Globalizare

«Cultură globală», imperialism, naţionalism

Problema unei culturi globale este, iată, una extrem de complicată şi în orice caz definirile ei sunt destul de confuze. Se pare că o „cultură“ de tip global are precedente (chiar dacă ea le contestă) în „imperiile universale“ (ale lui Hammurabi, Alexandru cel Mare, Justinian, Harun al Raşid, Gengis Han, Carol Quintul, Napoleon, Imperiul Britanic etc.), care s-au proclamat şi ele purtătoare ale civilizaţiei, s-au socotit „civilizaţii sacre“ ajungând la dominaţia lumii de atunci şi exercitând-o prin „limba unei elite şi printr-o cultură «înaltă» fără frontiere, în ciuda faptului că populaţia trăia în orbite culturale mult mai mici, fiind atinse doar intermitent de acele tradiţii“⁴⁵. Aceste „imperii universale“ au fost spulberate, invalidate şi coborâte de către „naţionalismul ofensiv, chiar dacă n-au fost abolite“. Cultura globală însă respinge atât naţionalismul diviziv cât şi orice formă de „imperialisme expansionare“.

Problema este, se întreabă Smith, dacă o cultură globală „poate evita imperialismul“. „Poate deveni ea cu adevărat cosmopolită? Nu este engleza, de pildă, tot mai mult „lingua franca“ globală? N-au ajuns instituţiile europene (mai ales cele franceze şi britanice) şi stilul american de viaţă să definească ceea ce trece drept o cultură internaţională, cultura Dallas, a muzicii pop şi a jeans-ilor, dar şi a tehnologiei computerelor, a democraţiei şi legii constituţionale, a justiţiei locale?“⁴⁶.

Şi într-adevăr, cum subliniază Smith, chiar sub acele ideologii universaliste – capitalismul şi socialismul – descoperim contexte istorice particulare, blocuri de putere, formaţiuni statale, „bazate pe hegemonia americană şi rusească“ ⁴⁷.

„Putem noi scăpa de specificul unui nou imperialism, a unei noi Pax Americana, sau Japonica ori Europeana, sub învelişul (beneath the cloak) culturii globale“⁴⁸ care de fapt îşi datorează originile tot „prestigiului şi puterii unei mari metropole“, unui „centru metropolitan de putere şi de cultură“, ceea ce atestă „noile «imperii culturale» ale modernităţii“?⁴⁹. Să examinăm, însă, trăsăturile acestei „culturi globale“ şi să cercetăm tiparele umane pe care le generează (ori doar le susţine).

Vom reţine, mai întâi, trăsătura pe care o distinge A.D. Smith însuşi, pe care l-am urmat îndeaproape în toată prezentarea de până aici, şi care se referă la „lipsa memoriei“. Cultura globală este o „cultură fără memorie“ (memory-less culture), spune el. (Vom stărui, în lumina noopoliticii, asupra celorlalte trăsături: cultura globală este cultură fără limite şi deci fără măsură interioară, o cultură nonpersonalistă şi deci fără suflet, fără tipare (feminine ori masculine) de gen, în genere fără tipare personaliste, o cultură artificială, deci fără legătură cu pământul şi, ca atare, implicit antiţărănească, o cultură fără specificare şi, deci, fără specific naţional etc).

Cultura globală este „fără legături spaţiale şi temporale“, o „juxtapunere între globalism şi postmodernism“, un „eclectism cultural“ şi o „ambivalenţă ori o pastişă a unor particularităţi localizate îngemănate cu o tehnologie standardizată şi automatizată“ („este utilizarea pur hedonistă, uneori satirică, a diverselor stiluri tradiţionale, imagini şi cuvinte scoase din culturi istorice mai vechi în domeniile literaturii, muzicii, artelor, arhitecturii şi modei, văzute din punctul de vedere al media“)⁵⁰. Însăşi „naraţiunea naţiunii“ şi conceptul de popor, „împărtăşesc acest caracter hibrid, eclectic“.

Să stăruim încă asupra locului şi şanselor naţiunii şi naţionalismului în „era globalizării“, aşa cum ni le-a prezentat Anthony D. Smith. Vom continua, aşadar, prin a fixa încă alte câteva trăsături ale culturii globale urmându-l pe savantul britanic.

Trăsăturile culturii globale hibride sunt, în viziunea lui Smith, trei: „ea este universală, este tehnică şi este atemporală“ (timeless). Nici cele mai întinse imperii – chinez, roman, budist, islamic – n-ar putea să înfăţişeze o universalitate ca aceea a actualei culturi globale.

În epoca lor existau alte imperii şi culturi, la limesurile lor şi, în plus, ele erau legate de anumite „locuri şi perioade“ şi susţinute de „armate cuceritoare“ (îşi trădau „locul de naştere“ şi sediul autorităţii). „Cultura globală“ însă (chiar dacă „este mai avansată în Europa ori în America“) „nu poate fi uşor înrădăcinată în timp şi spaţiu“. „Ea devine cu adevărat planetară“⁵¹.

În al doilea rând „caracterul ei cosmopolit reflectă baza tehnică uniformă“⁵², cu „multiplele sale sisteme de comunicaţii care creează reţele sociale, exprimate ele însele printr-un discurs standardizat, identic, tehnic şi adesea cantitativ. Aceasta explică de ce inteligenţa tehnică a devenit aşa de crucială în modernitatea târzie şi de ce aceasta îi înlocuieşte pe intelectualii umanişti şi naţionalişti“⁵³.

În al treilea rând, această cultură n-are timp, „n-are background istoric, n-are ritm (de dezvoltare), n-are sensul timpului şi al secvenţialului“. Acontextuală şi atemporală, ea poate „răscoli (quarry for) trecutul pentru a-l folosi cinic sau ilustrativ“, ca un „capriciu eclectic“, dar „ea refuza să se localizeze pe sine în istorie“⁵⁴.

Universalitatea ei, în sensul omniprezenţei sale, este neîndoielnică. „Cultura americană de masă, limba engleză, cultura pop, mass-media vizuală, tehnologia computerizată a informaticii“ sunt evident trăsăturile acestei „culturi globale“. Aceste tendinţe se vor menţine o vreme.

Problema acestei culturi, până la urmă, e totala ei inutilitate. La ce serveşte ea? „Ce aduce ea?“ Pot marile ansambluri de bărbaţi şi femei „să trăiască prin această cultură şi cu ea?“ Conduc tradiţiile ei lăuntrice spre „o nouă cultură, un nou stil de viaţă, care să fie totodată un mod de viaţă, unul care poate aduce (inspire) confortul, liniştea fiinţelor umane pentru pierderi, pentru tristeţi şi pentru moarte? Ce amintiri, ce mituri şi simboluri, valori şi identităţi, poate oferi o atare cultură globală?“⁵⁵.

Această cultură globală care poate atât de mult şi atât de multe, care-a răscolit totul, mai mult prin desfigurare, pare, într-adevăr, total inutilă. Ce să faci cu toate aceste sisteme de comunicare globală, cu aceste sisteme computerizate, cu toate aceste mass-media vizuale, dacă nimic din ce vehiculează ele şi din modul pe care-l imprimă ele vieţii noastre cotidiene, nu pare să conţină o umbră de răspuns măcar spaimelor noastre, angoaselor flotante, tristeţilor, nostalgiilor care ne traversează, pierderilor şi morţii?

„Spre deosebire de această cultură demitologizată, ambivalentă, cosmopolită de acum şi de aici, culturile trecutului erau formate pe temelia miturilor arhetipale şi a simbolurilor, a valorilor şi a amintirilor spuse, respuse şi reactualizate (re-enacted) de generaţiile succesive ale fiecărei comunităţi culturale. Spre deosebire de această cultură viitoare, globală, neutră axiologic şi fără tradiţii, multe culturi particulare ale trecutului şi ale prezentului au căutat întotdeauna să prezerve ceea ce Max Weber a numit „valorile de neînlocuit ale culturii“: simbolurile, miturile, idealurile şi tradiţiile celor ce le-au forjat şi le-au împărtăşit“⁵⁶.

Şi, în fine, „spre deosebire de cultura globală fără memorie, istoric superficială (historically shalow), bazată pe un discurs actant (preformative discourse) propriu practicilor vieţii cotidiene, culturile trecutului erau clădite în jurul amintirilor împărtăşite, al tradiţiilor, simbolurilor şi miturilor generaţiilor succesive ale unităţilor culturale sau politice populaţionale, de clasă, regiune, de cetate, de etnie şi de comunitate religioasă, pe care ţinteau să le cristalizeze şi să le exprime“⁵⁷.

Faţă de toate aceste aspecte, A.D. Smith se întreabă retoric, evident, dacă putem să ne imaginăm că am fi capabili să „scăpăm de trecutul nostru viu cu toate credinţele şi postulatele sale“ pentru a trece „purificaţi“ în actul de a „construi o cultură globală fără timp, fără localizare, tehnică şi universală“. Rămâne în afară de îndoială, conchide Smith, că toate culturile sunt „istoriceşte specifice şi tot astfel imagistica lor“.

„Imagistica împachetată a culturii globale vizionare este fie trivială şi superficială, o chestiune de publicitate de masă şi comercială, fie este înrădăcinată în culturile existente, extrăgând de la ele întregul sens şi întreaga putere pe care o poate dobândi. Culturile acestea ale trecutului şi ale prezentului exprimă experienţele grupurilor sociale particulare ce apar chiar sub suprafaţa civilizaţiei derivative, hibride, comerciale de masă. Pentru un timp vom fi în stare să «inventăm tradiţii» şi să manufacturăm mituri. Dar dacă se pune problema să perpetuăm miturile şi tradiţiile, atunci ele trebuie să aibă rezonanţe la un mare număr de oameni peste mai multe generaţii şi aceasta înseamnă că ele trebuie să aparţină unei experienţe şi unei memorii colective proprii unor grupuri sociale particulare. Întrucât noile tradiţii trebuie să fie cultural specifice: ele trebuie să fie în stare să atragă (to appeal) şi să mobilizeze membrii grupurilor particulare, excluzând prin implicaţii, outsider-ii, ca să se poată menţine dincolo de generaţia fondatorilor“⁵⁸.

Concluzia lui Smith este că procesul istoric mondial păstrează cele două feţe concomitente: impulsuri spre un imperialism cultural, spre un cosmopolitanism comercial de masă, pe de o parte, resurecţia constantă a orientării spre autonomie naţională, pe de altă parte. „Pretenţiile unei elite cosmopolite şi ale unui imperialism cultural de elită“ sunt „contextualizate de tradiţiile şi percepţiile comunităţii receptoare“, în acelaşi curent cu încercarea „generaţiilor succesive ale inteligenţiei indigene de a acomoda pentru ele respectivele cerinţe ale occidentalizării şi ale culturii autohtone. În acest război cultural cronic, conceptul de naţiune joacă un rol crucial“⁵⁹.

Problema dimensiunii spirituale şi comunitariste a proceselor de modelare a spaţiului este readusă în actualitate, iată, în chiar contextul „capitalismului avansat“ care se bazează pe o „muncă de înaltă calificare, şi o tehnologie informatizată sofisticată, încurajând tendinţa inversă spre diversificare, specializare flexibilă, reţele interdependente. În consecinţă procesul economic nu se opune „unor comunităţi culturale mai mici“ care-şi caută autonomie sau independenţă.

Portugalia, Norvegia, Elveţia, Singapore, Taiwan etc. sunt câteva dintre statele naţionale mici, chiar dacă „unele sunt dependente de sistemul mai larg al capitalismului avansat“⁶⁰. A apărut inclusiv o tendinţă spre independenţă a unor arii mai mici dar mai înstărite cum ar fi Quebec, Catalania, Cehia, Slovenia, Croaţia, etc.

„Ceea ce ne-a învăţat secolul al XX-lea este că trebuie să rezistăm argumentelor care sugerează că nivelul cultural ar trebui să fie conform cu anumite stadii sau tipuri de structuri economice şi politice şi că tendinţa economică şi politică globală ar induce (după un decalaj) schimbări corespunzătoare în organizarea şi tipul unităţii culturale“. „Schimbările culturale nu le urmează pe cele economice sau politice. Ele aparţin unor domenii felurite cu propriile lor procese şi tendinţe“⁶¹. Aceasta este o concluzie esenţială a noopoliticii.

CEALALTĂ FAŢĂ A GLOBALIZĂRII: CRIMINALITATEA ORGANIZATĂ ŞI INSTRUMENTE JURIDICE DE CONTRACARARE

Mihai Stoica^

1.