Georges Dumezil

Totuşi, Mater Matuta este cea care, la începutul lui 1971, mi-a oferit ia care, din aproape în aproape, a deschis repede un mare număr de uşi cariera lui Camillus. Nu*are importanţă cum a progresat, în amănunt, anta. Iată-i etapele şi rezultatele: Ne amintim faptele: Către al zecelea an de război, spune Plutarh (Camillus, 5,1*), senatul, desfiinţând celelalte istraturi, l-a instituit dictator pe Camillus. Acesta, luându-şi drept comandant al cavaleriei pe îelius Scipio, a jurat de la bun început în faţa zeilor că, dacă va duce războiul la bun sfârşit,: elebra Marile Jocuri şi va închina un templu zeiţei pe care romanii o numesc Mater Matuta7.

Aceasta este una dintre ocaziile folosite de Plutarh, în abundenta lui operă poligraf, pentru a copia fişa pe care o redactase despre această zeiţă, fişă e, alături de câteva versuri ale lui Ovidiu, rămâne principala noastră sursă pre ea8.

La fel spune şi Titus Iyivius, după o introducere mai solemnă (5, 19, 6): Tocmai reîncepuseră jocurile şi sărbătorile latine, apele lacului Alban fuseseră îndreptate spre ire, iar cetăţii Veii îi dădea târcoale Soarta. Prin urmare, generalul menit de Ea să ducă la pieire l cetate şi să vegheze asupra patriei sale, M. Furius Camillus, a fost făcut dictator, iar el l-a lit comandant al cavaleriei pe Cornelius Scipio. Generalul nou ales a înnoit îndată totul: alta acum încrederea oamenilor săi, altul, avântul lor; până şi soarta cetăţii părea alta. Întâi şi intâi pedepsit după legile militare pe cei care fugiseră, când cu panica celeilalte lupte de la Veii; butit astfel să-i facă pe soldaţi să se teamă cel mai rău de altceva decât de duşman. Apoi, mcind recrutări într-o zi anume, s-a repezit chiar el între timp la Veii ca să-şi îmbărbăteze aţii. După care s-a întors la Roma să-i înscrie pe noii oşteni; şi nimeni nu zicea nu. Chiar şi ri străini, latini şi hercini, s-au oferit să dea ajutor în acest război. Dictatorul, după ce le-a 5 mulţumiri în senat şi cum încheiase pregătirile de război, s-a legat, în temeiul unui decret

* Traducerile din Plutarh şi Titus Livius cuprinse în partea a doua a acestui volum aparţin rielei Creţia.

7 7rptotov y. ev zv'/olq L7rot7] oaTO Tot? Oeoâţ etiitu ~oxsu. P Tsâot; z~'r/zc, Xa [36vti Taţ [xeyâxac; (S^etv xai veov &zolq v) v Mr^-epa Moctoutocv, poţxatoi xaxouai, xa&iepcuaeiv.

8 Vezi, mai jos, p. 928.

9 Formula ex senatus consulio, uzuală, nu ridică probleme când este vorba de un magistrat nuit: senatul hotărăşte şi magistratul asigură executarea hotărârii (formula nu este numai roia: găsim, la Praeneste, de zenatuo sententiad, magistratul fiind un pretor, Vetter, nr. 320; în., cu sau fără prepoziţie, (dat) senateis tanginud, asvarrjiţ TavyuoS, magistratul fiind, de exemun x faiCT-rop, care 'porunceşte', faamat, executarea: M. Lejeune, 11 sautuario Lucano di chia di Rossano di Vaglio', Atti della Accademia Nazionale dei Lincei, Memorie, Classe di Scienze aii, storiche e filologiche, Serie VIII, 16 2, 1971, p. 68-69). Dar ce înseamnă ea aici, unde vorba de un dictator? Probabil Camillus, care are toate iniţiativele în acest capitol, ţine sa: ieze senatul la legământul său, fie pentru a-i spori solemnitatea, fie pentru că Jocurile cele Mari lică o cheltuială mare, pe care senatul va trebui să şi-o asume şi deci să-şi ia şi răspunderea ei Titus Livius 36, 36, 2). Deşi atotputernic, otutoxpâtop, un dictator poate dori şi la nevoie obţine presiuni, asemenea decrete senatoriale (cf. peruicit ut. Despre dictatorul Fabius după bătălia a Trasimenus, 22, 9, 9). Singurul text absolut paralel cu acesta, adică privitor la un dictator

29, 8), comportă un angajament de cheltuială de acelaşi tip: Cerialis ludos dictator et magister turn ex senatus consulto fecerunt. [De Cerialii, au organizat jocuri, în temeiul hotărârii senatului, atorul şi comandantul cavaleriei]. Îi aduc vii mulţumiri lui Andre Magdelain care mi-a dat, îgătură cu aceste cuvinte, o savantă consultaţie. După ce l-a utilizat pe Packard, Concordante ivy, IV, p. 588-589, el conchide: La urma urmei, nu este oare vorba de un anume gust al litus Livius de a sublinia că un legământ este legal graţie autorizaţiei senatului?'.

I.

Gsenatului', ca, dacă ia Veii, să organizeze Jocurile cele Mari şi să consacre templul, refăcut gl Maicii Matuta, pe vremuri consacrate de regele Servius Tullius. Plecind de la Roma cu armata După victorie, legământul a fost bineînţeles împlinit. Titus Divius notea; faptul în trei vorbe (5, 23, 7). Plutarh nu îl pomeneşte, desigur fiindcă es de la sine înţeles.

Mater Matuta nu are nimic misterios11. În ciuda straniei îndărătnicii unor autori contemporani, ea este ceea ce sugerează al doilea element al num lui ei – din care derivă adjectivul matutinus [de dimineaţă] – şi ceea q poetul Lucreţiu*, de exemplu, exprimă clar: zeiţa zorilor. Nu i se făcea ziln slujbă, sau cel puţin nu avem ştiri despre aşa ceva. În schimb, o dată pe ai cursul anotimpurilor îi dădea importanţă, căci sărbătoarea ei era fixată î ziua de 11 iunie, adică, dacă era bine corectat calendarul, puţin înaintea solst ţiului de vară12, în momentul când durata zilei, care n-a încetat de şase lui să crească în detrimentul celei a nopţii, pare a se stabiliza şi va începe curân mişcarea inversă, scăderea care, după şase luni, va duce la 'zilele înguste' la criza solstiţiului de iarnă patronată de o altă zeiţă, Angerona*. Probabil dec că intenţia sărbătorii astfel plasate, sau cel puţin intenţia ei naturalistă, era încurajarea aurorei, a zorilor din fiecare zi, împotriva ofensivei, a creşter: iminente a timpului nocturn, sau întărirea împotriva propriei lor osteneli Cele două rituale cunoscute nouă merg în acest sens: o sclavă, dusă în templu zeiţei, era izgonită de acolo cu violenţă de matroanele romane; apoi, aceste; luau în braţe şi puneau sub ocrotirea zeiţei nu proprii, lor copii, ci pe cei a surorilor lor. Dacă, aşa cum este firesc în actele de magie simpatetică, aceşti două mimări tindeau să reproducă acţiuni ale Aurorei înseşi, nu puteau repre zenta decât, pe de o parte, izgonirea urâtei şi mereu mai cotropitoarei întune cimi de către zorile viitoare, pe de alta, primirea pe care zorile i-o fac zilnic îngrijirile cu care îl înconjoară pe tânărul soare pe care buna noapte şi m ele însele, efemerele zori, l-a purtat în pântece şi abia l-a născut.

Aceasta este zeiţa pe care Camillus, fatalis dux [conducătorul hărăzit d soartă], sau mai degrabă pe care, dincolo de nesigura lui persoană, au ales-c autorii gestei sale ca să-i încredinţeze norocul generalului13. Este oare aceasta predilecţie un detaliu nesemnificativ, sau are ea, în restul Vieţii, rezonanţe ş consecinţe?

10 Ludos magnos ex senatus consulte* uouit Veiis caplis se facturum aedemque Matutae Matri; refectam dedicaturum iam ante ab rege Seruio Tullio dedicatam. Nu cred că se poate interpreta, a făgăduit. Să refacă şi să consacre templul Maicii Matuta.' (Baillet); executarea legământulu 'mediat după întoarcerea la Roma şi triumf (23, 7), exclude ideea că dictatorul ar fi avut timp de lucrări de restaurare. Dacă totuşi adoptăm această traducere, ea nu schimbă nimic din argumentarea care urmează.

11 Vezi, mai jos, Anexa I. Prima expunere în public a interpretării lui Mater Matuta a fost făcută într-o conferinţă la Universitatea din Iiege, în aprilie 1956.

* In 5, 656.

U Despre intervalul, fără îndoială redus (cu excepţia perioadelor de neglijenţă excepţională), „ilăuntrul căruia erau menţinute, înainte de reforma lui Caesar, discordanţele dintre calendar şi fenomenele naturale, în special solstiţiile, corespunzând unor sărbători (sau grupuri de sărbători) anuale: vezi, mai jos, p. 939-941.

* Zeiţa protectoare a Romei, reprezentată de obicei cu degetul pe buze.

' R. M. Ogilvie, A Commentary on Livy, Books I-V, 1965, p. 681, explică în mod surprinză^ *°r de modern, ca pe o operaţiune diplomatică, interesul acordat atunci de Roma acestei zeiţe: Prinşi între doi duşmani, etruscii la nord, volscii la sud, romanii ar fi încercat astfel să-l neutralii Lze pe Cel de al doilea sau chiar să şi-l alăture împotriva celui dântâi! 'The foundation of the ^mple of Mater Matuta is to be seen. as a matter of policy, as a step to promote friendly rela- „ons ivith the inhabitants of the key city of Satricum'. [Consacrarea templului Maicii Matuta „sbuie înţeleasă ca o chestiune de politică, ca un pas pentru stabilirea unor relaţii prieteneşti cu locuitorii oraşului atât de important Satricum.] Dar calendarul ne dovedeşte că Mater Matuta era Şi o veche zeiţă romană, care nu avea nevoie să fie introdusă la Roma.

3. SOLISQUE, 1 Un prim element de răspuns a fost propus încă din 1956 de Jean Hubaux14.) upă ce mi-a ascultat expunerea despre Mater Matuta, în aprilie, la Univeritatea din Liege, l-a izbit un amănunt din povestea care încheie, la Titus, ivius, epopeea de la Veii şi anume triumful15 celebrat de generalul victorios- 9 hiar înainte de a-si împlini legământul faţă de Iuno din Veii şi de Aurora itină (5, 23, 4-7): Sosirea dictatorului a fost aşteptată de mult mai multă lume decât a altora la asemenea x rilejuri, căci i-au ieşit în cale toate păturile sociale; iar triumful său a întrecut cu mult felul i care se sărbătorea de obicei g astfel de zi. Oamenii priveau mai ales la el, cum intra în oraş, urtat într-un car tras de patru cai albi; şi judecau lucrul necuvenit nu numai unui cetăţean, ei unui muritor. Socoteau chiar un sacrilegiu faptul că dictatorul îşi luase cai aidoma cu cei ai lui ippiter şi ai Soarelui; de aceea s-a şi bucurat triumful său mai curând de strălucrire decât de înrviinţare. Camillus a ales apoi pe Aventin un loc pentru templul Iunonei şi e consacrat templul [aicii Matuta; fiind împlinite aceste fapte divine şi umane, a abdicat din funcţia de dictator.

Soarele acesta, care a fost cam în grabă interpretat drept Apollo, este nrprinzător. Dacă era nevoie de un sacrilegiu16, nu ajungea sacrilegiul major, el care ofensa pe părintele zeilor, pe zeul care fusese zeu suprem la Roma tât înaintea, cât şi după înfiinţarea cultului capitolin? În fapt, toate celelalte urse îl numesc numai pe Iuppiter. Aşa Plutarh (Cam., 7, 1-2): Camillus, îngâmfat fie datorită însemnătăţii faptei sale (căci, într-al zecelea an de asediu, butise să cucerească cetatea vrăjmaşă Romei), fie ca urmare a laudlor care i se aduceau pentru iccesul său, s-a lăsat pradă unui fast şi unei măriri de neîngăduit unui magistrat investit cu autotatea sa de legile ţării. Intre alte dovezi de semeţie pe care le-a dat cu prilejul triumfului său, a străbătut Roma într-o cvadrigă trasă de cai albi, ceea ce nu făcuse până la el nici un alt mandant şi nici n-a mai făcut altul după el, căci romanii socotesc că un asemenea lucru i se ivine doar părintelui şi regelui zeilor.

Pe scurt, se pare că Titus Livius este singurul care a ţinut să evoce aici, iră profit aparent pentru interesul romanesc, o cvadrigă solară care nu poate alta decât cea a zeului grec Helios, familiar romanilor culţi din vremea sa,., prin acest artificiu, să pună în evidenţă Soarele (Sol) printre zeităţile cu are se presupune că ar fi vrut Camillus, plin de trufie, să se asimileze când triumfat după Veii. Titus I, ivius trebuie să fi avut un motiv, cu atât mai unt cu cât aceasta este singura menţionare a zeului Soare pe care o putem ăsi în toată istoria sa legendară, în primele şase cărţi ale lucrării sale De la itemeierea Romei17. Ce motiv?

4. VICTORIILE DICTATORULUI CAMILLUS ÎN ZOHI.

Remarca lui Jean Hubaux şi aceste simple reflecţiuni ar fi putut să ne îdrume, încă din 1956, spre deschiderea unei anchete asupra unui punct recis: nu cumva zeiţa Aurora, după întâmplarea de la Veii, în care îl ajuise pe Camillus sub numele ei şi conform procedurii obişnuite în cazul unui otum [legământ], îl ocrotise în continuare? Nu-l ajutase ea oare, când şi când,

14 Vezi, mai sus, p. 791, n. 11. De unde o notă în Diesses latines et mythes vedigues, 1956, pi, n. 5 sfârşit şi în J. Hubaux, Rome et Veies, 1958, p. 114, n. 1.

16 Diodor din Sicilia, 14, 117, 5, se sprijină pe variante.

M Despre problema pe care o ridică această interpretare, ca sacrilegă, a unei comportări, dtotrivă, impuse de ritual, vezi, mai jos, p. 879, 924.

17 N-a fost vorba despre Soare decât în enumerarea 'zeilor lui Titus Tatius' (Varro, De lingw tina, 5, 74; Dionis din Halicarnas, 2, 50, 3): vezi RRA, p. 173 şi n. 2. Despre Sol ca obiect: cult la Roma, vezi, mai jos, p. 822, n. 4.

În cariera lui prin ceea ce constituie domeniul ei material şi mijlocul ei proj îe acţiune: răsăritul zilnic al soare'ui, zorii zilei? În fapt, cercetarea ace; atât de necesară a aşteptat timp de trei lustre*.

Judecind după conţinutul fişei pe care Pâutarh, când consemna le°-ămâi lui Camillus, a ataşat-o ca pe o paranteză explicativă la numele de Mj Mâtuta, se pare că el nu şi-a dat seama că este vorba despre zeiţa auro: ea nu reprezintă pentru el decât forma, numele latin al zeităţii greceşti ij cothea*; prin povestea acestei nefericite şi devotate mătuşi a lui Bace explică el ciudatele ritualuri ale sărbătorii Matraliilor. Şi totuşi, ' o lectură n treruptă a Vieţii lui Camillus scoate în evidenţă o trăsătură care până acun trecut neobservată şi care nu-şi poate găsi explicaţia decât într-o anun intenţie: aceea de a pune în lumină o relaţie fundamentală între erou şi fe nienul aurorei.

După dictatura care i-a îngăduit să cucerească Veii, Camillus mai prime de patru ori această magistratură excepţională, care concentrează în m unui singur om toate puterile, toate răspunderile18. Una dintre aceste dic turi, penultima, nu este motivată, apoi consacrată, decât.'grelelor probleme relaţiilor dintre patriciat şi plebe şi nu cuprinde nici un război extern.] celelalte trei – a doua, a treia şi a cincea din seria completă – sunt, fiecz rezultatul unei stări de război foarte primejdioase pentru Roma, pe care Can lus o rezolvă de ficare dată foarte prompt, printr-o victorie incontestab: Or, toate aceste trei bătălii sunt angajate şi câştigate exact în zori. Iată mai în rând pe rând, povestirile fără comentariu.

Cea dintâi se petrece la sfârşitul catastrofei galice. În vremea când Camil se afla în exil romanii au fost înfrânţi lângă râulallia* de trupele lui Brenn iar Roma a fost cucerită şi distrusă, cu excepţia Capitol iului. În afară oraşul din rămăşiţele legiunilor scăpate din prăpădul de pe Allia, Camillus a izbtj să alcătuiască o armată, iar senatorii refugiaţi pe Capitoliu l-au declarat s au pus să fie declarat, pentru a doua oară, dictator. Atunci el se îndreat spre Roma. Între timp, Capitoâiul a fost silit să ducă tratative, să răscumpi plecarea galilor cu preţ greu de aur, cântărit cu stricteţe. Toţi elevii şcoli din apusul Europei au văzut, în cărţile lor de istorie sau de citire, chij căpeteniei barbare aruneându-şi sabia şi scutul peste greutăţile care încai talerul balanţei şi strigând, în formula care a străbătut veacurile: Vae uic [Vai de învinşi!], sau, cum spune Plutarh, tolc vsvixvjfisvoi; osuvtj [nenoroc: pentru învinşi!]. Dar iată că soseşte armata lui Camillus (cap. 29): în timp ce romanii dezbăteau acest lucru atât între ei cât şi cu celţii, Camillus, în frun armatei sale, sosise deja la porţile oraşului. Aflând ce se intâmplă, a dat poruncă grosului arms să-l urmeze, în bună ordine şi fără grabă, iar el, împreună cu cei mai buni luptători ai săi, zorit către locul unde se aflau romanii. Toţi i-au făcut loc să treacă şi l-au primit, în ordine tăcere, ca pe magistratul suprem. Camillus a luat aurul de pe talerul cântarului şi l-a înmânat 1 torilor săi, apoi le-a poruncit celţilor să ia cântarul şi greutăţile şi să se ducă de acolo, spunindu că obiceiul strămoşesc al romanilor este să-şi mtntuie patria cu fier, nu cu aur. Brennus s-a mân

* = cincisprăzece ani.

* 'Zeiţa albă' numele dat, după transformarea ei în nereidă, fiicei lui Cadmos, Ino, s Semelei; după moartea acesteia din urmă, Ino îl luase la ea, să-l crească, pe nepotul ei rămas fctt, Dionysos. Furia Herei o împinsese la sinucidere prin înec, dar zeităţile mării, compâtimitoa o prefăcuseră în nereidă.

18 Despre puterea supremă a dictatorului (ale cărui porunci sunt pro numine [ca o poruti zeiască], Titus Livius, 8, 34, 2), vezi p. 273-274 din cercetarea lui A. Magdelain, 'Praetor „; mus et Comitiatus ma. Ximus'. Iura, 20, 1969, p. 257-285; cf., mai sus, p. 790, n. 9.

* Afluent, din partea stingă, a Tibrului.

Punând că această stricare a învoielii este o nedreptate, dar Camillus ia răspuns că pactul, nefiind îcheiat potrivit legii, nu este valabil, că înţelegerea se încheiase în timp ce el era deja dietfitor Ies şi că, nimeni în afara lui nefiind investit cu vreo autoritate legală, celţii purtaseră tratative cu ameni care nu aveau îndreptăţirea să o facă: abia acum puteau să-şi înfăţişeze cererile înaintea îi, care avea prin lege puterea să îi ierte dacă îi cereau aceasta sau, dacă. Nu-şi schimbau gindul i-i pedepsească. Auzind asta, Brennus şi-a pierdut cumpătul şi a ordonat atacul, astfel că cele două ibere s-au apropiat îndeajuns spre a scoate săbiile şi a se lovi, numai că cei care se încăieraseră ' stfel se încurcau unul pe altul, neputându-se desfăşura decât printre case şi uliţe, înghesuiţi în locuri ire nu îngăduiau desfăşurarea unei linii de luptă. Curând însă Brennus, dându-şi seama ce se înmplă şi-a adunat celţii în tabăra lor, după ce suferiseră doar pierderi neînsemnate. În timpul apţii (vutT6ţ), dând ordinul de plecare, i-a scos pe toţi din oraş şi s-a dus să-şi aşeze tabăra, la depărtare de şaizeci de stadii, alături de drumul spre Gabii. Însă încă în zori (â^a S'-J^spa) amillus se afla acolo, în faţtf lui, purtând asupră-i arme strălucitoare, în fruntea unor romani: um plini de curaj. S-a încins o luptă aprigă şi lungă, la capătul căreia, după ce au ucis destui iu pus pe fugă pe duşmani, cucerindu-le tabăra. Dintre fugari, unii, urmăriţi, au fost, odată prinşi'; işi pe loc, iar cei mai mulţi, împrăştiindu-se, au căzut pradă locuitorilor din satele şi din oraşele n preajmă şi au fost omorâţi.

Şi Camillus primeşte onorurile unui al doilea triumf.

În timpul celei de a treia dictaturi, Camillus face faţă unei coaliţii de) lsci, latini şi etrusci. Situaţia este gravă. Armata romană, comandată de ibunii consulari, se află încercuită şi asediată în propria ei tabără. Trebuie. Fie scăpată (34, 1-5)19: După ce a fost ales a treia oară dictator, Camillus a aflat că trupele comandate de tribunii litari se aflau asediate de către latini şi volsci şi s-a văzut silit să-i înarmeze chiar pe cetăţenii re depăşiseră vârsta legiuită. A ocolit, mărşăluind îndelung, muntele Maecius şi, fără ca duşmanii1 simtă şi-a aşezat armata în spatele lor, apoi a pus să fie aprinse numeroase focuri pentru ca asediaţi să-şi dea seama că se află acolo. Aceştia, văzând focurile, au prins din nou curaj şi u gândit să iasă din încercuire şi să treacă la atac. Dar latinii şi volscii s-au închis în întărituri'e, consolidându-şi pretutindeni tabăra cu ajutorul unei mari şi trainice palisade de lemn; astfel onjuraţi de duşmani, nu s-au clintit din tabăra lor, hotărâţi să aştepte ajutor de la ai lor şi sped şi că etrusciile vor veni într-ajutor. Dar Camillus le-a înţeles gândul şi, temându-se să nu ajungă 1 în situaţia în care îi pusese, lăsându-se împresurat, s-a grăbit să se folosească [atunci] de prilej, zând că întăriturile lor sunt de lemn şi că la prima mijire a luminii (&y. A tţati) o puternică vijese stârnise dinspre munţi, a pus să se adune grămezi de proiectile incendiare şi, în preajma zorilor l tov opftpov), a dat trupelor ordinul de marş. Unei părţi dintre ele i-a poruncit să atace din tea dimpotrivă, cu săgeţi şi strigăte, în timp ce el, conducând pe cei care aveau sarcina să azle cu foc, s-a îndreptat spre locul de unde vântul bătea de obicei mai cu putere asupra întăriturilor imane. Apoi a aşteptat ceasul potrivit. Când, după ce lupta pornise deja, a răsărit soarele şi vântul ornit să se năpustească vârtos (i-ti Sk auvea-ruariţ ~. Rfi (iâxtl? ° ¦'ţiioţ ivţjei zai to -vsofia X „ (iv kţznitz-i), a dat semnalul atacului general şi a împrăştiat asupra întăriturilor duşmane o vedenie de proiectile incendiare. Focul a cuprins ncântârziat barierele de lemn, alcătuite din pari i şi, încet-încet, a aprins jur-împrejur locul. Latinii nu aveau la îndemână nimic cu care să zăgăiscă ori să stingă pârjolul care le cuprinsese tabăra întreagă. S-au înghesuit atunci pe un petic pământ, dar au fost curând siliţi să plece şi de acolo. Dar astfel au căzut peste aceia dintre manii lor care îi aşteptau, cu armele scoase, la ieşirea din tabără. Au scăpat doar câţiva; iar care rămăseseră acolo au ars până la unul, căci focul fl-a fost stins decât de romani, când au at acolo să strângâ prada.

Coaliţia se destramă, Camillus primeşte predarea volscilor, îşi fructifică îrgic succesul şi câştigă cel de al treilea triumf.

În timpul celei de a cincea şi ultimei sale dictaturi, Camillus, bătrân acum, ire din nou ca adversari pe celţi. Venind dinspre Marea Adriatică, o oaste aşă de gali a ajuns până în imediata apropiere a Romei. Într-un glas, senatul poporul îl declară dictator (41, 1-6; 42, 1): ' După Plutarh, Cam., 33, 2, povestirea aceasta era în concurenţă, în acest punct al vieţii Camillus (cea de a treia dictatură), cu legenda etiologică a Nonelor Caprotine*: rcept toijtou tou Sjxo'j Sittq'i Xi-fbi Xsyovrai [în legătură cu acest război se spun două poveşti].

Nonele lui Iulie (7 iulie) când se sărbătorea luno Caprotina.: Celţii erau aproape şi îşi aşezaseră tabăra lingă râul Anio; aveau pradă grea şi bogată. C Iris a ocupat cu oastea un deal lin, dar cu multe cute, în care şi-a plasat cei mai mulţi se ca să creadă duşmanii că cei rămaşi în vârf se aflau acolo de frică. Şi, vrând să le întărească a părere, nu a stat în calea celor care se apropiau de poalele dealului, ca să jefuiască, ci, întării tabăra, a stat liniştit până când i-a văzut pe unii dintre ai lor plecând care încotro după n iar pe alţii, în tabăra, ospătându-se şi îmbătându-se. Atunci, de cu noapte [(tot Se vuxtac t şi. -” trimis ostaşii uşor înarmaţi să-i împiedice pe duşmani să se orânduiască şi să-i zădărească de vor ieşi din tabără, iar în zori (S?! Pou) şi-a dus oştenii greu înarmaţi în câmpie şi i-a orî acolo, mulţi şi plini de avânt, nu puţini şi fără vlagă cum îşi închipuiseră barbarii. Mai întâi, 1 acesta le-a tăiat celţilor încrederea în ei: crezuseră că nu pot fi atacaţi. Apoi, trupele uşor în'ar s-au năpustit asupra lor, lovindu-i înainte de ase putea orândui pe unităţi şi silindu-i astfel să cum puteau, învălmăşit. În sfârşit, Camillus şi-a aruncat în luptă ostaşii greu înarmaţi; celţii au săbiile2' împotriva acestora, dar romanii ridicau suliţe lungi [=cele a căror făurire o poru Camillus pentru acest prilej] şi primeau loviturile cu trupurile lor împlătoşate, aşa încât îndepi fierul galilor, moale şi lucrat atât de subţire, încât săbiile repede li se strâmbau şi se răsuceai scuturile li se spărgeau sau li se îngreuiau de suliţele înfipte în ele. Aşadar, lepădându-şi ar: încercau sa le ia pe ale romanilor şi să le întoarcă, apucându-le cu ambele mâini. Dar ron văzându-i fără apărare, i-au atacat cu săbiile; galii din primele rinduri au fost măcelăriţi, ia din spatele lor au luat-o la fugă pe câmpie, căci înălţimile şi movilele erau ocupate de Cam iar tabăra, neîntărită din nesăbuinţă, ştiau bine că nu va rezista.

Aceasta a fost ultima bătălie dată de Camillus, căci cucerirea cetăţii Velitrae, care s-a pi fără luptă, a urmat firesc acestei biruinţe. Dar mai avea de dat cea mai mare şi mai grea bă politică. Iată deci că aceste trei bătălii hotărâtoare, singurele pe care Camillu conduce ca dictator, sunt angajate în zori şi practic câştigate de la înce] fără peripeţii.

Această precizare este deosebit de importantă pentru prima dintre Dacă n-ar fi fost esenţială pentru povestire, orgoliul roman ar fi avut mult de câştigat plasându-şi întreaga revanşă, zdrobirea galilor, în cursul dup; mie zii sau serii precedente şi chiar la Roma. Ce minunată privelişte: neol zaţul conducător barbar doborât dintr-o dată şi pedepsit chiar acolo, pe ves lui balanţă, încărcându-i de această dată talerul cu propriul lui leş; galii ci piti chiar acolo unde îndrăzniseră să-i lovească pe preoţii Romei şi pe consul în locul acestei 'scene oportune', Plutarh îi oferă cititorului o dezbatere juric între Camillus şi Brennus, urmată de o încăierare care, din pricina îngusti străzilor, nu se poate organiza ca bătălie. Foarte repede, fără să fie grav s cat, fără pierderi însemnate, Brennus întrerupe lupta şi se retrage în tab lui, undeva în oraş, apoi, noaptea, pleacă din oraş şi iese la loc deschis. Ac după câteva ore, îl ajunge, pe neaşteptate, Camillus, care îl lăsase să iasă oraş. Formularea grecească subliniază caracterul neaşteptat al atacului şi c cumpănirea galilor: 'Odată cu zorile, Camillus se afla acolo, asupra li a^a r] f.'epa 7iapî) v 6 Koc [jiaaoc ere' aurov. Şi cum arăta Camillus! Îmxiciis Xa [X7rpwţ 'acoperit cu arme strălucitoare'. De ce această precizare – care va mai apărea pe urmă şi care, chiar şi aici, este surprinzătoare, căci Camill venit din exil, trebuie să fi avut alte griji decât pe aceea de a-şi procun armură bogată – dacă nu pentru a adăuga o notă aproape miraculoasă geniu militar al personajului? Apariţia lui în faţa lui Brennus este o luminoi epif anie, în zori.