Greg King Regele Nebun



Yüklə 1,31 Mb.
səhifə2/36
tarix12.01.2019
ölçüsü1,31 Mb.
#95198
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   36

La mijlocul veacului al XlX-lea, Mimchen-ul a căpătat o înfăţişare şi o individualitate în întregime impuse de suveranul aflat pe atunci la putere, regele Ludwig I. Om cu mare sensibilitate artistică şi intelectuală, monarhul nutrea de mult timp o dragoste sinceră pentru arta şi arhitectura Greciei antice. Wittelsbachii manifestaseră totdeauna un interes pătimaş fată de artele frumoase, servind drept protectori ai iluştrilor artişti şi arhitecţi din epoca lor, iar Ludwig nu făcea excepţie. Curând după urcarea pe tron în 1825, el şi-a mărturisit intenţia de a transforma Miinchen-ul în cel mai însemnat punct de atracţie turistică din întreaga Germanie. Limitând drastic risipa de la curte şi trăind cumpătat, a reuşit să economisească aproape douăzeci de milioane de guldeni din lista civilă, subsidii anuale alocate de buget pentru cheltuielile de întreţinere a familiei regale. Cu aceste fonduri, laolaltă cu banii obţinuţi de la tezaurul de stat şi cu geniul arhitectului Leo von Klenze, Ludwig a preschimbat virtual capitala alpină într-o a doua Atena.

De pe un piedestal de piatră minuţios sculptat, statuia ecvestră din bronz a regelui contempla lunga şi maiestuoasa Ludwigstrasse. La capătul bulevardului se înaltă impunătorul său Siegestor, un Arc de triumf copiat după modelul celui ridicat la Roma în cinstea împăratului Constantin. Dincolo de această construcţie monumentală, se întinde Schwabing, centrul universitar, însufleţit de studenţii strânşi ciopor pe terasele cafenelelor şi în berării sau aplecaţi deasupra cărţilor în Biblioteca bavareză de stat, cea mai mare instituţie de acest fel din Germania. Muzicanţii cântau la colturile străzilor, iar pe marginea fântânilor şi în scuarurile pavate cu cărămidă artiştii plastici schitau şi pictau peisajele medievale ce li se desfăşurau generos dinaintea ochilor. Konigsplatz, o piaţă largă, pietruită, era dominată de două falnice monumente arhitectonice, ridicate la porunca regelui. Pe o latură, se situa Propileea, o imensă poartă din marmură, reprodusă după Propileele Acropolei ateniene. Peste drum de aceasta, sub forma unui grandios templu, von Klenze construise Gliptoteca, muzeu dedicat preţioasei colecţii regale de antichităţi greceşti şi romane. Ludwig I i-a adăugat alte două muzee – Alte Pinakothek şi Neue Pinakothek. Noua Pinacotecă era mai cu seamă rezer-vată pentru expunerea operelor create de pictorii de curte obişnuiţi, pe când Vechea Pinacotecă găzduia marea colecţie a familiei Wittelsbach, întemeiată în secolul al XVI-lea de către ducele Wilhelm al IV-lea. Vechea Pinacotecă reunea picturi de Albrecht Dlirer, Leonardo da Vinci, Rafael, Fra Angelico, Fra Filippo Lippi, El Greco, precum şi peste o sută de pânze realizate de Peter Paul Rubens.

Miinchen-ul a devenit sub domnia lui Ludwig I un oraş al spatiilor largi şi al grădinilor cochete, amenajate şi îngrijite ca la carte. Cel mai întins parc din întreaga capitală era faimosul „Englisher Garten”, un paradis liniştit, care-şi datora existenta unui american, pe nume Benjamin Thompson, originar din Woburn, Massachu-setts. În timpul războiului pentru independenta coloniilor engleze din America de Nord, el se alăturase britanicilor; la încetarea ostilităţilor a trebuit să se refugieze la Londra. Răsplătit prin înnobilare de recunoscătorul rege George al III-lea, Benjamin a lucrat la Ministerul Afacerilor Externe si, până la urmă, a primit un post la Miinchen. Principele-elector bavarez 1-a numit pe Thompson conte de Rumford, calitate în care acesta i-a învăţat pe grădinarii curţii să amenajeze un parc în aşa-numitul stil naturalist; acest stil se caracterizează prin imitarea pitorescului unui peisaj şi a devenit popular în Anglia mijlocului de secol al XVIII-lea, datorită vestitului Lancelot Brown, zis şi „cel Iscusit”. Parcul avea deci mtinderi vaste de gazon, diverse specii de arbori deco-rativi şi câteva lacuri artificiale, cel mai mare dintre ele, Kleinhesseloher See, fiind folosit vara pentru înot şi Plimbări cu barca, iar în timpul iernii, pe gheată, pentru Patinaj.

Mai presus de orice, Miinchen-ul era o capitală regală, iar în centrul metropolei se găsea Residenz, palatul Wittelsbachilor. Ansamblu eterogen de clădiri, extinse de-a lungul veacurilor de nenumăraţi duci şi principi-e-lectori succedaţi la domnie, Residenz reprezintă un amestec ciudat de stiluri arhitectonice – romanesc, gotic, renascentist italian, baroc, rococo bavarez, precum şi neoclasic şi Empire, preferate de Ludwig I. A devenit palat regal în secolul al XV-lea, când ducele Wilhelm al V-lea a adăugat noi aripi la structura deja existentă şi şi-a stabilit reşedinţa acolo, împreună cu întreaga suită, în următoarele două sute de ani, Wittelsbachii au ridicat pe domeniul coroanei o pereche de capele şi o alta de teatre, anfilade de încăperi, săli de bal şi galerii de artă, până pe la mijlocul veacului al XlX-lea, când Residenz cuprindea aproape cinci sute de camere, dispuse pe o suprafaţă de câţiva acri, în jurul a nouă curţi interioare.

Residenz reprezenta o comoară de diverse stiluri arhitectonice, de decoraţiuni interioare executate cu minuţiozitate, de opere artistice fabuloase. Dincolo de curţile prevăzute cu arcade şi coloane, cu fântâni arteziene şi încâlcite partere de flori, cultivate cu cimişir, trona o lume a luxului orbitor, într-un colt al palatului se afla celebrul Altes Residenztheater, clădit de renumitul arhitect de curte din secolul al XVIII-lea, Francois Cuvillies. Teatrul era o plăsmuire în stil rococo, în culori albe, aurii şi purpurii, decorat cu cariatide, heruvimi, ghirlande împletite asimetric şi brocarturi de catifea, o ambiantă intimă pentru balete şi concerte. Prima reprezentaţie a operei „Idomeneo, regele Cretei” de W. A. Mozart a avut loc la Altes Residenztheater în 1781, şi Wittelsbachii au continuat tradiţia de a găzdui între zidurile magnificei clădiri şi alte compoziţii muzicale scrise la comandă regală.

Capătul de sus al Scării principale Imperiale, şiruri lungi de apartamente luxoase se deschideau într-o succesiune grandioasă. „Sala celor patru cai albi” îşi căpă-tase denumirea de la panourile de lemn de pe tavan, pictate în secolul al XVII-lea de Peter Candid; pereţii sălii de recepţie erau împodobiţi cu picturi murale înfă-tisându-i pe Eschil, Aristofan şi Anacreon. Sălile de dans şi de recepţii, saloanele şi camerele de primire se înlăn-tuiau ticsite cu splendide mobile franţuzeşti, încrustate cu cochilii şi sidef, decorate cu bronz aurit. Podelele erau rafinat parchetate cu mozaic în desene alcătuite din bucăţele de lemn de trandafir, palmier pitic, mahon şi abanos, dispuse în forme geometrice; deasupra acestor suprafeţe sclipitoare, policandre din argint, bronz şi porţelan, suflate cu aur, picurau în delicate prisme de cristal care scânteiau viu în lumina miilor de lumânări. Aceste încăperi vibrau de istorie: aici, Papa Pius al Vl-lea fusese găzduit în secolul al XVI-lea ca oaspete al familiei Wittelsbach; Măria Antoaneta şi suita ei de două sute şi cincizeci de însoţitori poposiseră peste noapte, în timpul nefericitei călătorii spre Franta, pentru oficierea nuntii cu delfinul Ludovic; şi mai târziu, Napoleon plănuise, în mijlocul acestor splendori poleite, campaniile sale militare către sud. Apartamentele de lux, douăsprezece dintre cele mai frumoase încăperi, fuseseră ornamentate în stil rococo bavarez de Frantois Cuvillies, Josef Effner şi Johann Baptist Zimmermann; stucaturile rafinate, pardoselile cu mozaic şi intarsii, decoraţiunile suflate cu aur şi mobilierul sculptat erau de o incomparabilă strălucire. Ga-leria strămoşilor, un coridor larg situat la primul etaj, cuprindea peste o sută de portrete ale domnitorilor din dinastia Wittelsbach; coridorul ducea la Galeria-grotă, loc preferat de scurte plimbări în timpul balurilor de la curte şi de relaxare printre fântânile şopotitoare, loggii de marmură şi fanteziste motive rococo, cu încrustaţii de cochilii, ce acopereau pereţii.

La capătul anfiladei de încăperi din Residenz se găsea sanctum sanctorum*, Sala tronului, împodobită cu mătăsuri albastre, cu luciri ondulate şi cu ornamente în relief executate din stuc alb, oglindind astfel culorile naţionale ale regatului. Douăsprezece socluri de fier, înalte şi aurite, înfăţişau armoariile dinastiei Wittelsbach; ele fuseseră turnate din tunurile capturate de la turci în timpul bătăliei de la Navarino.1 In serile când aveau loc baluri, şiruri aparent nesfârşite de curteni eleganţi şi femei frumoase defilau ţanţoş prin vasta încăpere, oprin-du-se pentru un moment să se închine cu plecăciune sau să facă reverenţe dinaintea regelui Ludwig, aşezat pe o platformă căptuşită cu catifea rosie. Aici, de la înălţimea tronului suflat cu argint, monarhul putea să cuprindă cu privirea întregul anturaj, jubilând la contemplarea împlinirilor sale, pe deplin mulţumit că avea să lase în urmă o moştenire trainică.

În ciuda tuturor ornamentelor şi însemnelor distinctive, de paradă, ale înaltei lor poziţii, Wittelsbachii au cârmuit Bavaria ca monarhi luminaţi şi progresişti. Ma-ximilian Josef I a dăruit tării sale o Constituţie elaborată în 1818, stabilind principiile democratice care trebuiau să guverneze Bavaria de-a lungul anilor de domnie a Wittelsbachilor. Când a murit, în 1825, coroana i-a reve-

* Loc sfânt, sanctuar ele nebun it de drept feciorului său mai mare, care i-a urmat la tron sub numele de Ludwig I. Fin prin botez al regelui francez Ludovic al XVI-lea, cel sortit nenorocirii, Ludwig era un om cu preocupări artistice, înclinat spre reverie şi cugetare, totuşi devotat rolului său de suveran. Energia sa în slujba îndatoririlor de monarh, chiar dacă lipsite de strălucire, era inepuizabilă. „Lampa mea se aprinde prima”, a afirmat el odată cu mândrie. „Când privesc pe fereastră cum mijeşte de ziuă, piaţa Max Josef mai este cufundată în întuneric şi până ce ajung funcţionarii la Ministerul de Finanţe, eu am isprăvit deja jumătate din muncă.”2

Ludwig era căsătorit cu frumoasa prinţesa Tereza von Saxa-Hildburghausen, femeie descrisă în culorile cele mai luminoase de o persoană care o cunoştea bine ca fiind „un adevărat model pentru toate soţiile şi mamele”.3 Totuşi, viaţa sa la curte era nefericită, în pofida devotamentului fată de alte cauze, soţul ei arunca în jur căutături galese şi avea o obsesie vădită pentru femeile nurlii. Ludwig a comandat unor artişti să picteze portretele celor mai atrăgătoare doamne de la curtea bavareză, fapt devenit curând notoriu de la un capăt la celălalt al Miinchen-ului. Tocmai această preocupare stăruitoare pentru şarmul feminin a dus în cele din urmă la declinul regelui. Când avea vârsta de şaizeci de ani, privirile sale drăgăstoase s-au abătut asupra unei irlandeze fascinante, cu treizeci şi doi de ani mai tânără, cunoscută în istorie sub numele de Lola Montez; dinastia Wittelsbach a fost aproape pe punctul de a-şi pierde tronul ca urma-re a nesăbuinţei lui romantice.

Lola Montez, acea frumuseţe legendară, hipnotică şi e*otică a vremii, care a subjugat şi a scandalizat Europa la mijlocul secolului al XlX-lea, se născuse Eliza Gilbert şi era de baştină din Limerick. Închipuindu-se descendenta unei familii de nobili spanioli, a adoptat un nume de scenă în strădania de a-şi ascunde obârşia umilă. Un profesor spaniol de dans a iniţiat-o în flamenco-ul popular andaluzian si, odată deprinsă cu execuţia mişcărilor, a învăţat repede să-şi folosească farmecele pentru a-i vrăji pe britanicii care asistau la spectacolele ei.

Prima sa apariţie publică, la Her Majesty's Theatre de pe strada Haymarket din Londra, a provocat o mare debandadă. La fata locului se găsea un anume Lord Ranleigh, care privea cu atenţie în timp ce Lola dansa seducător pe scenă. El o descoperise nu pe dănţuitoarea exotică, anunţata misterios printr-un afis ca originară din Spania, ci pe fosta sotie a unui camarad de arme dintr-un regiment indian. Ridicându-se de pe scaun, Ranleigh a început să profereze injurii la adresa femeii rămase perplexă, acuzând-o de înşelăciune şi imoralitate. Strigătele lui de protest au fost curând amplificate şi de ceilalţi oameni din asistentă, iar Lola a părăsit în lacrimi scena, alungată cu fluierături şi ocări.

Cariera artistică fiindu-i cvasiruinată, Lola a fugit din Anglia şi s-a adăpostit pe continent. După multe luni de zile, a găsit în cele din urmă un impresar dispus să-i mijlocească o reprezentaţie la Varşovia. Lola s-a bucurat de un succes nemaipomenit în capitala poloneză, până când a comis greşeala de a respinge cu dispreţ avansurile amoroase ale viceregelui rus, printul Ivan Paskievici, deţinător totodată şi al gradului de feldmareşal. Drept răzbunare, acesta a recurs la represalii, ordonând expulzarea dansatoarei; marele public a aflat despre incident şi s-a mâniat într-atât de comportamentul ei încât mulnebun j de oameni s-au năpustit pe străzile Varşoviei, ilind-o iarăsi pe Lola să se refugieze de ruşine, după ce-şi atrăsese dezaprobarea lumii.

S-a stabilit în cele din urmă la Paris, crezând cu naivitate că putea începe o viaţă nouă, dar proasta faimă o precedase. Era incapabilă să reziste numeroaselor tentaţii ivite la tot pasul în capitala Franţei. Făţarnica şi profitând la maximum de înfăţişarea-i provocatoare, s-a avântat într-o serie de escapade sentimentale cu personalităţi de seamă ale vremii, inclusiv cu compozitorul Franz Liszt şi cu scriitorul Alexandre Dumas. Bărbaţii erau înrobiţi de frumoasa Lola Montez, luptându-se chiar în duel pentru a o cuceri, iar gazetele îi publicau numele sub titluri de senzaţie, pe prima pagină, în procesul penal intentat unui bărbat care-i ucisese amantul, într-un acces puternic de gelozie, Lola, copleşită de jenă, fu obligată să depună mărturie, încă o dată, dansatoarea se văzu nevoită să scape prin fugă de prăpădul pe care-1 isca invariabil în juru-i.

Lola Montez a sosit la Miinchen într-un moment tensionat din punct de vedere politic, în 1837 venise la putere Partidul Iezuit, în frunte cu Karl von Abel, desemnat prim-ministru. Desi bavarezii erau în general profund religioşi, această incursiune a sutanelor pe tărâmul politicii 1-a neliniştit pe liberalul rege Ludwig. Opoziţia sa şi a propriilor susţinători i-au adus curând ura neîmpăcată a iezuiţilor, care 1-au atacat violent pe suveran, a-doptând o atitudine combativă fată de orientările sale politice, calificate drept anticatolice, acuză zdrobitoare uttr-o tară în rnare măsură mai loială Romei. Guvernul lgzuit condus de Karl von Abel s-a apucat degrabă să Producă o şi mai mare sciziune în climatul politic: potrivit Constituţiei bavareze din 1818, li se acorda egalitate deplină tuturor grupurilor religioase, însă iezuiţii au pus la cale un plan amplu de persecutare a protestanţilor, aşteptând un prilej favorabil de a-i discredita pe rege şi pe miniştrii săi liberali din opoziţie. Fără vrere, Lola le-a oferit pe nepusă masă tocmai această şansă, când a venit la Miinchen.

După anunţul că dansatoarea urma să apară într-un spectacol special comandat la Teatrul Regal, iezuiţii au blamat-o pe Lola Montez drept aventurieră imorală, în ciuda scandalului politic şi religios pe care prezenta sa 1-ar fi stârnit, regele era totuşi ferm hotărât s-o vadă cu proprii săi ochi pe această enigmatică femeie, care stârnise atâta dezbinare la Londra, Paris, Varşovia. Aidoma multor altora înaintea sa, Ludwig se arătă îmbătat de mişcările mlădioase, senzuale ale dansatoarei şi de ispi-titoarea ei atracţie fizică. Urmând tradiţia regală, suveranul a primit-o pe Lola, după cum era deci rânduiala pentru orice artist străin, într-o audientă privată; în întregul Miinchen s-au răspândit cu iuţeala fulgerului zvonuri cum că dansatoarea ar fi profitat din plin de situaţie, scoţându-şi iute corsajul imediat ce uşile încăperii s-au închis în urma ei. În realitate, Ludwig nu avea nevoie de prea multe încurajări şi s-a destăinuit cu nesăbuinţă unuia dintre miniştrii săi că era într-adevăr „vrăjit” de frumuseţea Lolei Montez. La cea de-a doua ei reprezentaţie, susţinuta la Miinchen – care avea să fie şi ultima – regele a trebuit să ordone forţelor poliţieneşti să umple spaţiul de sub avanscena teatrului, rezervat orchestrei, pentru a o proteja pe dansatoare de reacţiile şi huiduielile mulţimii de catolici scandalizaţi.

Ludwig i-a acordat Lolei nesfârşite audiente, ceea ce nebun j, a înfuriat nu numai pe iezuiţii din guvern, dar şi pe su-nusii săi de confesiune catolică. El i-a comandat lui Frie-drich August von Kaulbach să picteze portretul Lolei; când acesta a fost terminat, a poruncit să fie pus la loc de vază în celebra Galerie a Frumuseţilor, fapt ce a echivalat cu o recunoaştere publică a pasiunii lui nebune. Şi-a atras critici şi mai înverşunate când i-a cumpărat Lolei o impunătoare vilă pe eleganta Barerstrasse şi când i-a alocat o rentă anuală de 2000 de guldeni din trezoreria regală, bani publici strânşi din impozite şi venituri.

Ba mai mult, regele nu s-a oprit la aceste daruri. El şi-a manifestat şi mai pregnant dispreţul fată de opinia publică, exprimându-şi dorinţa de a o înnobila pe dansatoare. Ştiind că doar cetăţenii bavarezi puteau deţine titluri de nobleţe consemnate în arhondologia tării, Ludwig a pretins ca Lola Montez să fie naturalizată. Pentru iezuiţi, acest afront s-a dovedit a fi ultima picătură. La o întrevedere cu regele, von Abel i-a cerut, în calitate de sef al guvernului, să autorizeze expulzarea Lolei Montez. Primul ministru nu pusese însă la socoteală gradul de patimă care întunecase mintea regelui, căci, drept răspuns, Ludwig îl destitui pe von Abel din funcţie. Când cabinetul de miniştri află despre aceasta, membrii lui semnară o rezoluţie comună prin care se afirma că regele trebuia s-o repudieze pe dansatoare, altminteri guvernul urmând a demisiona în bloc. Pus în fata acestei ameninţări, Ludwig procedă taman cum părea de neconceput: demise întregul cabinet de miniştri şi prerogă Parlamentul bavarez.

Monarhul îl înlocui pe von Abel cu Ludwig von Maurer s1 ii ordonă acestuia să formeze un nou guvern. Actinea de debut a noului premier a fost să parafeze documentele de naturalizare prin care Lola Montez căpăta cetăţenia bavareză. Ludwig o înaltă imediat pe fosta Eliza Gilbert din Limerick la rangul de contesă de Landsfeld şi baroneasă Rosenthal; el o învesti, de asemenea, cu înaltul titlu de călugărită stipendiată a Ordinului Sfânta Tere-za, onoare rezervată numai prinţeselor bavareze. Citind aceste vesti surprinzătoare în buletinul curţii regale, a-ristocratii s-au alăturat protestului iezuiţilor si, revol-tându-se împotriva unor atari abuzuri şi uzurpări, au început să-1 trateze făţiş cu desconsiderare pe suveran. Arhiepiscopul din Miinchen a anunţat că orice preot care se oferea să o spovedească pe Lola Montez sau să slujească o liturghie pentru ea avea să cunoască neîntârziat excomunicarea.

În toiul acestei nebunii frenetice, Lola însăşi persista într-un mod de comportament lipsit de demnitatea cuvenită noului ei rang. Într-o seară, pe când se plimba pe străzile capitalei, se întâlni cu un grup de catolici care, recunoscând-o pe favorita regelui, începură s-o împroaşte cu vorbe de batjocură şi să azvârle spre ea cu pietre. Temându-se pentru propria-i siguranţa, dansatoarea se întoarse repede din drum şi o rupse la fugă, urmărită de mulţimea gălăgioasă de-a lungul Ludwig-strasse până la intrarea în Theatinerkirche, biserica situată vizavi de Residenz; numai când Lola a ajuns vie şi nevătămată înăuntrul sanctuarului, s-a dispersat şi grămada de oameni, într-o altă împrejurare, o liotă de studenţi ameţiţi de băutură s-au năpustit ca o furtună pe străzile capitalei, cu scopul de a merge până la casa infamantei dansatoare. S-au adunat în fata vilei sale de pe Barerstrasse, strigând-o pe nume de nenumărate ori; când, în cele din urmă, Lola şi-a făcut apariţia, s-a purnebun făt de parcă întreaga dramă ar fi fost pur şi simplu o re-ezentatie ja comandă. De pe balcon, a început să flu-Lj-e din mână la studenţii turbulenţi, care au întâmpi-nat-o cu şuierături şi ameninţări. Impasibilă, Lola a scos afară prosteşte o sticlă de şampanie si, pe când închina un pahar în cinstea furioşilor din stradă, i-a bombardat cu bomboane scumpe de ciocolată.

Scos din fire de asemenea scene neplăcute, Ludwig a recurs la represalii, nu împotriva mult iubitei sale Lola, ci a studenţilor din centrul universitar. Cu desăvârşire orb la realităţile politice ale crizei deja declanşate, regele a ordonat închiderea Universităţii din Miinchen, i-a exmatriculat pe studenţi şi i-a destituit pe toţi dascălii iezuiţi. Desi preluase şefia guvernului la cererea suveranului, von Maurer nu mai putea tolera destrămarea cabinetului ministerial; primul ministru a convocat o sesiune specială a Landtag-ului, parlamentul bavarez, şi şi-a dezvăluit intenţia de a introduce o rezoluţie prin care să ceară expulzarea Lolei Montez. Regele a auzit despre acest plan şi a dat ordin armatei să iasă în stradă. Când miniştrii lui s-au prezentat la Parlament, au găsit uşile zăvorâte şi adunarea legislativă dizolvată, întregul guvern bavarez fusese îngenuncheat de obsesia romantică a monarhului; capitala vuia de larmă şi forfotă, oamenii năvălind pe străzi, iar soldaţii înrolaţi în armată ameninţau cu revolta sau cu o lovitură de stat. De-abia

A w ceasul al doisprezecelea s-a domolit Ludwig, când se Părea cu adevărat că tara era în pragul războiului civil. J^mându-se că era pe punctul de a fi detronat, regele a Pruncit alungarea imediată din Ba varia a amantei adu-atoare de nenorociri. Socată de această pierdere bruscă ' neaşteptată a favorurilor regale, Lola a fugit în dizgraţie. A murit treisprezece ani mai târziu, într-o sărăcie lucie şi-n obscuritate, şi a fost înmormântată la New York.'

S-ar fi zis că scandalul Montez se potolise, dar senzaţia de acalmie n-a durat. Stupiditatea lui Ludwig, comportamentul său tiranic şi arogant îi îndepărtaseră sufleteşte pe cei mai multi dintre supuşii săi protestanţi, în vreme ce credincioşii catolici, din cauza ofenselor suportate, erau de-a dreptul mânioşi, în tot timpul aventurii sentimentale cu dansatoarea irlandeză, regele provocase o situaţie imposibilă în cadrul guvernului bavarez. Se compromisese reputaţia prea multora şi prea adesea fusese călcat în picioare eul unor personalităţi pentru ca politicienii să-1 mai tolereze pe monarh la cârma tării. Din nefericire şi pentru Ludwig, 1848 a fost anul revoluţiilor burghezo-democratice în aproape întreaga Europă: a fost silit să abdice regele Ludovic-Filip al Franţei, la fel cum s-a întâmplat şi cu împăratul Austriei; printul moştenitor al Prusiei s-a refugiat la Londra; şi chiar Suveranul pontif a fost forţat să ia calea exilului, pentru a scăpa de furia mulţimii dezlănţuite. La 21 martie 1848, sub presiunea puternică a întregii sale familii şi a guvernului, Ludwig I a renunţat la tronul bavarez.

Copil ana i când bunicul lui a fost nevoit să abdice, Ludwig avea doar doi ani şi jumătate. De bună seamă, copilul nu putea nici să priceapă zarva politică iscată de afacerea Lola Montez, dar nici să fie cruţat de larma demonstraţiilor turbulente de stradă, care răzbătea până în camera lui, sau de privirile neliniştite ale părinţilor şi de lacrimile mamei sale, vărsate în vreme ce Bavaria abia îşi mai menţinea echilibrul pe muchia revoluţiei. Desi nimeni nu-şi dădea seama în acele momente, slăbiciunea romantică a regelui Ludwig I urma să aibă consecinţe nefaste asupra micului său nepot, răpindu-i orice şansă de a se bucura de o copilărie normală.

Tatăl lui, noul rege al Bavariei, Maximilian al II-lea, era un om timid, rezervat, fără pretenţii, uşor gheboşat, cu fruntea pleşuvită şi sănătatea şubredă, ceea ce îi dez-rnintea vârsta de treizeci şi opt de ani. Intelectual cu lriclinatie către profunzimea lucrurilor şi cu concepţii conservatoare, tradiţionale, Maximilian nu avea nimic ^ comun cu esteţii diletanţi şi politicienii sofisticaţi de a curtea părintelui său. Regele chiar a mărturisit odată că în alte împrejurări i-ar fi plăcut să devină profesor universitar si, de fapt, nimic nu-1 încânta mai mult decât să se alăture unui grup de erudiţi într-una din berăriile miincheneze, discutând cu pasiune despre ştiinţă şi filosofic până la revărsatul zorilor. Lipsit de personalitatea romanţioasă a tatălui său, noul suveran suferea de crize de nervi şi de o neîncredere în sine care-1 paraliza şi-i zdrobea puterea de a acţiona. Cu toate acestea, Maximilian a izbutit să câştige sprijinul poporului şi să restabilească prestigiul de altădată al coroanei bavareze, pierdut după scandalul provocat de Lola Montez.


Yüklə 1,31 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   36




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin