Greg King Regele Nebun

Ludwig al II-lea îşi începea de obicei ziua de lucru destul de devreme si, pe la ora nouă dimineaţă, se aşeza jeja la imensul birou pregătit pentru prima audientă. Se întâlnea în fiecare dimineaţă cu Pfistermeister, care îl informa pe rege cu privire la programul şi obligaţiile de îndeplinit. Acestea se refereau la ciclul uzual de ceremonii la care trebuia să asiste, incluzând activităţi mai putin captivante, cum ar fi deschideri solemne de scoli, inaugurări de poduri şi inspecţii în fabrici. Totuşi, impresiile produse de Ludwig ca monarh sau conducător politic suprem erau strălucite, cel putin la începutul domniei. Poetul Paul Heyse îşi amintea mai târziu: „Expresia ochilor săi frumoşi şi lucitori era dezinvoltă şi neîncătuşată. Cunoştea în mare profunzime natura umană, ceea ce este cu totul remarcabil ţinând seama că fusese crescut atât de singuratic şi departe de lume.”3 Până şi Bismarck, care se mândrea că era un subtil cunoscător al caracterului omenesc, scria: „M-a impresionat totdeauna ca exponent dinamic şi lucid al ideilor naţionaliste germane, chiar dacă eforturile lui s-au îndreptat mai ales spre apărarea principiului federaţiei şi a drepturilor constituţionale ale tării sale.”4

Unul sau altul dintre membrii guvernului se întâlneau în mod curent cu regele ca să-i aducă la cunoştinţa problemele importante la ordinea zilei. Ministrul justiţiei, Eduard von Bomhard, nota ulterior: „Aceste întruniri aveau loc săptămânal în ziua stabilită. Cel convocat se aşeza pe canapea lângă rege şi era o adevărată plăcere să vezi expresia sinceră, receptivă a ochilor săi ageri, atunci când o anumită parte a discuţiei îl interesa în mod special. Atitudinea regelui avea un anume grad de timiditate naturală caracteristică tinereţii, care-i şedea bine, dar era în acelaşi timp impresionant de maiestuoasă. Asculta expunerea interlocutorului cu deosebită atenţie, privindu-1 deseori pătrunzător drept în fată. După aceea, vorbea despre lucruri generale, dar totdeauna despre problemele esenţiale de actualitate şi niciodată despre bârfele mondene de la curte sau din oraş… Era înzestrat în cel mai înalt grad din punct de vedere mental, însă bagajul mintii sale era stocat într-un mod cu totul dezorganizat.”5

Tot Bomhard observa comportamentul excentric al tânărului monarh în timpul audientelor: „M-a frapat felul în care, uneori, tocmai când expresia figurii sale şi întreaga atitudine păreau să reflecte mulţumire, se îndrepta din sale pe neaşteptate şi – privind în jur cu o mină gravă, chiar sumbră – îşi dezvăluia latura lăuntrică, tenebroasă care contrasta izbitor cu farmecul tineresc din clipele anterioare. şi atunci m-am gândit în sinea mea: Dacă două naturi interioare diferite germinează în acest tânăr, aşa cum mi se păruse chiar de la prima noastră conversaţie, să dea Dumnezeu să triumfe cea bună.”6

Desi von Bomhard se arăta în general plin de bunăvoinţă fată de Ludwig, îi observase totuşi lipsa de organizare. Adeseori miniştrii săi încercau senzaţia că Ludwig simula doar exercitarea puterii regale şi că, de fapt, mintea îi umbla rătăcind aiurea. Spre nenorocul său, nu poseda stăpânirea de sine necesară să-şi ascundă sau măcar să-şi înfrâneze sentimentele. După cum menţiona von Bomhard, regele se adâncea deseori într-o stare de contemplaţie în timpul audientelor şi când deschidea gura, în fine, vorbea într-o manieră atât de pompoasă, încât îşi lăsa frecvent auditorul derutat în privinţa înţelesului real al cuvintelor sale.

' piscursul de încoronare ţinut de Ludwig în fata consiliului privat, adunat la Residenz, desi concis, contura o serie de priorităţi politice, stabilite cu grijă, chiar dacă într-o manieră prescurtată. Cel mai important rând fusese scris cu gândul la tensiunile crescânde dintre Austria, prusia şi cele două ducate de pe Elba: „îmi voi dedica toate forţele bunăstării necontenite a poporului meu şi măreţiei statelor germane”, în mod subtil, Ludwig sublinia ideea că suveranitatea Bavariei reprezenta preocuparea lui principală, în acelaşi discurs, se găsea sâmburele unei politici alternative, dat fiind că noul rege aborda problema măreţiei Germaniei şi-şi exprima dorinţa de a unifica poporul pe care-1 guverna. Consilierii se întrebau dacă recent înscăunatul monarh împărtăşea visul bunicului său, Ludwig I, care îşi exprimase clar aspiraţia de a forma un imperiu german unit. Nimeni nu ştia îndeajuns despre Ludwig al II-lea pentru a se lămuri ce politică intenţiona regele să urmeze si, doar în decursul timpului, când împrejurările i-au forţat mâna, s-a putut desluşi pe care dintre aceste două preocupări contradictorii le-a socotit la înălţimea guvernării sale.

În aparentă, tânărul suveran urma pilda tatălui său, ceea ce se dovedea a fi o uşurare pentru multi dintre membrii cabinetului de miniştri. Mai toţi supuşii bavarezi deplânseră pierderea bunului rege Max şi toată lumea credea că tânărul neexperimentat avea să lase afacerile de stat în seama miniştrilor, într-adevăr, există mărturii că, la începutul domniei, câţiva miniştri care au expus în fata regelui probleme politice au fost întâmpinaţi cu întrebarea politicoasă şi subtilă: „Cum ar fi procedat tatăl meu în acest caz?”7 Dar Ludwig începu să se detaşeze încet – încet de politica prudentă şi conservatoare dusă de defunctul monarh. Se putea comporta în mod tiranic şi arogant. La câteva săptămâni după decesul lui Maxi-milian, mareşalul curţii i-a sugerat lui Ludwig că, în calitate de nou suveran şi după regulile de protocol, n-ar strica să se instaleze în fosta anfiladă de încăperi ale tatălui său, care erau mai potrivite ca dimensiune decât apartamentul pe care-1 ocupase cu titlul de print moştenitor. Dar la această propunere, Ludwig îi ripostă furios: „Te voi înştiinţa dacă aceasta îmi e dorinţa!”8

Ca rege, Ludwig se bizuia mai ales pe propriile instincte când venea vorba de decizii politice, întrucât îi lipsea un cerc de prieteni intimi, era rareori expus influentelor exterioare. Nu se simţea apropiat de niciunul dintre membrii familiei sale. Îi privea cu teamă şi-i evita pe cei doi fraţi ai răposatului său tată, Luitpold şi Adal-bert, desi îl delega adesea pe cel din urmă să-1 reprezinte la diverse obligaţii sociale sau reuniuni publice. Fratele mai vârstnic al bunicului său patern, printul Karl, deţinea gradul de feldmareşal şi de comandant suprem al armatei bavareze şi nuavea mai nimic comun cu acest fiu romantic al defunctului nepot, Maximilian. Regele întreţinea relaţii bune numai cu bunicul lui, Ludwig I. Fostul monarh, care renunţase constrâns de circumstanţe politice la tron în 1848, trăind în exil la Nisa, nu obosea niciodată să-şi sfătuiască nepotul imatur cum să guverneze, savurând şansa de a încerca din nou, măcar ca substitut, sentimentul puterii de care se bucurase odinioară. Poveţele bunicului său erau într-o oarecare măsură conservatoare şi retrograde. „Nu ceda nici un pic din Drepturile Coroanei”, îl avertiza el pe Ludwig într-o împrejurare. „Pentru scurtă vreme, vei fi obligat -dar pierderea rămâne ireparabilă. Cât de schimbătoare e fygele nebun Ludwig se exprimase fără echivoc în favoarea politicii de independentă a Bavariei, ţintind în acelaşi timp spre unificarea trainică a numeroaselor state germane. Considera că-i stătea în putinţă să-şi călăuzească guvernul către atingerea ambelor teluri, în vreme ce libertatea deplină şi garantată a Bavariei reprezenta prioritatea absolută a domniei sale, era totodată dispus să realizeze întărirea vechilor alianţe care existaseră în Germania timp de mai multe decenii. Acest obiectiv viza direct Triada, perspectiva uniunii celor mai mari trei state -Bavaria, Prusia şi Austria – ca o garanţie împotriva oricărei agresiuni necontrolate din partea vreunui alt partener, însă măsura în care putea progresa această politică depindea într-un grad destul de mare de intenţiile cancelarului prusac Bismarck în privinţa celor două ducate Schleswig şi Holstein.

Rădăcinile crizei Schleswig-Holstein se întindeau în urmă cu multe decenii, în 1815, după înfrângerea lui Napoleon la Waterloo, Congresul de la Viena a convenit să restabilească echilibrul de forte în Europa. Sub hegemonia printului Klemens von Metternich, rămăşiţele vechiului „Sfânt imperiu roman de naţiune germană” -peste trei sute de regate, principate, mari ducate, comitate şi electorate – erau reconstituite pentru a forma un nou Reich. Această asociere a avut drept rezultat crearea Confederaţiei germane („Deutscher Bund”), o uniune hibridă alcătuită din treizeci şi nouă de state germane, controlată formal de o Dietă reprezentativă cu sediul la Frankfurt. mm fygele nebun prin maşinaţiile abile ale lui Metternich, Austria a deţinut supremaţia în Confederaţia federală în primii cincizeci je ani de existentă a acesteia, în timpul desfăşurării Congresului de la Viena, Austria era singurul membru prestigios al confederaţiei care putea juca un rol conducător. Dar, de-a lungul anilor următori, Prusia a acţionat cu sârguinţă pentru a-şi îmbunătăţi poziţia în cadrul uniunii. Populaţia ei creştea, armata îşi câştigă respectul pentru principiile-i spartane, eficiente, iar ritmul rapid de dezvoltare industrială îi prevestea expansiunea ca putere europeană. Cincizeci de ani mai târziu, Prusia ţinea în mână puterea de a schimba cursul istoriei germane, îi lipsea doar un om vizionar care să-i arate calea de urmat. Apoi, în septembrie 1862, un fost funcţionar de stat din Pomerania, contele Otto von Bismarck era numit cancelar al regatului prusian. Bismarck avea patruzeci şi opt de ani când s-a declanşat criza Schleswig-Molstein. O bună parte din viaţa trăise într-o relativă obscuritate, caracterul său puternic şi ambiţiile de nestăvilit rămânând în stare latentă. Dar Bismarck avea abilitatea de a manipula, ascuţime a mintii, şiretenie şi arogantă, trăsături care i-au folosit din plin când regele Prusiei, Wilhelm I, a ameninţat cu abdicarea din pricina haosului de nedes-cris iscat în guvernul său. Bismarck interveni, oferindu-se să preia responsabilitatea de cancelar şi să formeze un nou guvern care să respecte demnitatea regală; Wilhelm acceptă şi Bismarck căpătă numirea în postul de înaltă autoritate, devenind cel mai puternic om din întreaga Prusie. Câteva zile mai târziu, făcea celebra remarcă de rău-augur care a stârnit atâta răsunet în cancelariile europene: /Marile probleme ale timpului nu vor fi rezolvate prin discursuri şi majoritate de voturi, ci prin sânge şi fier.”12

Ducatele Schleswig şi Holstein ocupau o importantă poziţie strategică la nord de Confederaţia germană, în-tinzându-se de-a lungul fluviului Elba până la extremitatea inferioară a peninsulei lutlanda. Locuitorii din Schleswig reprezentau un amestec de germani şi danezi, în vreme ce populaţia din Holstein era cu precădere de origine germană. Cele două ducate se alipiseră de bună voie la coroana daneză în urmă cu sute de ani, dar nu exista nici un tratat de încorporare încheiat oficial şi problemele legate de suveranitatea lor frământaseră Europa secole de-a rândul. Situaţia se complicase şi mai mult prin aceea că, în vreme ce Schleswig rămase ataşat de Danemarca, Holstein devenise membru al Confederaţiei germane, în 1848, locuitorii din Holstein, de obârşie predominant germană, s-au revoltat împotriva stăpânirii daneze, iar Prusia, cu deplina aprobare a Dietei federale din Frankfurt, a trimis trupe pentru a-i sprijini în luptă. Când Rusia imperială a protestat, regatul prusian şi-a retras soldaţii silit şi contrar voinţei. >

Această incursiune s-a soldat cu încheierea Tratatului de la Londra în 1852, prin care cele două ducate erau plasate sub control nominal danez. Cu toate acestea, acordul îi interzicea regelui Danemarcei să încerce anexarea celor două provincii la propriul său teritoriu, întrucât monarhul danez, Frederik al VH-lea din dinastia de Oldenburg, n-avea nici un moştenitor direct, Tratatul de la Londra 1-a desemnat ca eventual succesor la tron pe printul Christian de Schleswig-Holstein-Son-derburg-Gliicksburg, o rudă îndepărtată descinzând din linia feminină a familiei regale daneze. Atât Schleswig, cât şi Holstein, refuzară să-1 accepte pe Christian, invocând Legea salică, prin care femeile erau excluse de la succenebun, ca parte sacră, inviolabilă a istoriei lor şi sustinân-du-şi propriul candidat, printul Friedrich, duce de ^ugustenburg, un om cu mari drepturi ereditare la cele două teritorii disputate. Tratatul de la Londra îi acordase ducelui despăgubiri financiare considerabile pentru renunţarea la orice pretenţii asupra celor două ducate şi problema părea rezolvată o dată pentru totdeauna.

Dar populaţia majoritară de limbă germană, mai ales aceea din Holstein, opunea o rezistentă dârză subjugării forţate, în numele ei, Prusia protestă împotriva dominaţiei daneze, însă niciuna dintre ţări nu era pregătită să recurgă la forţa pentru a-şi întări suveranitatea.

Lucrurile s-ar fi oprit aici dacă n-ar fi intervenit în mod abuziv ambiţiosul rege Frederik al VH-lea. În 1855, suveranul danez încercă să răstoarne autoritatea germană şi formă un nou parlament care să conducă de la Copenhaga cele două ducate, dar Confederaţia germană din Frankfurt declară că acest fapt reprezenta o încălcare flagrantă a Constituţiei germane. Danemarca preferă să nu-şi impună poziţia; totuşi, în următorii ani, Frederik al VH-lea a fluturat neîncetat spectrul unui parlament separat sub ochii Dietei de la Frankfurt, agravând şi mai mult tensiunile. Danemarca lăsa impresia că se delecta cu aceste ameninţări si, în decursul timpului, Dieta federală a avertizat în permanentă că nerespectarea Tratatului de la Londra ar avea drept consecinţă începerea ostilităţilor. Ignorând aceste rele prevestiri, Danemarca îşi afişa cu ostentaţie dispreţul fată de Confederaţia germană: pe 30 martie 1863, institui un parlament distinct pentru Holstein, plasat sub propria-i autoritate, instaurând astfel o guvernare daneză de facto. Acest act crea serioase probleme diplomatice pentru statele unite în

Deutscher Bund. Totala desconsiderare manifestată de Danemarca în repetate rânduri fată de declaraţiile federale a dus la ruperea relaţiilor ei politice, economice şi diplomatice cu celelalte ţări germane. Trei luni mai târziu, pe 9 iulie, Confederaţia germană cu sediul la Frankfurt a adoptat o rezoluţie oficială, în numele tuturor statelor membre, cerând dizolvarea parlamentului ilegal din Holstein. Regele Frederik al VH-lea a respins această decizie si, în replică, a ameninţat să încorporeze cu forţa cele două ducate. O dată cu formarea parlamentului din Holstein, Danemarca săvârşea o ilegitimitate, atât în conformitate cu Tratatul de la Londra, cât şi cu Constituţia federală germană, ale căror clauze se angajase anterior să le respecte.

Situaţia tensionată persistă în tot cursul verii lui 1863. Apoi, în acea toamnă, în decurs de patruzeci şi opt de ore, criza izbucni. Pe 13 noiembrie, regele Frederik al VH-lea anexă prin violentă cele două ducate. Două zile mai târziu, s-a petrecut un fapt neprevăzut, cu consecinţe nefaste pentru pacea europeană: pe 15 noiembrie, a murit pe neaşteptate Frederik al VH-lea, ruda lui îndepărtată succedându-i la tronul danez sub numele de Christian al IX-lea. Nedorind să facă o concesie o dată cu primul său act de domnie, noul rege îndeplini cu promptitudine ameninţarea daneză şi ordonă ca încorporarea forţată a celor două ducate în teritoriul regatului său să continue, ignorând atât protestele şi îngrijorarea membrilor Confederaţiei germane, cât şi prevederile Tratatului de la Londra. Declaraţia lui Christian al IX-lea împinse conflictul mocnit în punctul culminant: ar trebui ca ducatele Schleswig şi Holstein să intre sub dominaţia daneză sau germană?» nebun gismarck manifestă putin interes pentru soarta celor două ducate în cursul primelor luni de criză. Ca politician calculat, aspru şi tranşant, nu se preocupa de pretenţiile sentimentale asupra teritoriilor, nici de tiparul alianţelor menite să configureze opoziţia. Cancelarul acţiona conform principiilor politicii realiste – „Realpolitik” – o viziune intelectuală neîndurătoare despre actul de guvernare. Puterea şi dreptul la putere reprezentau singurele preocupări pentru Bismarck. „In acest mod, Bismarck se întorcea la tradiţia stabilită de astfel de conducători din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, cum ar fi de pildă Ludovic al XlV-lea şi Friedrich al II-lea cel Mare”, nota un mare analist.13

Anexarea ilegală a celor două ducate înfăptuită de regele Frederik al VH-lea şi continuarea acestei politici de către Christian al IX-lea îl aduse pe Bismarck în prim planul litigiului. Cancelarul ştia că Prusia, ca stat, nu putea emite pretenţii teritoriale asupra celor două ducate; Holstein şi Schleswig intrau propriu-zis sub autoritatea deplină a Confederaţiei germane. Dar se ivise deja ocazia favorabilă şi Bismarck, prinzând din zbor momentul prielnic, profită din plin pentru a impune influenta şi puterea prusacă în partea de nord a Germaniei. La început, se mulţumi să încredinţeze responsabilitatea problemei în mâinile Confederaţiei, convins că aceasta urma să se pronunţe împotriva Danemarcei. Într-adevăr, Deutscher Bund protestă fată de acţiunea regelui Christian al IX-lea. Însă, în acelaşi timp, Bismarck se dovedi îndeajuns de rafinat şi dibaci ca să calculeze, pregătit pentru orice eventualitate, cum se desfăşoară lucrurile înainte de a se angaja pe sine şi resursele tării sale în această dispută.

Populaţia din Holstein respinse imediat înscăunarea lui Christian al IX-lea şi refuză să jure credinţa coroanei daneze. Locuitorii ducatului recurseră la sprijinul Dietei federale din Frankfurt, declanşând o campanie pentru reîntoarcerea ducelui de Augustenburg. Confederaţia germană se afla în mare fierbere şi toate statele membre erau mistuite de psihoza războiului. Confederaţia germană adoptă, în cele din urmă, o rezoluţie, acordând sprijin pretenţiilor ducelui şi formării unui regat independent sub autoritatea acestuia.

Bismarck năzuia la afirmarea Prusiei şi urmărea o testare a combativităţii armatelor ei. Dacă Prusia ar fi câştigat controlul aspra teritoriilor aflate în litigiu, ar fi dobândit ^acces liber la portul Kiel, centru de mare importantă strategică pentru forţele sale navale în expansiune. Cancelarul era în stare să convingă Austria că disputa legată de cele două ducate trebuia să fie tranşata într-o manieră directă şi energică, fără echivoc. Cele două ţări con veniră să acţioneze la unison împotriva Danemarcei, susţinând în aparentă clauzele Tratatului de la Londra din 1852. Austriecii considerau inadmisibile pretenţiile ridicate de ducele de Augustenburg, „întrucât cauza lui se baza pe dreptul la autodeterminare naţională, principiu totalmente străin dinastiei de Habsburg”, nota un istoric.14 în 1863, în Ajunul Crăciunului, trupele prusace şi austriece intrau pe teritoriul ducatului de Holstein. O săptămână mai târziu, Confederaţia germană trimise detaşamente de soldaţi din Hanovra şi Saxonia pentru a-şi da concursul la înlăturarea dominaţiei daneze. Deutscher Bund era încă divizată, de o parte a baricadei situându-se Prusia şi Austria, care susţineau încorporarea celor două ducate în federaţia de state, în vreme ce de cealaltă îfegefe nebun arte, Dieta de la Frankfurt era doar dispusă să promoveze interesele ducelui de Augustenburg. Dar Bismarck refuză să aştepte unanimitatea de vederi. Pe 29 ianuarie 1864/îi trimitea regelui Christian al IX-lea un ultimatum, cerând ca Danemarca să-şi retragă toţi soldaţii şi înalţii demnitari din Schleswig şi Holstein. Cancelarul îi lăsă monarhului un răstimp de patruzeci şi opt de ore pentru comunicarea răspunsului. Danemarca refuză să cedeze ameninţărilor categorice şi la l februarie 1864, Prusia, susţinută de Austria, îi declară război.

Astfel se derula istoria acestui conflict încâlcit în care Ludwig se văzu aruncat chiar din primele zile de domnie pe tronul bavarez, înghesuită geografic între doi vecini, Prusia la nord şi Austria la sud, Bavaria nu-şi ascundea sprijinul pentru independenta ducatelor Schleswig şi Holstein sub cârmuirea ducelui de Augustenburg. Din punct de vedere politic, pentru regatul bavarez, aceasta era soluţia cea mai potrivită pentru rezolvarea definitivă a conflictului. Bavaria nu dorea să încurajeze nici agresiunea prusiana, nici cea austriacă, temându-se de consecinţele unor astfel de acţiuni ofensive asupra propriei suveranităţi în anii următori. Dar nici atitudinea dictatorială şi arogantă a Danemarcei nu se bucura de bunăvoinţă la Miinchen. Totuşi, încurajările date de Bavaria ducelui de Augustenburg se limitau de fapt la simpla exprimare a unui sprijin moral. Nimeni în Miinchen nu vroia să-i vadă pe soldaţii bavarezi taraţi într-un conflict militar extins în nord. Dar aproape toată lumea înţelegea urmările potenţiale: Prusia căuta cu tot dinadinsul să-şi testeze puterea armată şi să descopere cu precizie cât de departe îi putea împinge pe membrii Confederaţiei germane. Politica de moderaţie urmată de Bavaria fusese cultivată de Maximilian al II-lea. Cu un an înaintea morţii, acesta participase la o conferinţă privind problema ducatelor Schleswig şi Holstein, sub patronajul împăratului austriac Franz Joseph, şi făcuse apeluri diplomatice tuturor părţilor pentru încetarea conflictului. Aceasta era moştenirea lăsată fiului său, Ludwig. Însă, în vreme ce Maximilian se alarmase din pricina situaţiei, Ludwig se arăta plictisit la culme. Nu-1 interesa câtuşi de putin politica şi nu putea pricepe cum alţii se lăsau atraşi în controversa asupra celor două ducate. Cu câteva săptămâni înainte de venirea lui pe tron, Ludwig se confesa verişoarei sale, Anna: „Sunt profund scârbit de această veşnică problemă Schleswig-Holstein… Te rog să nu arăţi absolut nimănui această scrisoare!”15

Trupele daneze se dovediră incapabile să tină piept forţelor unite ale Prusiei şi Austriei, şi regele Christian al IX-lea capitulă repede, în aprilie 1864, se negociară condiţiile de pace în capitala britanică. Această Conferinţă de la Londra îi oferi lui Ludwig primul prilej de a influenta structura politică a unei Germanii mai mari. Îi instrui pe oficialii bavarezi să ceară includerea reprezentanţilor ducelui de Augustenburg, nădăjduind cu naivitate că această tertă opţiune, relativ neutră, putea preîntâmpina atât dominaţia Prusiei, cât şi a Austriei în cadrul Confederaţiei germane. Dar această propunere nu se materializa, lăsându-1 pe rege mânios şi frustrat. La sfârşitul Conferinţei de la. Londra, Prusia şi Austria ieşiră victorioase, Danemarca fiind făcută răspunzătoare de provocarea întregului conflict prin maşinaţii ilegale. Triumful lui Bismarck marcă încetarea ostilităţilor. Dar o dată cu această izbândă prusiana, Ludwig începu să se teamă pentru viitoarea suveranitate a tării sale. În decurs de numai doi ani, avea să-şi vadă temerea împlinită.