Irascibilitatea, nervozitatea, certurile în familie sau anxietatea şi neliniştea sunt doar câteva din stările specifice retragerii, stări trăite de cei care renunţă la drog, şi care sunt identificabile uşor şi în cazul întreruperii bruşte a vizionării TV pe o perioadă mai lungă.
„Winick2” oferă o colecţie valoroasă de anchete cu privire la familiile ale căror televizoare erau defecte. El scrie: „Pentru majoritatea persoanelor primele 3 sau 4 zile erau cele mai dificile, chiar şi în multe cămine în care vizionarea era minimă şi în care se desfăşurau şi alte activităţi. În mai mult de jumătate din totalul căminelor, în aceste prime zile după pierderea televizorului, viaţa obişnuită era întreruptă, membrii familiei aveau greutăţi în gestionarea noului timp liber, se manifesta anxietatea şi agresivitatea, iar aşteptările privind comportamentul celorlalţi nu erau satisfăcute. Persoanele care locuiau singure aveau tendinţa de a deveni plictisite sau iritate”.„2” în ceea ce priveşte punctul al doilea al acestui criteriu, R. Kubey constată că aceia care încearcă să renunţe la televizor apelează adesea la alte activităţi media şi de divertisment28„. Este interesant de constatat raptul că „mulţi oameni, în încercarea de a se lăsa de droguri precum
277 Ibidem, p. 178.
278 T. M. Williams şi A. G. Handford, Television and other leisure acivities. În T. M. Williams The impact of television, New York: Academic Press, p. 143-213.
279 Desmond, Singer & Singer, 1989; Shanahon & Morgan, 1988.
280 Ibidem, p. 178.
281 Steiner X, The people look at television, New York, 1963, p. 99.
282 Relatarea, în versiunea lui W. Moore, a fost prezentată la începutul acestui capitol.
283 Măria Winn, Tij/. Eopacrii ixa^ î: roţ rrzo mriri, AGiva, 1996, p. 32.
284 Ibidem Kubey R. W. şi Csikszentmihalyi M., Television and…, p. 184 – 185.
Heroina, cocaina şi alcoolul, utilizează televiziunea ca pe an mijloc mai* puţin nociv de evadare şi distragere”285. Aceasta dovedeşte că televiziunea, ca mijloc evazionist sau euforizant, este plasată între divertisment şi drogurile mai puternice, de genul celor amintite mai înainte.
După cum se vede, concluzionează Kubey, „aplicând criteriile de diagnostic M. D. S.
— IV, dependenţa de televizor poate fi identificată în cazul multor persoane. Diferenţa esenţială provine, s-ar părea, din faptul că nu suntem obişnuiţi să considerăm televiziunea o substanţă: nu e nici lichidă (alcool), nici solidă (o pastilă). Totuşi, vizionarea programelor TV implică, într-un anume fel, aportul de ceva în organism, chiar dacă acest ceva e numai lumină şi sunet, şi chiar dacă nici un reziduu din această substanţă nu poate fi detectat ulterior în corp. Deşi poate nu este vorba despre o substanţă, milioane de oameni cred totuşi că ei înşişi sau alţii pe care îi cunosc trebuie să-şi controleze mai bine modul în care utilizează acest mijloc”2*'.
În cele ce urmează vom prezenta trei dintre mecanismele psihologice care explică apariţia dependenţei de televizor.
OBIŞNUINŢA CU TELEVIZORUL SAU INERŢIA ATENŢIONALĂ.
Plecând de la observaţia că telespectatorii „înrăiţi” – bătrânii sins guri, şomerii, persoanele recent divorţate şi copiii – dispun de mai mult timp liber decât cei ocazionali, timp pe care îl alocă vizionării, R. Kubey ajunge la concluzia că „vizionarea poate conduce la o şi mai extinsă vizionare, determinând ceea ce se numeşte „inerţie atenţională” – cu cât oamenii se uită mai mult la televizor, cu atât creşte probabilitatea de a continua să rămână în faţa micului ecran.
Disconfortul în momentele de neangajare sau de singurătate poate determina vizionarea TV, dar după ani întregi cu un asemenea comportament şi o mie de ore sau mai mult de vizionare în fiecare an, este posibil ca o astfel de obişnuinţă, înrădăcinându-se, să conducă la apariţia senzaţiei de disconfort atunci când oamenii sunt lăsaţi fără nimic de făcut, sunt singuri sau sunt lipsiţi de televizor”267.
Având în vedere că obişnuinţa devine a doua natură, lipsa televiziunii, după cum declară cei intervievaţi, este resimţită asemenea pierderii unui prieten apropiat. Este greu de găsit în istoria omenirii o activitate căreia omul să i se fi dedicat atât de mult din primii ani de viaţă şi până Ia moarte. Televiziunea a depăşit, în sensul acesta, toate recordurile.
DEPENDENŢA DE TELEVIZOR CA MIJLOC EVAZIONIST.
În diferite studii se arată că cei care se autodeclară dependenţi de televizor recunosc că, prin vizionarea TV, evită trăirea unor stări negative cum ar fi singurătatea, tristeţea, neliniştea, stările obsesive sau reflecţiile negative. „Televiziunea, se arată în aceste studii, este capabilă să alunge, pe moment, gândurile, stresul, grijile, sentimentele de nemulţumire, frustrare sau neîmplinite, corelate cu problemele de conştiinţă aferente ei. Cei care sunt agitaţi, singuri, care au o viaţă dezordonată, se ataşează de televizor pentru a se simţi mai puţin agitaţi şi mai puţin singuri, mai echilibraţi psihic”255.
Pe perioada vizionării, televiziunea organizează gândurile, le concentrează în direcţia urmăririi scenariului TV. Problema apare însă după încheierea vizionării, atunci când gândurile negative, grijile sau problemele revin în mod amplificat, ceea ce face ca telespectatorul să fie atras şi mai puternic să redeschidă televizorul.
Cercetătorii constată că, deşi televizorul este folosit iniţial pentru eliminarea stărilor negative, de tensiune sau stress, în final, acesta reuşeşte să agraveze, să intensifice aceste stări.
285. Kubey R., Tuning In To Young…, p. 4.
286 lbidem, p. 4.
287 lbidem, p. 5. 28” lbidem.
„Prin comparaţie cu cei care se uită la televizor mai puţin de do ore pe zi, observă R. Kubey, telespectatorii înrăiţi (peste patru ore z nic) afirmă că se simt mai rău când sunt singuri şi când sunt în situa dezorganizate precum aşteptatul la rând sau pauza dintre diferite” activităţi. (…) Aceste descoperiri sugerează o posibilă dependenţă mijlocul de comunicare, ce devine necesar pentru a umple goluri provocate de însingurare sau de timpul liber. Căutarea de senzaţii ¦ evitarea gândurilor, amintirilor şi emoţiilor pesimiste sunt şi ele cau: importante ale apariţiei dependentei.”2b0
Televiziunea, ca pricină de amplificare a stresului, a neliniştii ş„ dezordinii mentale, dar şi ca mijloc al îndepărtării acestor probleme pe perioada vizionării – devine un mecanism perfect al generări dependenţei. Mai bine zis, cu cât ne uităm mai mult la televizor, cu atât creşte posibilitatea de a ne simţi mai rău, din punct de vedere psi hic, în lipsa televizorului şi, prin urmare, cu atât mai mult vom resimţi nevoia de a relua vizionarea. R. Kubey subliniază existenţa acestui cer vicios „în care experienţa stărilor şi gândurilor pesimiste trăite în singurătate se poate corela cu sentimentul de eliberare pe care oamenii î trăiesc, uitându-se la televizor„1”.
În plus, oamenii se vor simţi tor mai dependenţi de micul ecran, deoarece, arată Kubey, „ca urmare a unui număr mare de ore petrecut în faţa televizorului de-a lungul anilor, unii oameni se pot dezobişnui să petreacă timpul singuri, să se distreze sau să-şi focalizeze atenţi ' asupra a ceva anume. Numărul mare de ore petrecute în faţa televizorului poate conduce, de-a lungul anilor, la scăderea toleranţei faţă d propria persoană. Este posibil ca oamenii singuratici, înclinaţi mai mult, spre folosirea televizorului, să devină chiar irascibili când sunt singur şi lăsaţi fără vreo activitate de ordin social.”29'
Cei bătrâni şi singuri, uitându-se la televizor, se însingurează mai mult, devin şi mai puţin capabili să-şi gestioneze singurătate
289 Ibidem.
290 Ibidem.
291 Ibidem.
Gândindu-se la ceva, citind, făcând un efort de concentrare asupra unei activităţi anume, căutând comunicarea cu ceilalţi. Televizorul devine pentru ei mediul indispensabil pe fondul căruia îşi desfăşoară viaţa cotidiană şi, cu toate că este dureros să o spunem, un anestezic general care-i face să uite de golul sau lipsa de sens pe care viaţa lor o dobândeşte, prin însuşi faptul consumării ei, risipirii ei în faţa televizorului.
RELAXAREA RAPIDĂ
„Televiziunea, constată R. Kubey, nu numai că oferă relaxare, dar oferă, totodată, o relaxare rapidă. După numai câteva momente petrecute în poziţia şezut sau întins, după ce s-a apăsat pe butonul telecomandei, numeroşi telespectatori afirmă că sunt mult mai relaxaţi decât se simţeau înainte. Şi pentru că instalarea stării de relaxare se produce cu rapiditate, oamenii învaţă să asocieze vizionarea cu relaxarea. Asocierea este apoi întărită prin reluarea vizionării, deoarece, indiferent de natura stărilor emoţionale şi mentale experimentate (unele în mod evident negative), telespectatorii se simt relaxaţi. Obişnuinţa se formează cu uşurinţă, şi se dovedeşte foarte dificil de îndepărtat”2”-
Cercetările făcute asupra consumatorilor de droguri sau a comportamentului de dependenţă demonstrează că rolul cel mai important în inducerea dependenţei îl are capacitatea unei substanţe sau a unui comportament de „a potenţa comportamentul de consumator”-'„'. Relaxarea rapidă este un astfel de mecanism, mai cu seamă, în condiţiile în care în societatea noastră, oamenii sunt stresaţi extrem de puternic. Spunem relaxare rapidă, deoarece cu cât o substanţă sau un comportament relaxează mai repede, mai puternic, şi cu cât efectul de relaxare al acestora dispare după un timp mai scurt (eliminarea din corp a drogului), cu atât apariţia dependenţei este mai probabilă şi efectul ei mai puternic.
292 Kubey R. W. şi Csikszentmihalyi M., Television and the quality oflife…, p. 35.
293 A. Swonger şi L. Constantine, Drugs and therapy, Boston, 1976, p. 74.
Spre exemplu, observă Kubey, valminul relaxează şi reduce anxie tatea mai repede decât tranxenul, fapt pentru care doctorii preferă s prescrie bolnavilor tranxen ştiind că, „dacă cineva dobândeşte o ameli orare semnificativă a dispoziţiei la scurt timp după ingerarea une substanţe, probabilitatea de a recurge frecvent la acea substanţă est mai mare decât în cazul în care ea şi-ar face efectul într-un timp mai lung sau ar activa mai mult.
Anumite tranchilizante şi antidepresive a căror substanţă activă este eliminată din corp relativ rapid, în comparaţie cu alte droguri, pot induce cu o mai mare probabilitate obişnuinţa – tocmai pentru că pacientul devine conştient de stingerea efectelor drogului. Când revenirea la starea negativă este rapidă, tendinţa de întoarcere la drog pentru o nouă eliberare poate fi mai puternică decât în cazul în care efectele lui s-ar epuiza treptat„2”4.
În cazul televiziunii, efectul relaxării fiind foarte puternic pe parcursul vizionării, dar dispărând imediat după închiderea aparatului, probabilitatea apariţiei dependenţei este semnificativă. „Schimbarea dispoziţiei resimţită în momentul întreruperii bruşte a vizionării poate ' fi abruptă, asemănătoare mai degrabă cu efectul drogurilor care se epuizează rapid (drogul cu efect puternic de dependenţă), decât cu cel a! Drogurilor care se epuizează lent. Aceste principii pot sta la baza apariţiei dependenţei de televizor”'„'. Odată închis televizorul, golul şi lipsa sunt resimţite atât de puternic, încât pot da naştere foarte uşor tensiunii, dorinţei de a reveni la vizionare. Aceasta cu atât mai mult cu cât vizionarea ne „însufleţeşte„, ne umple viaţa, ne face să trăim emoţii, puternice, iar întreruperea acesteia ne readuce în atmosfera, ce comparativ apare monotonă, a unei vieţi obişnuite de familie sau a camerei de apartament. „Vizionarea cere mai multă vizionare, constată psihologul american, deoarece telespectatorul simte nevoia să continue să se uite la televizor pentru a-şi putea conserva starea de relaxare. Se dezvoltă astfel un tip de inerţie psihologică şi fizică”;
GENERAREA PASIVITĂŢII SAU INCAPACITATEA DE A MAI FACE ALTCEVA DECÂT SĂ TE UIŢI LA TELEVIZOR.
Cercetările efectuate în patru ţări dezvoltate – SUA, Canada, Germania şi Italia – asupra unor grupuri de persoane cu vârste cuprinse între 10 şi 82 de ani au scos în evidenţă faptul că televiziunea induce o stare de pasivitate, stare care se continuă şi după încheierea vizionării, „se proiectează în comportamentul ulterior al telespectatorului.”20'.
„Chiar dacă achitarea facturilor nu părea poate dificilă imediat după cină, după 2-3 ore petrecute în faţa televizorului, telespectatorii devin obişnuiţi ca prestaţia lor să se execute în mod pasiv, fără efort. Ridicarea şi asumarea unei sarcini de natură dinamică poate deveni problematică'„*. Acest fapt conduce, după psihologii americani, la apariţia unei inerţii psihologice şi fizice care-1 determină pe telespectator să continue vizionarea. După două ore petrecute în faţa televizorului telespectatorii relaxaţi şi pasivi simt că nu mai au puterea, cheful, dispoziţia sau energia de a mai întreprinde o anumită activitate, care necesită concentrare şi efort şi, din acest motiv, vor prefera să continue uitându-se la televizor mai mult decât şi-au propus iniţial (sindromul de dependenţă).
O PERSPECTIVĂ SOCIOLOGICĂ.
O abordare a fenomenului de dependenţă, complet diferită de cea anterioară, a apărut în urma cercetărilor realizate de americanii Sandra Ball-Rokeach, Milton Rokeach, Joel Gruba şi De Fleur. Studiile realizate de ei între anii 1976-1985 şi-au propus să testeze posibilitatea folosirii televiziunii ca mijloc de a influenţa opiniile, atitudinile. Şi comportamentele oamenilor în probleme politice şi
294 R. Kubey, Tuning In To Young…
295 Ibidem.
296 Ibidem.
297 Ibidem.
298 R. Kubey, Tuning In To Young…
Sociale controversate299. Una din concluziile cercetării a fost: „în societăţile contemporane (de masă, industrializate, urbanizate) publicul a intrat într-o dependenţă strânsă de mass-media (mai ales de TV) ca sursă de informare şi orientare”30”. Ei au identificat trei tipuri de dependenţă: de ordin cognitiv, afectiv şi comportamental.
Aceiaşi cercetători au realizat în anul 1984 un experiment pentru a testa dependenţa oamenilor de mesajele televiziunii. Ei au realizat un film de 30 de minute pe care l-au difuzat la o oră de vârf (19.30) pe unul dintre cele mai importante canale TVdin America (ABC). Ancheta s-a desfăşurat pe un eşantion de peste 1.000 de persoane'„1. Concluzia la care s-a ajuns a fost că: „în societăţile contemporane, realizarea obiectivelor personale este dependentă de resursele informative oferite de televiziune.„'„2
Ei au constatat existenţa a trei relaţii de dependenţă ale publicului faţă de televiziune, corelate, în principiu, cu cele enunţare mai înainte: dependenţă în înţelegerea societăţii, a lumii din jurul nostru, dependenţă de televiziune în cunoaşterea de sine şi în orientarea în viaţă.”
Există mai multe mecanisme care determină dependenţa de televizor. Dintre acestea cele mai importante pot fi considerate efectele de cultivare, de spirală şi de agendă. Deoarece în formarea atitudinilor, comportamentelor, sistemelor de valori şi chiar a identităţii efectul de cultivare al televiziunii joacă un rol esenţial în societatea de astăzi, oamenii devin dependenţi de televizor atât pentru confirmarea şi validarea acestor valori sau atitudini existenţiale, cât şi pentru schimbarea lor în momentul în care televiziunea sau mass-media schimbă orientarea cârmei ideologice.
Dependenţa de televizor creşte pe măsură ce oamenii se vor înscrie mai profund în ecuaţia: „Exist în măsura în care mă asemăn cu cei din lumea extraordinară, suprareală sau mitică de dincolo de micul ecran.” Cu cât telespectatorii se vor baza mai mult pe modelul furnizat de televizor în construirea identităţii, atitudinilor şi comportamentelor, cu atât se va manifesta mai puternic nevoia de a se afla cât mai mult în contact cu această lume, pentru a-şi confirma şi a-şi valida modelul cu care se identifică, pentru a se menţine în existenţă, să fie cu adevărat3”4.
Profesorul Ion Drăgan observă că dependenţa de ordin cognitiv este cauzată de faptul că „mediile difuzează de regulă informaţii parţiale, incomplete şi chiar contradictorii, ceea ce provoacă o stare de incertitudine în rândul publicului. Aceasta înseamnă că mulţi indivizi au dificultăţi în înţelegerea evenimentelor mediatice şi că ei vor aştepta noi informaţii (dependenţă) pentru a depăşi starea de ambiguitate. Informaţiile contradictorii, creează dificultăţi şi mai mari indivizilor, care nu se pot acomoda cu interpretările contradictorii amplificând dependenţa lor de media. Ei se simt atunci mai legaţi de media pentru a-şi reduce disonantele, starea de ambiguitate şi stresul pe care-1 resimt”*.
Legătura de dependenţă este întărită prin efectul de spirală, prin impunerea opiniei publice sau a modei ca repere principale, ca instanţe supreme sau „dumnezei” ai societăţii de consum. Oamenii vor păstra permanent contactul cu mass-media pentru a se asigura că tot ce gândesc, modul în care se raportează la evenimentele comunitare sau la un fapt de viaţă sunt conforme cu spiritul opiniei publice sau al modei. Telespectatorilor le vine tot mai greu să se orienteze în lume şi în viaţă fără ajutorul televiziunii.
Toate studiile arată că, proporţional cu creşterea stresului, a confuziei, a panicii, se măreşte dependenţa de mass-media în modelarea
299 Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1996, p. 275.
300 Ibidem, p. 275.
301 Ibidem, p. 282.
302 Ibidem, p. 278.
303 Ibidem, p. 278.
304 Omul tradiţional, situându-şi modelele în lumea reală, între oamenii consacraţi ai comunităţii, în proprii părinţi sau în Biserică (vieţile şi modelul sfinţilor şi, îndeosebi, al Lui lisus Hristos), dobândea cu uşurinţăsentimentul împlinirii, al realizării, al faptului că există cu adevărat.
305 Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1996, p. 276.
I comportamentelor. Însă mass-media şi televiziunea sunt cunoscute ca '¦ factori principali în crearea confuziei şi în generarea stresului, astfel i că, odată cu creşterea timpului de vizionare, creşte şi dependenţa de] mesajele mediatice.
Efectul de agendă (tm)6 presupune, prin însăşi natura sa, crearea unei; puternice dependenţe de media. Atât timp cât agenda zilnică a cetă-] ţenilor sau harta problemelor care ocupă un loc semnificativ în atenţia 1 şi gândurile3”7 acestora este configurată prin intermediul televiziunii, \par telespectatorii ajung să fie legaţi de aceste medii de informare pentru j completarea sau reactualizarea acestei agende. Oamenii ajung să fie | dependenţi de programele de ştiri pentru a afla ce se mai întâmplă în | lume sau, cu alte cuvinte, pe ce lume trăiesc. Ei devin dependenţi de 1 televizor pentru a-şi reumple mintea cu ceva, pentru a avea la ce se j gândi şi despre ce vorbi. Ştirile devin astfel un fel de hrană sau mobilul 1 existenţei cotidiene. Ascultând ştirile, discutând despre ele, menţinâni du-se prin aceasta în actualitate, omul modern îşi hrăneşte sentimentul ~9 participării la viaţa lumii (de fapt, noua realitate-mediaticăj, a situării permanente în interiorul, în centrul acesteia. In paralel, se poate sesiza şi o diminuare până la abolire a vieţii personale, a propriului univers familial şi comunitar.
DEPENDENŢA, O CONSECINŢĂ A AMPUTĂRII DE CĂTRE TELEVIZIUNE PUTERILOR ŞI CAPACITĂŢILOR MENTALE.
Celebru pentru studiile sale în domeniul teoriei comunicării, McLuhan demonstrează că mediile de comunicare, cele cu care inte-racţionăm sau mediile în mijlocul cărora trăim produc o transformare profundă în percepţia senzorială, în facultăţile mentale ale omului, şi > chiar în funcţionarea sau în morfologia organelor locomotoare etc.
306 Ibidem, p. 278.
307 Vezi cap. Funcţia de agendă.
Cele mai multe dintre aceste medii, arată McLuhan, cu toate că sunt create de om spre a-i uşura existenţa (şi fac acest lucru), au un efect foarte ciudat. Ele ajung, în timp, să slăbească capacităţile proprii firii umane, uneori până la parţiala anulare. Adică, aceste mijloace (efectul este din ce în ce mai vizibil odată cu dezvoltarea tehnologiei), care se constituie ca extensii ale unor funcţii, organe sau puteri ale trupului şi ale minţii oamenilor, în timp, tind să înlocuiască parţial sau chiar total, până la amputare, funcţia pe care o amplifică.
Îmbrăcămintea sau sistemele de încălzire sunt o extensie a sistemului de rermoreglare propriu pielii şi organismului uman. Dar cu cât hainele sunt mai groase sau cu cât omul este mai bine protejat de frig, prin încălzirea spaţiilor unde trăieşte, cu atât sistemul propriu de ter-moreglare devine mai puţin exersat şi eficient, funcţia acestuia fiind transferară sau preluată de sistemele artificiale de protecţie şi încălzire. În Finlanda, ţară în care întotdeauna a fost deosebit de frig în aproape toată perioada anului şi unde oamenii erau obişnuiţi cu temperaturile scăzute, acum câţiva ani, datorită unei pene de curent, nefiind căldură pe o perioadă mai lungă, mai mulţi oameni au murit, neputându-se adapta termic la noua situaţie.
Un alt exemplu îl constituie calculatorul de buzunar, a cărui funcţie este de a-1 ajuta pe om să rezolve mult mai repede operaţiuni aritmetice mai complicate. Efectul? Mulţi din tinerii de astăzi nu numai că nu ştiu să extragă un radical, ci de multe ori întâmpină dificultăţi mari şi la înmulţirea sau împărţirea unui număr cu mai mult de două cifre. În America, spre exemplu, fără un calculator, astfel de operaţiuni au devenit aproape imposibile pentru majoritatea tinerilor. Din nou un caz în care tehnologia creată pentru a-i înlesni omului dezvoltarea unei capacităţi, ajunge să creeze o dependenţă atât de mare, încât omul să nu se mai poată descurca singur fără ea.
Nu numai facultăţile mentale sunt influenţate de noile tehnologii, ci şi organele trupului nostru. Vom lua exemplul cel mai simplu: automobilul personal, maşina în general. Ea, după cum arată McLuhan, se constituie ca o extensie a organelor noastre locomotoare (picioarele), ajutându-ne să ajungem mai departe, deplasându-ne mai repede.
Folosirea ei excesivă (sunt oameni, mai cu seamă în marile oraşe, care J se deplasează numai cu maşina) conduce la afectarea aparatului loco^J motor, a capacităţii de a folosi propriile picioare. Se atrofiază muşchii, 1 apar probleme cu coloana, cu inima, apare obezitatea. Sunt afectate I toate activităţile fiziologice care sunt antrenate sau favorizate de merj sul pe jos. Omul ajunge să fie dependent de automobilul personal care, | dintr-o extensie, devine de-a dreptul o proteză a propriilor picioare, a 1 căror funcţie a fost amputată de folosirea excesivă a maşinii.
Aşadar, sistemele de încălzire preiau funcţia de termoreglare a propriului nostru organism, diminuând-o, calculatorul substituie procesele mentale ce răspund de operaţiunile aritmetice elementare, iar maşina înlocuieşte apăratul locomotor, reducând semnificativ capacitatea omului de a se deplasa cu propriile picioare.
Există şi un alt tip de mediu (în general cele naturale sau mai puţin evoluate) care nu numai că nu produce o amputare a funcţiei naturale pe care o extinde, ci chiar o dezvoltă. Un ciocan greu, sau un alt instrument de acest tip, măreşte eficienţa omului, neslăbindu-i însă muşchii, ci dezvoltându-i prin solicitare. Cartea condiţionează îmbunătăţirea unor abilităţi intelectuale mai complexe, a gândirii în general.
Ce face ca aceste două tipuri de mijloace, care au în fond aceeaşi funcţie – uşurarea vieţii omului, aplificându-i puterile sau facultăţile naturale – să poată conduce la efecte atât de deosebite, chiar contrare? Este vorba de natura mecanismului prin care se produce interacţiunea cu aceste medii sau de modalitatea în care ele îşi îndeplinesc funcţia. Bicicleta, ca şi automobilul amplifică capacitatea locomotorie a omului. Bicicleta însă pentru a realiza aceasta, adică a te face să te deplasezi mai repede, solicită folosirea şi dezvoltarea, în consecinţă, a muşchilor de la picioare. Maşina, dimpotrivă, nu necesită deloc folosirea picioarelor sau a muşchilor. În puţine activităţi umane, muşchii picioarelor sunt mai puţin antrenaţi. Astfel, automobilul înseamnă, în esenţă, nu o prelungire prin solicitare a funcţiei aparatului locomotor, ci, dimpotrivă, o amputare produsă prin substituirea de către maşină a funcţiei locomotoare pe care o îndeplineau picioarele omului. Posibiliratea picioarelor de a-şi exercita funcţia locomotoare este anulată în timpul folosirii maşinii.
Dostları ilə paylaş: |