Georges Dumezil

I. ZEIŢELE ZILEI DE 11 IUME.

Aşadar, zeiţa Aurora, prin şi sub înfăţişarea fenomenului ei cotidia ajută pe Camillus ori de câte ori acesta, ca dictator, dă o bătălie hotărâtc Trebuie să mai înţelegem şi că ea era o bună ocrotitoare nu numai în ma de victorii, ci şi de securitate personală. Jean Hubaux a remarcat că, în a de rana căpătată, ca tânăr călăreţ, în bătălia de la muntele Algidus (în de altfel se spunea că fiecare dintre capii romanilor fusese greu rănit), Cam nu este niciodată atins de vreo armă duşmană1: Furius Camillus e invulnerabil, oricât s-ar arunca în faţa tuturor duşmanilor fposibili: volsci, veieni, falisci, gali, etrusci, latini, alţi gali, el iese nevătămat din toate bătăliile, iar moi după o carieră militară neînchipuit de lungă, i se va trage de la o molimă. Dacă nu greşesc, d toţi marii romani ai vremurilor vechi, numai el va muri de această moarte care pare atât de] potrivită cu numeroasele lui fapte de arme.

' „'Meditând la aceste rânduri ale învăţatului belgian, un cititor care m cunoaşte încă gesta lui Camillus ar pune fără îndoială un nume divinităţi; stare să asigure atâta noroc: Fortuna. Într-adevăr, la prima vedere, Mal acţionează ca un fel de Fortuna. Şi acesta este un element important, de al binecunoscut, al teologiei ei. Va fi destul să amintim aici datele principi

1. Templele celor două zeiţe, în Forum Boarium, sunt aproape unul celălalt: la 211 au fost arse de acelaşi incendiu, iar în anu1 următor, reclăc amândouă prin grija aceluiaşi magistrat.

2. Dies natalis a celor două temple, adică ziua consacrării lor, este acee; cu două zile înaintea Idelor lui Iunie, în ziua de 11.

~ Home ei Veies, p. 111.

3. Sub raport teologic, cele două zeiţe sunt concepute ca înrudite: în 196, general, L. Stertinius, întorcându-se din Spania cu o pradă bogată, a dăruit

100 de lire de argint tezaurului public şi, din produsul vânzării restului, de mubiis, a poruncit să se înalţe două porticuri de intrare la Forum Boarium, î faţa templelor Fortunei şi Maicii Matuta' şi încă unul, al treilea, în Cir- 3 Maximus şi să se aşeze statui aurite pe aceste porticuri. Strânsa vecinătate celor două temple nu explică suficient aceste zidiri simultane, odată ce o treia este plasată mult mai departe, în Circ.

4. Întemeietorul legendar al celor două temple este unul şi acelaşi: regele rvius Tullius, vestit prin evlavia lui faţă de Fortuna, a ridicat un templu. Numai divinităţii sale predilecte, ci şi Maicii Matuta, aşa cum ne spune tus Livius în legătură chiar cu legământul lui Camillus2.

Dintre aceste două dătătoare de noroc, Fortuna este cu mult cea mai pulară în epoca istorică, poate foarte de timpuriu întărită de chipul grecesc zeiţei Tu^v) [Fortuna]. Totuşi numele sărbătorii lor comune, Matralia, l-a it cealaltă zeiţă, dovedind astfel că ea fusese pe vremuri tot atât de impomtă ca Fortuna pentru societatea sau indivizii romani. În consecinţă, ea este eea cu care poetul Fastelor îşi începe lunga expunere bipartită despre rituarile şi legendele lui 11 iunie. Din planul acestei expuneri se pot trage multe văţăminte.

2. FASTE, 6, 473-G24 Ovidiu, cum face de atâtea ori, se adresează mai întâi unui personaj mitoloc pentru a-l include într-o perifrază de două versuri care nu înseamnă decât l începe o nouă zi; personajul este de această dată potrivit: Tithonus, „ ţul Aurorei greceşti (6, 473-476): Titon, tu frigiene, te plângi că soaţa te lasă şi Luceafărul treaz iese din valuri în est: Mame preabune (a vo? Stră-i serbarea Matralii numită), Zeei tebane să-i daţi jertfă de turte-aurii.

'Zeea tebană' este Leucothea, sau Ino, mătuşa după mamă a lui Dioysos-Bacchus divinizată după moarte: într-adevăr, aceasta este interpretarea ivantă şi sigur greşită a Maicii Matuta. Până la versul 568, totul se referă i ea, inclusiv rapida descriere şi explicarea, mai lungă, a celor două ritualuri, tunci îi urmează cea de a doua zeiţă, viu interpelată: Ziua-ţi e-aceeaşi, Fortuna şi locul şi-ntemeietorul; Şi, până la sfârşit, până la versul 636, numai despre Fortuna este vorba.

În prima parte, după ce a consemnat în câteva cuvinte numele, locul Forum Boarium), întemeietorul (Servius Tullius) şi cel dintâi ritual (izgonirea: alvei) al Matraliilor, Ovidiu înfăţişează pe larg legenda lui Ino-Leucothea,; gată de cea a lui Dionysos, apoi trece la al doilea ritual (grija închinătoa-; lor pentru copiii care nu sunt ai lor) şi încheie amintind două evenimente itorice, relativ târzii, petrecute în 11 iunie.

În partea a doua, după tranziţia concisă dar densă mai sus citată (data,) c, întemeietor comun al celor două culte), poetul semnalează singura trăsa-

1 Nu are importanţă aici eventuala istorie autentică ce s-ar ascunde sub această tradiţie. Ezi de ex. A. Momigliano, Terzo contributo alia storia degli Studi classici, 1966, p. 597 (n. 105). 66.

Tură specială, neobişnuită, a cultului Fortunei; templul ei adăposteşte o s ciudat înveşmântată (570-572)3: însă cine-i acest care stă-n toge ascuns?

Servius e, precum ştim, dar de ce e ascuns? Lumea nu e într-o părere, chiar eu stau de-o îndoială cuprins.

Cercetător cinstit, Ovidiu înşiră trei explicaţii incompatibile, care ţin la versul 624. Apoi, în unsprezece versuri, aminteşte incendiul care, în 4 istorică, a distrus templul, lăsând neatinsă numai statuia, ceea ce îi dă pr să povestească pe scurt naşterea miraculoasă a lui Servius: tatăl acestui; Volcanus, zeul focului nimicitor.

Reunirea celor două zeiţe trebuie să reprezinte o trăsătură arhaică, ficată de ideologie. În Rgveda, unde mitologia Aurorei, Uşas, este atât de i piaţă de cea a Maicii Matuta, o legătură asemănătoare este de nenumărat declarată între Uşas şi Bhaga, zeu care personifică 'Atribuirea' şi îm] averea şi norocul. Un proverb, reprodus în Brahmana, spune că Bhaga orb, din acelaşi limpede motiv care i-a făcut pe occidentali să stingă sa lege ochii zeiţei Tu^tj – Fortuna*. Dar, în imnuri, Bhaga este doar un zeu bl cător, a cărui legătură cu zorile şi cu zeiţa care le ocroteşte este atât de st încât, în singurul imn care îi este consacrat, el constituie, după expresi Louis Renou5, un fel de dublet masculin al zeiţei Uşas'. Nimic mai fi de altfel, decât această solidaritate: Aurora nu se mulţumeşte să dea naş într-un moment deosebit de strălucitor, tânărului Soare, în folosul omeii mai mult, ea deschide o nouă zi, cu un conţinut personal şi social, reli politic, economic, chiar militar şi cu un conţinut imprevizibil, incert. Răi nând proverbul turcesc, putem spune: 'Până la căderea serii, cine va p şti cu ce era însărcinată ziua?'. Iat-o chiar pe Fortuna, sau mai curân numeroasele Fortuna, de vreme ce o caracteristică a acestei zeiţe este a că se poate fracţiona în mărunte entităţi specifice, după timp şi loc: Fon huius diei, Fortuna huius loci, Fortuna muliebris, Fortuna equestris etc. [Fort (Soarta) acestei zile, a acestui loc, a femeilor, a cavalerilor].

3. MATER MATUTA ŞI FORTUNA.

Dar ne aflăm la Roma, la jurişti înnăscuţi, experţi în definiri şi dife ţieri, ostili ambiguităţilor. În ciuda unui postulat în general admis, la Ri nu există dublete teologice. De exemplu, cu toate că au trăsături şi cin: comune sau alternante, Tellus nu este un dublet, ci un complement al z Ceres; cele două se deosebesc, spune pe drept cuvânt Ovidiu (Faste, 1, 61 674) ca fiind locul (locus) şi cauza (causa) creşterii6; de asemenea, Belh care stăpâneşte războiul până şi în părţile lui diplomatice şi care îl poate Preînţâmpina, nu este un echivalent feminin al lui Marte cel prins în încleşt; luptei7. De fapt, cu cât două sau trei figuri divine sunt mai apropiate, cu

3 Simbolismul acestei statui şi personajul reprezentat de ea pot fi discutate: cf. Plut U'iaest. Rom., 36, despre 'iatacul Fortunei (TuZ1?”? Xoe|Xo?) aflat alături de Fenestella.

* Mitra-Varuna'. 1948, p. 194-198; Le* dieux des Indo-Europeens, 1952, cap. II (ameliora ediţia spaniolă, Lo's dioses de los Indo-Europeos, 1970, în special p. 48-50); Mit şi epopee, I, p.

* f. tudes vediques et păniniennes, III, 1957, p. 9, n. 2. Yaska, Nirukta, 12, 13, spune că Bl ocroteşte dimineaţa. În RV., 1, 123, 5, Usas este numită sora lui Bhaga.

* RRA, p. 36 -367. ' RRA, p. 382-383.

Lai mult s-au străduit romanii, iubitori de ordine şi claritate, să împartă itre ele aspectele unei îndatoriri şi ale unui domeniu care, de departe, par niforme. Aşa stau lucrurile şi cu Fortuna şi Mater Matuta. Ele şi-au împărţit Duă feluri, opuse în principiile şi consecinţele lor, de a dărui favoare divină constituie un cuplu articulat a cărui formulă reiese destul de bine din expunea lui Ovidiu. Pe scurt, Matuta, zeiţa Matraliilor, este q mamă, sau mai îgrabă o mătuşă care se poartă ca o mamă şi, când s-a hotărât să ocrotească i om, ne putem aştepta să o vedem acţionând cu sentimente potrivite unei ame şi mai cu seamă cu o neistovită fidelitate; dimpotrivă, Fortuna este amantă care îşi tratează favoriţii aşa cum îi tratează femeile totodată îndrăistite şi autoritare pe bărbaţii care le interesează, tratament adesea plăcut, îeori incomod, dar alteori periculos de-a binelea. Să privim mai de aproape le două imagini ale reprezentării din Faste.

Cea dintâi este impregnată, de la un capăt la altul, de un spirit matern re, deşi exprimat prin scene greceşti, legate de cultul lui Dionysos, nu este ai puţin semnificativ. Tonul e dat de primele versuri (Faste, 6, 485-488): Arse Semele, căci Iuppiter a ascultat-o. Pe tine, Pruncule, Ino* te-a luat, te-a îngrijit şi hrăait.

Iuno s-a miniat văzând că îl creşte pe pruncul Din ţiitoare; dar el sângele sorei era.

Tema aceasta a maternităţii, a unei maternităţi nu carnale, ci adoptive morale, străbate, cu multe variaţii – devotament, eroism, tulburări şi duri – toată povestirea până la ultimele versuri, cele privitoare la al doilea; ual al sărbătorii (559-562): Pentru copiii săi, totuşi, mama* de ea nu se roage: Mamă fără noroc însăşi a fost, precum ştim. Daţi-i mai bine în grijă pruncii născuţi din străine, Ea pentru Bacchus a fost mai bună ca pentru ai săi.

Să comparăm deschiderea fragmentului consacrat Fortunei; nu i-am uitat ceputul (569-572): Ziua-ţi e-aceeaşi, Fortuna şi locul şi-ntemeietorul: însă cine-i acest care stă-n toge ascuns? Servius e, precum ştim, dar de ce e ascuns? Lumea nu e într-o părere, chiar eu stau de-ndoială cuprins.

Şi poetul trece fără alte observaţii la prima dintre cele trei justificări opuse pentru această ciudăţenie (573-581): Zeea pe faţă îşi dă, temătoare, a dragostei taină Şi-i e ruşine: cu-un om ea, cea din cer, s-a culcat (Căci după rege* de-un dor fără margini a ars stăpânită, Pentru acest bărbat singur ea ochi a avut); Noaptea intra uneori în palatul lui pe fereastră, Iată de ce unei porţi toţi Fenestella îi zic. Se ruşinează acum şi-obrazul iubit l-inveşmântă, Chipul regelui stă-n toge bogate-nvelit, Contrastul între cele două zeităţi este clar şi înţelegem acum de ce se redea că Servius Tullius consacrase în aceeaşi zi, în acelaşi loc, cele două împle: începută sub semnul Maicii Matuta, cariera lui a progresat şi s-a îcheiat tragic, sub semnul Fortunei.

* Sora Semelei şi mătuşa micuţului Bacchus, viitoarea Leucothea-Matuta.

* în original, 'mama devotată', pia mater şi,. Pruncii alteia', alterius prolem.

* Servius Tullius.

) fi într-adevăr, Mater Matuta i-a modelat naşterea şi prima vârstă a q riei: a fost tot atât de puţin crescut de mama sa ca şi nepotul lui Inc al unei prizoniere care slujea în palatul celui dinţii Tarquinius şi al acestuia, Tanaquil8, l-a crescut regina şi numai ea, ca alterius prolem al alteia), cum spune Ovidiu în legătură cu al doilea ritual al Matraliili poartă astfel, la început, prin îngrijirile mamei lui adoptive, semnul une tectoare divine care nu este Fortuna. Florus a exprimat foarte potrivit ml constantă în toate variantele, a acestei celebre poveşti (1, 6): Apoi, Servius Tullius a luat frânele oraşului fără ca originea lui umilă să-l li împied o facă (nec obscuritas inhibuit): era fiul unei sclave. Căci, fiind deosebit de dăruit din fire, Ta soţia lui Tarquinius, îl educase ca pe un copil de oameni liberi, iar o flacără ivită în jurul Jui arătase că avea sa fie vestit (clarum forej. Astfel, la moartea lui Tarquinius, prin str reginei, a fost aşezat în locul acestuia ca şi când hotărârea ar fi fost luată mai demult. Domnia ta dobândită (prin vicleşug a folosit-o însă cu atâta sârg, încât a părut că era de drept a Iată deci contribuţia Maicii Matuta la viaţa lui, regina jucând faţă de copil străin, de acest fiu adoptiv, de altfel, miraculos, rolul pe care tebană' îl joacă faţă de Bacchus.

Tot restul carierei lui Servius. Tullius ţine, dimpotrivă, de Fortuna, am lui, cum spune Ovidiu. După ce acumulează izbânzi extraordinare, ajuns hi prea bătrân pesemne ca să mai fie iubit, fie şi de o zeiţă, norocul i se sch: şi moare de una din morţile cele mai cumplite din legendele romane: a] de propria lui fiică, ginerele lui se răzvrăteşte, Servius este ucis, iar fatj îl sileşte pe vizitiul, care se împotrivea, să treacă cu roţile carului peste c vrui bătrânului. Fastele vor spune puţin mai târziu, în 24 iunie, în legături alt cult al Fortunei iniţiat tot de Servius Tullius (Faste, 6, 771-784): Timpul se scurge şi anii tăcuţi ne aduc bătrâneţea, Zilele fu}, nici un frâu nu le-ar putea zăbovi.

Cât de în grabă-a venit sărbătoarea Fortunei cea tare 1 După a şaptea zi, iunie fi-va sfârşit.

Mergeţi, quiriţi şi serbaţi-o veseli pe zeea cea tare!

Templul pe-al Tibrului ţărm însuşi de-un rege e dat.

Ea de norod e cinstită, căci cel ce ziditu-i-a templul Fu din norod şi de jos până la schiptru-a ajuns.

Dragă, i sclavilor li-i, căci Tuliu, născutul din sclavă, Templul l-a închinat şovăitoarei zeiţe.

Dubia dea, 'zeiţa şovăitoare', zeiţa în care nu te poţi încrede: iată r Fortunei în viaţa acestui rege, în viaţa tuturor marilor oameni. Nu îl sfat oare un glas prietenesc pe generalul care înainta în triumf pe carul său se întoarcă 'pentru a o îndupleca în spatele lui pe Fortuna, călăul glorie (ut sit exorata a tergo Fortuna gloriae camifex9}).

Ne putem întoarce la Camillus. Deosebirea între el şi Servius Tullius e uşor de observat pentru cine îi citeşte viaţa la Plutarh şi este simplă: Car lus se bucură până la moarte de ocrotirea Maicii Matuta şi numai a ei şi are habar de Fortuna. Să recitim capitolul 36, în care Camillus este prezen mai direct răspunzător de căderea lui Manlius Capitolinus decât îl arată Ti' Iivius şi celelalte izvoare. Povestea începe (36, 1 -2) cu un triumf al lui Can lus, cel de al treilea: această distincţie i-a fost acordată după cea de a de. Victorie în zori' (cap. 34) repede exploatată (cap. 35).

8 Vezi discuţia despre această figură feminină, pe care unii au considerat-o zeiţă, la A. „u'gliano, 'Tre figure mitiche: Tanaquilla, Gaia Cecilia, Acea Larenzia' (1938), reluată în Qu, c°ntributo alia storia degli studi classici e del mondo antico, 1969, p. 455 – 479 (în special p. 46 4*3): Tanaquilnueste de fapt decât o figură de femeie în jurul căreia a brodat tradiţia legenda] ' Pliniu, Istoria naturală, 28, 39.

Triumful dobândit Iu uima acestor isprăvi i-a adus tot atâta trecere şi faimă cât şi primee ă. Piuă şi cetăţenii care îl pizmuiau şi voiau să-i pună toate izbânzile pe seama unui aşa-zis oc (sutu/ioc tivi) mai curând decât pe seama meritelor lui (jiâxxov r, Si' îpsz) au fost siliţi aceste fapte să admită că prestigiul lui se datora iscusinţei şi hotărârii acestui om (t^j Set votaţiră 8paaTT) puo ro'j îvspo; îreosisăvai. Ttjv Soţav).). Cel mai vestit dintre cei care îi stăteau otrivă şi îl pizmuiau era Marcus Manlius, cel care îi aruncase cel dinţii pe gali din vârful cei, dobândind astfel porecla de Capitolinus.

După executarea ambiţiosului Capitolinus, condamnat pentru affcctatio ni [poftă de domnie], povestea se termină cu câteva cuvinte care îl supun initiv acelei Fortuna care nu avusese nici o influenţă asupra rivalului său i, 8): Manlius, găsit vinovat, a fost urcat pe Capitoliu şi azvârlit de pe stâncă, făcind din locul acela ntirea atât a celor mai norocoase fapte cât şi a celor mai mari^ nenorociri (tov î'jtov totcov î xal Ttov sutu^sataxcov epyov xal tgW tieytcjtojv atux^fxârwv).

Cu alte cuvinte, cariera lui Manlius este marcată de cele două aspecte ase ale soartei (tu/j/), Fortuna), Capitoliul şi Stânca Tarpeiană, în vreme Camillus nu-i datorează nimic 'sorţii celei bune', norocului, sutu^îa:) tecţia Maicii Matuta nu ar fi îngăduit un sfârşit ca al lui Servius Tullius,; decesorul său, sau ca al adversarului său, Manlius, Plutarh, cum am văzut, unoaste în forma morţii eroului său meritata încununare a unei cariere icite (43, 1-2): In anul următor s-a abătut asupra Romei o molimă care a secerat o mulţime de oameni popor şi de magistraţi. A pierit şi Camillus, care se afla la capăt, pe cât poate fi un om, atât î vârstă cât şi prin viaţa sa fără cusur. Moartea lui i-a îndurerat pe romani mai mult decât a tuturor celor morţi cu acest prilej.

Să mori înconjurat de dragoste unanimă, să mori 'la timp', 'când trebuie' ocâoţ, maturus), nu este oare acesta semnul cel mai bun al unei neistovite rotiri divine?

4. MORALA MAICII MATUTA.

Mănunchiul de însuşiri pe care le vădeşte Camillus de-a lungul vieţii sale te remarcabil: ele sunt acelea care ne scutesc să recurgem la noroc când em să-i explicăm succesele. De fapt, Plutarh evită cu grijă să folosească privatele, bune sau rele, ale cuvântului to/t) când este vorba de acest erou10, când în cursul aceleiaşi Vieţi le întrebuinţează curent în legătură cu alte rsonaje sau chiar cu Roma. Pontius Cominius, solul trimis de trupele romane la Veii la magistraţii de pe Capitoliu, îşi duce la bun sfârşit primejdioasa isiune îya&îj xxtyj] [cu noroc bun] (23, 2). Catastrofa de pe Allia, cum îi mureşte chiar Camillus pe tinerii din Ardea, este o lovitură a sorţii (tux7! I, 3); omen-u [prevestirea] centurionului care nu-i lasă pe romani săpărăiscă ruinele oraşului se produce xa-nx tu^yjv (32, 2). Cuvântul sutu/wc [noroc m] se găseşte o singură dată aplicat lui Camillus, pus de Plutarh chiar în ra lui Camillus; dar împrejurările sunt speciale. În oraşul Veii, imediat după cerire, generalul învingător, copleşit de felicitări, se umileşte după obiceiul man în faţa lui Iuppiter, ca un minor [umil] în faţa unei maiestas [măreţii]-

10 Este semnificativ faptul că Plutarh, în tratatul său despre Fortuna romanilor, în care rocul de atâtea ori manifest al Romei şi al marilor ei oameni este foarte mult exploatat, nu menţionează pe Camillus (319 A) decât ca să spună că, după eliberarea Romei, acesta a înălţat templu în cinstea lui Aius Ivocutius ca mulţumire pentru sfatul dat, în timpul nopţii, lui *' eeidius (vezi, mai jos, p. 811 – 812); or, sfatul nu-l priveşte pe Camillus, iar Aius Locutius nu este rtuna. Servius, dimpotrivă, întemeiază numeroase culte ale Fortunei, pe care Plutarh le enu-: ră Fortuna romanilor, 322 C-323 D; Probleme romane, 36, 74, l06).

Îi face marelui zeu rugămintea ca, dacă prezenta victorie trebuie plătită răscumpărare mistică (syjţ 7rapotio-/); vefxscn; eunp oc^îaţ), aceasta să nu asupra Romei, nici asupra armatei romane, ci asupra lui şi în forme cât uşoare. Abia a spus aceste vorbe că, întorcându-se, îşi pierde' echilibrul şi Se ridică imediat şi spune că zeul l-a şi ascultat, mulţumindu-se cu o u căzătură ca plată pentru foarte marele lui noroc (L. T.' sutv^îoc y. zyiG-: ^). A în adânca lui pietate şi în modestia sa religioasă, Camillus însuşi este găti atribuie norocului un succes ale cărui condiţii ştie prea bine, cum ştiu şi grafii lui şi noi, că le-a pregătit cu multă grijă şi multă chibzuinţă.

Aşa încât ceea ce pune Plutarh în evidenţă în tot cursul Vieţii, în unui noroc din afară, sunt calităţile lui personale: inteligenţa şi caracteru în primul rând, apoi experienţa lui (9, 1; 38, 1), simţul dreptăţii (10 modestia lui şi xaxoxaya&î „ [probitatea] (24, 4), prudenţa lui în război 3), cumpătarea lui (38, 2-3), omenia lui (38, 4-6) şi pe deasupra, în pol: lăudabila lui convertire la liberalism (42): aceştia sunt factorii îndelun &ale reuşite11.

Analiza textului lui Titus Divius pare a arăta un alt echilibru. Iste aţin este în acord cu Plutarh în privinţa calităţilor personale ale lui Cami de-a lungul întregii sale vieţi, consilium, consilia [chibzuinţă, actele bine c zuite] opuse nesocotinţei (temeritas) sunt dominante în faptele lui, iar act superioritate intelectuală se sprijină pe calităţi mai direct legate de moi institia [spiritul dreptăţii] (5, 27, 11; 28, 1), fides [buna credinţă] (5, 28 moderatio [cumpătarea] (6, 25, 5-6; 27, 1), patientia [capacitatea de a răt (6, 27, 1), uirtus [meritul] (6', 27, 1) – la care trebuie adăugată o pie niciodată şovăitoare faţă de zei. Dar, spre deosebire de Plutarh, Titus IM care, cum ne aducem aminte, a eliminat cât a putut semnele unei ocn permanente din partea Maicii Matuta, pare a o reintroduce pe Fortun: acest destin de excepţie12. El foloseşte numele referitor la Camillus nu puţin de şapte ori. Dar trebuie făcute anumite distincţii – căci fortuna în latină un domeniu de folosire foarte larg, mai larg decât cel al lui – în greacă.

Despre victoria pe care resturile armatei de pe Allia, regrupate la Veii comanda unui centurion, o obţin asupra etruscilor exact în timpul când Ca lus zdrobeşte, în fruntea unei armate alcătuite din locuitori din Ardea, o ce ' de gali, se spune (5, 45, 8): tantum par Camillo de/uit auctor, cetera [eo ordine] eodemque fortunae cuentu gest a [le-a lipsit doar un conducător pe măs lui Camillus; 1'n rest toate s-au făcut după acelaşi plan şi cu aceeaşi împli a norocului]; fortuna nu are cum să fie aici zeiţa, ci doar incertitudinea] prie oricărei bătălii care poate avea un euentus [rezultat] bun sau rău. Asemenea, fortuna nu este, în alte multe cazuri, decât o denumire a curs' bun sau rău al evenimentelor, cu rezultatul său, o situaţie bună sau I Astfel după cucerirea oraşului Veii, când Camillus îi roagă pe zei ca, dacă simt jigniţi de marele lui succes, să întoarcă invidia, atât a lor cât şi a oa: nilor, asupra lui şi nu asupra Romei şi când spune (5, 21, 15) şi cui deoi hominumque nimia sua fortuna populique Romani uideretur. [dacă vreu

11 Această mulţime detaliată a calităţilor lui ne îndeamnă să nu limităm dezbaterea, în vinţa lui Camillus, la simplul loc comun iperv) sau Tuzr); uirtus sau fortuna') [merit sau nor (Plutarh, Fortuna romanilor, 316 C -326 C etc.)

11 în afara motivului principal că Fortuna a rămas întotdeauna o figură familiară roman un fel de leclio mythica facilior [interpretare mitică mai simplă] faţă de Mater Matuta, au mai rat cu siguranţă şi alte asocieri, pe care J. Hellegourac'h (vezi nota următoare) le-a analiza fineţe.

A sau vreunui om i se pare prea mare succesul lui şi al poporului roman.], jectivul 'prea mare' dovedeşte clar că fortuna nu este zeiţa, ci un bilanţ re poate fi apreciat, dacă nu măsurat, susceptibil de a fi mai mare sau mal c. De asemenea, în exilul său de la Ardea, auzind vestea dezastrului de pe lia şi a ocupării Romei de către gali, Camillus este maestior fortuna publica am sua (5, 43, 7), ceea ce nu înseamnă altceva decât 'mai mâhnit de nefeirea obştească decât de „a sa' şi, puţin mai departe (5, 44, 1), când se adreiză locuitorilor din Ardea numindu-i 'vechii mei prieteni şi noii mei concetăâi' şi când justifică acest titlu spunând quando et uestrum beneficium ita tulit fortuna hoc egit mea, 'de vreme ce fapta noastră bună a îngăduit-o şi neno-: irea mea a cerut-o', fortuna mea nu este o zeiţă, ci un fapt obiectiv, paralel uestrum beneficium, un element a ceea ce va numi în fraza următoare condicio jndiţia] sa. La fel, Titus Livius, vrând să pună în contrast succesele armatei aduse de Camillus împotriva volscilor şi starea grea a aliaţilor la graniţele usce, scrie (6, 3, 1) cum în ea parte în qua caput rei Romanae Camillus erat, fortuna esset, aliam în partem terror ingens ingruerat [pe când în partea în re se afla Camillus la comanda operaţiunilor romane situaţia era bună, în daltă parte se stârnise mare panică], cuvântul fortuna nu are altă valoare: ît cea de 'situaţie avantajoasă sau dezavantajoasă' şi nu se referă la interqţia zeiţei. I, a fel, în sfârşit, în elogiul funerar al lui Camillus (7, 1, 8), uir icus în omni fortuna înseamnă numai 'bărbat fără seamăn în orice împrejue a vieţii sale': omnis demitizează cuvântul fortuna.