu şi le va m amesteca cu cele ale mării, aţi înceta să vă mai istoviţi pe voi şi să ne mai chinuiţi pe noi'.

2. Poate etruscul spune mai mult în faţa senatului (15). În orice ca: senatul ezită şi aşteaptă răspunsul de la Delfi. Acesta este cât se poate c limpede:

16., Zeii şi geniile care veghează asupra cetăţii veienilor au de gând să-i ţină pe aceştia netu buraţi, din belşugul moştenit de la străbunii lor, atâta vreme cât apele izvoarelor lacului Alba vor izvorî peste măsură de îmbelşugat şi se vor revărsa până la mare. Dar când aceste ape, părj sindu-şi firea şi căile lor vechi, vor lua alt curs, astfel încât să nu se mai amestece cu cele al mării, atunci oraşul va putea fi nimicit. Romanii vor izbuti în scurtă vreme să-l cucerească daci sâpând canale îndreptate înspre alte locuri, vor abate prisosul de ape către câmpiile îndepărtate c ţărmul mării'. Cum au aflat acestea, romanii i-au pus pe săpători la treabă.

Plutarh, 4:

1. Abia după prinderea lui, după ce romanii i-au aplicat tratamentul p care au ştiut întotdeauna să-l aplice serviciile de informaţii, etruscul vorbeşte

4. Astfel silit şi bine ştiind că nimeni nu scapă soartei, el a dezvăluit oracole secrete potrivi cărora patria lui nu putea fi cucerită înainte ca duşmanii ei, dând înapoi ori bătând apele lacuhi revărsat, să-l fi împiedicat să se amestece cu marea.

2. La puţin timp se întorc şi mesagerii de la Delfi şi scot senatul dil nedumerirea lui:

6. Răspunsul pe care îl aduceau spunea că a fost o oarecare delăsare în Săvirşirea anumito ceremonii tradiţionale cu prilejul Serbărilor L, atine. Cât despre apele lacului Alban, oracolul dade; sfatul ca ele să fie, atât cât se putea, împiedicate să ajungă la mare şiţsă fie aduse înapoi în vechei lor matcă sau, dacă nu se putea, să fie abătute spre câmpie prin canale şi şanţuri, astfel incit să” piardă în ea.

7. După această dezvăluire, preoţii au făcut cele de cuviinţă privitor la ceremoniile religioase n timp ce poporul, punându-se pe lucru, s-a apucat să abată apele.

Titus Livius, 5:

1. Bătrânul etrusc, prins, vorbeşte în faţa generalului roman:

15, 11. 'Cărţile Soartei şi ştiinţa etruscă spun că, atunci când se va revărsa apa albană, daci r°nianii o fac să se scurgă potrivit ritualului, le va fi dat să-i biruie pe veieni, pâoă atunci însă zei: I au vor părăsi zidurile cetăţii Veii'. 12. El arată apoi cum trebuie săvârşită abaterea legiuită a apei

2. După o bucată de vreme, trimişii se întorc de la Delfi. Ei confirmă întâi revelaţia etruscului:

16,9., Romanule, să nu cumva să laşi apa albană să stea cuprinsă în lac şi nici să curgă ă la mare în voia ei. O vei îndrepta peste câmpuri, ca să le ude şi, împrăştiind-o în pâraie, o face să se piardă29. 10. Abia atunci stăruie cu îndrăzneală la zidurile duşmanilor şi aminteşte-ţi biruinţa asupra oraşului pe care-l asediezi de atâţia ani îţi va fi fost dată de Soarta astăzi ţie văluită. 11. Când, sfârşind războiul, vei fi biruitor, trimite la templul meu un dar bogat, iar inile strămoşeşti, lăsate uitării, îndeplineşte-le din nou, aşa cum se cuvine'.

Titus X-ivius nu spune că poporul roman s-a apucat imediat să sape canae prescrise, probabil pentru că lucrul se înţelege de la sine. El insistă, dimpovă, asupra urmărilor date părţii religioase a oracolului, asupra căutării şi Ireptării greşelii rituale care îi supărase pe zei (cf. şi 5, 55, 10):

17,1. Au început atunci să-l preaslăvească pe prezicătorul prizonier, iar Comelius şi Postumiu, luni militari, i-au dat sarcina să săvârşească jertfele de ispăşire (procuratio) pentru minunea albană -au apucat să-i potolească pe eei după datină. 2. În sfârşit, s-a aflat şi pentru ce uitare a datinii e întrerupere a şirului serbărilor se supăraseră zeii. Era vorba numai de atât: deoarece la alegelor fuseseră încălcate regulile, magistraţii [=tribunii militari cu putere consulară] nu orânduiseră) ă datină Serbările Latine şi sacrificiul de pe muntele Alban. 3. Singurul mijloc de a ispăşi această ă era ca tribunii militari să abdice, să fie luate din nou şi în întregime auspiciile şi să se insti-: un interregn. 4. Lucru care s-a şi făcut printr-o hotărâre a senatului. Au fost, la rând, trei inter – i, li. Valerius, Q. Servilius Fidenes, M. Furius Camillus.

Şi totul se încheie prin crearea, de data aceasta conform datinelor, a unor i tribuni (18, 1-2).

Zonaras, 7, 20: -Răspunsurile lui Apollo şi ale prezicătorului etrusc concordă, adevărat, dar ele sunt deopotrivă insuficiente, pentru că omit să precizez e anume este zeul destinat şi care sunt ritualurile prescrise. Abia atunci nanii pun mâna, printr-o viclenie, pe etrusc şi îl obligă să vorbească mai iurit.

Respectându-i spusele, au săvârşit sacrificiile şi, străpungând muntele, au făcut să curgă în pie prisosul de apă printr-un canal ascuns, astfel că apele au luat-o toate pe acolo, nemaiajun- 1 la mare.

În tratatul Despre divinaţie, fratele lui Cicero, Quintus şi Cicero însuşi, et, menţionează exclusiv ceea ce poate constitui un argument, unul pentru, ilalt contra, validităţii artei divinatorii. Tradiţionalistul Quintus este cel e are ideea de a se folosi de miracolul lacului Alban.

1,100. Mai trebuie oare să reamintesc ce citim în Annale şi anume că în timpul războiului cu i nivelul lacului Alban crescând nefiresc de mult un locuitor din Veii, un om de seamă, a trecut îndurile noastre şi a declarat că, potrivit destinului înscris în cărţile cetăţii, Veii nu putea f j: rită cită vreme lacul continua să se reverse; că dacă apele lacului, scurgându-se şi urmându-Şi ul firesc, ajungeau până la mare, asta avea să însemne pierzania poporului roman (pernicioswn ulo Romano); că dacă, dimpotrivă, ele ar fi abătute astfel încât să nu ajungă la mare, asta ar mna pentru noi salvarea (salutare nostris Jore). De aceea au executat strămoşii noştri acele îirabile lucrări de abatere a apelor lacului Alban.

Referindu-se la acest exemplu, dar mult mai departe, Marcus îi replica telui său:

2,33. Cât priveşte acea prezicere a veienilor potrivit căreia, dacă lacul Alban s-ar revărsa ş: urge până la mare, Roma ar urma să piară (Romam perituram); iar dacă inundaţia s-ar zăg&' ar urma să piară Veii, îţi voi răspunde că apa lacului Alban a fost abătută pentru binele ogoa' ir noastre din preajma oraşului şi nu pentru salvarea Oraşului nostru şi a cetăţii sale.