Greg King Regele Nebun

Ludwig se simţea pustiit de boala fratelui său. Desi cei doi nu fuseseră niciodată în relaţii foarte strânse, dementa galopantă a lui Otto îl îngrozea pe rege. Teama că şi el era expus aceleiaşi alienaţii mintale ereditare începu să-1 tortureze, în rarele împrejurări când se înfăţişa la curtea regală, prezentându-se în fata supuşilor săi, simţea că toţi îl privesc fix, şuşotindu-şi în ascuns prin colturi, comparându-1 cu fratele nebun.

Regele începu să manifeste pentru prima dată simp-torne diagnosticate ulterior ca fiind caracteristice unei Deficiente mintale serioase, curând după sărbătorirea sale de naştere în 1875, când împlinea treizeci de ani. Timpul anchetei guvernamentale pentru stabilirea stării de sănătate psihică a regelui, povesti amănunţite despre excesele şi extravagantele sale, strânse cu grijă şi relatate de slujitori şi de personalul de serviciu, au alcătuit treptat-treptat un dosar aparent irefutabil cu dovezi ale nebuniei lui Ludwig. Istorisirile despre obiceiurile sale stranii deveniră legendare. Unul dintre servitorii lui declară că regele în ultimii ani de viaţă: „nu îngăduia ca absolut nimeni să fie de fată când mânca. Totuşi, mesele de prânz şi de seară trebuiau să fie totdeauna pregătite pentru trei sau patru persoane, astfel încât, desi Regele se ospăta mereu singur, să nu se simtă stingher. Se credea în compania lui Ludovic al XlV-lea şi a lui Ludovic al XV-lea, precum şi a favoritelor acestora, Madame de Maintenan şi Madame de Pompa-dour, şi din când în când chiar întreţinea conversaţii cu ei, ca şi cum ar fi fost într-adevăr musafiri la masă.”14

Manierele lui Ludwig în timpul mesei lăsau mult de dorit. Servitorii povestiră mai târziu despre „modul său de a mânca neglijent, revoltător, dezgustător. Maiestatea Sa îşi împroşca hainele cu sos de friptură şi bucatele de legume.”15

S-ar părea că Ludwig nutrea o dragoste ciudată şi multă milă pentru animale. Odată, îşi invită iapa preferată, botezată Cosa Rara, să i se alăture la o cină festivă, compusă din supă, peste, friptură de porc şi vinuri alese, toate felurile de mâncare fiind servite în porţelanurile preţioase ale Wittlesbachilor. În mod firesc, Cosa Rara reacţiona răsturnând masa şi spărgând toate farfuriile şi platourile scumpe, într-o altă împrejurare, un tap alpir1 năvăli în chioşcul maur de la Linderhof şi se apucă sa lovească în oglinzi cu coarnele. Când slujitorii încercară să alunge animalul, Ludwig le strigă: „Lăsati-1 în pace. Cel putin, el nu mă minte!”16., -•, jDegete nebun

Cultul său obsedant pentru Bourboni căpătă forme bizare: în plus fată de oaspeţii imaginari la masă, Ludwig o idolatriza pe Măria Antoaneta. La Linderhof, îi ridică fostei regine a Franţei o statuie şi de fiecare dată când trecea pe lângă ea, îşi scotea pălăria, saluta cu o plecăciune şi îi dezmierda chipul cioplit în marmură. O altă coloană înălţată la Linderhof avea o semnificaţie specială întrucât, de câte ori se plimba pe acolo, regele se oprea în loc fără excepţie şi acoperea stâlpul de piatră cu sărutări.17 încă şi mai grav decât atât era modul confirmat prin declaraţiile martorilor de a-şi trata servitorii. Dacă se întâmpla ca unul dintre ei să se întâlnească nas în nas cu regele pe coridoarele vreunui castel, trebuia imediat să-şi abată privirea în altă direcţie şi să se încline până la pământ. Odată, Ludwig îl surprinse pe valetul său, Mayr, privindu-1 tintă din greşeală; după aceea, valetul fu pedepsit să-şi acopere capul cu o glugă neagră timp de peste un an. „Trebuie să poarte o mască neagră, astfel încât să nu-i văd fata criminală”, explicase Ludwig.18 Slujitorii care îl ofensau într-un fel sau altul primeau deseori cele mai incredibile sancţiuni. Cuprins de mânie, Ludwig poruncea ca servitorul să fie biciuit, jupuit de viu sau executat.

Unul dintre exemple, consemnat în investigaţiile guvernului, sună după cum urmează:

/, Netrebnicul nu merită să mai rămână în viaţă. Pe lângă alte delicte, a avut neruşinarea (si ştia de multă Vrerne că îi e strict interzis) să ridice privirea şi să pără-Sească încăperea măsurându-mă de sus. Trebuie să fie ţinut sub călcâi pentru un timp (n-o să păţească nimic) şi lovit cu putere cu capul de pereţi. Trei zile de-acum încolo, ori de câte ori se află în Prezenta Mea, trebuie să îngenuncheze până când atinge cu creştetul podeaua… şi să stea în genunchi până când îi dau permisiunea să se ridice; trebuie să i se vâre acest lucru în cap prin exerciţii repetate şi severe. Timp de trei ore în fiecare dintre aceste trei zile, când este întemniţat, mâinile trebuie să-i fie legate pentru a se supune cu umilinţă, altminteri s-a isprăvit cu el şi viaţa i se va transforma într-o continuă suferinţa.”19

Totuşi, lăsând la o parte ciudăţenia lor, ordinele excentrice date de Ludwig cu privire la servitorii săi şi la alţii din jur par să-i trădeze mai degrabă natura autocratică şi nevoia presantă de a-şi exercita controlul absolut asupra celorlalţi, decât manifestările de adevărată nebunie. Ludwig era înclinat să exagereze mai ales atunci când se înfuria. Firea sa impetuoasă se exprima din ce în ce mai des prin astfel de declaraţii furibunde. Diferitele sale ordine ca slujitorii să fie închişi în temniţă sau jupuiţi de vii nu pot fi luate cu siguranţă ad litteram deoarece Ludwig însuşi nu se aşteptase niciodată să-i fie îndeplinite în sens, strict si, în orice caz, nu păruse nicicând deranjat să descopere că valetul sau lacheul ofensator îşi vedea în linişte de treburile obişnuite chiar a doua zi după ce primise o atare pedeapsă exagerată.

Cu toate acestea, s-ar fi putut întâmpla uneori ca Ludwig să fi abuzat din punct de vedere fizic de servitorii săi. În cea mai mare parte, aceste acte de maltratare s-au rezumat la lovituri de picior şi plesnituri peste fată, însă există de fapt dovezi într-un singur caz că regele a depăşit orice măsură. Un călăreţ tânăr care însoţea caleasca regală, pe nume Rothenanger, comise o indiscreti6 minoră, iar Ludwig îl bătu şi-1 izbi cu piciorul atât de

™: nebun tare, încât unul dintre colegii săi trebui să-i sară în ajutor, în decurs de un an, Rothenanger se stinse din viaţa gi se bănui că numeroasele leziuni interne căpătate ca urmare a loviturilor aplicate de rege contribuiseră la decesul său prematur.20

Ludwig suferea adesea de halucinaţii. Servitorii, intrând într-o încăpere, îl găseau în repetate rânduri întreţinând o conversaţie cu nimeni altcineva decât cu sine însuşi. Credea de multe ori că aude un zgomot sau glasuri în camerele învecinate, când de fapt acolo nu se găsea nimeni, în timpul unei cine, Ludwig îi porunci lui Mayr să pună deoparte un cuţit. Dar valetul obiectă, spunându-i că nu există nici un astfel de cuţit pe masă. „Păi, trebuie să fie unul acolo!”, protestă Ludwig. „Unde 1-ai pus? De ce 1-ai luat? Pune-1 imediat la loc!”21

Mayr depuse mărturie mai târziu despre agravarea stării de sănătate mentală a regelui. El afirmă sub prestare de jurământ: „Maiestatea Sa îşi pierdea câteodată controlul asupra membrelor inferioare, fiind capabil la mânie să execute un soi de dans demonic, dezmăţat, înspăimântător, zgâl-tâindu-şi braţele prin aer ca un sălbatic. Neavând altceva mai bun de făcut, stătea câteodată ore în sir învârtin-du-şi pe degete o şuviţă de păr sau netezind-o cu pieptenele.”22

În afară de tratamentul aspru la care-şi supunea servitorii, Ludwig îşi concentra gândurile şi asupra înlăturării celor pe care-i considera inamici. Odată, îi porunci hu Hesselschwerdt, intendentul general al grajdurilor regale, să călătorească spre Italia şi să recruteze de acolo Câţiva asasini, care urmau să-1 răpească pe printul moştenitor prusac. După cum declară Ludwig, prizonierul trebuia apoi să fie ţintuit în lanţuri şi ţinut într-o peşteră, hrănit doar cu pâine şi apă, torturat, „dar nu ucis de-a binelea”.23

Migrenele violente şi durerile de dinţi suferite de Ludwig îl smulgeau din pat, iar când izbutea în cele din urmă să aţipească, cădea într-o stare de amorţeală trecătoare după ce se îndopa cu narcotice. Avea coşmaruri cumplite, într-o anume împrejurare, îi mărturisi lui Hornig: „Am visat că spărgeam o cană mare plină cu apă în capul Reginei, târând-o de păr pe pământ şi tropăind pe pieptul ei.” Iar lui Ziegler îi relată: „Am visat că eram în cripta de la Theatinerkirche şi că îl scoteam pe Regele Max din sicriu şi-i trăgeam palme peste fată.”24

Se înşirau povesti fantastice despre faimoasele plimbări făcute de Ludwig la miezul nopţii. Slujitorii susţinură ulterior că insista deseori să se oprească şi să mănânce în toiul unui viscol, spunându-le că se găseau de fapt într-o staţiune de vară aşezată pe ţărmul oceanului sub razele fierbinţi de soare, în aceste plimbări nocturne, se învesmânta uneori ca Ludovic al XlV-lea şi purta, pe când străbătea pădurile întunecate, coroana şi sceptrul, însemne ale autorităţii supreme, care i se aduseseră la ordin din trezoreria miincheneză. În vreme ce guvernul bavarez tindea să privească aceste incidente ca semne evidente ale pretinsei nebunii care-1 atinsese pe rege, ele par mai degrabă să vădească încercările disperate de a trăi numai potrivit propriei viziuni despre realitate; la fel ca şi cursele călare desfăşurate până-n zori în jurul manejului de la scoala regală de călărie din Miinchen, aceste manifestări nu demonstrează dementa regelui, ci imaginaţia lui debordantă. Este foarte putin probabil ca j Ludwig să fi crezut vreodată în ceea ce spunea, aşa cur îWefe nebun ar sugera o interpretare literală. Deplina sa desfătare să scruteze chipurile buimăcite şi perplexe ale curtenilor, când se confruntau cu astfel de afirmaţii, n-ar trebui să fie subestimată când analizăm un asemenea comportament, e adevărat, ieşit din comun.

Cea mai mare parte a acestor acuzaţii proveneau de la servitori ale căror veracitate şi probitate mai ales sunt puse sub semnul îndoielii. Cei mai multi dintre ei erau mituiţi sau corupţi de agenţi care acţionau în numele regimului Lutz, depoziţiile lor umplute cu cele mai monstruoase elucubraţii susţinând o sentinţă predeterminată de alienaţie mintală. Ca atare, trebuie să fie trataţi cu scepticism, desi câţiva au fost chestionaţi de biografii regelui.

În contrapondere la aceste alegaţii, se cuvine să luăm de asemenea în considerare şi mărturiile altor slujitori, nu putini la număr, care n-au remarcat nimic neobişnuit.

Alfonso Welcker, care a servit ca valet în casa regală timp de multi ani, a declarat ulterior: „N-am putut observa nici un semn al pretinsei boli psihice de care suferea Regele. Nici n-am putut să percep vreo schimbare anormală. Am stat mereu în preajma Regelui. L-am ajutat să se îmbrace şi 1-am servit la masă. Vorbea cu mine adeseori. Regele n-a manifestat niciodată vreun semn de alienaţie mintală.”25 Iar Fritz Schwegler, alt servitor şi călăreţ care însoţea caleasca regală, depuse următoarea mărturie: «în ultimele sale zile de viaţă, mi s-au repartizat ade-Seori sarcini în slujba personală a Regelui şi nu pot să spun decât că era un stăpân bun şi drept. Desi câteodată Se enerva şi ne mustra când cineva făcea vreo greşeală, îi trecea de obicei repede după ce-şi vărsa nădul. Eu însumi n-am auzit niciodată sau n-am văzut să se fi dat vreun ordin nebunesc, cum ar fi de pildă bătăi puternice în uşa pentru permisiunea de a intra, plecăciuni până la pământ şi târâri pe podea, purtarea măştilor negre şi aşa mai departe. Colegul meu Mayr, care a înşirat mai târziu atâtea vorbe rele despre Rege, îmi povestea pe atunci deseori despre Suveran. Dacă lucrurile declarate de el s-ar fi întâmplat cu adevărat, mi-ar fi spus cu siguranţă mult mai devreme. Din contră! Am rămas adesea surprins cât de calm şi de potolit era Regele în ultimele zile de viaţă, când trebuie să fi înţeles imensitatea trădării sale şi a uneltirilor potrivnice.”26

De bună seamă, Ludwig afişa o excentricitate latentă, care părea să fie o trăsătură caracteristică anumitor membri ai familiei Wittelsbach grevată de perpetuarea prin căsătorii între rude de sânge. Dar extravaganta nu echivalează cu dementa. Nu încape însă îndoială că Ludwig avea gusturi fistichii, ieşind din limitele obişnuitului; totuşi, gradele în care se manifesta se diferenţiau în mare măsură în decursul ultimilor zece ani de domnie. De pildă, chiar şi în zilele cele mai întunecate ale puciului întreprins de guvern împotriva lui, când Ludwig se lăsase efectiv pradă fanteziilor sale şi universului plăsmuit unde putea porunci ca servitorii să fie biciuiţi sau jupuiţi de vii, era totuşi în stare să poarte o conversaţie extrem de lucidă şi să compună scrisori uzuale în apărarea poziţiei sale.

Cu toate că grupul de medici autorizaţi de guvern îl declarară ulterior pe rege nebun, aceştia nu-1 examinară niciodată personal. Numai un singur psihiatru specializat îl consultase pe Ludwig. În 1884, familia regală/preocupată de zvonurile alarmiste despre comportamef1” tul bizar al regelui, îl trimise de urgentă pe Franz Kan/nebun medic specialist în boli psihice, să-1 cerceteze amănunţit pe Ludwig şi să-i pună diagnosticul. Karl se dădu drept doctor obişnuit şi-şi petrecu câteva ore cu regele; îl găsi perfect normal şi în deplinătatea facultăţilor mintale.27 S-ar putea ca Ludwig, predispus la maladii ereditare, să fi fost înrâurit de moştenirea genetică a familiei, dar rămase până la sfârşitul vieţii în stare să acţioneze normal în condiţii de presiune. Prin urmare, problema pretinsei nebunii ar trebui să fie pusă mai degrabă în termenii gradelor de excentricitate decât în cei ai alienaţiei mintale complete.

Unele dintre simptomele lui Ludwig au fost descrise ca manifestări ale consumului de narcotice. Ludwig a suferit aproape toată viaţa de migrene şi dureri de dinţi, iar medicii curţii regale tratau în mod obişnuit asemenea indispoziţii cu doze de cloroform, în poziţia sa, regele avea fără îndoială acces şi la alte droguri, ca de pildă opiu şi laudanum, şi nu este lipsit de temei să presupunem că le-ar fi putut folosi ca să-şi aline suferinţa. Utilizarea frecventă a acestor substanţe toxice produce halucinaţii, stări bruşte de euforie şi accese de furie inexplicabile, exact simptomele prezentate ulterior drept semnificative pentru dementă.28

Comisia de medici şi psihiatri desemnată de guvernul bavarez să diagnosticheze boala lui Ludwig afirmă că acesta suferea de dementă moştenită ereditar. Dar era oare corect? La nouăzeci de ani după moartea regelui, 1111 doctor german pe nume Christoph Biermann, propuse 0 nouă teorie senzaţională, într-un articol publicat în revista medicală „Deutsches Arzteblatt”, Biermann, rgurnenta că „toate constatările post-mortem indică fără loială existenta unei boli organice a creierului” şi conchise că aceasta fusese provocată de sifilis.29 în momentul când Ludwig se stinse din viaţă, sifilisul era cunoscut ca o boală a sistemului nervos şi se trata de obicei cu doze de mercur şi potasiu. Chiar şi asa, maladia reprezenta un stigmat care, în epoca victoriană de o moralitate excesivă, împiedica orice discuţie deschisă şi sinceră. Nu există nici o menţiune despre lues în raportul întocmit la autopsia regelui, dar această omisiune nu este câtuşi de putin surprinzătoare. Dacă Ludwig ar fi suferit într-adevăr de sifilis, însăşi natura acestei boli ar justifica de ce a rămas un secret medical. Există totuşi o oarecare dovadă într-o declaraţie dată de Bohm, care relata: „Lucruri ţinute în secret de multă vreme au fost într-o zi divulgate la timp de Secretarul Curţii regale Klug la o partidă de vânătoare organizată de Baronul K. Nu mă simt obligat să repet aici detaliile care aparţin cu adevărat antecedentelor medicale ale Regelui. Ele formează totuşi temeiul istoric pentru glumele maliţioase care puteau fi auzite despre acest subiect şi par să justifice solicitarea adresată de Intendentul general al grajdurilor regale ca investigaţiile asupra bolii Regelui să nu includă relaţiile sale sexuale.”30

Aceste rânduri par să indice că natura bolii regelui era strâns legată de trecutul său sexual. Prin urmare, concluzia inevitabilă este că Ludwig trebuie să fi suferit de o anumită boală venerică infecţioasa care i-a atacat sistemui nervos, cel mai probabil de sifilis.

Dacă Ludwig s-a îmbolnăvit de lues, e mai mult decât probabil să fi contractat infecţia venerică la un anuffii* moment înainte de a împlinirea vârstei de treizeci &e ani, în 1875. Contaminarea s-a produs după toate presunebun punerile prin contact homosexual. Majoritatea faptelor demonstrează că Ludwig a început să întreţină relaţii intime abia după eşecul logodnei sale cu verişoara Sophie, în 1867. Aceste dovezi sunt susţinute de însemnările din jurnalul său secret, început cu doi ani mai târziu, în decembrie 1869. Presupunând că a contractat infecţia venerică la scurt timp după aceea, boala ar fi rămas în stare latentă pentru o anumită perioadă după apariţia primelor simptome. Dar trecerea timpului îngăduie ca boala să se manifeste în toată amploarea măcinând treptat organismul uman, de la infecţia iniţială până la începuturile fazei terţiare, când se instalează tabesul şi paralizia generală progresivă.

Teoria referitoare la sifilis, sprijinită de unele dovezi existente în raportul despre autopsia regelui şi de probe secundare, inclusiv mărturisirile din jurnalul lui Ludwig, răspunde la multe dintre întrebările tulburătoare ce învăluie ultimii săi ani de viaţă, înainte de toate, această teorie explică motivele izolării lui Ludwig de societate şi ale repulsiei fată de viaţa de la curtea regală. Stigmatul social îngrozitor aplicat de această boală, cuplat cu ruşinea care trebuie să-1 fi împovărat pe rege, îl apăsa în mod firesc, îmbinându-se cu binecunoscuta predispoziţie spre solitudine şi determinându-1 să se închisteze în sine din ce în ce mai mult. Aceşti factori desluşesc de asemenea marea taină ce înconjoară ultimii săi ani de viaţă şi ^ai ales sfera sexualităţii sale. Prejudiciul pe care o atare dezvăluire 1-ar fi adus prestigiului familiei Wittelsbach şi implicit tronului într-o Bavarie conservatoare şi catolică, ne el real sau închipuit, ar fi putut prea bine să aibă urept rezultat o muşamalizare de proporţii, menită atât sa apere amintirea regelui după moarte, cât şi să asigure stabilitatea coroanei. Asociate cu excentricitatea sa pronunţată şi cu posibilul consum de narcotice, asemenea simptome ar fi putut prea les”ne să treacă drept dementă. La urma urmelor, se poate întâmpla pur şi simplu ca scandalosul Rege Nebun să fi căzut victimă unei serii de coincidente nefericite împotriva cărora era prea neputincios să lupte.

În 1886, cu putin timp înaintea morţii sale, Ludwig îl primi pe un autor american, Lew Vanderpoole, şi răspunse la acuzaţiile îndreptate împotriva lui, vorbe bântuitoare care servesc în mod admirabil drept cuvânt de încheiere cu privire la subiectul dementei regelui.

„Insultele mă rănesc atât de adânc încât mă dezarmează, mă doboară la pământ şi sunt convins că mă vor distruge într-o bună zi… Dacă tot ce am citit şi am văzut cu proprii mei ochi m-a amăgit, atunci o mare parte din ceea ce trece drept alienaţie este de fapt hipersensibilitate. S-a insinuat deseori în mod maliţios şi s-a afirmat făţiş că sunt nebun. Poate că sunt, dar mă îndoiesc… Un nebun adevărat este, ca regulă generală, singurul care nu-şi recunoaşte nebunia… Dacă as fi poet, as putea să culeg laurii gloriei transpunând aceste lucruri în versuri. Dar natura nu m-a înzestrat cu har poetic, aşa încât trebuie să suport batjocura, dispreţul şi calomniile. Sunt numit nebun. Oare şi Dumnezeu mă va considera la fel când mă va chema la judecată înaintea Lui?”31 p

Complotul s*

În 1885, într-o zi de vară înăbuşitoare, printul Luitpold al Bavariei îl convocă de urgentă pe prim-ministrul Johann von Lutz, rugându-1 stăruitor să se prezinte de îndată la palatul său munchenez pentru a discuta despre nepotul său, regele. Om timid şi retras, Luitpold nu-şi exprimase niciodată interesul fată de problemele politice ale zilei, desi convingerile sale conservatoare se bucurau de popularitate în rândurile membrilor influentului Partid al Patrioţilor. Dar Luitpold ocupa o poziţie puternică: vârstnicul print se situa, prin dementa lui Otto, pe locul al doilea în ordinea succesiunii la tronul bavarez, iar membrii familiei Wittelsbach se bizuiau pe el să restabilească un anumit grad de ordine în domnia tumultuoasă şi imprevizibilă a lui Ludwig al II-lea.

Trăsura îl transportă pe Lutz până în dreptul intrării Principale, unde aştepta un lacheu îmbrăcat în livrea ca Să-i anunţe sosirea şi să-1 însoţească până în biroul prin-Ului. De îndată ce primul ministru pătrunse în încăpere, ^uitpold nu-şi irosi timpul. Pe când Lutz îl asculta în ăcere, printul îi repetă poveştile scandaloase despre rege care-i ajunseră la ureche: excesele sale financiare, personalitatea fluşturatică, instabilă şi viaţa particulară dubioasă. De ce, îl întrebă Luitpold, continua guvernul bavarez să tolereze un asemenea comportament periculos? Prosperitatea tării şi prestigiul casei de Wittelsbach sufereau din ce în ce mai mult de pe urma nesăbuinţelor regelui, declară printul. In interesul dinastiei regale, printul Luitpold îl imploră pe Lutz să ia în cele din urmă măsuri oficiale împotriva monarhului.1

Premierul aşteptase de mult o asemenea convocare urgentă; îşi petrecuse deja timp berechet reflectând la poziţia regelui şi chibzuind în momentele critice, dacă la nevoie, guvernul bavarez putea întreprinde ceva pentru a pune capăt acestui comportament excentric şi inconstant. Cabinetul bavarez nu ducea lipsă de muniţii în caz de necesitate, întrucât Ludwig era vulnerabil dacă se pornea atacul în trei direcţii: finanţele sale particulare, starea personală de sănătate şi nesocotirea îndatoririlor publice. Lutz considera că fiecare dintre aceste trei aspecte îi aducea dovezi suficiente pe baza cărora guvernul bavarez putea trece la acţiune.

Afacerile financiare ale lui Ludwig aflate într-o completă încurcătură îl interesau pe el personal, dar ordonând demnitarilor guvernamentali să-i obţină împrumuturi extravagante şi ameninţându-i cu demiterea daca dădeau greş, primejduia în fapt activitatea neîntreruptă a statului. Spectacolul întristător al unui monarh ce deţinea puterea supremă dat în judecată publică de creditorii săi expunea familia regală dispreţului şi batjocurii, iar dacă Lutz ajuta la adoptarea de către Landtag a unui proiect de lege special menit să asigure regeH11 fonduri suplimentare, se temea că stabilea astfel un cedent periculos. Primul ministru nu putea garanta că Ludwig nu avea să toace pur şi simplu sumele de bani pentru alte proiecte de construcţie, ajungând în aceeaşi situaţie financiară în decurs de un an sau cel mult doi. şi Lutz cu atât mai putin nu dorea să joace rolul de răufăcător în chestiunea fondurilor regelui; dacă lui Ludwig i se intenta proces de către creditori, urma aproape cu siguranţă să se ridice întrebări despre motivele pentru care guvernul bavarez nu întreprinsese absolut nimic pentru a evita scandalul. Unicul mod în care Lutz putea preveni orice complicaţie era să-1 înlăture pe rege de la domnie înainte de izbucnirea scandalului.

Conform constituţiei bavareze din 1818, regenta putea fi instituită numai dacă monarhul ce-şi exercita prerogativele era declarat instabil din punct de vedere mental. Pe baza informaţiilor furnizate primului ministru, strecurate în biroul său prin intermediul unei reţele de spioni infiltraţi în casa regală, Lutz socotea că putea fi întocmit un dosar concludent cu probe adiacente în favoarea faptului că regele nu mai era considerat apt să conducă. Nu conta câtuşi de putin pentru primul ministru dacă Ludwig era cu adevărat nebun sau nu; pentru a acţiona împotriva regelui, lui Lutz nu-i trebuiau decât aparenta de alienaţie mintală şi un certificat medical care să-i servească drept sprijin.

Cea mai puternică muniţie de care dispunea premierul în lupta împotriva regelui punea în joc statutul constituţional al lui Ludwig. Regele săvârşise culpa de a h ignorat îndatoririle regale ani de-a rândul; după răz-

°iul franco-prusac, îşi abandonase aproape cu totul Prerogativele politice în favoarea izolării. Nu-şi mai obligaţiile de monarh constituţional, refuzându-i primului ministru dreptul de a se consulta periodic şi tete-â-tete asupra problemelor importante la ordinea zilei. Documentele oficiale, trimise prin curieri la castelele regale, erau lăsate să se îngrămădească pe biroul lui Ludwig şi să zacă săptămâni în sir. Cu aceste dovezi, guvernul bavarez considera că avea la îndemână suficiente temeiuri pentru a transpune în realitate îndepărtarea regelui.