Georges Dumezil

Odată eliminate aceste texte şi, bineînţeles, cele în care (5, 19, 3; 37, 1; 1; 43, 7; 49, 1; 51, 2 şi 3; 6, '3, 1; 34, 8 şi 9) este vorba despre norocul nanilor, fie oraş, fie armate şi nu de cel al comandantului, rămân totuşi uă în care Fortuna este o forţă care acţionează, o voinţă plină de răspunderi,: eiţă favorabilă lui Camillus. In 5, 26, 10, războiul împotriva oraşului Falerii. R fi prelungit de bună seamă la infinit, ca şi cel de la Veii, ni Fortuna peratori Romano simul et incognitae rebus bellicis uirtutis specimen et maturam toriam dedisset [dacă Norocul nu i-ar fi dat comandantului roman atât priul unei destoinicii încă neîncercate în treburile războiului, cât şi o biruinţă ibnică]. În 6, 23, 9, împotrivindu-se nesăbuinţei colegului său L. Furius, millus încearcă să-i convingă pe soldaţi să nu angajeze lupta în condiţii atât neprielnice şi le aminteşte că, până atunci, romanii n-au avut a seplmge planurile şi nici de Norocul lui,. Aut consilia sua aut Fortunae paenituisse. Ît oare suficiente aceste două texte pentru a-l prezenta pe Camillus, în dunea lui Titus I, ivius, ca pe un protejat al zeiţei Fortuna, cum s-a mai rmat şi de curând? 13. Nu cred. Cel dintâi este în mod evident o expresie; orică ai cărei termeni nu trebuie forţaţi, iar cel de al doilea, care pare a ne pe acelaşi plan consilium şi Fortuna ca fiind condiţiile succesului, trebuie nurit prin ceea ce spune istoricul, la începutul gestei lui Camillus, înaintea-: eririi oraşului Veii, în legătură cu prima victorie pe care fatalis dux [comanatul hărăzit de soartă] o prilejuieşte trupelor sale într-un fel de operaţiune probă în agr o Nepesino [în ţinutul cetăţii Nepete] (5, 19, 8)! Omnia ibi nma ratione consilioque acta Fortuna etiam, ut fit, secuta est, 'totul a fost rârşit cu cea mai mare cumpănire şi judecată, astfel încât, cum se întâmplă

13 J. Bayet, ediţia Titus Livius din colecţia Bud4, voi. V, 1954, p. 145-146. J. Hellegouarrc'h.

! Principat de Camille', Revue des eludes latines, 48, 1970, p. 112-132 (mai ales, în privinţa asta, p. 117-119), nu aluat în cercetare decât versiunea lui Titus Livius despre figura lui Camileste limpede că cele patru folosiri ale adverbului forte în capitolele lui Titus Ivivius privitoare Camillus nu au nimic de-a face cu Fortuna.

De obicei, Fortuna a venit şi ea'; ierarhia este limpede; nu Fortuna cor acţionează, ci ratio şi consilia.

Ansamblul calităţilor lui Camillus lasă să se vadă şi altă deosebire protecţia Maicii Matuta şi cea a Fortunei: nu numai ca una este matei credincioasă, cealaltă pasionată şi capricioasă, ci, mai mult, Mater Matuta. A acţiona nu atât din exterior, oferind prilejuri şi ajutoare discrete, cî interior, în cap şi inimă, prin gândul şi caracterul celui pe care îl ocro] ferindu-l de orice formă de superbia [trufie], pe câtă vreme Fortuna nu a nează decât din exterior, sau mai degrabă, în privinţa interiorului, îl las ocrotitul ei expus sau chiar predispus la beţia puterii, la delirul' orgolî în 'victoriile în zori' ale lui Camillus nu există miracol propriu-zis, nici n în cea de a doua şi dacă el îşi îngăduie o dată, în prima bătălie, plăcers a apărea în faţa duşmanului la ora şi în ţinuta soarelui-răsare, sau dacă Titus Livius, triumfă într-un car prea asemănător cu cel al soarelui, putem' c după comportarea lui generală, că nu are pretenţia de a fi egal cu astn că, pur şi simplu, recunoaşte, relevă, arborează binefacerea zeiţei Auror; toate împrejurările, el se arată deplin stăpân pe sine, căci, din seria de ca provenite din,. Regula Maicii Matuta', una dintre cele mai preţioase pentr comandant, opusă periculoaselor beţii ale Fortunei, este prudenţa, chibz înaintea faptei, eventual refuzul faptei. Acest adevăr nu este exprimat n în Viaţa lui Camillus, ci şi, direct legat de zeiţă, în cele şase versuri încheie pasajul din Faste consacrat Maicii Matuta şi care la început surpi elogiul, fără rezerve, făcut acestei zeiţe, explicaţia mişcătoare a intenl benefice ale sărbătorii ei se încheie cu menţionarea a două dezastre petre tocmai în acea zi şi pe care ne-am fi aşteptat mai degrabă să le vedem buite Fortunei (6, 563-568). Totuşi, este destul sale examinăm în detali că constatăm că sunt la locul lor: Se povesteşte c-a zis*: 'âncotro te grăbeşti, o Rutiliu?

Consul, de duşmanul marş astăzi ucis vei cădea'. S-a întâmplat după vorbă-i şi amestecate cu sânge Râul Tolen îşi ducea apele lui purpurii. După un an, sub lumina aceleiaşi fiice-a lui Pallas Didius fu omorât, forţa duşmană-ndoind.

Aceste triste accidente s-au petrecut la începutul ultimului secol înai: erei noastre, în timpul războiului cu sociii*. Cea de a doua menţiune est altfel eronată, numele lui Didius înlocuindu-l pe cel al consulului 1,. Por Cato, care a murit într-adevăr în 89 î.e.n., un an după consulul P. Rut: Lupus. Dar pentru discuţia noastră nu are importanţă. Ovidiu, e drept, dă nici o lămurire în legătură cu motivul celei de a doua înfrângeri; în schi '1 lămureşte pe cel al primei, implicând-o în mod grăitor şi pe zeiţa zilei: R lius a făcut greşeala de a nesocoti avertismentul cât se poate de clar pe i zeiţa avusese grijă să i-l dea. Fortuna l-ar fi lăsat să pornească lupta ş piară neprevenit; Matuta a făcut tot ce a putut ca să-l scape, să-i oprei, graba' (quo properasl) [încotro te grăbeşti?].

Intervenţia aceasta a Matutei confirmă deci că felul în care şi-o închipi Ovidiu, pe ea şi comportarea ei, este tocmai cel pe care l-am pus noi în lumi Şi că prima calitate a protejaţilor ei este tocmai cea care explică toate succe

* Mater Matuta.

* Sociii, populaţiile italice aliate cu Roma (marsii, samniţii etc), s-au răsculat în SO) Pentru a obţine cetăţenia romană, adică drepturi egale cu cele ale romanilor. După un răzbe „oi ani, revendicările le-au fost satisfăcute.

I Camillus, ratio consiliumque, exacta apreciere a riscurilor şi a avantajelor ei situaţii date.

Două scene din viaţa lui Camillus pun în lumină cele două faţete ale îlui consilium care îl conduce şi amândouă provoacă intervenţia, nu chiar a ţei, dar a oraşului care se numără printre centrele predilecte ale cultului ei, tricum14: ca şi cum Mâtuta l-ar ocroti pe Camillus nu numai prin momentul îi, ci şi prin teritoriul care îi aparţine şi ar acumula pentru el nu numai ictoriile *n zori', dar şi 'victoriile la Satricum'.

Una dintre scene (Titus Divius, 6, 23-25; Plutarh, 37) înfăţişează cucerirea aţii Satricum, colonie romană, de către volsci. Camillus, care nu este acum: tator, ci unul dintre tribuni militum consulari potestate [tribunii militari cu tere consulară] care ţin locul consulilor, primeşte misiunea de a lupta cu ei. Ungând în faţa duşmanului, el refuză să înceapă lupta, pe care o socoteşte; a riscantă şi spre care înflăcăratul său coleg LFurius, ofiţerii cei tineri şi iar soldaţii vor, să se grăbească'. 'Soarta bătăliei iminente, praesentis dimiionis fortuna, spune toată lumea, este întârziată numai de hotărârea şi de runca unuia singur, unius uiri consilium atque imperium'. Camillus nu cedează, r îi lasă iniţiativa lui L. Furius. Acesta porneşte lupta. Rezultatul: aproape dezastru, pe care numai iscusinţa lui Camillus izbuteşte să-l transforme r-o biruinţă, după care, de altfel, dă o frumoasă pildă de moderatio animi, stăpânire de sine, faţă de colegul său vinovat. Titus Livius, înainte de împlare, îi rezumă bine învăţămintele (6, 22, 6): Războiul cu volscii i-a fost încredinţat, fără formele obişnuite, lui M. Furius [=Camillus]. Ajutor dintre tribuni, sorţii i-au dat pe I,. Furius, nu atât spre binele statului, cât ca acesta să-i: olegului său prilej pentru laudă de tot soiul: publică, pentru a fi îndreptat lucrurile primejduite lesăbuinţa aceluia şi privată, pentru a fi căutat să dobândească din acea greşeală mai degrabă moştinţa lui L. Furius decât propria sa glorie.

Dar, pentru ca ajutorul Matutei să fie eficace, beneficiarul trebuie fireşte colaboreze, să asculte apelul la ratio [judecată], la aprecierea lucidă a datecare, după caz, îl va îndemna la prudenţă sau la îndrăzneală: Rutilius ă nu a ascultat sfatul şi s-a grăbit când ar fi trebuit să aştepte – preferind, i procure lui Ovidiu o excelentă tranziţie între descrierea Matutei, pe care: mai a terminat-o şi cea a Fortunei, pe care o începe imediat.

În cealaltă scenă, unde consilium [hotărârea] lui Camillus cere îndrăzneală nţionarea locului este fără îndoială semnificativă: prin intermediul oraşelor, Mater Matuta din Satricum şi Fortuna din Antium îi arată generalului nan sentimente opuse. Aici singurul martor este Titus Divius (6, 8-9). 0 diţie de latini, de herniei şi de volsci a pornit la atac şi şi-a concentrat Lpele în faţa cetăţii Satricum. Camillus este trimis împotriva lor, nu ca dicor, ci şi de această dată, ca unul dintre tribunii militari. Armata romană păcătuieşte prin îndrăzneală, dimpotrivă. Speriată de numărul duşmanilor, ăie. Atunci Camillus apucă un steag şi se aruncă în luptă. Soldaţii îl urmează, duşmani îi cuprinde spaima şi biruinţa ar fi totală dacă o ploaie neaştepă şi violentă nu ar întrerupe bătălia. Noaptea, latinii şi hernicii se retrag, răsindu-i pe volsci. Aceştia îşi lasă tabăra şi se refugiază în Satricum. Dar tnillus îşi întărită soldaţii: nu e oare biruinţa la îndemâna lor? Într-un uriaş n de entuziasm, romanii iau cu asalt de pretutindeni zidurile, căţărându-se scări şi cuceresc cetatea în care volscii refugiaţi se predau. De îndată Camil-

14 Satricum se afla pe locul unde se înalţă azi Borgo Montello, pe râul Astura. Antium, oraş a, trecuse sub dominaţia volscilor după sfârşitul regalităţii romane.

Lus face un plan şi mai măreţ: se gândeşte să atace Antium, unul dintre oraşe etrusce, punctul de plecare al războiului. Dar are nevoie de api senatului pentru că Antium este atât de bine întărit, încât este necesară ac unui imens material de asediu. Lăsând armata în seama colegului său, C: pleacă la Roma 'ca să convingă senatul să distrugă Antium'. Dar, la fiind, îl ajunge vestea că etruscii au atacat, la nord, oraşe aliate Rome cer ajutor; iar senatul îşi trimite cel mai bun general în ajutorul ac omisso Antio [renunţând la Antium]. Titus Livius conchide: eo uim Can Antio Fortuna auertit, 'astfel a abătut Fortuna de la Antium atacul lui lus'. Iată deci că oraşul Matutei s-a supus atacului ostaşilor lui Ca predându-le fără luptă pe volscii care îl ocupau. Dimpotrivă, oraşul F se vede ocrotit de atacul lui Camillus cu singurul mijloc pe care? 1 mai zeii: acela de a opri atacul, trimiţându-l pe neînvinsul roman pe alt Este interesant de văzut că Titus Divius, în ciuda simetriei inverse două poveşti, arată clar cum lucrează Fortuna împotriva lui Camillus la A dar nici măcar nu sugerează că Mater Matuta i-ar fi uşurat cucerirea zii la Satricum: alt rezultat, fără îndoială, al ideii preconcepute care l-a fă umbrească legăturile deosebite ale eroului său cu zeiţa15.

Totuşi, se pare că există o excepţie la această protecţie permam Maicii Matuta: între cucerirea oraşului Vei de către romani şi cea a de către gali, răutatea oamenilor şi învinuirile nedrepte îl trimit pe Ca în exil. Dar este chiar o excepţie? Dacă ne gândim că această dizgraţie teste un strălucitor reviriment, că poartă în ea o incomparabilă glorie, s de îndată în ea mai degrabă un binevenit ocol al bunăvoinţei zeieşti reveni asupra acestui punct în capitolul următor16.

Mai este şi o altă trăsătură de caracter a lui Camillus care îl apro] materna zeiţă ocrotitoare: o mare şi comunicativă capacitate de compa ba chiar de înduioşare. Îi vom găsi curând manifestările în contexte mai s: Deocamdată să le enumerăm: Când îi sunt predaţi, de către dascăl, copiii din Falerii, îi trimite părinţilor lor, numindu-i eam aetatem cui etiam captis urbibus parcitur {care se bucură de cruţare chiar şi la cucerirea cetăţilor] (Titus Divius, 7). Când vede ceata vrednică de milă a locuitorilor din Sutrium izgon oraş cu neveste şi copii, deşi nu plânge ca soldaţii săi, este 'cuprins de i etuxâaa&stţ (Plutarh, Cam., 35, 3) şi se grăbeşte să le recucerească o Când, plecat să-i pedepsească pe tusculanii răzvrătiţi, îi vede pe toţi, bă femei şi copii, vădind o remuşcare cam prea ostentativă, îi este milă oty.

— Ripaţ, deşi nu se lasă păcălit şi le ia apărarea în faţa senatorilor 38, 5), care, la rândul lor, se înduioşează şi îi primesc ca pe nişte fraţi j misii acestor trădători (Titus Divius, 6, 26, 3). Aceste trei comportări toate trei există, singuri sau alături de alţi nefericiţi, copii care trebui

15 în timpul vieţii lui Camillus, dar într-o împrejurare în care acesta nu este implicat I/ivius nu s-a ferit să o arate pe Mater Matuta din Satricum intervenind împotriva volscilor i mod şi mai personal decât a făcut-o Fortuna din Antium împotriva lui Camillus: în 6, 35 „nd latinii revoltaţi împotriva Romei ardeau cetatea Satricum, nerespectând nici clădirile numai templul Matutei a scăpat; de fapt nu i-a oprit nici scrupulul religios, nici respectul 1 pi, ci o voce înspăâmântătoare care răsuna din templul şi-i ameninţa cu pedepse cumplite daci îndepărtau de acel lăcaş focul nelegiuit'. Mai târziu, în 7, 27, consulul M. Valerius Corvus, o oraşul Satricum care fusese recucerit, reclădit şi colonizat de volscii din Antium, a dărâmat şi foc oraşului acuma duşman, dar, fireşte, numai templul Matutei a fost cruţat de flăcări'.

' Cf., mai jos, p. 825-828.

Sinx coniorme cu un caracter tundamental al zeiţei 'Mater' Matdta, care stă la temelia celui de al doilea ritual al, Matraliilor' şi care fără ială a prilejuit sau a favorizat asimilarea zeiţei cu Inu-l, eucothea: în fapt, i legenda grecească de la temelia ritualului, despre salvarea şi educarea lui mus copil, este făcută din milă, duioşie şi ocrotire.

5. C/VMILLTJS?

Dacă este de înţeles că intervenţiile directe, exterioare, ale Matutei în l eroului ei sunt discrete, există o trăsătură, exterioară şi ea, la care ne) tăm pentru că cercetările despre mitologia zorilor şi a soarelui-răsare la iţele popoare indo-europene au întâlnit-o cu regularitate17: în expres iile; e, cel puţin în una, Soarele nu este fiul Aurorei, ci nepotul ei, pe care ia în grijă, iar în transpunerea epică a celei mai vechi mitologii realizată Iahăbhărata, eroul fiu al Soarelui, care preia întocmai trăsăturile esenţiale atălui său, are două mame, dintre care una singură importantă: cea de na, cea adoptivă. În legendele osete şi caucaziene, eroul Soslan (Sosryko), vădeşte atâtea caractere solare, ia naştere într-o stâncă, din care îl scoate îapta Satana; ea îl creşte, îl ocroteşte ca o mamă, îl numeşte mereu ilul meu pe care nu l-am născut'. I, a Roma, teologemul cuprins în cel doilea ritual al Matraliilor şi legenda copilăriei lui Servius Tullius, primul irţialul închinător şi ocrotit al Maicii Matuta, ne-a înfăţişat acelaşi motiv, oare şi Camillus cuprins în această concordanţă?

STu o vom şti niciodată şi anume pentru că gesta lui, aşa cum o citim, pune nimic despre obârşia şi despre primii lui ani. Plutarh îi deschide afia cu vorbe foarte vagi: în vremea aceea', xxt „touto St) xxtpoo (1, poi îşi începe subiectul nu numai cu maturitatea (sau adolescenţa) lui llus, ci chiar cu momentul când el este gata să-şi săvârşească prima faptă: ască (2, 1): Lasa familiei Purii na era prea vestită în vremea aceea18. El singur, cel dinţii, a avut parte rie.

Curtă şi negativă, indicaţia aceasta are măcar meritul de a merge în 1 aşteptat, 'eroii aurorei' nedatorând părinţilor lor buni şi m special n lor bune, pe care nu-i cunosc sau îi nesocotesc mai apoi, nici un alt decât viaţa. O a doua indicaţie ne-o dă, poate, chiar porecla lui M. Furius. Île de camillus desemnează, într-adevăr, un copil liber (ingenuus), chiar dan (nobilis) şi impuber (impuber, inuestis), ai cărui tată şi mamă sunt în viaţă (patrimus şi matrimus), dar care este dat în grija unui preot,; cial celui mai mare între toţi, lui flamen Dialis, să-l ajute la îndeplinirea or religioase: flamini Diali ad sacrificia praeministrabat19. Asta înseamnă vederea pretenţioasei sale activităţi liturgice, preotul ia un copil din altă e şi îl pune subordinele sale, chiar dacă are şi el copii. Să stea oare asemenea situaţie – a cărei transpunere pare a fi cea a Camillei din Bineînţeles, reciproca nu este valabilă: mulţi eroi crescuţi de o mamă sau de părinţi adopau nimic soar. Vezi, mai jos, p. 825-828. Mai sus, p. 798, n. 26.

Vezi seriosul articol al lui Samter 'camillus' în Real-Encylopădie Pauly-Wissowa, III, ol. 1431.

Eneida20 – explicaţia poreclei lui Camillus? Am avea atunci de-a face adaptare specific romană a statutului 'bifamilial' al eroilor solari.

6. DASCĂLUL FALISC.

Acestea sunt completările, probabile sau posibile, pe care gesta lui Ci ne îngăduie să le aducem teologiei Maicii Matuta, în sine şi în opozi Fortuna.

Într-o mişcare inversă, trebuie să cercetăm dacă nu cumva ceea ce ne-au păstrat, desigur nu din cea mai veche mitologie a Maicii Matut din ritualurile sărbătorii ei, a fost folosit de primii răspunzători cu ' romană' pentru constituirea gestei unui erou pe care îl socoteau închin ocrotitul şi, prin firea lui, imitatorul zeiţei. Ne aşteaptă o plăcută sui unul dintre cele mai celebre episoade ale acestei geste a fost alcătu copierea simplă şi inteligentă a celor două ritualuri care se succed la toarea Matraliilor.

Să le mai reamintim o dată. Cu câteva zile înaintea solstiţiului c începe să lungească nopţile în dauna zilelor, deci să stingherească şi să î zorile, matroanele romane intră în scenă şi, prin mimica lor, o susţin pe în îndatorirea ei din ce în ce mai grea şi, desigur printr-o acţiune simpa îi dau puteri. Asemenea Aurorei sau, prin înmulţire, corului Aurorelor su la fel de ameninţate, care trebuie întâi să alunge de pe cer dăunătoarea, nica întunecime care l-a stăpânit şi matroanele romane izgonesc brut templul zeiţei o sclavă pe care au vârât-o acolo călcând legea care în sclavilor accesul în templu. După aceea, ca şi Aurora, ca şi Aurorele care iau în grija lor şi ocrotesc zilnic tânărul Soare abia născut de so buna şi folositoarea Noapte, matroanele iau în braţe pe copiii surorilor arată dragoste şi respect şi îi încredinţează zeiţei. Conservatori, ca înt una, în materie de religie, romanii secolelor mai cultivate au păstrat scrupulos cultul zeiţei, dar totul se petrece ca şi când sensul lui nu i-s interesa. În ciuda datei sărbătorii, ei i-au lăsat la o parte valoarea legi anotimp şi au pus, în schimb, accentul pe diferitele relaţii sociale ale pe jelor angajate în îndeplinirea ritualurilor. Opoziţia între matroane şi ntrusă, atenţia dată de ele unor copii care nu sunt ai lor nu au ma înţelese ca simboluri ale dublului mecanism al zorilor, ci ca scene al ciudat teatru uman; întunericul, aurorele, tinerii sori ai fiecărei zile, acestea s-au estompat în faţa femeilor şi copiilor care le reprezentau: sclava timorată, ca atare, severele şi gingaşele matroane, ca atare, a proles [copilul alteia], ca atare. Într-un cuvânt, sentimentele au acoperit i şi ar fi fost de-ajuns un neînsemnat adaos ca să transforme într-un mic: cele două scene ale mitodramei; nu ar fi fost nevoie, în plus, decât de o i omenească unitară, odată ce, după dispariţia mitologiei naturaliste care 1 (alungarea întunecimii pregătind, îngăduind primirea tinerilor Sori ai I zile), succesiunea lor rămânea fără legătură cauzală, fără nici o legatul Tocmai acest lucru l-au înfăptuit autorii care au compus gesta protej zeiţei Aurora. Au creat o relaţie nouă, psihologică, între cele două scel

80 Regina Camilla este exact tipul copilului luat de mic mamei sale^şi crescut de a tatăl ei, bineînţeles, dar mai ales de Diana, căreia acesta i-o dă ca, a ei': Aen., 11, 55j accipe testor, /diua, tuam [primeşte-o, zeiţă, ţi-o încredinţez ca pe un bun al tău].

J1 Observaţii similare s-au putut face în legătură cu naşterea legendei Horaţilor şi Cu: în special cu uciderea surorii; v. cel mai recent, Du mythe au roman, 1970, p. 121 – 122.

, au preiacut în Dardaţi toate personajele feminine prezente în 4cele e.

Veii a fost cucerit cu doi ani în urmă. Camillus nu mai este dictator, ci, uri de alţi cinci colegi, tribunus militum consulari potestate [tribun militar Dutere consulară]. Prouincia [sarcina] lui este războiul împotriva locuitodin Falerii care, după ce i-au stârnit şi susţinut pe veieni, sunt acum cei periculoşi duşmani ai Romei. După o bătălie – câştigată de Camillus în i spune Titus Livius – faliscii* s-au închis în cetate, iar armata romană ceput asedierea ei. Câteva şiruri de fortificaţii au fost ridicate la oarecare mţă de ziduri şi cele două părţi se ţin reciproc sub observaţie, mulţumine cu scurte încăierări. Aici apare întâmplarea cu dascălul cel rău (Titus us, 5, 27): Faliscii aveau obiceiul să dea aceleiaşi persoane misiunea de dascăl şi de însoţitor al copiilor ncredinţându-i în acest scop o ceată mai mare, aşa cum se face şi azi în Grecia. De copiii iilor de vază se ocupa, cum este firesc, cel socotit a şti cea mai multă carte. Acesta luase obiceiul, în timp de pace, să-şi scoată copiii în afara oraşului, ca să se joace şi întărească trupurile; şi nu-şi schimba cu nimic obiceiul acum că era război. Îi ducea dincolo rţi, când mai aproape, când mai departe, până ce, ivindu-i-se prilejul, cu jocuri şi cu felurite! I-a momit până între străjile duşmane, apoi în tabăra romană şi în cortul lui Camillus. Acolo, i sale josnice i-a adăugat şi mai josnice vorbe, spunând că le-a predat romanilor întreg oraşul îi, de vreme ce le-a dat pe mână copiii ai căror părinţi sunt fruntaşii cetăţii. Auzind aşa, Camillus i-a răspuns: Ticălosule, nu sunt de soiul tău nici poporul, nici generalul re ai venit cu asemenea dar ticălos. Noi, e drept, nu avem cu faliscii o înţelegere dintre cele inţite de oameni printr-un pact; dar cea pe care a sădit-o în noi firea o avem şi o vom avea. Oboiul, ca şi pace? Îşi are legile lui: am învăţat să le păzim cu străşnicie, aşa cum am învăi şi luptăm vitejeşte. Armele nu ni le întoarcem asupra acelei vârste care se bucură de cruţare şi la cucerirea cetăţilor, ci asupra celor care, nevătămaţi şi neprovocaţi de noi, au atacat cu în mână castrul roman de la Veii. Tu, cu această ticăloşie a ta, te-ai silit să te arăţi mai v decât ei. Eu însă voi învinge aşa cum ştiu romanii: cu vrednicia, cu silinţa, cu sabia, Veii'. Apoi, pe dascăl, dezbrăcat şi cu mâinile legate la spate, l-a dat în seama copiilor să-l înapoi la Falerii; le-a dat şi nuiele cu care să-l bată pe tâlhar mânându-l spre oraş. La asea privelişte s-a strâns în fugă tot poporul, apoi, chemat de magistraţi să dezbată nemaipome-: aptă, s-a adunat şi senatul. S-a petrecut atunci o asemenea schimbare în sufletele cetăţenilor chiar ei, care până nu demult, clocotind de ură şi mânie, ar fi îndurat mai bucuros soarta î celor dir Veii decât să încheie pace ca cei din Capena, cereau acum, cu toţii, pacea. Cinstea iilor, dreptatea comandantului erau lăudate în for şi în senat. La cererea tuturor, se trimit soli bara lui Camillus, apoi, cu voia acestuia, la Roma, în senat, ca să predea oraşul Falerii.

Totul se termină cu bine. Faliscii sunt pedepsiţi numai cu plata soldeiiilor romani angajaţi în campaniile acelui an. Cât despre Camillus şi duşii şi concetăţenii îl laudă pe întrecute.

Povestirea lui Plutarh, în care trădătorul este numir Sisâaxaxoţ, învăţător pedagog (Cam., 10), este aproape identică, cu câteva mici deosebiri fără nrtanţă. De pildă, la întoarcerea copiilor (10, 6): Faliscii tocmai aflaseră trădarea dascălului şi vestea unei atari nenorociri cufundase oraşul e. Bărbaţi şi femei se repezeau, fără noimă, la ziduri şi la porţi. Dar iată că au sosit şi copiii” corindu-şi dascălul dezgolit şi legat şi numindu-l pe Camillus mântuitorul, părintele şi zeul lor Această nobilă legendă, ilustrare clasică pe de o parte a foloaselor unei portari umane şi leale, pe de alta a primejdiilor trădării, nu este o temă nuită nici în folclor, nici în istorie. Ea este specifică vieţii lui Camillus-2 şi inutul ei este cu totul improbabil. Dacă însă ne-reamintim cele două rituaale Matraliilor, îi înţelegem imediat alcătuirea. Noutăţile smt următoarele:

1. Toate rolurile feminine din ritualuri smt jucate aici de bărbaţi. Camillus iacă pe cel al matroanelor romane din cele două ritualuri, rolul de izgo-

* Locuitorii din Falerii.

Nire-pedepsire şi de îngrijire a 'copiilor alteia'. Dascălul cel rău care pătrui în tabăra romană ţine locul sclavei despre care se pretindea că pătrunsese voia ei şi vinovat, în templu. Copiilor surorilor le sunt substituiţi copiii ce ţenilor de vază din Falerii.