Globalizare

„Re-împroprierea culturii proprii“

„Difuziunea inegală a etnoistoriei a fost un factor care a influenţat procesul mobilizării naţionaliste de masă, proces ce continuă până în epoca actuală de modernitate târzie“ (advanced modernity)⁵.

A.D. Smith prezintă fazele procesului prin care „etniile demotice, verticale, se transformă în naţiuni etnice“, ca tot atâtea faze de „re-împropriere istorică“. „La început, mici nuclee de intelectuali nativi, expuşi influenţei culturilor unor state mai avansate şi trăind o criză a autorităţii legitime, sunt cuprinşi de dorinţa de a redescoperi trecutul comunităţii etnice proprii şi conştientizează lipsa cunoaşterii acestei istorii prin comparaţie cu tradiţiile, miturile şi amintirile cunoscute ale altor comunităţi. Am putea numi acest moment primul stadiu al reîmproprierii istoriei“⁶.

„Istorici, lingvişti, scriitori, încearcă să redescopere trecutul comunităţii, să elaboreze, să codifice, să sistematizeze amintiri colective, mituri şi tradiţii transmise fragmentat (piecemeal) de la o generaţie la alta, şi să le organizeze într-o etnoistorie unică şi coerentă. Acolo unde există o etnoistorie, ordonată după o formulă canonică, ei selectează şi folosesc acele componente ale ei care pot sluji, în viziunea lor, unor scopuri politice particulare“⁷.

Din nou suntem nevoiţi să completăm schema lui Smith cu acele evidenţe tragice şi absurde totodată, din viaţa unor naţiuni bine întocmite, referitoare la puterea „culturilor de ocupaţie“, ori a culturilor unor metropole agresive, din vecinătatea imediată sau mai îndepărtată, referitoare la încercarea de a rupe segmente întregi din frontul intelectual al naţiunilor moderne şi de a le folosi contra propriei lor naţiuni de origine. Fenomenul este mereu prezent în Europa de Sud-Est şi a început a fi memorat istoriceşte, mai ales din pragul de epocă al expansiunii Imperiului Otoman, care, cel dintâi, a folosit masiv acest procedeu. Aşa au apărut „turciţii“, în cele două expresii ale lor: civilă (boieri turciţi ca în exemplul beilor de vale, menţionaţi ca atare de către N. Iorga) şi militară (ienicerii). Ienicerii erau recrutaţi direct dintre tinerii popoarelor învinse, trecuţi la musulmanism şi formaţi să slujească sultanului în războaiele lui contra popoarelor din care fuseseră recrutaţi. Fenomenul e prezent şi în Spania doar că aici a avut sens inversat căci cuceritorul maur din Spania mozarabă, în persoana lui Abderman, a rupt Califatul de Cordoba de lumea arabă răsturnând astfel vectorul supremaţiei arabe în Occident. La fel s-a întâmplat în Transilvania secolului al XIX-lea, unde s-a reuşit „recucerirea de către autohtoni a cuceritorilor lor vremelnici“ (S. Puşcariu). Fenomenul smulgerii „nativilor“ şi a convertirii lor la ideile şi direcţiile de agresare a comunităţii de origine a căpătat proporţii noi în perioada comunistă, când iarăşi, în cele din urmă, reacţionează generaţia reconchistei culturale, aşa numita generaţie Labiş, consacrând triumful final al localnicilor asupra cuceritorului. Procesul mai are un moment în perioada teribilei ascensiuni a „sudiţilor“, acei „protejaţi“ ai consulatelor străine din capitalele Ţărilor Române care astfel se rupeau de cultura lor de apartenenţă şi uneori se întorceau chiar contra acesteia. Fenomenul „sudit“ împrumută oarecum profilul său chiar momentului actual, când segmente întregi de tineri intelectuali sunt recrutaţi şi întorşi contra adevărurilor etnoistorice ale „părinţilor“ lor, mai ales în Transilvania, dar nu numai. Este cazul, de pildă, al celebrilor semnatari ai diverselor documente, memorandum-uri etc. regionale, prin care se fac promotorii curentului dezintegrării naţiunii lor de apartenenţă, adică ai curentului proliferării regionale şi ai segmentărilor etnice. Lista lor este deja semnificativă.

Prin acţiunea unor astfel de „lideri“ este posibil ca şi alţi intelectuali şi, mai apoi, straturi largi de specialişti, ori chiar aparţinând altor clase, să fie supuşi unei înstrăinări ori chiar unor rupturi parţiale de tradiţiile reale sau presupuse ale comunităţii lor de apartenenţă, de obiceiuri, de limbă, de simboluri, de mituri şi de memoria colectivă, „multe dintre acestea fiind încă vii (still extant) într-o formă ori alta înlăuntrul ţărănimii ori în anumite provincii recunoscute drept conservatoare ale tradiţiei autentice“⁸. În loc de a fi susţinătorii acestor tradiţii şi deci stâlpi ai comunităţii lor, ei devin demolatorii acesteia, agresorii propriei lor spiritualităţi, într-un război de o incredibilă persistenţă. În epocile normale sau organice, intelectualii şi apoi straturile de specialişti (ce fac parte din inteligenţia propriului popor) se fac susţinătorii şi promotorii etnospiritualităţii şi ai etnoistoriei acelui popor.

Aşa au fost „corifeii“ Şcolii Ardelene în Transilvania, aşa s-a întâmplat cu „provincia Karelia în Finlanda, unde Elias Lönnrat, Akselli Gallen-Kalela şi alţi artişti finlandezi s-au însoţit spre a redescoperi un trecut autentic şi eroic pe care l-au conceput a fi exemplul consacrat al vechilor istorii ţărăneşti, pe care Lönnrat le-a întreţesut în eposul finlandez, Kalevala“⁹.

Al doilea element al afirmării etnoistoriei şi deci al re-împroprierii propriei culturi este autenticitatea. „Autenticitatea atestă originalitatea, natura auto-generatoare a unei culturi“¹⁰ şi ea serveşte ca bază pentru procesul „mobilizării vernaculare“, cum îl numeşte Smith.

De la momentul în care Herder a formulat binecunoscuta sa teorie a „spiritului poporului“ (Volksgeist), autenticitatea a devenit „testul“ de veridicitate şi temeinicie a oricărei „pretenţii culturale şi deci politice“. „A spune că o etnie n-are o cultură autentică, o etnoistorie autentică, înseamnă a nega pretenţiile ei la recunoaştere naţională“¹¹.

Autenticitatea este raportată la fiecare componentă a culturii etnice, nu doar la etnoistoria ei. Dintre acestea, cel mai important element este limba, ca „un cod simbolic autentic întruchipând experienţele interioare unice ale unei etnii“¹².

Limba este, deci, un „domeniu simbolic vital“ al „mobilizării vernaculare“ şi al „autentificării“. „Mobilizarea vernaculară“ se „extinde apoi în alte domenii – artele muzicii, dansul, filmul, pictura, sculptura şi arhitectura, peisajele naţionale, monumentele istorice şi muzeele, şi până la construirea unui simbolism naţional şi a unei mitologii naţionale“¹³. Vom remarca, din nou, că toate aceste „domenii“ ale „mobilizării vernaculare“ au devenit ţintele principale ale agresiunii culturale şi simbolice, tocmai pentru a obţine efecte de demobilizare naţională, vernaculară. Simbolurile, mitologia naţională, originalitatea şi deci autenticitatea spiritului românesc au beneficiat în intervalul postbelic de susţineri dintre cele mai diverse, pe tărâmul metafizicii, prin filosofia lui C. Noica (şi nu doar cu Sentimentul românesc al fiinţei, ori cu Spiritul românesc în cumpătul vremii dar chiar şi cu Tratatul de ontologie etc.), prin teoria lui Edgar Papu despre „ontologia stilurilor“ şi despre „protocronismul românesc“, o extraordinară formulă pentru a face demonstraţia originalităţii şi a autenticităţii culturii române şi a etnoistoriei românilor, prin ciclul romanului geopolitic al lui Paul Anghel, ori „istoria posibilă a literaturii române“ a aceluiaşi extraordinar gânditor şi romancier, care proiectează literatura naţională pe ecranul universal al creaţiei „modelelor temporale“ ce dau cadrul şi direcţia lor de actualizare pentru întregi epoci istorice sau culturale. Dacă ar fi să aşezăm pe două coloane, promotorii şi agresorii culturii române s-ar obţine dezvăluiri surprinzătoare, ca cele de mai jos:

Exponenţi ai etnoistoriei

Agresori ai etnoistoriei

C. Noica – „Tratatul de ontologie“, „Sentimentul românesc al fiinţei“ E. Papu – Teoria protocroniilor Mircea Eliade – Teoria „istoriei ca teroare“; descoperirea „creştinismului cosmic" sud-est european etc.; interpretarea baladei Mioriţa ca liturghie cosmică; Paul Anghel: romanul imersiunii memoriei culturale, evocarea epocii moderne ca moment şi cadru de uriaşă scufundare a memoriei colective; Pr I.G. Coman, descoperitorul marelui zăcământ etnoistoric şi de memorie reprezentat de cultura străromână din prima parte a mileniului I. Continuarea operei teologice a P. pr. D. Stăniloae; Triumful cultural al generaţiei Labiş; Războiul ediţiilor, în frunte cu ediţia restituirii integrale a operei eminesciene (opera omnia) etc.; Restituirea unor opere premergătoare în varii domenii, precum Ştefan Odobleja, Dr. Paulescu etc., etc.

„Teoria“ absenţei nucleului de adevăr al istoriografiei originilor poporului român, principala contribuţie postdecembristă a exponenţilor curentului demitizant, antieroic etc.; Interpretarea poemului apofatic, Mioriţa ca un ecran al ratării şi un cadru cumulativ al defecţiunii identitare; Scrieri care adăpostesc pulsiuni polimorf – perverse contra simbolurilor etnoistorice; Elaboraţiile patolirice cu accese antiromâneşti (exprimări profanatorii la adresa unor simboluri, infestarea cuvântului, macularea etnonimului, etc.) Cunoscuţi reprezentanţi ai curentului demitizant, coborând contestarea autenticităţii etnoistoriei româneşti în manualul alternativ. Reviste precum „Interval“ difuzând pseudoteoria celor patru ratări a românilor transilvăneni în Europa Centrală. etc., etc.

Dacă la ilustrarea curentului „agresiunii“ interne s-ar adăuga marile Dicţionare, Atlase, Enciclopedii, editate în mari metropole ale lumii, în care reapar accentele falsificării etnoistoriei românilor am avea tabloul întregit al acestor manifestări de mare scară menite a provoca demobilizarea etnoistorică (şi deci vernaculară) a românilor la acest sfârşit şi început de mileniu.

O să prezentăm câteva fişe pentru ilustrarea acestui curent antiidentitar¹⁴. Curentul proidentitar sau „naţionalist“ este unul axial, esenţial în toate culturile lumii. În mediul său s-au petrecut marile mobilizări creatoare ale popoarelor europene, pe care Smith le numeşte mobilizări vernaculare. Să reţinem doar câteva dintre exemplificările propuse de către A.D. Smith.

Pictori şi picturi naţionaliste precum David şi Delacroix, ori N. Grigorescu al românilor, Diego Rivera, Kallela, Surekov, sau filmele etnoistorice ale lui Eisenstein sau Kurosawa, opera lui Verdi, Wagner, Musorgsky, poemele simfonice ale lui Elgar, Dvorak, Ceaikovski, dar şi G. Enescu, Bartok, Janacek, Sibelius, toate sunt ilustrări ale mobilizării vernaculare în serviciul etnoistoriei, menţionate ca atare de către Smith (exemplele care-i privesc pe români sunt ocolite din necunoaştere ori din lipsa interesului pentru etnoistoria acestui popor).

„Vernacularizarea simbolismului politic este cu deosebire important pentru a demonstra caracterul iremplasabil al culturii etnice într-o economie morală globală. Pentru naţionalităţi, anumite evenimente, anumiţi eroi şi anumite semne, sunt ridicate la rang de icoane naţionale“¹⁵. Celebrarea zilei Bastiliei în Franţa, ori a zilei de 4 Iulie în SUA, iconizarea unor figuri sau a unor epoci (vârsta de aur a Atenei, sau epoca regatului lui David şi Solomon, etc.) sunt mijloace de „înălţare simbolică“ şi de mobilizare vernaculară. Din toate cele examinate până aici se deduc două lucruri. Mai întâi, că epoca modernă a recurs la celebrarea etnoistoriei, la versiuni eroizante ale istoriilor colective etc. ca mijloace pentru reconstrucţia consensului colectiv la scara unor comunităţi, ele însele reconstruite la dimensiuni foarte mari, mult lărgite. Aceasta ne arată că fără de antrenarea cadrelor noologice, de esenţă profund anistorică şi, deci, de caracter asincron, în procesele istorice ale construcţiei naţionale istoria însăşi s-ar fi blocat. Însă aceste cadre nu vin din istorie, nu sunt de natură istorică, ci au caracter virtual, sunt latenţe sufleteşti transistorice, actualizabile oricât de variabil, de la o epocă la alta, spre a susţine manifestările individuale şi colective într-o tendinţă ascensională, cu faţa spre cer şi spre cele dumnezeieşti, nu spre pământ şi spre cele telurice. Încât înălţările spirituale la scara inşilor şi deopotrivă a popoarelor sunt datorate acestor cadre spirituale, nu vreunui factor sau agent istoric, oricât de activ s-ar arăta el în cadrele „naturale“ ale vieţii. Pe de altă parte, consemnarea amplitudinii curentului dezeroizant, antimitizant, al marii agresiuni, care-şi face ţintă de atac din cultul strămoşilor, din mari figuri eponime ale întregii colectivităţi, ba chiar din figura divină a Mântuitorului, ca în atâtea dintre produsele paraculturale de ieri şi de azi, între care se rânduieşte şi mai recentul „Cod al lui Da Vinci“, pe cât de agresivă pe atât de stupidă şi de falsă, ne avertizează că ne aflăm în faţa unui curent de extraordinare proporţii, comparabil poate doar cu prăbuşirea mitologiilor şi a cultelor antichităţii. Cine-şi mai aducea aminte în Evul Mediu de zeii sau de eroii antichităţii? Pe de altă parte, este de sesizat că această uriaşă prăbuşire a fundaţiei lumii antice n-a dus la o lume globală, ci la o lume fragmentată în cadrul unei umanităţi renovate ca urmare a primirii lui Cristos, deci a Evangheliei. Astăzi asistăm la o uriaşă prăbuşire de figuri şi de lucruri consacrate, de etno-culturi, la dislocări de falii ale cultului şi memoriei popoarelor ceea ce preschimbă umanitatea într-o necuprinsă întindere de ruini, de lucruri şi de lumi ruinate. Este o prăbuşire noologică de înspăimântătoare proporţii. Ea se petrece, însă, pe fondul unei insurecţii creştine de aceeaşi amploare, care prezintă particularitatea, cel puţin pentru zona sa răsăriteană, că nu înaintează în orizont prin desolidarizare axiologică de lumile locale, ci, dimpotrivă printr-o extrem de puternică solidarizare cu ele. Aşa s-a întâmplat şi la sfârşitul antichităţii, care a cunoscut preluarea unor figuri ale mitologiei şi culturii populare sub chipul şi sub numele sfinţilor creştini, ca Sf. Gheorghe, Sf. Dumitru etc. (există chiar o sfântă Demetra la greci). Această faţetă a lucrurilor este ignorată în toate teoriile preocupate azi de chestiunea naţională.

Recentele sanctificări, evident fondate ecleziologic şi teologic, în cadrul Bisericii româneşti, care-l mută pe C-tin Brâncoveanu şi pe Ştefan cel Mare din panteonul eroilor în calendarul sfinţilor şi al martirilor şi mucenicilor creştini, este o ilustrare pentru modul în care Biserica înaintează spiritual în orizont. Ea nu se desolidarizează de etnoistorie ci, din contră, o reînalţă şi deci o salvează înnoită spiritual, încât ne putem aştepta la o întărire a cultului etnoistoriei nu la o slăbire a lui. Doar că de data aceasta Biserica va găsi puntea eclezială între ramuri etnice şi etnoreligioase, deci confesionale.

Toate acestea sunt probe asupra intervenţiei factorilor asincroni în istoria spaţiilor mentale, modelate de spirit, şi asupra puterii înţelegătoare şi vizionare a noopoliticii.