Georges Dumezil

6 La paginile 785 – 795 ale unei recente lucrări 'Etimologie Hi teonimi' (vezi, mai sus, p. 81, 38), M. A. L. Prosdocimi a încercat să-l interpreteze pe Summanus pornind de la summus şi a ntestat interpretarea ca sub + mane, spre -fzori. Într-o notă de corectare (p. 785, n. 20 bis), o frumoasă onestitate şi-a recunoscut greşeala.

6 Templul, aşezat lingă Circus Maximus, a fost consacrat în 278, după ce statuia lui Summanus lată pe templul lui Iuppiter de pe Capitoliu a fost lovită de trăsnet, iar capul ei rostogolit î” bru. Pentru noi acum are importanţă numai ziua aleasă pentru consacrarea templului. Ovidiu, iste, 6, 729 – 732, o introduce cu aceste cuvinte, foarte potrivite: Iam iua, Laomedon, oritur nurus (-Aurora) ortaque noctem pellit.

[Iată că, Laomedon, nora ta (=Aurora) răsărind fugăreşte Noaptea.] Ovidiu are grijă să justifice acest obicei cu legenda din care a porrţ când Inu-l/eucothea şi fiul ei Palemon au sosit din Grecia pe locurile viitoa Rome, unde aveau să devină, prin voia erudiţilor, Mater Matuta şi Portun atJ fost primiţi cu căldură de Carmentis, mama arcadianului Evandru 529-534): Zice-se că la penaţii cei credincioşi ai Carmentei Tu ospeţie aflaşi, foamea ta lungă stingând. Zice-se că preoteasa tegeică turte făcute-n Grabă cu mâna-i, la foc iute prăjite, ţi-a dat. Şi-azi la Matralii zeiţei* turta plăcere îi face: Zelul cel ţărănesc ca meşteşugu-i mai drag.

Ştim şi ceva mai mult despre turtele acestea galbene. Varro, De ling latina, 5, 106, spune, vorbind despre numele diverselor soiuri de prăjituri, cele ale Maicii Matuta se numeau testuatium pentru că se făceau în testu caL adică desigur într-un recipient închis de lut ars (în prealabil?) încălzit Importanţa astfel dată recipientului trebuie să facă aluzie la unul dintre pe teologiei Aurorei: turta galbenă oferită zeiţei Aurora este coaptă într-o forn aşa cum soarele este pregătit, pe ascuns, în sânul nopţii înainte de a fi elibei şi' luat în grijă de Aurora. Pe scurt, printr-un fel de chiasm de valori, tui Aurorei, definită prin coacerea ei într-o formă, se referă la ceea ce prece naşterea soarelui, în timp ce turta zeului nopţii pe sfârşite, caracterizată nun prin forma ei de 'roată', se referă la soarele deja apărut sau în curs de a rit ie.

B) Puţin timp după cel de al doilea solstiţiu, la Calendele lui Ianuar alte prăjituri îşi iau numele de la Ianus: ianual (Paulus, p. 93 L1 = p. 2 L, 2; ef Lydus, Despre luni, 4, 2). La începutul Fastelor (I, 127-128), Ovid sau mai curând chiar Ianus, dă reţeta acestei turte, din păcate foarte gener; şi fără specificarea formei, astfel încât nu-i putem deduce valoarea simboli* totuşi foarte probabilă: dar când sacerdotul Turtă şi sare-mi dă amestecată cu-alac, Tu ai să râzi de numirile ce mi le-aud, căci la jertfă Mie Clusiu* şi tot mie Patulciu* îmi zic.

Ne putem închipui, dacă vrem să trecem dincolo de date, că, menţioi cu ocazia ofrandei, acest dublu aspect al zeului care, în ianuarie, închide deschide timpul anual, îşi găsea, material, într-un fel sau altul, o expre simbolică chiar în turte, probabil în forma lor.

5. BIRUINŢE LA V11EME DE NOAPTE.

După acest excurs, în care analiza directă şi analogiile au permis defini lui Summanus şi înţelegerea articulaţiei pe care, ca zeu acţionând la sfâr i nopţii, o constituie, în apropierea solstiţiului de vară, cu zeiţa zorilor, se p că putem justifica din acelaşi pi net de vedere economia carierei lui Catnill Iată această propunere pusă, pentru simplificare, în formă afirmativă.

Autorii care se gândeau să facă din Camillus, în partea a patra a ges sale, un ocrotit al Aurorei şi, în epifania primei sale 'victorii în zori', dublu uman al Soarelui-răsare, au fost siliţi de felul în care calculau rorm

* Ino-Matuta. * Româneşte, în ţest' *, Cel care închide'. * 'Cel care deschide' ia să-i înceapă destinul cu o perioadă întunecată, în care se pregăteşte pentru rălucita lui carieră. Dacă nu ar ieşi astfel la iveală ca dintr-o noapte, Matei atuta nu l-ar putea ajuta, cum nu ar putea, în mitologia prezentă sub cel -al doilea ritual al sărbătorii ei, să-l ia în braţe pe copilul-soare dacă acesta i ar fi fost mai întâi'format, adus la maturitate de întunecata ei soră. Poate aici se pot identifica corespondenţele întunecimii celei rele şi nopţii celei lositoare.

Barbarii gali au invadat Roma; cetatea Ardea, ospitalieră, îl adăposteşte: Camillus. Acesta, având numai condiţia de cetăţean particular, nu întreprinde ai întâi nimic, nu are nici o activitate ca cetăţean al Romei sau ca pereân în Ardea, iar în aceeaşi vreme Roma este aproape nimicită: iată faţa rea nopţii epice, încheiere, sau mai degrabă distrugere, a timpului glorios predent. După dezastru, Camillus, împreună cu forţele romane care au supra-lţtut mfrângerii de la Veii, pregătesc activ, progresiv, cu succes, învierea: ă faţa bună a nopţii, gestaţia timpului tot atât de glorios care se va naşte. 1 motiv obiectiv ne împiedică să considerăm iluzorii aceste interpretărisimlice.

În partea a patra a gestei, cum am spus adesea, una dintre temele dominte este cea a 'biruinţei m zori' obţinute de Camillus ori de c? Te ori este vestit cu puterea supremă. Or, în partea a treia, dimpotrivă, toate operaţiilee pregătesc eliberarea Romei, atât la Ardea cât şi la Veii şi pe Capitoliu, sunt icutate noaptea, în toiul nopţii, înainte de ivirea zorilor.

A) Iată, mai întâi la Ardea, care au fost, după Plutarh [Cam., 23), primele riuni ale exilatului Camillus: Asediul prelungindu-se, galii au rămas fără provizii; s-au împărţit atunci în două: unii au t pe loc, împreună cu regele, ca să continue asediul, iar ceilalţi, umblând peste ogoare, loveau efuiau satele, dar nu toţi împreună, ci în grupuri şi cete, trufaşi de pe urma izbânzilor şi siguri se pot împrăştia fără teamă. Ceata cea mai numeroasă şi mai bine orânduită se îndrepta spre iţea Ardea, unde trăia, după exil, Camillus, ca un om de rând, fără să ia parte la treburile ei, nutrind speranţe şi gânduri, ca unul care nu se bucura să stea ascuns şi să scape astfel duşlilor, ci care aştepta prilejul de a-i înlătura. Astfel că, văzându-i pe cei din Ardea egali ca năr cu duşmanii, dar lipsiţi de orice îndrăzneală din pricina incompetenţei şi slăbiciunii conducălorlor, le-a vorbit întâi tineriloT, arătându-le că nu trebuie să pună nefericirea romanilor pe seama jiei galilor; nici să creadă că ceea ce pătimiseră din proastă chibzuinţă fusese meritul unora î nu făcuseră nimic ca să biruie: să-şi dea seama că fusese voia soartei. De altfel, frumos lucru i să-i izgonească, chiar primejduindu-se, pe acei străini şi barbari care nu-şi doreau izbânda decât să-i nimicească, precum focul, pe cei învinşi; dacă însă vor dovedi hotărâre şi îndrăzneală, el a arăta prilejul unei biruinţe fără primejdie.

Tinerii au încuviinţat, Camillus s-a dus atunci la magistraţii şi conducătorii din Ardea. Prid şi încuviinţarea lor, i-a înarmat pe toţi citi erau în stare să poarte arme, dar i-a oprit înlăunzidurilor, ca să nu-i vadă duşmanii care erau pe aproape. Aceştia, după ce au pustiit ogoarele au încărcat cu pradă grea şi-au făcut tabăra pe câmp, nepăsător şi neîngrijit: noaptea s-a lăsat; e beţia lor, iar tăcerea peste tabără. Camillus, înştiinţat de iscoade, i-a scos atunci din oraş istaşi, a străbătut în linişte locul care îl despărţea de duşmani şi, cam pe la miezul nopţii (irepi ic, viv. Taţ) a atacat tabăra cu mare zarvă: trâmbiţele răsunau de pretutindeni şi inspăimântau: ei cufundaţi în beţie, care greu izbuteau să treacă de la somn la atac. Câţiva doar, dezmeticiţi frică şi-au apucat armele şi, împotrivindu-se lui Camillus, au căzut în luptă; cei mai mult', îngreunaţi de somn şi băutură, au fost ucişi fără să-şi fi luat armele. Pe cei câţiva care scă-: ră cu fuga din tabără, noaptea (vux-riţ) şi care, ziua (XsS-' rjnepav), rătăceau pe ogoare, ucis călăreţii trimişi împotriva lor.

Titus Livius (5, 43, 3 – 45, 4) povesteşte aceleaşi lucruri, mai retoric, cificând şi el cum îi dă Camillus pe mâna celor din Ardea pe galii uinctos mo, uelut pecudes [cufundaţi în somn, (ca să-i căsăpiţi) ca pe vite]; cum se pregătirile în prima parte a nopţii, prima uigilia; cum ies trupele din ş, primae silentio noctis [în liniştea primei părţi a nopţii] şi cum se sfârşoşte.

Totul repede, nusquam proelium, omnibus locis cacdes [nicăieri luptă, pre tindeni măcel].

B) Dar Titus Livius dă o replică romană şi chiar două, acestei băt nocturne a cetăţilor din Ardea, gmdită şi câştigată de cel mai mare comandi al romanilor. Resturile legiunilor nimicite pe Allia se află la Veii şi văd oiânie cum încearcă etruscii să profite în mod laş de situaţie – 'fără mii îndrăzneşte să spună istoricul – intrând pe pământ roman, pregătindu-se chi după ce au făcut pradă bogată, să atace oraşul Veii, spem ultimam Romi. Iiominis [nădejdea de pe urmă a numelui de roman] şi, pentru aceasta, a zându-şi tabăra chiar lângă oraş. Indignaţi cum sunt, romanii ar vrea să at; pe dată, extemplo, dar: opriţi de Q. Caecidius, un centurion pe care şi-l aleseseră ei înşişi căpetenie şi-au amânat acţiu pentru noapte, rem în noctem sustinuere. Ive-a lipsit doar un conducător de calitatea luicamill în rest, toate s-au făcut după acelaşi plan şi cu acelaşi rezultat al sorţii. ' Nu numai atât: Ba chiar, luindu-şi drept călăuze câţiva prizonieri care scăpaseră din măcelul nopţii, qui ct nocturnae superfuerant, au pornit după alt. Pilc de etrusci, spre saline; noaptea următoare, n insequenti, i-au lovit pe neaşteptate, măcelărindu-i şi mai cumplit şi s-au întors la Veii sărbi rând două biruinţe.

C) Iată deci Roma având o armată care-şi merită numele, iar singurul comandant militar reluându-şi locul. Era firesc ca generalul şi soldaţii, c şi braţe ale aceluiaşi trup, să se unească, dar, fie că soldaţii n-au vrut să îi Ice trebuia (Titus Divius), fie că generalul n-a acceptat să răspundă la chemai lor (Plutarh) decât după primirea învoirii sau învestirii din partea celor câţi romani rămaşi în viaţă la Roma, a trebuit găsită modalitatea de consultare acelor auguste năluci de pe Capitoliu, de unde ţineau piept asediului galic, de aflare a răspunsului lor. Atunci s-a oferit un tmăr roman din Veii, Ponţi Cominus (sau Cominius), să treacă Tibrul, să urce m v? Rful Capitoliului, după îndeplinirea misiunii, să se mtoarcă pe aceeaşi cale. A reuşit. Dar, bine ţeles, ducerea şi întoarcerea s-au făcut, nu se putea altfel, noaptea. Titus Divii povestind foarte pe scurt, nu crede util să facă această precizare, dar Dioi din Halicarnas, într-un fragment păstrat din cartea a douăsprezecea (7, care înfăţişează tocmai această vestită întimplare, dar nu precizează nici timp şi de altminteri nici mijlocul, ducerii, spune clar că întoarcerea s-a petrecj, noaptea', utco vuxtoc î7i-yj? Xayr]. Dimpotrivă, Plutarh este explicit, lân privirj ducerii (25, 2-3). Odată învăţat pe de rost mesajul lui Camillus către seri şi găsite nişte bucăţi de plută, Pontius pleacă: A făcut drumul fără teamă, ziua (-^epocc), dar, ajvuigând în faţa oraşului când căzuse d întunericul (^S?) axoratoţ), cum nu putea trece râul pe pod, căci îl străjuiau barbarii şi-a în şurat veşmântul – nici bogat nici greu – în jurul capului, a trecut râul sprijinindu-şi trupul bucăţile de plută şi a ajuns lângă oraş. Dându-şi seama, după lumini şi zgomot, unde se aflau st jile, le-a ocolit şi s-a îndreptat spre poarta Carmentală, unde era. Linişte deplină. Acolo este dea Capitoliului cel mai povârnit. Povestindu-le victoria de la Ardea, Pontius îi convinge uşor pe senate să-l facă dictator pe Camillus; după aceea, trimis înapoi, se întoarce pe aceei cale, cu acelaşi succes (25, 4-5).

Este deci sigur şi declarat, că dubla faptă de vitejie a lui Pontius s petrecut noaptea, două nopţi la md abcdefghijklmnopqrstuvwxyzşţăââ.

— -; d) Tot pe timp de noapte (nocte sublustri [în noaptea slab luminată], Tit Iivius,. 5, 47, 2) are loc ultima, sau mai cumd singura luptă norocoasă romanilor de pe Capitoliu cu asediatorii gali. Dămurit de urmele lui Ponţi apra urcuşului acestuia, Brennus hotărăşte să-şi încerce norocul De aceeaşi le. Soldaţii lui acceptă cu entuziasm.

Fe la mijlccul nopţii (Ttepl uiaotţ vuxtac), spune Plutarh (27, 1 – 5), o mulţime de gali s-au căat pe povârnişul stâncos. Dar gâştele sfinte din templul Iunonei suplinesc străjile aţipite. Manlius, 'uia curând i se alătură şi alţii, îi prăvăleşte pe primii atacanţi care se şi ideau ajunşi şi galii renunţă. În zori, k.' yjfzepa, romanilor nu le rămân'e

; ît să-l cinstească pe Manlius şi să-l pedepsească pe mai marele străjilor care stătuseră de veghe (27 6).

Astfel, în totalitate şi fără excepţie, întâmplările militare din partea a na a exilului lui Camillus sunt puse sub semnul nopţii şi, dacă decorul npcn se impunea în cazul faptelor de vitejie ale lui Pontius Cominius şi Manlius, e ale locuitorilor Ardeei şi ale romanilor din Veii ar fi putut tot atât de ie să se îndeplinească ziua. Fără îndoială însă era necesar, pentru satisfacerea ei conformităţi ca tot ce pregătea salvarea Romei să se petreacă noaptea.

Reţinem, de asemenea, că trei din aceste patru succese pregătesc progresiv tatura lui Camillus, condiţie şi mijloc al acestei salvări: este vorba de prima victorie în fruntea unei armate străine, de primele două victorii ale armatei nane care îl aşteaptă şi îl cheamă şi de periculoasa misiune care îi aduce o mire legală; la drept vorbind, chiar şi ultimul episod, cel al gâştelor şi al Manlius, este strms legat de această serie, „n măsura în care constituie îsecinţa directă, ba chiar prelungirea, episodului precedent, nebuneasca încere şi incredibila reuşită a mesagerului 'romanilor de afară'. Această insistă şi exclusivă folosire a nopţii, opusă refrenului auroral care îi va ritma tul biografiei, întăreşte explicaţia exilului bănuită de noi. Dacă acceptăm lastă explicaţie, va trebui să considerăm că autori îndemânateci au construit ar şi planul gestei lui Camillus pornind de la teologia întreagă a Aurorei: numai de la ceea ce dezvăluia, ritualurile din felul ei de a acţiona şi din ritul ei ci şi de la ceea ce reiese din concepţia romană despre zi şi noapte, mume condiţionarea aurorei de orele negre care o preced.

6. SUTRIUM PIERDUT ŞI RECUCERIT IM ACEEAŞI ZI.

Dacă acceptăm această explicaţie, constatăm că şi cea de a dou? Pronia se îndreaptă spre o soluţie ipotetică, de acelaşi tip: în partea a patra a tei, două succese, altele decât 'biruinţele în zori' sau 'acasă la Aurora tricum) ', par a fi forma dramatică a unor 'concepţii solare' proprii romaW*.

Primul dintre aceste succese este recucerirea cetăţii Sutrium, aliată crecioasă pe care poziţia ei geografică o făcea prima pradă a etruscilor ori de! Ori porneau iar război împotriva Romei. Abia şi-a obţinut Camillus, dictacea de a doua 'biruinţă în zori' împotriva aequilor şi volscilor coalizaţi, se şi îndreaptă în grabă spre Sutrium, pe care îl ştie atacat, lăsând castrul, prăzile şi prizonierii, în seama fiului său Lucius. Dar încă nu ştie tot. 1 citim pe Plutarh (cap. 35):

Spre deosebire de ilustra, ambiţioasa şi contestabila ei străbună, interpretarea solară limitata capătă aici o nouă formă este proprie romanilor, se întemeiază exclusiv pe concepţii şi obiri romane atestate, nu pe speculaţii poetice sau filosofice în afară de spaţiu şi de timp; ct-

20, n. 1.

IDupă ce a cucerit cetatea aequilor şi i-a silit pe volsci să se supună şi-a dus oastea sp Sutrium, fără să ştie ce păţiseră sutrinii: crezându-i împresuraţi şi primejduiţi de etrusci, se grăb sa le vină în ajutor. Aceştia însă trebuiseră deja să-şi supună duşmanilor cetatea şi, prădaţi toate bunurile, izgoniţi, nu mai aveau, fiecare, decât hainele de pe ei. Aşa, cu copiii şi cu neveste lor şi plângându-şi soarta, i-a întâlnit Camillus. Văzându-i, acesta s-a înduioşat şi a băgat de sean câ' şi romanii vărsau lacrimi şi se înfiorau în faţa nefericirii sutrinilor: a hotărât, aşadar, să i nai atnâne pedepsirea şi să ajungă la Sutrium chiar în acea zi. Se gândea că nişte oameni care ab au cucerit un oraş fericit şi îmbelşugat, care n-au lăsat în el nici un duşman şi nici nu se aşteptî cj le vină vreunul din afară se vor afla fără pază şi în mare neorânduială. Şi nu greşea. Nici câr străbătea ogoarele din jur, nici când a ajuns la porţi şi a pus stăpânire pe ziduri nu l-a zărit cin va căci de strajă nu făcea nimeni, toţi fiind risipiţi prin case, la băutură şi la chef. Când şî-î dat în sfârşit seama că ostaşii ocupaseră cetatea, erau atât de moleşiţi de mâncare şi de băutur încât mulţi n-au fost în stare măcar să fugă, ci fie că, prinşi prin case, au fost ucişi, fie că s-L nredat soldaţilor. Astfel că cetatea Sutrium a fost cucerită de două ori în aceeaşi zi, cei care o oc naseră, pierzând-o, iar cei care o pierduseră, redobândind-o cu ajutorul lui Camillus.

Titus Divius (6, 3) povesteşte acelaşi lucru, cu câteva deosebiri şi întrformă mai dramatică. Numai câteva rânduri au importanţă pentru discuţi noastră. Mişcat de tristul cortegiu al exilaţilor, Camillus porunceşte să se las jos poverile, îi dă pe sutrini în grija unui mic detaşament, cere soldaţilor s nu-şi ia decât armele şi aleargă spre oraş.

Acolo, precum îşi închipuise, totul era vraişte, cum se întâmplă după o biruinţă; nici o stra la ziduri, porţile larg deschise, biruitorii umblând încoace şi încolo să ia pradă din casele duşm nilor. Şi aşa a fost Sutrium cucerit încă o dată în aceeaşi zi.

Şi, ca încheiere: înainte de căderea nopţii oraşul le-a fost înapoiat sutrinilor, neatins, nevătămat de urgii războiului, căci nu fusese luat cu forţa, ci predat în urma înţelegerilor. În mod evident, faptul este de necrezut. Etruscii nu erau o hoardă barbari lacomi şi nătângi şi cunoşteau regulamentul armatelor în acţiune, plus, de vreme ce-i lăsaseră pe locuitori liberi să-şi arate nenorocirea pe dn muri, nu puteau uita, chiar dacă nu îl aşteptau pe Camillus, să pună câtev străji pe ziduri şi să închidă porţile.

De asemenea, mai există în această poveste un lucru ciudat. Insistent naratorului asupra faptului că ocuparea oraşului de către duşmani şi recucerire lui de către Camillus au loc, în aceeaşi zi', 'ântr-o singură zi': exstvy}; tt; yjuspaţ, ev rjfiipqc (Plutarh), eodem die, ante nocteni (Titus Divius), a&h)(iCM (Dio Cassius). Tocmai acest fapt este prezentat ca minunea întâmplării. Şi totuş ar fi fost oare succesul mai puţin eficace sau mai puţin glorios dacă s-ar: produs a doua zi? Doar că etruscii şi-ar fi continuat beţiile şi ar fi intrai după sufragerii, în dormitoare; pagubele n-ar fi fost mult mai mari. De c atunci această precizare?

Textele dau un motiv, care pune încă o dată în valoare o important trăsătură de caracter a lui Camillus, mila: mişcat până la lacrimi de |nenorpc rea celor din Sutrium, Camillus, împreună cu armata lui, se grăbeşte să aducă înapoi la căminele lor. Desigur, acest motiv psihologic nu este cel esenţia fiindcă nu pe emoţia romanilor se pune accentul, ci pe faptul exterior, obiectiv doar introdus şi justificat de motivul psihologic, că oraşul, căzut în mâna du manilor într-un moment neprecizat al zilei, este recucerit şi restituit în aceea: 2i, înainte de căderea nopţii, astfel încât locuitorii lui n-au fost nevoiţi să p treacă departe de casă nici măcar o noapte.

Î Bănuiesc că s-a utilizat aici o altă parte a teoriei romane a zilei, ca fosţ transpusă în dramă o regulă bine ilustrată şi ea, de obiceiuri religioasi civile şi politice: ziua este o unitate şi diferitele comportări complexe, formal din două momente complementare – fie că cel de al doilea readuce lucruri

8Î.

La punctul lor de plecare (dus şi întors, ieşire şi intrare.), fie că încheie o transformare începută de cel dintâi (pregătire şi îndeplinire, consecratio [sfinţire] şi profanatio [profanare]) – trebuie, complet terminate în timpul unei singure revoluţii solare, între miezul nopţii şi miezul nopţii şi câteodată chiar între zori şi căderea nopţii.

Am văzut mai sus postulatul ritual în virtutea căruia auspiciile luate intre miezul nopţii şi zori şi actul corespunzător înfăptuit după răsăritul soarelui îânt socotite ca aparţinând aceleiaşi zile. Există şi o replică negativă: dacă actul pentru care s-au luat auspiciile nu s-a înfăptuit până la miezul nopţii următoare, auspiciile nu mai sunt valabile şi trebuie luate încă o dată a doua zi De altfel, compensatoriu, dacă auspiciile au fost defavorabile, actul corespunzător este interzis numai pe durata acelei zile, adică până la miezul nopţii, iar; onsultarea poate reîncepe a doua zi, adică după miezul nopţii.

În chip mai general, nu numai că ziua este o unitate în practica religioasă şi laică, dar este şi interzis, în lista de ceremonii, ca vreun ritual din; ele vechi să depăşească o zi, să se prelungească a doua zi, deşi, Jn virtutea egulii care face ca toate sărbătorile să cadă în zi fără soţ, ziua următoare: ste o zi goală, lipsită de vreo altă sărbătoare7. Aşadar, coeziunea puternică l zilei, ziua nu numai ca unitate de măsură, ci ca monadă închisă în ea însăşi ra una dintre categoriile în care romanii gândeau timpul şi, când îl stăpâneau' i foloseau. Ceea ce depindea nu de Om, ci de întâmplare, de Fortuna, nu mtea fi închis, bineînţeles, în acest cadru conceptual: o foamete, o ciumă, si, n război, o campanie, un asediu, câteodată chiar şi o bătălie, impuneau celor are pătimeau de pe urma lor sau acţionau în timpul lor propriile lor măsuri, nai lungi şi imprevizibile. Tocmai de aceea apare fapta de vitejie a lui Camilus la Sutrium ca o minune: el impune obişnuita măsură a zilei unitare şi nchise unui eveniment care, prin natura lui, îi scapă. Este oare o întâmplare aptul că un asemenea act este atribuit eroului ocrotit de Aurora, pe care l-am ăzut de mai multe ori acţionând după modelul astrului care face ziua şi egile zilei?

7. IERTAREA TUStXXAMLOR.

Episodul al doilea este cel al iertării locuitorilor cetăţii Tusculum, vechi liaţi ai Romei, de obicei credincioşi. Într-o zi, după o bătălie câştigată delamillus, ca tribun consular, asupra volscilor (Titus Eivius) sau asupra volsilor şi a prenestinilor coalizaţi (Plutarh), o bătălie care i-a prilejuit recucerirea rasului Maicii Matuta, Satricum8, romanii găsesc printre prizonierii câţiva usculani care declară – mincinos sau adevărat, nu se ştie – că n-au luat arte la conflict decât din porunca magistraţilor lor (Titus Eivius). Senatul otărăşte imediat o expediţie de pedeapsă împotriva oraşului Tusculum, expeiţie comandată de Camillus (Plutarh, Cam., 48, 4-5): Ca să-şi răscumpere greşeala cu o şiretenie, tusculanii, văzând că a şi pornit Camillus asupra r, au umplut câmpiile cu oameni care lucrau pământul şi-şi păşteau vitele, ca în timp de pace; i deschis şi porţile: înăuntru, copiii mergeau la şcoală, meşterii, fiecare în atelierul lui, îşi vedeau i treabă, orăşenii, în togă, umblau prin for, iar magistraţii se îngrijeau de gazde pentru romani şi când nu s-ar fi aşteptat la nici un rău şi nu i-ar fi mustrat conştiinţa. Toate acestea nu i-au ntit lui Camillus credinţa că îl trădaseră, dar l-a înduioşat căinţa lor pentru trădare; le-a spus

7 Seriile de zile consacrate aceleiaşi ceremonii religioase (ca Parentaliile din februarie, ca zilele: stei din iunie) reprezintă organizări ulterioare şi nu apar ca atare în lista de ceremonii.

8 Mai sus, p. 812 – 813. '.

JO.

Să se ducă în senat şi să-i domolească mânia. Chiar el a intervenit pentru ei şi a obţinut nu nurc iertarea greşelii, ci şi dreptul de cetăţenie. Acestea au fost faptele cele mai strălucite ale celui al şaselea tribunat al său.

Titus Livius, într-un decor mai bogat, povesteşte în esenţă acelaşi luci (6, 25 [6-11]): Dar n-a fost război cu tusculanii; căci aceştia au zăgăzuit forţa romană cu pace statornic aşa cum n-ar fi putut-o face cu armele. La intrarea romanilor în ţinuturile lor, ei nu s-au retr din locurile apropiate de drumul acestora, nu au întrerupt lucrarea pământului; pe porţile larg d chise ale oraşului au venit în întâmpinarea generalilor o mulţime de oameni în togă, iar pent armată s-au cărat în tabără, foarte prevenitor, provizii din oraş şi de pe ogoare. Camillus, du ce şi-a aşezat tabăra la porţile cetăţii, dorind să ştie dacă înlăuntrul zidurilor domneşte aceeaşi pa ca şi pe ogoare, a intrat şi a văzut uşile caselor date de perete, mărfurile întinse în prăvăliile deschi; meşteşugarii văzându-şi fiecare de treaba lui şi şcolile răsunând de glasurile elevilor, străzile plir je oameni, mai cu seamă de copii şi de femei umblând încoace şi încolo, unde îi minau, pe fieca rosturile lor; nu era nicăieri vreun semn de spaimă, sau măcar de mirare. Camillus îşi întorcea ocl peste tot, cerceta tot, întrebându-se unde se află războiul; dar n-a găsit nici urmă de vreun luc mutat de la locul lui sau pus la vedere aşa cum ar fi cerut prilejul, ci toate erau în bună şi st tornică pace, încât greu se putea crede că a ajuns până acolo măcar zvonul despre război.