Greg King Regele Nebun

Enorma popularitate de care se bucurase regele deveni curând evidentă. Clădirile din capitală fură drapate în crep negru, drapelele naţionale coborâte în berna în semn de doliu, iar clopotele bisericilor îi chemau pe foştii săi supuşi, cu dangăte prelungi şi jalnice, să se roage pentru mântuirea sufletului celui răposat. Magazinele puseră degrabă în vânzare busturi comemorative ale regelui, laolaltă cu cărţi poştale speciale, fotografii, pamflete tipărite ieftin şi prost, insinuând un posibil atentat la viaţa lui Ludwig. Relatări şi articole despre moartea lui suprasaturau ziarele şi ediţiile speciale – fiind publicate câteodată şi câte patru articole pe zi pentru a satisface cererea publică.8 Mii de bavarezi de pe tot cuprinsul tării se îmbulzeau în Mimchen să-i aducă un ultim omagiu regelui defunct. Una dintre gazete relata pe 17 iunie: „Mulţimea de oameni îndoliaţi, strânşi în fata vechii capele din Residenz, părea fără sfârşit. O femeie care leşina fu cât pe ce să moară călcată în picioare. Ieri/un număr de douăzeci de oameni îşi pierdură cunoştinţa şi un munte de haine sfâşiate, umbrele rupte şi obiecte pierdute stau mărturie sălbăticiei la care se supuseră oamenii.”9

De miercuri, 16 iunie, până la funeraliile desfăşurate sâmbătă, corpul neînsufleţit al lui Ludwig fu depus în Hofkapelle din palatul de reşedinţa munchenez pentru a i se aduce un ultim omagiu de către public. Pereţii capelei erau drapaţi în crep negru; din centrul plafonului, un baldachin funebru din mătase neagră se revărsa în falduri peste cele patru colturi ale sălii, iar deasupra altarului înalt aninau o cruce mare albă şi armoariile familiei Wittlesbach. Vaze de flori, dafini şi chiparoşi, ghirlande de trandafiri Malmaison pavoazau biserica, umplând încăperea cu parfumul lor exotic, în vreme ce umbrele tremurătoare aruncate de sutele de lumânări înalte, votive, jucau pe pereţii drapaţi în negru.

Generali-aghiotanti din suita regelui, împreună cu cavalerii Ordinului Sfântul Gheorghe, formau garda de onoare, stând cu capetele plecate în tăcere.

Sicriul cu trupul lui Ludwig era aşezat pe un catafalc uşor înclinat, acoperit cu un văl din moar negru şi cu roba de stat împodobită cu hermină. Regele fusese învesmântat în straie de mare maestru al Ordinului Sfântul Hubertus: pantaloni bufanţi, prinşi sub genunchi, din mătase neagră, mantie din catifea neagră şi cămaşa de mătase albă, cu dantele bogate la guler şi manşete, îi atârnau în jurul gâtului colanul şi lanţul Ordinului. Mâna stângă îi era întinsă într-o parte, îmbrăţişând mânerul săbiei, încrustat cu pietre preţioase.

Prins între degetele mâinii drepte, se găsea buchetul de iasomie trimis de împărăteasa Elizabeth. Fata lui Ludwig, străvezie, parcă de ceară, avea o expresie stranie, iar părul îi fusese netezit cu grijă în părti să-i ascundă cicatricele rămase pe piele după autopsie, în moarte, părea să-şi fi redobândit frumuseţea care-1 făcuse celebru în tinereţe. Printul moştenitor Friedrich Wilhelm al Prusiei îi scrise reginei Mărie: „Astăzi, am privit pentru ultima oară chipul iubitului vostru fiu, după ce s-au scurs cincisprezece ani de când nu 1-am mai văzut. Pacea şi liniştea i s-au aşternut pe obrajii a căror frumuseţe moartea nu o putuse răpi.”10

Funeraliile regelui avură loc sâmbătă, 19 iunie, o zi de vară strălucitoare, fără nori. Mii de oameni se înşiruiau pe traseul procesiunii de la Residenz până la Biserica Sfântul Mihail, unde urma să fie înhumat Ludwig, stând tăcuţi şi gravi între cordoane de soldaţi însărcinaţi cu serviciul de pază. Locurile la ferestrele ce dădeau spre ruta convoiului funebru se vindeau scump, cu un preţ de închiriere de cel putin 100 de mărci.11

Deodată, câteva salve de salut umplură cerul cu un răpăit asurzitor, anunţând că procesiunea pornise în cele din urmă de la palatul Wittelsbachilor către ultimul loc de odihnă al regelui.

Bătăile ritmice de tobă se contopeau cu dangăte metalice de clopot şi cu bubuitul depărtat de arme, creând o cacofonie de sunete discordante, spulberând liniştea sumbră a dimineţii de sâmbătă. Funeraliile lui Ludwig reprezentară cea mai mare ceremonie desfăşurată vreodată în capitala bavareză. Cortegiul funerar era condus de servitori ai nobilimii bavareze, purtând torte arzând cu vâlvătăi. Aceştia erau urmaţi de membri ai ordinelor religioase din oraş, de profesori de scoală, de reprezentanţi ai curţii regale în uniforme de gală, de clerici şi preoţi seculari, de fete bisericeşti aparţinând casei regale, de membri ai consiliului canonic, de episcopi ai Bavariei. Venea apoi o delegaţie de oameni cu chipul acoperit cu glugi negre, cunoscuţi sub numele de Gugel-rnânner, fiecare dintre ei ţinând lumânări de spermanţet împodobite cu cruci şi blazonul regal.12

Opt cai albi cu trupurile drapate în valtrapuri negre şi împodobiţi cu mănunchiuri de pene negre trăgeau carul mortuar pe străzile Munchen-ului, fiind precedaţi de demnitari în uniforme cu galoane aurii, purtând săbii de paradă. Dricul însuşi era un vehicul fastuos, drapat în negru, încărcat cu coroane de flori împletite în ghirlande, ce atârnau pe fiecare parte a celor patru colturi ascuţite. În mijloc, deasupra catafalcului, se înalţa un piedestal auriu pe care era aşezată o reproducere după coroana regală a dinastiei Wittelsbach. De fiecare parte a carului mortuar, mergeau aghiotanţii regelui, şambelanii curţii regale în costume împodobite cu galoane aurii şi cavalerii Ordinului Sfântului Gheorghe.13 Sicriul lui Ludwig era acoperit cu stindardul casei regale; coroana de stat şi sceptrul, laolaltă cu ordine şi medalii ale regelui, erau puse deasupra cosciugului. Calul preferat de Ludwig, fără sa şi învelit într-un valtrap negru, îl însoţea pe ultimul drum. Un purtător al crucii şi doi paji ducând lumânări de spermanţet păşeau încet după carul mortuar, urmaţi de un escadron de soldaţi. Printre suveranii îndoliaţi care mergeau în cortegiu funebru se numărau printul Luitpold, noul principe-regent, printul moştenitor prusac în uniforma de feldmareşal german, printul de coroană al Austriei. Veneau apoi prinţii casei regale, Urmaţi de nobili bavarezi, ambasadori străini, înalţi demnitari ai curţii regale, miniştri şi delegaţii din diferite oraşe bavareze. Detaşamente de cavalerie şi infanterie încheiau procesiunea, fanfarele lor intonând marşurile funebre compuse de Frederic Frantois Chopirv şi Beethoven.14 Se scurseră două ore şi jumătate până ce cortegiul ajunse la Biserica Sfântul Mihail.

Pânze enorme de culoare neagră acopereau intrarea în biserică. Arhiepiscopul, ajutat de cinul preoţesc, binecuvânta sicriul, în timp ce participanţii la înmormântare îngenuncheară, iar oamenii care priveau îngrămădiţi pe trotuare începură să plângă în hohote. Reprezentanţi ai asociaţiei Gugelmănner purtară sicriul înăuntru până în fata altarului, în vreme ce corul bisericesc cânta un psalm. O enormă tapiserie neagră anina în spatele altarului, împodobită cu o cruce albă gravată cu o inscripţie în limba latină: „Ludovicus II Rex Bavariae nat. 25.8.1845, denat. 13.6.1886”. Deasupra altarului se găsea un polog decorativ pe care era aşezată o coroană aurie; prinsă de rama ei circulară, o ţesătură de crep cădea în falduri către cele patru colturi ale bisericii, formând un baldachin. Sicriul regelui fu depus pe un catafalc uşor înclinat în fata altarului, fiind înconjurat de lumânări albe şi coroane de flori. Coroana regală bavareză şi toate ordinele şi însemnele demnităţii lui Ludwig erau puse deasupra cosciugului. După oficierea unei scurte liturghii, călugării capucini purtară sicriul prin naos, coborând un sir de trepte de piatră până în criptă, între timp, cerul albastru se înnora brusc şi o scăpărare vie de fulger spintecă văzduhul, cât pe ce să lovească biserica. „Dumnezeu a vărsat o lacrimă”, relată cu tristeţe unul dintre ziarele muncheneze.15 în octombrie 1886, Ludwig al II-lea fu înhumat în cele din urmă în monumentul funerar abia terminat, un sarcofag grandios în stil neoclasic, făcut din marmură verzuie, susţinut de labele unui leu sculptat în piatră. La fiecare dintre cele patru colturi, se înălţau fleuroane încununate cu reprezentări suflate cu aur ale leului, simbolul dinastiei Wittelsbach.

Mijlocul sarcofagului forma o platformă pe care era aşezată o copie aurită după coroana regală bavareză; în fata ei se găsea un basorelief sculptat cu blazonul familiei. Conform tradiţiei Wittelsbachilor, inima lui Ludwig, scoasă din trup la autopsie, fu depusă în Capela votivă de la Altotting, alăturându-se astfel inimilor celorlalţi monarhi bavarezi, inclusiv celor ale tatălui, Maximilian al II-lea şi bunicului, Ludwig I. Inima sa îşi găsi în ultimă instantă refugiu într-o urnă înaltă din argint, de formă clasică, decorată cu iniţialele lui Ludwig gravate în monogramă şi suflate cu aur, precum şi cu mici ghirlande sculptate de flori de colt şi trandafiri alpini.16

A doua zi după moartea lui Ludwig, oamenii împlântară un stâlp cu o cruce în lacul Starnberg chiar în locul unde i se descoperise cadavrul. Mai sus, pe creasta dealului, regina Mărie ridică un mic paraclis în memoria fiului ei, iar printul regent Luitpold înalta lângă ţărm o coloană gotică, adăpostind în interior o candelă. La cea de-a zecea comemorare a morţii lui Ludwig, Luitpold puse piatra de temelie la capela votivă închinată amintirii regelui. Fostul său arhitect, Julius Hofmann, proiectă structura în stil romanesc, cu acoperiş înclinat, încoronat cu un dom înalt decorat cu fresce, în fiecare an, la ceremoniile menite să evoce amintirea regelui, admiratorii se strâng pe malul lacului în fata crucii. Aduc coroniţe de flori, steaguri bavareze, stindardele Wittelsbachilor şi le aruncă pe apele în care şi-a găsit sfârşitul Ludwig.

Mama regelui îi supravieţui cu doar trei ani, murind la Hohenschwangau pe 17 mai 1889 la vârsta de şaizeci şi patru de ani. După pierderea lui Ludwig, regina Mărie se retrase complet din viaţa publică, alinându-şi durerea prin convertirea la catolicism. Desi Otto fusese totdeauna fiul preferat, Mărie nu se simţea în stare să-1 viziteze la castelul Furstenried. Se stinse din viaţă aproape în singurătate, înconjurată numai de membrii suitei restrânse.

Otto stăpâni în Bavaria ca rege doar cu numele; starea sănătăţii sale nu-i permitea să poarte o conversaţie coerentă şi nimeni n-a ştiut vreodată dacă îşi înţelegea propria situaţie.

Otto muri pe 11 octombrie 1916 din cauza unei hemoragii interne la vârsta de şaizeci şi opt de ani. Domnia lui neputincioasă durase treizeci de ani – ca o ironie a sortii, cea mai lungă dintre toţi monarhii familiei Wittelsbach. În ciuda declanşării primului război mondial, i se organizară funeralii de stat cuvenite înaltei sale poziţii. Membri ai familiilor regale europene veniră să-i aducă un respectuos omagiu, iar curtea regală a Wittelsbachilor păstră doliu timp de trei luni. Otto fu înmormântat în cripta din Biserica Sfântul Mihail, într-un sarcofag mare, alături de cel în care îşi dormea somnul de veci fratele său, Ludwig.

Printul Luitpold, regentul care guvernă de fapt Bavaria în timpul domniei nepotului său Otto, îşi dădu obştescul sfârşit în 1912, la vârsta de nouăzeci şi doi de ani. Fiul lui îi succedă pe tronul bavarez sub numele de Ludwig al 111-lea, plasându-se astfel într-o situaţie neobişnuită/determinată de existenta a doi monarhi care domneau în aceeaşi tară. În 1918, când împăratul Wilhelm al II-lea abdică şi se proclamă Republica germană, stăpânirea VVittelsbachilor care durase o mie de ani luă de asemenea sfârşit. Se institui republica şi familia regală acceptă pierderea statutului privilegiat. Nu izbucni totuşi nici o revoluţie: membrii familiei regale rămaseră bavarezi bineveniţi, desi fură deposedaţi de însemnele şi proprietăţile distinctive regale, cum ar fi de pildă Residenz şi Nymphenburg, în urma naţionalizării. Se bucură şi astăzi de respect şi admiraţie, reprezentând simboluri ale moştenirii şi tradiţiei, pe care multi bavarezi ar dori să le restabilească.

Fosta logodnică a lui Ludwig, prinţesa Sophie, nu şi-a revenit în fire niciodată după zvonurile scandaloase răspândite pe seama ei după ce regele îşi retrase promisiunea solemnă de căsătorie. Căsnicia ei cu ducele d'Alenton părea să fi fost fericită, iar fiica ei, prinţesa Louise d'Orleans, se mărită cu principele Alfonso al Bavariei în 1891. În mai 1897, Sophie supraveghea un bazar de binefacere la Paris, când izbucni un incendiu printre galantare. Mai degrabă decât să fugă, Sophie le ajută pe nişte tinere să scape, întorcându-se mereu şi mereu în infernul cuprins de flăcări. Nu mai reuşi în cele din urmă să iasă. Când i se descoperi cadavrul, acesta era atât de ars încât nu mai putu fi identificată decât după dantură.17 „Mă simt aşa de părăsit şi de însingurat pe acest pământ, ca o rămăşiţă păstrată din vremuri mai bune, mânată de vânt în prezentul pe care-1 detest şi unde mă voi simţi totdeauna înstrăinat”, mărturisea odinioară Ludwig. Era un simţământ care definea pe bună dreptate viaţa regelui şi cu care se putea identifica uşor şi verişoara lui, împărăteasa Elizabeth. Ea, mai presus decât oricine altcineva – mai mult decât regina, Wagner, taxis sau Hornig – înţelegea natura bizară a regelui, idealurile romantice şi abandonarea realităţilor din secolul al XlX-lea pentru o lume de vis unde nu se auzeau glasuri neprietenoase. Elizabeth singură ar fi tălmăcit celebrele cuvinte aşternute pe hârtie de vărul ei, care-i servesc drept epitaf în istorie: „Este cu siguranţă uşor de înţeles că mă cuprinde câteodată un acces de furie şi de ură şi că mă îndepărtez cu dezgust de lumea din jurul meu care are atât de puţine lucruri să-mi ofere. Poate că într-o bună zi mă voi împăca în fine cu acest pământ, când toate idealurile ale căror văpăi sacre le păstrez cu duioşie în suflet vor fi distruse. Dar să nu tânjim vreodată după acest lucru, s-ar putea să-1 căpătăm cumva! Vreau să rămân o enigmă eternă pentru mine însumi şi pentru ceilalţi”.19

(Sursa informaţiilor în cadrul surselor de informaţii, s-au folosit următoarele abrevieri: BWL: „Richard Wagner, Briefwechsel Zwischen Wagner und Liszt”; C-H: Desmond Chapman – Huston, „Bavarian Fantasy: The story of Ludwig II; CW: Cosima Wagner, „Die Tagebucher; FKLB: Eugen Frantz, editor, „Konig Ludwig II von Bayern, das Konigliche Kabinett, das Ministerium und das Bayerische Volk, 1864-1866; KLRWB: Otto Strobel, editor, „Konig Ludwig II und Richard Wagner, Briefwechsel; şi scrisori: Stewart Spencer şi Barry Millington, editori, „Selected Letters of Richard Wagner.

SFÂRŞIT