Greg King Regele Nebun

S-a dat un banchet în cinstea lui Bismarck la Palatul Nymphenburg. Ludwig, în calitate de print moştenitor, a stat alături de prim-ministru, care a lăsat mai târziu o descriere grăitoare a serii respective: „îmi părea că îi zburau prin minte tot felul de gânduri, departe de masa festivă, şi numai în răstimpuri îşi amintea totuşi că avea intenţia să întreţină o discuţie cu mine; conversaţia noastră n-a depăşit nivelul subiectelor banale şi uzuale la curtea regală. Dar chiar şi asa, socoteam că am descoperit în remarcile sale talentul, vivacitatea şi bunul-simţ materializate în viitoarea lui carieră, în clipele de tăcere, privea peste creştetul mamei sale spre tavan, golindu-şi câteodată în grabă paharul cu şampanie, care, aşa după cum mi se părea mie, îi era umplut din nou fără zor din porunca reginei-mame; astfel, se întâmpla ca printul să-şi tină paharul peste umăr, în spate, de unde i se reumplea cu şovăire. Nici atunci, nici

Degete nebun ai târziu, n-a depăşit totuşi limitele cumpătării la bău-mră, însa am avu* senzaţia că anturajul îl plictisea la culme şi că şampania îi ajuta jocul fanteziei libere. Mi-a lăsat o impresie plăcută, desi trebuie să mărturisesc cu oarecare mâhnire că toate eforturile mele de a purta o conversaţie agreabilă cu el au fost zadarnice.”2

Bismarck a părăsit capitala bavareză tocmai când o criză majoră ameninţa să izbucnească. De-a lungul fluviului Elba, către nord, se întindeau două ducate, Schleswig şi Holstein. şi Danemarca şi Confederaţia Germană revendicau suveranitatea asupra ţinuturilor aflate în litigiu, iar conflictul legat de stăpânirea lor definitivă părea inevitabil. Desi s-au depus eforturi prin negocieri pentru a împiedica izbucnirea războiului, ostilităţile s-au declanşat până la urmă în februarie 1864.

Disputa privind problema Schleswig-Holstein 1-a supus pe regele Maximilian la un bir greu, răsfrângându-se asupra sănătăţii sale, deja cam şubrede. In cea mai mare parte a vieţii de adult, suferise de epuizare nervoasă şi de migrene care-i debilitaseră organismul. Se zvonea că se îmbolnăvise de sifilis în tinereţe, în timpul unei vizite în Ungaria, şi că era atins de simptomele acestei boli, inclusiv de o dezechilibrare mentală, înainte de ultima tulburare a sănătăţii.3 Spre finele anului 1863; Maximilian s-a plâns din ce în ce mai mult că se simţea slăbit până la vlăguire; o mână de medici regeşti i-au pus diagnosticul de reumatism acut şi 1-au sfătuit să se stabilească în climatul mai cald din Italia pentru a se odihni de-a lungul asprei ierni bavareze. Pentru un timp, miniştrii săi au străbătut lungul drum până în Italia ca să se consulte cu regele şi să-i afle hotărârile, dar în vreme ce criza ^chleswig-Holstein se adâncea, poporul bavarez devenea tot mai neliniştit. Era contrar regulilor etichetei de la curtea bavareză să se pomenească despre starea de sănătate a vreunuia dintre membrii familiei regale, exceptând împrejurările cele mai grave, şi prin urmare niciunul dintre supuşii lui Maximilian nu ştia că suveranul plecase în Italia la recomandarea medicilor. Oamenii de rând credeau că el se eschiva de la îndeplinirea datoriei sale, într-un moment de cumpănă, şi au participat la demonstraţii de stradă, în fata palatului Residenz, cerându-i reîntoarcerea. Pătruns mereu de simţul datoriei şi nesocotind avertismentele serioase ale doctorilor, Maximilian a revenit în climatul extrem de rece al capitalei sale pe timpul iernii.

Pe 10 februarie 1864, regele Maximilian şi regina Mărie au prezidat un bal la Altes Residenztheatre. Prin ninsoarea deasă, bogată, necontenită, ferestrele palatului regal scăpărau de lumina lumânărilor, în vreme ce lungi şiruri de trăsuri şi de sănii aurite trăgeau la intrarea principală, lăsându-şi pasagerii care-şi lepădau cu recunoştinţa mantiile de blană şi paltoanele grele şi urcau scara de marmură, poposind în ambianta plină de căldură a sălilor de recepţie. Toţi invitaţii, fără excepţie, veniseră îmbrăcaţi în costume elaborate, excesiv de rafinate, după moda secolului al XVIII-lea; făceau plecăciuni şi reverenţe adânci în fata regelui şi a reginei, care purta o rochie de ceremonie din catifea mov, garnisită cu blană de hermină şi brodată cu fir de aur şi diamante. Dar Maximilian se simţea atât de slăbit încât abia a putut să reziste până la sfârşitul serii; nimeni nu bănuia că aceasta avea să fie ultima lui apariţie publică.

Medicii opinau că Maximilian suferea doar de pe urma extenuării fizice şi i-au prescris câteva zile de odihnă la

! %ge/e nebun t nat. Sub supravegherea lor, s-ar fi zis la prima vedere că regele îşi recăpăta puterile şi se restabilea după boală. Dar balul pe care-1 prezidase împreună cu regina îl vlă-guise peste măsură. La câteva zile după petrecere, a ieşit Ca de obicei la plimbare în Hofgarten, cu speranţa că aerul proaspăt îi va ameliora starea de sănătate; în schimb, însă, a contractat o răceală. Cum era deja marcat de epuizare şi sleire a rezistentei organismului, guturaiul aparent inofensiv s-a transformat repede în pneumonie.

Vestea despre boala suveranului s-a răspândit cu mare iuţeală, ajungând până la urechile poporului. Când doctorii au început să dea publicităţii buletine medicale curente despre evoluţia stării regelui, întreaga capitală realiză deodată gravitatea situaţiei.

„Desi Majestatea Sa, Regele, nu a ieşit din palat în ultimele câteva zile, ieri a avut febră care a crescut spre seară, în această dimineaţă, febra a mai scăzut, dar n-a dispărut încă de tot. Afecţiunile locale sunt catarul nasului, gâtului şi al traheii.”4

Următorul buletin medical, emis câteva zile mai târziu, părea să fie dătător de speranţe: „Majestatea Sa, Regele, se simte mai bine din toate punctele de vedere.”5 în cele din urmă, pe 25 februarie, medicii curţii regale se arătau destul de încrezători încât să poată declara: „Starea febrilă a Majestăţii Sale, Regele, a dispărut cu totul, iar afecţiunile catarale s-au ameliorat.”6

Socotindu-şi tatăl în afara oricărui pericol, Ludwig şi-a îngăduit să asiste la un spectacol dat de Teatrul curţii regale. Dorea să-1 admire pe Albert Niemann în rolul titular din „Lohengrin” şi se arătă atât de copleşit de minunăţia şi frumuseţea fără seamăn a vocii sale încât 1-a mvitat de îndată pe artist la o întrevedere particulară în apartamentele lui din Residenz. Iată ce-i relata printul moştenitor verişoarei sale, Anna: „în ultima vreme, am citit foarte mult din Goethe şi am fost atât de ocupat cu Niemann, cântăreţul, încât n-am putut realmente să găsesc răgaz pentru a purta corespondentă. Alaltăseară, am pus pe cineva să arunce o grămadă de flori spre el, pe scenă, şi i-am trimis o pereche de butoni de manşetă cu lebede şi briliante. I-am dăruit de asemenea şi o cruce care i-a făcut nespusă plăcere. «Gardez silence! Je vous supplie!»

Mi-a scris în carnetul de notiţe: «Nici un fel de culori, nici un fel de flori, Nici un suflet, nici un cântec!» 7

Până la urmă, vorba despre această discutabilă îngăduinţa din partea lui Ludwig a trecut din gură-n gură, ajungând să fie cunoscută de toată lumea.

Chiar dacă medicii curţii regale declaraseră în aparentă că Maximilian scăpase de primejdia morţii, părea atât o lipsă de tact, cât şi o necuviinţă fată de părintele său, ca printul moştenitor să-şi reverse cu prisosinţă o atare atenţie asupra unui cântăreţ de operă, într-un moment de criză. Ludwig asistase la spectacol cu deplina convingere că sănătatea tatălui său nu era câtuşi de putin expusă vreunui pericol, dar această împrejurare, prima dintre multe altele când Ludwig avea să ignore opinia publică atât în favoarea muzicii wagneriene, cât şi a dorinţelor personale, pricinui la curtea regală câteva insinuări şi comentarii defavorabile.

La numai o săptămână după ce doctorii declaraseră bolnavul în afara oricărui pericol, regele suferi o recidivă, în după-amiaza zilei de 7 martie, părăsi palatul de reşedinţă pentru a-şi face obişnuita plimbare prin Hofgarten; nebun când se întoarse la Residenz, Maximilian abia se mai putea tine pe picioare. Respirând anevoie, pătrunse cu pasi împleticiţi în palat şi se prăbuşi în braţele sotiei lui.

Timp de două zile, medicii curţii regale îl reţinură în pat. Febra îi crescu în mod dramatic şi gâfâitul său greu şi sacadat umplea dormitorul, înspăimântându-i pe cei ai familiei. La fel ca toată lumea, Ludwig crezuse că boala tatălui său a trecut; de-abia într-un târziu, regina Mărie îl înştiinţa în lacrimi că viaţa lui Maximilian era în pericol. Desi Ludwig părea mai mult să se fi temut de tatăl lui decât să-1 fi iubit, se alătură mamei sale şi lui Otto din simţul datoriei, veghind toată noaptea, cu rândul, la căpătâiul bolnavului. Pe măsură ce orele se scurgeau, febra lui Maximilian ba creştea, ba scădea, provo-cându-i stări de delir; răsufla şi mai anevoios, şuierând scurt şi des printre buzele întredeschise, şi singura uşurare a durerilor survenea când îşi pierdea cunoştinţa, în tot cursul calvarului, Mărie şi Otto rămăseseră de veghe lângă patul de suferinţa al regelui, dar Ludwig nu contenea să iasă şi să intre în încăpere, cufundat în gânduri apăsătoare. Posibilitatea succesiunii la tron era acum iminentă, situaţie care-1 copleşea pe tânărul print de optsprezece ani.

Joi, 10 martie 1864, la ora patru în zorii zilei următoare, a fost chemat de urgentă arhiepiscopul Gregorios Scherr pentru a săvârşi ultimele ritualuri. In şoapte greu desluşite, Maximilian ceru să vorbească între patru ochi cu Ludwig; Mărie, Otto şi restul familiei părăsiră încăperea fără tragere de inimă, lăsându-1 pe regele muribund singur cu şovăitorul său moştenitor. Membrii familiei regale care se foiau pe lângă uşi se găseau destul de aproape ca să audă ultimele cuvinte rostite de rege: „Fiule, când îţi va sosi şi ţie ceasul, fie să mori la fel de împăcat în cuget ca tatăl tău.”8 După aceste vorbe, Ma-ximilian închise istovit ochii. Ludwig, mama şi fratele lui îngenuncheară lângă marginea patului, aşteptând obştescul sfârşit; în aceeaşi dimineaţă, putin după ora unsprezece şi jumătate, Maximilian se stinse din viaţă, în timp ce Mărie îl ţinea de mână.

Membrii curţii şi ai casei regale aşteptau lângă uşile dormitorului, umplând coridoarele şi saloanele cu şuşoti tul şi rugăciunile lor uşor îngânate. In cele din urmă, arhiepiscopul Scherr ieşi din camera regală cu capul plecat şi mâinile încrucişate şi lumea îl întrebă numaidecât: „Mai trăieşte regele?” „Da”, răspunse arhiepiscopul cu glasul sugrumat de emoţie. „De azi înainte, sufletul său trăieşte în rai. Dumnezeu a răpit dintre noi un rege bun, să ne rugăm Domnului nostru din ceruri să ne trimită un altul deopotrivă de bun.”9 O tăcere pioasă se lăsă printre curteni, în Hofgarten, soldaţii îşi armară puştile, trăgând ultimele salve de salut în memoria monarhului decedat şi spulberând cu răpăitul de focuri liniştea dimineţii târzii, dar încă adormite; curând, clopotele bisericilor şi ale catedralei îşi începură dangătul funebru şi monoton. Imediat după ora douăsprezece, uşile de la dormitorul defunctului se deschiseră larg. Grămada de nobili strânşi acolo se înclină în semn de respect sau se ploconiră în adânci reverenţe pe când îşi făcu apariţia figura înaltă şi mohorâtă a regelui Ludwig al II-lea. Acesta se opri un moment din mers, profilat ca o siluetă în lumina strălucitoare de primăvară revărsată prin ferestrele mari ale încăperii din spatele lui, cu capul plecat, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi la gândul responsabilităţilor noi şi covârşitoare ce-i stăteau în fată. Era un moment trist şi apăsător pentru toată lumea. J nebun

Tânărul de optsprezece ani care trecuse pragul uşii cu două canaturi, întinzând cu smerenie mâna curtenilor jngenuncheati, întruchipa o totală enigmă: chipeş şi se-j^et, necomunicativ, rezervat şi timid în acelaşi timp. Nimeni nu ştia nimic despre caracterul sau gândurile şi visurile sale. Dar Ludwig, printul moştenitor melancolic, retras şi tăcut, devenise chiar din acea clipă suveranul impunător şi respectat, urmând pilda înaintaşilor săi, Carol cel Mare, Friedrich I Barbarossa şi Ludwig Bavarezul.

Monarhii bavarezi nu beneficiau de o ceremonie a încoronării; în schimb, Ludwig îşi făcu prima apariţie oficială ca rege la consiliul de coroană în care se desfăşura solemnitatea urcării pe tron; tânărul fu învestit cu însemnele regalităţii şi depuse un simplu jurământ de credinţă fată de Constituţie. Pe 12 martie 1864, în timp ce corpul neînsufleţit al lui Maximilian zăcea expus pe un catafalc de onoare în Hofkapelle din Residenz pentru a i se aduce un ultim omagiu, avu loc consiliul consacrat suirii pe tron a fiului său.

În acea dimineaţă, încă de devreme, sute de oaspeţi invitaţi în mod special începură să sosească la Residenz pentru a asista la ceremonia depunerii jurământului de loialitate. Miniştri, mareşali ai curţii şi ai armatei operative, funcţionari de stat, reprezentanţi ai clerului şi curteni se îngrămădeau pe lungile coridoare de marmură şi în saloanele în stil rococo din palat, aşteptând apariţia regelui. Pânzele negre şi grele de crep ce drapau în semn de doliu candelabrele şi galeriile suflate cu aur de deasupra ferestrelor fluturau încetişor pe când adieri întâmplătoare treceau prin palatul cavernos şi nemărginit. Membri ai corpului diplomatic se înşirau în tăcere pe holuri, hainele lor sobre şi cernite contrastând trist cu medaliile şi ordinele strălucitoare ce le împodobeau piepturile sau le atârnau de panglici la gât. Susurul de şoapte, vălurile de doliu purtate de doamne, draperiile negre puse pretutindeni confereau evenimentului o calitate solemnă, dar şi spectrală, bântuitoare.

Cu putin înainte de ora unsprezece, uşile apartamentelor private se deschiseră şi marele mareşal al palatului se ivi în prag, semnalând apropierea noului rege. Ludwig ieşi însoţit de membri ai casei regale şi ai suitei. Purta uniforma de general în armata bavareză, cu pantaloni albi, uşor bufanţi care se strâmtează la genunchi, şi cu tunică lungă albastră, cu bumbi de argint, împodobiţi cu pajuri şi cu epoleţi argintii, îi anina de-a curmezişul pieptului cordonul lat de mătase rosie al Ordinului Sfântului Gheorghe; colanul Ordinului Sfântului Hubert îi atârna în jurul gâtului. Peste tinerii săi umeri, îi cădea greaua mantie regală purpurie, ţesuta cu fir de aur şi cu bordură de hermină. Urcă încet Scara imperială printre şirurile de cavaleri din garda regală în platoşe argintii, de ulani în uniforme albăstrii şi cu coifuri împodobite cu panaş, ca şi de lăniceri din regimentul de gardă, toţi cu săbiile scoase din teacă şi ridicate în semn de onor.

Ludwig intră în Sala tronului, precedat de paji care purtau însemnele regalităţii pe perne de catifea: coroana statală, sceptrul, globul şi colanul. Un alt paj ducea sabia statală cu prăsele împodobite cu diamante ce scânteiau intens la fiecare pas. Pe măsură ce Ludwig înainta agale prin imensa încăpere, mulţimea înşirata pe lângă pereţi se înclina sau făcea reverenţe adânci, doar foşnetul slab al rochiilor lungi de mătase tulburând liniştea momentului. Tânărul monarh sui treptele platformei spre tronul aurit, se întoarse cu fata către consilierii privaţi, nebun mistrii şi înalţii demnitari ai curţii, ridică mâna şi citi • pământul de credinţa dintr-o carte cu coperte aurii, ţi-nută de un paj. Apoi, aghiotantul său personal îi înmâna discursul de încoronare şi Ludwig, cu ochii umeziţi de emoţie, începu să citească rar, cu glas tremurător:

Dumnezeu Atotputernicul a vrut să-1 cheme dintre cei vii pe mult iubitul meu părinte. Mi-e cu neputinţa să vă împărtăşesc sentimentele care-mi umplu inima. Misiunea ce-mi stă înainte este una grea şi copleşitoare, dar îmi pun toate nădejdile în Bunul Dumnezeu, în aceea că El îmi va da înţelepciune, pricepere şi putere ca să mi-o îndeplinesc. Voi domni credincios şi devotat până la capăt jurământului pe care 1-am depus şi în spiritul Constituţiei noastre, îmi voi dedica toate forţele bunăstării necontenite a poporului meu şi măreţiei statelor germane. Vă cer să-mi daţi sprijinul pentru împlinirea acestor îndatoriri dificile.”10

Două zile mai târziu, se desfăşurară funerariile de stat ale răposatului rege. Faţadele clădirilor şi felinarele de stradă erau drapate în pânze negre şi grele de crep care atârnau diform în aerul ceţos. Dangătele jalnice de clopote din turnurile de biserici, bătăile înăbuşite şi rare de tobe şi ritmurile neîntrerupte ale marşului funebru însoţeau lungul cortegiu pe măsură ce îşi croia drum şerpuind încet pe străzi către Theatinerkirche, unde rămăşiţele pământeşti ale regelui aveau să odihnească în pace în cripta Wittelsbachilor. Învesmântat în uniforma albastru-închis de colonel în infanteria bavareză, dar cu capul descoperit, Ludwig mergea împreună cu fratele său imediat în urma carului mortuar, încărcat de coroane de flori şi tras de cai cu spinările acoperite în valtapuri negre. Părea să-i ignore pe oamenii care, cu frunţile plecate în semn de respect, aşteptau cu nerăbdare să-1 zărească măcar în treacăt pe noul monarh. Un martor ocular al evenimentului îşi amintea: „Tânărul rege, palid la fată, păşea în mijlocul procesiunii alături de fratele lui mai mic şi rotofei. Expresia tristă aşternută pe figura lui Ludwig a stârnit în mod firesc simpatia şi compasiunea tuturor şi a câştigat de îndată inimile cetăţenilor, care-i împărtăşeau adânca durere. Măcar dacă 1-ai fi putut vedea pe acest tânăr palid, pe când mergea cu capul înclinat şi pasi şovăitori în urma sicriului în care era aşezat iubitul său tată. Avea nişte ochi extraordinar de expresivi… Întreaga impresie lăsată de înfăţişarea sa era atât emoţionantă, cât şi regală/'11

Astfel erau gândurile comune tuturor supuşilor miinchenezi care lăudau frumuseţea şi tinereţea noului lor rege. Dar cei care-1 cunoşteau mai bine îşi formaseră un punct de vedere diferit. La două zile după funerariile lui Maximilian, secretarul curţii regale, Franz von Lein-felder, se întâlni cu fostul preceptor al lui Ludwig, de la Rosee, pe Scara imperială din Residenz. Leinfelder părea optimist în privinţa noii domnii, afirmând că „avem acum un înger pe tronul nostru”. Dar contele se rezumă la comentariul că moartea lui Maximilian al II-lea reprezenta cea mai mare tragedie posibilă abătută asupra Bavariei.12 i^

Jdomnie oua zi după ceremonia fastuoasă a înmormântării tatălui său, Ludwig se angaja cu toată seriozitatea în îndeplinirea îndatoririlor. „In vremurile acestea grele, ai urcat pe tron prea de timpuriu”, îi scria bunicul său lui Ludwig curând după încoronare. „Să dea Dumnezeu să urmezi drumul cel bun şi fie ca pietatea să te-nsotească totdeauna.”1 Ludwig descindea dintr-o lungă linie genealogică a spiţei Wittelsbachilor care cârmuiseră în Ba-varia si, ca rege, se hotărâse de la început să calce pe urmele prudentului său tată. Intenţiile sale erau cât de poate de onorabile. Astfel, Ludwig îi scria următoarele rânduri fostei lui guvernante, baroneasa Leonrod: „îmi dăruiesc inima tronului – o inimă care bate pentru poporul meu şi care arde pentru bunăstarea lui – toţi bavarezii pot fi convinşi de acest lucru. Voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a aduce fericire poporului meu; prosperitatea, pacea lui sunt condiţii esenţiale de care depinde propria-mi fericire.”2

Caracterul lui Ludwig constituia o enigmă pentru noii săi miniştri. Din pricina tinereţii şi a lipsei sale de experientă, numeroşi politicieni din guvernul bavarez se aşteptau ca recent înscăunatul monarh să fie docil şi uşor de influenţat, în schimb, Ludwig se dovedi curând îndărătnic şi perseverent în a hotărî independent în toate chestiunile publice. Tânărul rege aducea tronului ca simbol al puterii suverane un extraordinar grad de demnitate şi mândrie în exercitarea autorităţii, o credinţă de nezdruncinat în natura providenţială a poziţiei sale. De-a lungul celor douăzeci şi doi de ani de domnie, absolut nimeni, nici miniştrii săi, nici Bismarck, nici chiar Richard Wagner – n-au reuşit vreodată să-1 manipuleze pe Ludwig. În mod inevitabil, în cursul primilor ani de domnie, s-a confruntat cu revolte ministeriale şi cu tentativele unora de a obţine capital politic din naivitatea sa, dar a întâmpinat asemenea ameninţări cu neaşteptate dovezi ale voinţei sale extrem de ferme. Abilitatea regelui de a-şi susţine neclintit punctul de vedere era cu atât mai surprinzătoare, dată fiind dezorganizarea guvernului bavarez.

În momentul urcării pe tron, monarhul conducea cu ajutorul Dietei („Landtag”), constituită din două adunări legiuitoare, Camera Pairilor şi Camera Deputaţilor. Consiliul de miniştri era condus de primul-ministru, împreună cu şefii diverselor departamente ministeriale şi cu toţi funcţionarii de stat aflaţi în subordinea lui. Dar structura guvernului îngrădea contactul regelui cu personalităţile politice de frunte ale zilei; în loc să comunice direct cu seful guvernului, Ludwig se vedea nevoit să solicite intervenţia unei terţe părti, secretarul cabinetului, cea mai importantă persoană în cabinetul particular al suveranului.

Acest sistem ciudat reprezenta o moştenire lăsată de Ludwig I care, absorbit de proiectele de construcţii în no

Degete nebun

/fiinchen, crease o categorie secundară de oficiali meniţi – servească drept mijlocitori între coroană şi guvern. Astfel/secretariatul cabinetului era compus din membri i casei regale si, în acelaşi timp, din demnitari guvernamentali. Acest grup era condus de un secretar care nrobabil deţinea o autoritate cu mult mai mare decât însuşi prim-ministrul. Toate chestiunile oficiale erau dirijate către secretarul de cabinet, poziţie ocupată de Franz von Pfistermeister, cu şaisprezece ani mai vârstnic decât Ludwig, un conservator de scoală veche, dur şi înverşunat, care susţinea tradiţia catolică şi principiul loialităţii fată de stat.

Secretarul de cabinet îndeplinea un rol de maximă importantă; el hotăra ce probleme urmau să fie ridicate în prezenta regelui, planifica şedinţele ministeriale, îl sfătuia pe Ludwig cu privire la legile propuse şi la chestiunile de interes public. Ca suveran, Ludwig nu deţinea o putere reală. Conform Constituţiei bavareze, suveranul dispunea de drepturi similare celor revendicate de coroana britanică: dreptul de a fi consultat, dreptul de a sprijini şi dreptul de a avertiza, potrivit spuselor istoricului englez Walter Bagehot, specialist în domeniul constituţional. Într-o oarecare măsură, gradul de autoritate exercitată de monarhii bavarezi depindea de personalitatea regelui şi de componenta guvernului, în secolul al XlX-lea, o dată cu declaraţia formală a regalităţii şi cu aprobarea Constituţiei, puterea supremă începea treptat-treptat să se transfere din Residenz în Landtag. Problemele oficiale impuneau în mod firesc sancţiunea regală, dar aceasta era o simplă formalitate. Dacă monarhul protesta împotriva politicii guvernamentale sau se implica direct în afacerile de stat, interesul său evoca spectrul unei crize constituţionale. Astfel, regii bavarezi se întâlneau cu înalţii demnitari, citeau temeinic documentele oficiale, ascultau sfaturile secretarului de cabinet şi se consultau în mod discret cu miniştrii, dar nu luau decât puţine decizii politice. Prin urmare, în timp ce regele nu-şi putea exercita atribuţiile constituţionale fără intervenţia secretariatului de cabinet, guvernul, împreună cu secretariatul, îşi îndeplinea funcţia în absenta suveranului. Tocmai acest aspect al structurii guvernamentale i-a permis mai târziu regelui Ludwig al II-lea să ignore cu totul afacerile de stat şi să-şi concentreze întreaga atenţie asupra planurilor arhitecturale.

Un alt grup important de înalţi funcţionari ce-1 înconjurau pe rege era reprezentat de secretariatul curţii, care lucra separat de restul guvernului bavarez, în vreme ce secretariatul de cabinet funcţiona ca un brat al guvernului, secretariatul curţii se compunea din membri ai casei regale şi includea departamentul trezoreriei regeşti şi de control al listei civile, care îi acorda regelui venitul anual din bugetul statului, necesar pentru întreţinere şi cheltuieli personale. Acest grup era condus de secretarul curţii, care îndeplinea funcţia de sef al casei regale şi de vistier particular al monarhului, poziţie ocupată de Julius von Hofmann. Un număr de alti politicieni care aveau să joace roluri importante în timpul domniei lui Ludwig al II-lea deţineau posturi minore în momentul urcării sale pe tron. Cei mai de seamă dintre aceştia erau subsecretarul lui Franz von Pfistermeister, Johann von Lutz, contele Maximilian von Holnstein, care ocupa funcţia de Oberstallmeister sau intendent general al grajdurilor regale şi baronul Ludwig von Pfordten, ministru de externe şi seful cabinetului de miniştri., j. t nebun