Georges Dumezil

'Impresionat de puterea de îndurare (patientia) a duşmanilor', Camilk îi trimite pe senatorii din Tusculum să-i implore pe colegii lor romani [6 2”]: ' Când au ajuns tusculanii la Roma şi când s-a arătat n lăcaşul Curiei senatul mâhnit al acest aliaţi până de curând foarte credincioşi, senatorii romani, mişcaţi de privelişte, au cerut să fie prim mai degrabă ca nişte oaspeţi decât ca nişte duşmani.

În sfârşit, un discurs cinstit al dictatorului tusculan aranjează lucrurile cei care au implorat obţin întâi pacea, apoi, puţin după aceea, dreptul de ceti tenie9.

Şi aici este izbitor caracterul neverosimil al întâmplării. Cum ar fi putt oare, într-o alarmă bruscă, un popor întreg, magistraţi, negustori, meşteşugar ţărani, şcolari, bărbaţi, femei, copii, să improvizeze şi să joace fără greşeala fără slăbiciune, această imensă şi coerentă comedie? Iar particularitatea care n atrage atenţia este şi aici, felul în care Titus I^ivius şi Plutarh insistă asupr unui punct, este felul detaliat în care ei analizează comedia, enumerând, descriin în câteva cuvinte atâtea feluri de activitate privată, publică, economică, este ie asemenea, exprimarea lui Plutarh: 'meşterii, fiecare în atelierul lui, îşi vedea Ie treabă'; şi exprimarea lui Titus livius: 'meşteşugarii văzându-şi fiecare d treaba lui'. Camillus are în faţă, la sosire şi noi odată cu el, un fel de expoz ţie în care ficeare clasă a tusculanilor îşi arată cu plăcere esenţa vocaţiei propri O asemenea eualare, la drept vorbind, se poate observa zilnic, dimineaţa când se deschid dughenele şi şcolile şi toate celelalte şi ne vin în gând verst rile lui Horaţiu {Satire, 2, '6, 20-23)10: Tu, Ianus, dacă astfel doreşti să te numesc, Părinte-al dimineţii, pe care-l preamăresc Toţi cei care se-ndreaptă în zori spre-a lor silinţă. (trad. AL,. HODOŞ şi TH. MĂINESCU)

* Dio Cassius, Istoria romană, 28, 1 – 2, spune, mai pe scurt, acelaşi lucru: 7rivu ^ (xvts? Zi Te – „îţ csy)[juo-pytai; xal sul Tbâţ îxxoiţ Epyot? „C xal ev etp^vir) xa-râ; x^P*7 H^av-reţ. [abson toţi se ocupau cu meşteşugurile lor şi cu celelalte treburi, rămânând pe loc, ca în timp c pace]. Un fel de replică a căinţei tusculanilor, în care nu figurează trăsătura anume care ne interi sează aici, se găseşte în Titus Livius, 8, 37.

10 Malutine pater, seu Iane libentius audis, unde hothines operum primos uiiaeque labores insiituunt. Da, zorii zilei pun zilnic iar la lucru, fiecare la locul său, pe toţi labora tores ai lumii, dar nici un ritual cunoscut nu consfinţeşte această multiplă trezire. Aşadar nu atjt concepţia zilnică despre Soare-răsare trebuie consultată cât ritualurile, teologia, morala naşterii lui anuale. Într-adevăr, când a fost compusă gesta lui Camillus, începutul anului sau cel puţin unul dintre ele fusese deja fixat în ziua următoare solstiţiului de iarnă. Cea de-a 19-a Problemă romană a lui Plutarh justifică foarte bine această preferinţă, simetrică cu doctrina care face ca fiecare zi să înceapă la miezul nopţii: Cel mai bine fac cei ce socotesc că anul începe după solstiţiul de iarnă, când soarele, încetând să meargă înainte, se întoarce şi vine îndărăt spre noi. Atunci, într-adevăr, se petrece o schimbare şi în natură, care sporeşte timpul luminii şi îl scurtează pe cel al întunericului şi îl aduce mai aproape de noi pe stăpânul şi pe domnul întregii firi în mişcare.

Ovidiu, începându-şi Fastele cu luna ianuarie, îi atribuie lui Ianus însuşi o formulare mai scurtă şi mai elegantă (1, 163-164): Bruma e ziua dinţii a soarelui nou, iar a celui Vechi cea din urmă: deodat' Phoebus şi anul încep.

Să observăm ritualurile Calendelor lui Ianuarie11, socotite un solstiţiu uşor deplasat ca să coincidă cu necesităţile lunare12. Lista lor o dă poetul în dialogul său familiar cu zeul. Mai întâi se miră că vede tribunalele în plină activitate. 1 [166-170]: Iată motivul, mi-a spus. Eu am lăsat să lucraţi la naşterea vremii, căci altfel Chiar prin al său început, fără spor anul v-ar fi. Tot de aceea orice muncitor pune mâna pe lucru Doar pentru a-şi arăta obişnuitele munci'.

Columella (Despre agricultură, II, 2, 98) confirmă regula aceasta şi privitor la cei ce muncesc ogoarele: În zilele acestea ţăranii mai credincioşi nu-şi lucrează pământul; totuşi, în ziua Calendelor, încep tot soiul de lucrări ca să fie semn bun. Apoi însă amână primul arat până la Idele următoare.

Obiceiul a fost păstrat cu îndârjire, de vreme ce la începutul secolului al Xl-lea, Burchard din Worms va mai trebui să-l denunţe ca diabolic: 'Unii, în această sfântă noapte (a Calendelor lui Ianuarie), torc, ţes, cos şi fac tot felul de lucrări pe care le pot începe atunci'.

Gesturile acestea cu siguranţă nu se fac, sau nu s-au făcut, la început, din motivul moral exprimat de Ovidiu, anume un fel de imunizare împotriva lenei. Ele cuprind, în sensul cel mai deplin al cuvântului, o intenţie inaugurală: la răsăritul soarelui anual, toată ţara devine, pentru câteva clipe, teatrul demonstraţiei tuturor tehnicilor şi tuturor vocaţiilor necesare celor douăsprezece luni de viaţă ale sale – exact ceea ce devin, în mod ostentativ, cetatea Tusculum şi împrejurimile ei la sosirea lui Camillus.

Dar tusculanii şi chiar Camillus şi, după el şi senatul roman fac încă mai mult. Tusculanii întâmpină armata romană cu darurile de care are cea mai mare nevoie, commeatus [provizii] şi i se pun la dispoziţie. Vorbele şi faptele lor anulează, neagă, conflictul pe care, imprudent, l-au provocat. Camillus acceptă jocul şi îl joacă, deşi nu s-a lăsat păcălit: îi trimite la senat şi le dă sprijin'

11 M. Meslin, La fete des Kalendes de janvier dans l'F. Mpire romain, etude d'un rituel de Nouvel 4i, Collection Latomus, 115, 1970.

12 Expunerea care urmează a folosit drept sursă bogatul comentariu la Faste, 1, 175, al lui sir James G. Frazer: Fasti, voi. II, p. 112.

Tusculanii aduc servicii, amabil, dacă nu sincer, iar Camillus iartă şi fâ ranţe: se schimbă numai vorbe bune. Şi ne duce gândul Ja un alt obicei serbării Anului Nou (Faste, 1, 71-74): Zori cu noroc ne răsar: tăcere şi gânduri curate.

Zilei bune de-acum vorbe de bine grăiţi! Astăzi nu vrem judecăţi, departe de sfada nebună, Gloată cu grai veninos, lucrul să ţi-l zăboveşti.

Este deci clipa împăcărilor, sincere sau prefăcute. Şi tocmai aşa se întâmrl şi în senat, unde stăpânitorii Romei îi primesc pe trimişii tusculariior ca nişte prieteni, le acceptă explicaţiile şi rugăminţile şi nu numai că le ui orice vină, ci le şi dau cel mai râvnit dar, cel al cetăţeniei romane, tfuiias Ovidiu îl întreabă pe Ianus (175-176): Dar pentru ce la a tale calende ne spunem cuvinte Vesele şi trimiţând felicitări şi primind?' Ianus răspunde (178-182): De-orşicare-nceput este legat câte-un semn. Prima vorbă-asculaţi cu urechi temătoare; [Ia Calendele lui Ianuarie] Temple-s deschise şi zeii ascultă, poporul înalţă Rugi care nu merg în van şi-orice cuvânt este greu'.

În prima zi a anului 28 al erei noastre, Tiberiu şi slugile lui din senL s-au făcut vinovaţi de o purtare exact inversă faţă de cea a lui Camillus: a senatului din măreaţa vreme a legendei iertării tusculanilor (Tacit, Anali 4, 70). Într-o scrisoare adresată augustei adunări la întâi ianuarie, după obi= nuitele urări, împăratul l-a acuzat pe unul dintre senatori de a fi uneltit împo triva lui. Pe loc, nefericitul a fost declarat vinovat şi târât, cu funia de gât, f locul execuţiei. Tot timpul drumului n-a încetat să strige, atât cât îi îngădui, funia, că anul începe într-adevăr minunat! Pe unde trecea, lumea se risipea îngrozită de glasul lui. Străzile şi pieţele se goleau şi, fugind, oamenii se între] bau unii pe alţii ce se putea aştepta de la un om a cărui zi-întâi, închinaţi de obicei riturilor şi ferită de orice vorbă profană, se sărbătorea cu lanţuri ş funie. Toate dramatis personae fpersonajele dramei], inclusiv poporul care lăsî străzile pustii, s-au comportat, în ziua aceea, exact invers faţă de omologi lor romani şi tusculani din veacul al patrulea.

Nu este cazul, bineînţeles, să avem pretenţii de a plasa acest ejisod din gesta lui Camillus de Anul Nou: nu se dă nici o indicaţie de zi, de lună şi] dacă vrem neapărat să-l plasăm în timp, îl vom plasa mai curând în anotimpul! Obişnuit războaielor. Totuşi, el pare a face aluzie la riturile şi la spiritul sărbătorii care marchează intrarea în scenă a 'zeului Phoebus', naşterea anuală a soarelui. El ar putea completa astfel, printr-o referire la această a doua teologie a luminii, chipul generalului ocrotit de Aurora.

Dacă aceste observaţii reţin atenţia, nu mai rămân fără justificare decât puţine trăsături importante din viaţa militară13 a lui Camillus: oricare ar fi faptele pe care le acoperă, ea apare sub semnul zeiţei Aurora, ca un tot coerent rezultat din efortul lucid de a transpune în epopee tot ce spunea înţelepciunea tradiţională şi despre apariţiile şi despre ritmurile soarelui.

13 Subliniez că toate împrejurările vieţii lui Camillus atinse de aceste referiri mitoltgice sunt militare, războinice: activitatea lui publică a rămas complet în afară.

— Mit $f epopee.

Relaţiile dintre Camillus şi Mater Matuta, limpezi în ansamblu şi neîntrepte, comportă totuşi un mic mister, care provine nu de la zeiţă, ci de la otejatul ei.

Numit pentru prima oară dictator, avmd, din partea oamenilor şi a soartei, rcina de a pune capăt nesfârşitului asediu al cetăţii Veii, Camillus nu se ulţumeşte – şi lucrul este atât de firesc şi de necesar încât textele nici nu-l mienesc – să ia 'auspiciile de plecare' înainte de a părăsi Roma, ci se şi agă cu două legăminte, ex senatus consulto1 [întărite printr-o hotărâre a setiailui], precizează Titus Iyivius: dacă războiul se termină bine, le va mulţumi iilor dând mari jocuri, ludos magnos, toc? TJ-syaxaţ&saţ şi va consacra templul staurat de curând2 (aedem refectam dedicaturum, vswv,. Xa&ispcoo-st. Vj al aicii Matuta (Titus I^ivius, 5, 19, 6; Plutarh, Camillus, 5, 1). În fapt, dacă lutarh nu menţionează împlinirea legămintelor după victorie, Titus L, ivius recizează (23, 7) că închinarea templului a avut loc înainte de abdicarea dicitorului şi notează mai jos (31, 2) că Marile Jocuri au fost date trei ani mai rziu de primii titulari ai consulatului efemer restabilit. Aşadar, generalul vicrios şi concetăţenii lui socoteau că zeii în general şi Mater Matuta în special i îndepliniseră partea lor de contract.

1. CELELALTE LEGĂMINTE ALE LUI CAMILLUS.

Or, aceste legăminte dintâi, rostite la Roma, sunt umbrite de istorici de lte două, mult mai celebre, rostite în castru, înaintea asaltului final al cetăţii 'eii (Titus L, ivius, 5, 21, 1-3): Atunci dictatorul, după ce luase auspiciile, a ieşit şi, poruncind soldaţilor să pună mina pa rme, a spus: Apollo Pythic 1 minat de tine şi de porunca ta plec eu acum să nimicesc cetatee eii; a zecea parte a prăzii ţi-o închin ţie. Totodată te implor pe tine, Regină Iuno, care sălâşlâeşti acum la Veii, să ne urmezi, când vom birui, în oraşul nostru şi în curând al tău, unde te va rimi un templu demn de măreţia ta'.

Când Camillus îi spune lui Apollo Pythicul tuo ductu tuoque numine instinc- %s [mânat de tine şi de porunca ta], se referă la consultarea delfică în urma ăreia romanii au putut, exact înainte de dictatura lui, dezlega enigma lacului

1 Mai sus, p. 790, n. 9. ' Mai sus, p. 791, n. 10.

Capitolul IV IUNO ŞI AURORA.

Alban revărsat şi au putut învinge Veii. Într-adevăr, zeul adăugase răspun său o recomandare imperativă (16, 10): Aminteşte-ţi că biruinţa asupra oraşului pe care îl asediezi de atiţia ani îţi va fi fost de Soarta astăzi ţie dezvăluită. Când, sfârşind războiul, vei fi biruitor, trimite la templul meu u bogat'.

Angajamentul acesta, dat uitării de general după cucerirea cetăţii va avea consecinţe grave, cu care ne vom întâlni mai târziu. În orice Camillus nu era liber să-l evite: primise această obligaţie odată cu dictai în schimb, promisiunea făcută Iunonei nu va fi uitată. La întoarcere, va consacra templul Maicii Matuta, Camillus va începe şi construcţia ceh Iunonei Regina, pe Aventin, care va fi consacrat după trei ani de consulii vor da şi Marile Jocuri. Dar cum se justifică apelul acesta la Iuno, la nimic nu-l obliga pe general?

Legenda răspunde: este vorba de o euocatio*. Generalul roman are tot una dreptul, la sfârşitul unui asediu, pe lângă legământul sau promisiunea fă dinainte, să se adreseze astfel divinităţii oraşului duşman şi să-i propună a prea puţin onorabil, dar cuceritor târg: un cult la Roma ca preţ al trăd Acest ultim act religios al lui Camillus nu înseamnă deci nici ofensă, infidelitate, nici neîncredere faţă de Mater Matuta. Dar el presupune – ace este legea ritualului de euocatio – că Iuno este divinitatea principală a ce Veii, cea care hotărăşte destinul cetăţââT în~7apt, în acest punct al poveştii, cred autorii gestei: nu este oare chiar templul Iunonei, unde regele toc aduce sacrificii şi îi consultă pe haruspici (Titus Livius, 5, 21, 8-10) locu care iese, înadins sau din întâmplare, tunelul săpat de romani până sub c tuia duşmană (19, 10-11) – temă de multe ori folosită de povestirile ron ale vremii? Dar tocmai aici se iveşte o problemă.

Cititorul lui Titus Livius n-a aflat până atunci nimic despre locul de fn atribuit Iunonei la Veii în povestea sfârşitului războiului, în scurtul şi decis moment care, în acest lung război, îi este rezervat lui Camillus. Desigur, c dăm crezare unei tradiţii de altfel suspecte, orice oraş etrusc trebuie să fi a temple ale lui Iuppiter, Iuno şi Minerva. Dar, în afară de faptul că în a 'model triplu', chiar dacă îl presupunem anterior templului capitolin al 1 quinilor, Iuno nu deţine rolul suprem, superior celui al lui Iuppiter, este că una este să fii un element al unei triade divine şi alta să fii divinitî răspunzătoare de un anumit oraş. Or, avem în faţă un fapt incontestabil: zj nu este menţionată niciodată, nici de Titus Livius nici de alţi autori, în cui furtunoaselor relaţii, dinainte de asediu, între Roma şi Veii, nici măcal timpul asediului; funcţia ei de 'zeiţă a cetăţii' nu iese la iveală decât ati când încetează, când Camillus o corupe pe Iuno şi o face să treacă de pa] Romei. Cum se explică oare această revelaţie sau această promovare în extrem Cu alte cuvinte, dacă nu avem nici un motiv să tăgăduim venerarea unei zi Uni la Veii (căci acesta este numele zeiţei pe care etruscii, după ce au] luat-o probabil de la vreo populaţie italică, au asimilat-o cu Hera a grecii de ce tocmai pe ea şi nu pe alta, exact în acel moment, o asociază Cami cu atâta emfază unui demers deja încredinţat grijii Maicii Matuta?

3 Mai jos, p. 879-891.

* Invocaţia religioasă care are drept ocop atragerea unei divinităţi adverse: i se pron) acesteia acelaşi cult, sau unul şi mai important, la Roma. Cf. Pliniu cel Bătrin, 28, 18.

4 Vezi, despre această euocatio, notele lui R. M. Ogilvie, A Commentary on Livy, B (I -V, 1965, p. 673-675; cf. 694-695.

Desigur, ne putem, gândi că două variante ale epopeii veiene au fost lipite Lai mult sau. Mai puţin abil una de alta, putem chiar vorbi despre 'straâri' – un cuvânt scump celor care fabrică uşor istorie – în constituirea algatei pe care o citim. Dar o descoperire recentă ne face să luăm în consisrare şi altă posibilitate.

2. IUXO ŞI M. VTKR MATUTA.

La vreo şaizeci de kilometri nord-vest de Roma, la Pyrgi*, în portul etrusc tilizat de oraşul Caere*, îşi avea sanctuarul o zeiţă; un sanctuar important, istrus, spre uluirea tuturor5, în 384 î.e.n. de o flotă siracuzană: faptul este. Enţionat de mulţi autori greci. Aceştia au dat două interpretări diferite numelui idigen al divinităţii. Strabon (5, 22, 6) scrie Eâxvj&utoc (Eâast&uioc) 'Eileiivia', iar alte trei texte au Asuxooioc (Pseudo-Aristotel, Economice 2, 2, 10; olyaenus, Tratat despre vicleniile de război, 5, 2, 21; Aelianus, Povestiri diverse,

20). Toată lumea este de acord, încă demult, în a considera primul nume ca traducere, de altfel curentă şi justificată, a latinului 'Lucina', iar pe cel de doilea o traducere obişnuită, canonică, a latinului, Mater Matuta'. Grecii – toricii din secolul al patrulea sau al treilea pe care se sprijină probabil măririile păstrate – s-au conformat deci unor interpretări latine, preexistente, e zeiţei locale, sau mai curând unei interpretări şovăielnice. Rareori se întâmă ca un panteon să-şi găsească echivalente exacte într-un panteon străin, iar udiţii, când vor să stabilească identităţi, se mulţumesc în general să aleagă, cel de al doilea, o figură care să aibă una sau două trăsături, recunoscute i importante, ale unei figuri 'simetrice' din cel dinţii; operaţie care se solâază adesea cu deformări grave: aşa s-a întâmplat cu Quirinus, definit ca Marş tranquillus' [_un Marte paşnic], ca Marş qui praeest păci [Marte care îghează asupra păciil care a fost asimilat cu turbatul Enyalios numai pentru t Enyalios, încă din Iliada, este un dublet al lui Ares, care a fost el însuşi dmilat cu 'Marte'; dar totodată a dispărut şi termenul diferenţial al expreei, adjectivul limitativ tranquillus şi grecii nu văd în Quirinus decât un ioc, T.o: -i] c, [zeu războinic], ca şi Marte; tot aşa, odată ce a fost asimiTă cu Leucothea pe temeiul celui de al doilea rit al sărbătorii ei, Mater Malta a devenit mama lui Portunus pentru că acesta fusese identificat cu PalaeOn, fiul Leucotheei. Putem deci presupune că zeiţa proprietară a somptuosului inplu de la Pyrgi le-a pus latinilor o problemă de interpretare. De altfel,; le două nume între care, judecind traducerile greceşti, au ezitat aceştia sunt amele a două zeităţi diferite, care însă au cel puţin un punct comun: Lucina te calificativul lunonei protectoare a naşterilor, a ieşirii la lumină a puilor; om (Hp „Owatppţjoţ [Hera, Aducătoare de Lumină], zice Dionis din ălicarnas, 4, 15, 5); Mater Matuta este protectoarea zilnică a celui mai strălutor nou-născut şi, prin cel de al doilea rit al sărbătorii ei şi protectoarea îor copii. Dar alte trăsături, tot atât de importante, le deosebesc: Lucina te ocrotitoarea luminii percepute, a luminii vieţii, opuse nefiinţei, pe câtă eme Matuta aduce lumina care va lumina, opusă întunericului. Putem preş liane că aceste diferenţe se reduceau şi că aceste valori se organizau cumva în iţa etruscă de la Pyrgi, totodată 'Eileithyia' şi 'Leucothea'.

* Port etrusc; astăzi, Civitâvecchia. * Unul dintre cele douăsprezece oraşe ale ligii etrusce.

6 Ideea de a-i compromite pe gali în această expediţie, chiar ca mercenari, nu are nici o acorire (Marta Sordi).

Or, recent, s-a descoperit numele indigen al zeiţei de la Pyrgi: el ţjni. Săpături norocoase au adus la lumină, în 1964, câteva lamele de a dintre care două, una în etruscă, alta în punică, par a conţine acelaşi te sau cel puţin a se referi în termeni apropiaţi la acelaşi eveniment, cauza a leiaşi dedicări6.

' Textul punic începe cu aceste cuvinte: 'Stăpânei Astarte ('gTRT), acest sfânt lăcaş, aceasta este fapta şi datul lui Tebarie Velia TBRY' WLNg), rege la Kayisraie (KYgRY', adică Cisra, Caere). Numele proprii corespund evident celor de la începutul lamelei etrusc ZJnialaslrcs. Qefariei Velianas. Unialastres este misterios numai partea sa cea de a doua, căci Uni (cu genitivul Unial) este clar şi de alt aşteptat, de vreme ce Augustin, africanul, mai ştia [Problemele Heptateucul 7(16) călingua Punica Iuno Asrtate uocatur [în limba punică, Iuno se nume; Astrate].

Dar probabil că nici Astarte de la Cartagina, nici fiecare dintre cele do zeiţe latine, Bucina şi Mater Matuta, nu acopereau complet formula comple a zeiţei Uni din portul etrusc. Pentru noi au importanţă numai zeiţele laţii Lucina, care o califică pe Iuno într-una din misiunile ei, nu pune problem ea aminteşte, în mod oportun, că Uni este, întâi şi întâi, acea Iuno italică cărei nume l-a preluat, deformându-l. Dar Mater Matuta, cu toate că, pr grija ei faţă de copii, coincide aproximativ cu Lucina, ne miră mai mul Iuno Lucina nu era oare de ajuns? De ce i se va fi adăugat, ba îi va fi fost multe ori preferată, Aurora, căci Mater Matuta, deşi tradusă ca Leucothea, e la început Aurora, iar latinii din vremea acestor asimilări, secolul al patrul cel mai târziu, erau – după cum ne stă acum mărturie gesta lui Camillus pe deplin conştienţi de această valoare?

3. AURORA ETRUSCA.

Răspunsul îl dă o descoperire a lui Raymond Bloch, tot atât de importan' pentru istoria religiilor pe cât fusese, cu cinci ani înainte, identificarea 1 Uni-Astarte pe primele tăbliţe. Cel mai potrivit mi se pare să îi citez demoi straţia, cu cele trei note ale ei (clasate a, b, c1).

După ce aminteşte identităţile clasice Eileithyia-Lueina şi Leucothea-M; tuta şi arată ce anume stabileşte, la Roma chiar, o legătură între aceste dot divinităţi, R. Bloch scrie8:

6 Descoperirea aceasta este comentată şi rezultatele ei sunt discutate în apendicele etrusc RRA, p. 645-648.

' R. Bloch, 'Ilithye, Ueucothee et Thesan', Comptes Rendus de l'Academie des Inscripţio) „ Belles Lettres, 1968, p. 366-375; 'Un mode d'interpretaţi on î deux degres: de l'Uni de Pyr * Ilithye et Ueucothee', Archaeologia classica, 21, 1969, p. 58-65. R. Bloch a făcut pe^ urmă 'mportantă comunicare la Academie (16 iunie 1972): 'Hera, Uni, Junon en Italie centrale', Corn, Ies Rendus de l'Academie. 1972, p. 384-395 (cu o scurtă discuţie), comentând mai ales articol lui M. Torelli, 'II Santuario di Hera a Gravisca', La parola del passato, 136, 1971, p. 44-67 (san tuar grecesc descoperit în 1969, explorat în 1970 în vechiul port de la Tarquinii; despre inscripţii acestui sanctuar – dintre care patru închinate Herei, pe cioburi de ceramică, cu caractere ioniei r, vezi J. şi i,. Robert, Revue des etudes grecques, 84, 1971, p. 534, nr. 730 din Bulletin Epign Phique).

8 Art. cât., p. 373-374. Într-o comunicare despre 'descifrarea limbii etrusce' făcută la Aci „mie des Inscriptions et Belles Uettres (5 nov. 1971, Comptes Rendus, p. 650), neînfricatul V Gheorghiev a ştiut bineînţeles să completeze şi să traducă cele trei rânduri: eta Qesan etras uniiadi hu [tisl acale?] hulila zina eti asas acalia [eta? Mulu?] Qanaxylus caqarnaia. Şi iată că această lumină gata să se nască, ce ne apare cu două chipuri, zorile zilei şi zorile leţii, ni se arată azi direct, sub numele ei etrusc, într-o inscripţie din Pyrgi datând fără îndoiali lin secolul al V-lea î.e.n. Este vorba de o inscripţie gravată pe o lamelă de bronz, publicată de urând, cu grija obişnuită, de M. Pallotinoa. Descoperită în 1964, lâugă bazinul cu frunze de aur: ra spartă în multe bucăţi risipite în pământ şi a putut fi reconstituită doar cu preţul unei munci „ ndelungate şi migăloase. Ea ne oferă acum un text de trei rânduri greu de citit în câteva locuri; i lacunare la sfârşitul lor. Iată-l: eta Qesan etras uniiaqi ha. Hutila tina etiasas acalia.,. Qanayvilus ca'Jamaia.

Din păcate, inscripţia rămâne neclară în multe puncte, cum se întimplă cu textele etrusce le oarecare amploare; iar aici lacunele textului, pe de o parte şi punctuaţia silabică şi care nu lesparte cuvintele între ele, pe de alta, sporesc dificultăţile. Rândul al treilea ne dă.la genitiv îumele dedicantei. Rândul al doilea rămâne neclar, deşi cuprinde cuvântul Tina, fără îndoială numele marelui zeu Tina-luppiter, soţul zeiţei Uni-lunob, dar despărţirea în cuvinte nu e sigură aici. Primul înd ne permite recunoaşterea formei locative uniiaqi care înseamnă poate, în templul lui Uni'; i ar fi paralelă, cum subliniază M. Pallotino, cu formula bbtj din inscripţia punică pe folie de aur; i care înseamnă 'ân templul zeiţei'. Dar cel mai mare interes îl prezintă acum pentru noi cuvântul îi doilea din rândul întâi, Thesan. Căci Thesan este numele etrusc al aurorei. O oglindă etruscă de a Florenţa, publicată în planşa 290 a Corpus-ului de oglinzi al lui E. Gerhardt, reprezintă o scenă; are înlătură orice îndoială în această privinţă. Pe această oglindă se vede o tânără, desemnată: u numele de Thesan, îmbrăţişând cu drag un tânăr cu numele de Tinthun, în care recunoaştem imeliat numele grecesc Tithonos. Or acesta este, în mitologia greacă, iubitul lui Eos, Aurora, zeiţa sorilor. Ea i-a cerut lui Zeus şi Zeus i-a făgăduit, nemurirea şi pentru el. Dar în zăpăceala iubirii: i fierbinţi, a uitat să ceară pentru el şi tinereţea veşnică. Cu anii, nefericitul a îmbătrânit aşa de tare şi de urât, că până la urmă însăşi Eos l-a prefăcut în greiere. Trist sfirşit pentru un iubit prea tnult iubite!