Georges Dumezil

16 Mai sus, p. 760.

18 Mai jos, p. 873-880.

Oare nu dispăruse el în chip supărător înaintea epocii în care ar fi dev posibil un serios control critic17?

4. DE CE ACEŞTI PATRONI AI APELOR?

Acum, când ne aflăm în posesia a trei forme, cu evoluţii diferite, ale luiaşi mit indo-european, trebuie să dăm răspuns ori măcar formulare | întrebări pe care până acum nu am avut-o în vedere: ce interes îi putea pe indo-europeni, apoi pe urmaşii lor, să onoreze personajul pe care îl conţi Apăm Napăt, Nechtan, Nepttinus? Era desigur vorba de un stăpân al ap neliniştitor, posesiv, pus pe răzbunare. Putem oare preciza natura şi funcţia în ce priveşte natura sa, va fi de ajuns să regrupăm câteva obsen deja înfăţişate în cursul capitolelor anterioare. Dispunem de două fapte, negativ, celălalt pozitiv.

1. În niciuna dintre cele trei variante ale povestirii apa în cauză nu largul mării, oceanul; varianta irlandeză şi cea romană fac chiar de pr această specificare, de vreme ce spre mare curge râul miraculos care a] naştere pe uscat. Ceea ce vedem este un lac real (Roma) sau fabulos (I] ori o fântână (Irlanda), Iranul şi Irlanda adăugind că de acolo pleacă şia se întorc toate râurile lumii. Această restricţie deosebeşte figura divină de c ne ocupăm de câteva altele, fundamental marine, ca de pildă Nerthus-Njordr1 vechii germani, Manannan-Manawyddan la celţii insulari. Acest fapt, se înţel de la sine, nu îngăduie nici o concluzie privitoare la 'sălaşul primitiv' al indi tiropenilor, care puteau foarte bine să cunoască marea şi totuşi să dea atei apelor interioare, izvoare, lacuri, râuri.

2. Varianta indo-iranienilor şi cea a irlandezilor au în comun un elem important. Vedicul Apăm Napăt se comportă ca Focul din Apă; fratele: avestic se află în raport liturgic atât cu Focul cât şi cu Apele, iar, în mit, c ce ascunde el în adâncul apelor este Xvaranah-ul, semn strălucitor şi, prin urmi având o natură mai mult sau mai puţin ignee. Apa fântânii lui Nechtan e explozivă, face să plesnească ochii care o privesc: aşadar şi ea participă aceeaşi natură. Fireşte, indienii, filosofi timpurii, i-au dat acestui paradox, I într-un mit, ci în imnuri lirice de laudă, cea mai amplă dezvoltare: ap terestre conţin în ele, au drept 'nepot' sau 'vlăstar' tocmai ceea ce, p natură, ar trebui să fie ireconciliabilul lor contrariu, focul: focul acesta lăi trie le sileşte să se mişte şi, prin mijlocirea lor, dă viaţă plantelor; iar ace: este acelaşi cu focurile care se arată în apele nepământene, soarele în oceai cerului, fulgerul în miezul norilor şi-al ploii. În ce măsură aparţinea o această teorie chiar preoţilor, gânditorilor indo-europeni? Irlanda nu ne îngădi sa hotărâm, căci ea nu aduce dosarului decât legenda ei, fără comentariu s speculaţie asupra puterii explozive a-fântânii. Lui Nechtan. Cât priveşte Ron este vădit că nu putem folosi drept argument faptul că lacul care a benefici de cinstea de a figura în povestire este un lac de origine vulcanică, situat într-i vechi crater: lucrul acesta îl ştim noi, modernii şi nu îl ştim de demul

17 Chiar dacă am crede în autenticitatea consultării de către Roma a oracolului de la V („1 ajunul căderii cetăţii Veii, ea n-a putut fi, în nici un caz, legată de revărsarea lacului Albi căci această revărsare n-a avut loc. R. M. Ogilvie, A Commentary on Livy, Books I-V, p. 61 Ie propune să admitem că acea consultare privea porozitatea brâului stâncos al lacului şi felul de „npiediea infiltraţiile, cauză a malariei; nimic, în povestiri, nu ne îndrumează în acest sens. '_' Căruia îi este consacrată cartea mea Du mythe au roman, 1970, 'şi mai ales Anexa J^jorâtr, Xerthus et le folklore scandinave des genies de la mer', p. 185-196.

Imic din descrierea miracolului, nici sporirea debitului izvoarelor, nici năvala pelor, nici frângerea împrejmuirii muntoase nu fac aluzie la o astfel de partiularitate. În plus, nu există nici un motiv de a crede că Neptun-ul latin şi Irbătoarea sa din 23 iulie ar fi avut cu fenomenele seismice relaţia pe care atestă pentru Poseidon, încă din limba homerică, calificativul de 'zguduitor 1 pământului', svvotrâyaioc. Dar la Roma găsim ceea ce Irlanda nu are, un alendar de zi cu zi în care sărbătoarea lui Neptun şi miracolul lacului Alban u loc împreună, la începutul zilelor caniculare, astfel că, în lipsa 'Focului din Lpă', observăm totuşi o legătură, măcar temporală, între apa terestră şi intenitatea maximă anuală a focului ceresc19. Este deci probabil că, dintotdeauna, trăbunul comun al lui Apăm Napăt, al lui Nechtan şi al lui Neptun a fost divinitate stăpânitoare asupra apelor curgătoare, divinitate în definirea căreia numite raporturi dintre foc şi apă, fie ele speculative ori sezoniere, deţineau n loc important. Asta e tot ce se poate spune privitor la natura sa'. Iată cum ce se poate spune despre funcţia sa.

În India, unde cultul lui Apăm Napăt nu comportă nici o marcă sezoderă şi unde, de altfel, climatul se deosebeşte prea mult de acela al apusului îuropei ca să ne putem aştepta la vreo concordanţă, singura intervenţie a eului în cadrul ritualului constă în a-i lăsa pe oficianţi, dacă ştiu să ceară lupă rânduială acest lucru, să scoată din râu apa necesară pentru a pregăti orna. În Irlanda, e adevărat, Nechtan este singurul, împreună cu cei trei pahardci ai săi, în stare să scoată apă din fântână, dar un text adaugă că paharnicii mpart apa. Putem deci socoti – iar tăcerea dosarului roman, mut asupra iproape tuturor riturilor legate de Neptunalii, nu poate oferi nici un contraar-; ument – că unul dintre aspectele cultului adus zeului indo-european ascuns n ape, *nepotal apelor, era de la bun început acesta: să-i, alimenteze pe oameni au să le îngăduie oamenilor să se alimenteze cu apă dulce din izvoare şi din îuri. Totuşi cultul trebuie să fi fost mai cuprinzător. Imnul închinat lui Apăm ^apăt stăruie asupra faptului că plantele depind de ape şi, prin urmare, de bunăvoinţa zeului (RV, 2, 35, 8), iar la Roma obligaţia ca, în timpul Neptuâaliilor, umbrarele să fie făcute nu din pânză, ci din crengi înfrunzite se explică oarte bine, aşa cum am văzut, dacă exprimă raportul evident care există ntre apele curgătoare şi vegetaţie.

Şi acum să reaşezăm în acest context utilitar povestirile paralele irlandeză i romană analizate mai sus. Şi ele îşi găsesc aici lesne rolul.

Oamenii au nevoie de apă nu numai pentru nevoile lor personale, s-o bea,; ă facă libaţiuni etc, ci şi pentru agricultură, fie că este vorba sau nu de irigaţie artificială. Ogoarele lor au nevoie de izvoare şi de râuri, iar fântâna lui Nechtan şi lacul Alban, din care ies râuri miraculoase, reprezintă cazuri tipice. Cultul lui Nechtan, al lui Neptun, desigur şi al lui Apăm Napăt, trebuie să fi ivut drept ţel menţinerea în stare de funcţionare, în slujba oamenilor, a întregului sistem natural de udare şi de stropire, aducător de rodnicie şi totodată de nelinişte. Şi, în apus, cel puţin în Italia, principala primejdie este aceea a „în Les Jardins d'Adonis, 1972, M. Detienne găseşte în mai multe muluri, aparţinând altor msambluri, aplicaţii remarcabile la Caniculă ale concepţiei despre 'focul din apă (sau din ape), la p. 23 – 28: Adunate în templul Soarelui, împărţite de preotul lui Helios, oferite ca tribut ocului solar care le mistuie pe dată, aromatele apar, în aceste povestiri mitice ale grecilor, ca nişte substanţe a căror natură se înrudeşte cu puterea ignee a Focului din înalt. Dar afinităţile dintre iromate şi Soare ies şi mai bine în evidenţă în tradiţiile privitoare la timpul cel mai prielnic pentru ecoltarea acestor plante. Descriind plantele cu suc, Teofrast nu uită să spună că inciziile sau scurgerea naturală a sevei nu se practică sau nu se produc în acelaşi anotimp pentru toate plantele. Ast-: el, de pildă, adaugă el (Istoria plantelor, 9, 1, 6), în arborele de tămâie şi în arborele de smirnă -tieizia trebuie făcută la răsăritul Câinelui (urci Ktiva), în zilele cele mai calde.

Secetei din puterea verii, în momentul în care, înlăuntrul perechii parac pe care o alcătuiesc, focul, lăuntric sau ceresc, parcă vrea să stăpâneas sleiască apa.

Obiectiv vorbind, mitul sau legenda înfăţişează două momente suco 1. Mai întâi un prisos catastrofal în însuşi sensul dorit, un belşug exces. Apă curgătoare; 2. Apoi o îndreptare a lucrurilor care readuce supraabun în marginile trebuitoare omului. Valul de apă care a urmărit-o şi a om pe Bdand devine cel mai ilustru râu al Irlandei; râul pustiitor care iesjf lacul Alban sfârşeşte prin a fertiliza câmpurile Latiumului. Tipul acesta'd e bine cunoscut pretutindeni: puterea, calitatea dorită de la un zeu sau un om se manifestă întâi într-un chip dezordonat, la un grad primejdio devastator şi abia apoi, cu ajutorul unei îndreptări, a unei lecuiri, a unei şiri, puterea sau calitatea aceea îşi găseşte echilibrul: Hadingus, erou scam calchiat după zeul Njordr, a cărui funcţiune este controlul vânturilor şi ocr navigaţiei, începe, ca urmare a unui blestem, prin a dezlănţui furtuni, voia lui, prin simpla lui prezenţă, pe oriunde trece; un sacrificiu adus z Fro îl scapă de această năpastă, lăsându-i însă privilegiul unui fel mira de a naviga pe care un episod ulterior din saga îl înfăţişează20. Irlandezul O lainn, ale cărui isprăvi, săvârşite în stare de dezlănţuire războinică, vor a să fie atât de folositoare regelui şi ţinutului său, constituie la început, cu pr primului său acces de furie rezultat dintr-o luptă iniţiatică, o primejd moarte pentru ai săi, ceea ce durează până când un tratament prin răcire teste să îmblânzească acest 'dar'21. În bâlinele ruseşti, la începutul cicluli Ilia din Murom, cel care va fi cel mai viteaz luptător din vremea lui Vla Soare, dar care deocamdată nu este decât un copil infirm, vede intrând în trei pelerini; aceştia îi dau să bea o licoare fermecată; el se face pe puternic, mult prea puternic; se dovedeşte necesară o altă înghiţitură pe a readuce această putere la nivelul cel 'bun'22. Nu încape îndoială că ac este mecanismul conceptual – exces insuportabil, corectare, starea dorit care, sub diferite afabulări narative, justifică mitul fântânii lui Nechtan şi legi 'neptuniană' a lacului Alban.

Ar fi lucru zadarnic să încercăm să ne reprezentăm cum putea să a în imaginaţia indo-europenilor, acest geniu atât de puternic al apelor. Aj să ne amintim că dintotdeauna masele de apă – mai ales, la drept vorl marea – şi solul pământului au zămislit ori au adăpostit în adâncul lor fă] mai adesea primejdioase decât îndatoritoare. Mă voi mărgini să-l trimit pe tor la frumosul studiu al lui Arthur Stanley Pease, 'The Son of Nept A943)23 şi al cel al lui Ake Josephson, 'Terrae filius' (1956)24.

20 Du mythe au roman, 1970, p. 52-56.

11 Heur et malheur du guerrier, 1969, p. 121 – 125 şi primul capitol ('Furor') din Hor Ies Curiaces, 1942.

22 De ex., în franceză, P. d'Armande, Heros legendaires de la Russie, 1912(?), p. 129- LJousserandot, Les bylines russes, 1928, p. 36 – 39.

23 Harvard Studies în Classical Philology, 54, 1943, p. 69-82. Definiţia lui Aulus Gelliu 21, praestantissimos uirtu/e, prudentia, uiribus Iouis filios poetae appellauerunt, ut Aeacum et Jl et Sarpedona; ferocissimos et immanes et alienos ah omni humanitate tanquam e mari genitos Ne filios dixerunt, Cyclopa et Cercyona et Scirona et Lestrygonas'. [Poeţii îi numesc pe fiii lui Iuj ca Je pildă pe Aiacos, Minos şi Sarpedon, fiinţe alese întru virtute, înţelepciune şi putere. E fiii lui Neptun îi arată năprasnici, uriaşi şi lipsiţi de orice calitate omenească, întocmai ca făj zămislite de mare; aşa, de pildă, pe Ciclop, pe Cercyon, pe Sciron şi pe LestrigoniJ. Varia) Neptuni filius: pentru a desemna un potrivnic (imaginar) pe care se laudă că l-a biruit, ghriosus [Soldatul fanfaron] al lui Plaut spune, la versul 15, că erat imperator summus Ne nepos [era general suprem nepotul lui Neptun].

U Eranos, 53-54, 1955-1956, p. 246-262.

Iluminată prin compararea cu povestirile paralele iraniană şi irlandeză, îloarea religioasă pe care M. Ruch a recunoscut-o creşterii lacului Alban şi, ai precis, localizarea ei tocmai în momentul Neptunaliilor ne îndeamnă să rivim mai de aproape firavul dosar al zeului. Ne aflăm poate în stare să iţelegem mai bine anturajul său, sărbătoarea sa şi relaţiile acesteia cu alte irbători din calendarul religios al Romei.

5. ENTITĂŢILE FEMININE ASOCIATE LUI NEPTUN.

Două divinităţi minore îi sunt asociate lui Neptun: Salacia şi Venilia.

În cartea a treisprezecea a Nopţilor sale Atice, Aulus Gellius consacră un pitol preţios, al douăzeci şi treilea, zeiţei Nerio (genitiv Nerifnis), paredră soţie a lui Marte. Începe însă prin a o situa în contextul ei teologic şi: easta cu ajutorul unui document oficial pe care îl numeşte comprecationes nm immortalium quae ritu Romano fiunt [rugăciunile adresate zeilor nemuritori îpă ritualul roman] şi care pot fi citite, spune el, în cărţile acelor sacerdotes puli romani [preoţilor poporului roman], desemnare frecventă a pontifilor, şadar ne transmite, în original, o listă de entităţi auxiliare asociate mai ultor mari divinităţi. Iată-le, la acuzativ: Luam Saturni, Salaciam Neptuni, Horam Quirini, Virites Quirini, Maiam Volcani, Heriem nonis, Moles Martis Nerienemque Martis.

Fiecare dintre aceste entităţi are de bună seamă drept sarcină să pună valoare o trăsătură importantă sau o comportare obişnuită a zeului al cărui ime la genitiv exprimă faptul că entitatea respectivă îi aparţine. De fapt, eastă formulă nu este decât unul dintre rezultatele unei tendinţe generale ale 'poarele italice. Mai cunoaştem şi altele.

1. Există sistemul de indigitamenta [formule pentru invocarea zeilor] potrit căruia funcţia unei divinităţi, aria completă a activităţii sale, sunt decupate părţi mai mult sau mai puţin mărunte şi numeroase, dintre care fiecare este credinţată unei entităţi care nu are sens decât integrată în ansamblul aflat b controlul divinităţii 'generale' şi a preoţilor ei: astfel este, de pildă, lista lor care patronează muncile agricole, începând cu Veruactor, invocaţi de către. Minul Cer erei25.

2. Există dedublarea unei divinităţi sub unul şi acelaşi nume, cu sau fără gnomina distinctive, potrivit unei bipartiţii logice a domeniului său: de exemu, cele două Pales sunt, una, cea a vitelor mici, cealaltă, a vitelor mari26, ntre cele două Carmentae, una este orientată către viitor, cealaltă spre trecut, ' uneori, dar nu întotdeauna, ele se opun ca Prorsa (cu variante) şi PostuaP.

3. Există numele duble, formate dintr-un nume divin simplu urmat de un jectiv derivat din numele unei divinităţi: de pildă, Ops Conslua este bel-; *ul de grâne (Ops) şi măsura în care el colaborează îndeaproape cu zeul iilozării şi al hambarelor închise (Consus); specificarea Consâua nu se potrişte decât sărbătorii din august (Opiconsâuia) în contrast cu cea din decembrie imită simplu Opalia), când raportul dintre Ops şi Consus este diferit, pentru nu mai este vorba de a umple hambarele, ci, dimpotrivă, de a începe să

25 RRa, p. 47-52.

„ RRA, p. 373-377, Idees romaines, 1969, p. 273-287.

27 RRA, p. 384-385, Prorsa şi Postuorta (şi variantele lor) sunt interpretate de alţii în termeni obstetrică.

Se scoată din ele în vederea unei consumări apropiate28. Procedeul ace vechi, italic: se găseşte la umbrieni în Tabulele Iguvine*, unde se află dis două zeiţe ale panicii de care ar trebui să fie cuprins vrăjmaşul, Tursa şi Tursa Martia; ele exprimă cele două forme sau surse de, /terror' [pa; pe care le inspiră Iupiter şi Marte, fiecare conform cu esenţa sa (magie, tă)29. În asemenea cazuri, accentul cade pe substantiv, nu pe adjectiv: p' riajele cele mai importante sunt Ops, Tursa, autonome; Consus, Iupit Marte nu fac decât să distingă o varietate în specia Ops sau Tursa.

4. Dimpotrivă, în expresiile în care un nume divin, substantiv, este p zat printr-un alt nume divin, mereu acelaşi, tot substantiv, dar la genitiv, centul cade pe acest genitiv. Când se spune Nerio Martis, personajul cel' important este Marte: Nerio nu are nici o altă formă decât pe aceasta s există decât în măsura în care îi este asociată lui Marte. Acesta este căzu toate numele din lista dată de Nopţile Atice.

Unele dintre entităţile, toate feminine, pomenite acolo, sunt obscure, toc pentru că divinităţile, numite la genitiv, care ar trebui să le lumineze sânl însele obscure. De exemplu, ştim prea puţin despre cel mai vechi stadi teologiei lui Saturn pentru a înţelege prin ce soi de 'nimicire', de 'irosi poate Lua exprima sau favoriza acţiunea zeului30.

Există chiar şi o anomalie în text, Herie Iunonis. Toate celelalte divin: numite la genitiv fiind masculine, entităţile menţionate la nominativ erau, capul locului, pregătite să devină soţiile acestor zei, să formeze cu ei per conjugale după modelul grec. În felul acesta Hora Quirini devine soţia Quirinus şi, ca atare, i-a fost asimilată Hersiliei, soţ: a lui Romulus-Quirir tot aşa Nerio, în capitolul lui Aulus Gellius, se comportă ca soţie a lui Ma intervenind pe lângă el ca să se sfârşească războiul cu sabinii. În Herie luni relaţia este obligatoriu de alt tip. Dacă ne gândim că Iunona avea, dl interpretatio graeca, pe Hera (Here) şi că fusese foarte de timpuriu, cel pi în cadrul triadei capitoline, regândită după modelul Herei31, putem bănui tocmai aceasta a doua natură a ei, această esenţă grecească, se exprimă într fel sau altul în această ciudată figură, Herie, nemenţionată niciunde în i parte în toată literatura şi documentaţia romană.

Asocierile cele mai utile pentru problema de care ne ocupăm sunt cele c îi privesc pe Marte şi pe Quirinus. Fiecare dintre aceşti doi zei este prevă cu două entităţi, una la singular, Nerio, Hora, cealaltă la plural, Moles, Viri Este evident că, în ambele cazuri, ştiinţa pontificală a făcut o analiză, a v să exprime fie două aspecte complementare ale zeului, fie o bipartiţie a doi niului său. Pentru entităţile lui Marte, formula este evidentă3-: Nerio expri componenta morală a oricărei noţiuni războinice, 'natura unui *ner-': pien în latină, apelativul nereste bine cunoscut în alte părţi, îndeosebi în indi raniană şi implică înainte de toate vitejia şi forţa. Pluralul Moles expri componenta fizică, mecanică, a victoriei şi anume mase, mase de muşc Poate şi ale individului, dar mai ales mari unităţi în cadrul armatei, fiec dintre soldaţi contând prea puţin ca persoană.

28 Idees romaines, p. 289-304. * Text religios descoperit la Iguvium (astăzi, Gubbio), principalul document de limbă i briană.

' RRA, p. 245, Ombrien Tursa'. Latomus, 20, 1961, p. 253-257. La Roma, ceea ce coi Punde Tursei Iouia este de, tipul l': luppiter Territor.

30 O ipoteză este propusă în ultimul meu eseu din Ddesses latines et mythes vediques, 1956, 99-123.

31 Cu privire la Iunona-Hera, vezi cap. IV al părţii a doua.

Relaţia lui Quirinus cu Hora şi Virites este probabil de acelaşi fel, numai a interpretarea numelor entităţilor este mai puţin evidentă33. Ataşată zeului are îi proteguieşte pe Quirites [cetăţeni], adică pe Co-uirites, entitatea plurală rirites se referă, desigur, la elemente ale celeilalte varietăţi, civilă, de masă, are este poporul, masă organizată şi nu amalgamată, înlăuntrul căreia indiizii nu sunt neglijabili (cf. adverbul uiritim [pe cap de om] şi dreptul 'quiitar'). Dar ce să fie oare Hora? Având în vedere poziţia ei simetrică prin aport cu Nerio faţă de un alt tip de masă, putem crede că ea exprimă, ca i Nerio, un aspect sau un resort psihologic al activităţii zeului ei. Tocmai sta înseamnă, într-o altă limbă italică, în oscă, o rădăcină herdin care numele i este poate derivat, rădăcină cu acelaşi sens ca rădăcina latină uelI/a osci, irodita greacă a fost transpusă într-o Her-cntas, ceea ce, din punct de vedere jrmal, este echivalentul latinului uol-untas [voinţă], dar, ca sens, evocă mai itrând uol-up-tas [plăcere]. Dorinţa, orice formă de dorinţă, acesta este resoral a ceea ce patronează Quirinus – dacă e să judecăm după sarcinile flamiului său – şi întregul grup de divinităţi din care face el parte34: belşug, ogăţie, plăcere, fecunditate. Astfel, cu ajutorul celor două entităţi care îi tot asociate, Quirinus ar fi caracterizat prin ceea ce India asociază, într-adevăr, i cel de al treilea nivel: socialmente vis'ah, 'clanurile, masa omenească orgaizată', moralmente kâma, 'dorinţa'.

Aceste lungi prolegomene dau o orientare problemei celor două paredre ale îi Neptun – căci, deşi comprecationes [rugăciunile] citate în Nopţile Atice u o menţionează decât pe una, ele sunt de fapt două, adesea înfăţişate ca srmând o pereche: Salacia şi Venilia.

Asupra interpretării lui Salacia, considerată izolat, există un consens: a întrupează 'forţa ţâşnitoare' a apei sau, cum spunea Alfred von Domasewski35, 'die Springkraft der Quelle' [forţa de ţâşnire a izvorului], 'das pringende, schiessende Gewăsser des Apennin' [apele zglobii, ţâşnitoare, ale Lpeninului]. Numele ei derivă din aceeaşi rădăcină ca verbul sallre, 'a sări', [se află cu adjectivul salăx în aceeaşi relaţie ca audăcia, pertinăcia cu audăx, ertinăx. Dar Salacia nu e singură, există şi o Venilia, cu care, după cum redeau cei vechi şi mulţi dintre moderni, ea formează un cuplu antitetic.) în păcate, explicaţiile celor vechi, viciate de asimilarea totală pe care o fac ître Neptun şi Poseidon, se întemeiază pe postulatul că partea esenţială a omeniului lui Neptun este marea; raportul dintre Salacia şi salax a fost prin rmare respins în folosul unei alte etimologii, derivată din termenul tehnic %lum, adică nu propriu-zis largul mării, ci marea la oarecare depărtare de armuri. Astfel, Varro (de la care provine, direct sau indirect, aproape întreaga oastră informaţie) a scris în tratatul său Despre limba latină, 5, 72: Salacia Jeptuni a salo, Venilia a ueniendo et uento, 'Salacia lui Neptun (este astfel umită) de la salum „largul mării” Venilia de la „a veni” şi de la „vânt'„ ' – întul prielnic şi venirea, adaugă el, despre care vorbeşte Plaut: quod iile dixit, ui secundo uento uectus est tranquillo mari uentum gaudet [cum a spus cel are a fost mânaj de un vânt prielnic şi se bucură că a sosit pe o mare linişită]. Tot Varro precizează, cum aflăm de la Augustin, Ciuitas Bei, 1, 221 renilia, inquit, unda est quae ad litus uenit, Salacia quae în salum redit, 'Veni-

32 Idees romaines, p. 225-241.

„ „URA, p. 165-166, 256-260.

34, Les dieux de Titus Tatius', în legenda sinecismului, RRA, p. 81, 174-175, 266-271, 34, 368 (sensul pe care îl dau expresiei: p. 174, n. 2 şi 266).

35 Abhandlungen zur romischen Religion, 1909 (p. 106-110 din, Die eigenschaftsgotter der Itromischen Religion', p. 104-110).

Lia, spune [Varro] este apa care vine spre ţărm, Salacia este apa cai întoarce în larg'.

Venire, uenia, Venus chiar au slujit deci celor vechi drept explicaţie pţ Venilia36; prin urmare, ca de fiecare dată când un nume obscur se preţ mai multor etimologii, el este de puţin ajutor pentru interpretarea divin: care îl poartă. Ceea ce rezultă din toate glosele este măcar faptul că Vei fie în sine, fie în opoziţie cu Salacia, este simţită ca fiind liniştitoare. Pe a preciza relaţia dintre cele două entităţi, este desigur de ajuns să transfe formulele varroniene de la domeniul mai recent la acela mai vechi a Neptun, de la mare la izvoare, la râuri şi lacuri şi să înlocuim direcţia cărilor schimbătoare ale apelor marine cu regimul variabil al curgerii cont a apelor terestre. Miracolul lacului Alban, raportat la data Neptunaliilor, s rează o formulă simplă.

Graţie 'bunei' prelungiri pe care teoria romană a acelei procuratio digiorum [slujbe de ispăşire a miracolelor] a adăugat-o scenelor lacului în ert şi a râului fatal, legenda romană este construită, într-adevăr, ca un dipti care totul, în cele două părţi componente, se află în opoziţie. Agenţii în prima, numai zeii, neliniştitorii &sol xal Saajxovsţ, stăpânitori ai lacului în cea de a doua, inginerii romani; fenomenul iniţial este brutal, râul născul lac dând năvală orbeşte spre mare, în timp. Ce corecţiunea finală este c; lată, progresivă; întâi, apa escaladează incinta muntoasă şi se repede, de tatoare, împinsă de sporul de ape pe care continuă să i-l trimită izvo; interioare ale lacului, în timp ce, la sfârşit, ea se lasă călăuzită, vine acolo i o cheamă oamenii, fertilizează ogoarele pe care le devastase. Pe scurt şi formă dramatică, extremă, în termenii de conflict atât de frecvenţi în m şi cu notele de 'rău' şi de 'bun', povestirea scoate în evidenţă cele c aspecte imaginabile ale oricărei ape, trecând printre câmpurile lucrate şi pri locuinţele oamenilor. Oare nu aceeaşi filosofie naturală este cea care legitimi cele două entităţi menite să pună în valoare puterile lui Neptun? Când izvoarelor şi a râurilor 'saltă', câteodată în chip păgubitor, de obicei folositor, ea îi aparţine Salaciei, totodată în sensul în care Horaţiu va v cândva despre Nymphae salaces, dansatoare pline de farmec şi în sensu care Cântccul Arvalilor îl conjură – probabil – pe Marte să 'sară pra; (limen salil)31; în sensul, de asemenea, în care ritualurile războinice cer preoţii aceluiaşi Marte, Sălii, să salte cu armele pe ei38. Când, dimpotrivă, se mulţumeşte să curgă în albia ei firească sau pătrunde, supusă, prin can: ei pregătite de mâna omului, ea se revendică de la Venilia, fie că uettit află sau nu la originea numelui ei.