Greg King Regele Nebun

Principala faţadă a palatului Linderhof părea să se încovoaie sub presiunea ornamentaţiilor excesive: un subasment rusticizat, construit din piatră necioplită, susţinea etajul întâi decorat cu coloane canelate şi cu muluri, nişe împodobite cu statui alegorice şi cu o travee centrală încununată cu un fronton alcătuit din ornamente în formă de feston, ghirlande, heruvimi, iar deasupra, statuia lui Atlas purtând pe umeri globul pământesc, în pofida decorării greoaie, Linderhof nu lăsă senzaţia de apăsare, fapt datorat în mare măsură cadrului aproape desăvârşit ca o bijuterie în care este amplasată mica vilă albă, pe fondul verde-închis de şi brazi ce se înaltă spre bolta cerească.

Faţada relativ încărcată de ornamente pare să fie momo-^U m [egele nebun derată şi sobră în comparaţie cu interioarele. Vestibulul se constituie într-o aluzie prea putin voalată la stilul înflorit şi preţios, o încăpere clasică şi neospitalieră, ornată cu coloane de marmură rosie şi dominată de imensa statuie ecvestră a lui Ludovic al XlV-lea, copiată de Ludwig după modelul celei care se înălţase altădată în Place Vendome din Paris. Pe plafonul alb, se găsea o bijuterie aurită cu diamante radiind dintr-un centru şi reprezentând soarele înconjurat de raze, împodobită cu blazonul şi deviza Bourbonilor: „Nec pluribus impar”. * Era un spatiu dinadins impersonal; efectul produs de etajul superior devenea cu atât mai dramatic când vizitatorul urca scara dublă şi pătrundea într-o lume a opulentei absolute.

Principalul cat din micul palat Linderhof se compunea din numai şase încăperi, despărţite de patru cabinete ovale drapate cu mătăsuri galbene, trandafirii, mov şi albastre. Pentru rege, această nouă construcţie se transformă într-o expresie vizibilă a măreţiei regale şi a strălucirii orbitoare. Cu acest gând în minte, Ludwig ordonă ca asemenea încăperi simbolice, cum ar fi de pildă Sala de recepţii şi Galeria oglinzilor, să fie integrate în ceea ce rămânea în esenţă o cabană de vânătoare învesmântată în lux şi fast. Aerul de putere şi măreţie îl preocupa pe Ludwig, iar decorurile extravagante de la Linderhof îi copleşeau simţurile: tapiserii viu colorate şi picturi vibrante înfăţişând viaţa la curtea Bourbonilor aninau pe pereţi, înconjurate de rame bogat sculptate şi pluribus impar (Ib. Lat.) – „Nu-i egal mai multora; în înţelesul de superior tuturor”, fără pereche încoronate cu ornamente rococo, heruvimi şi frunziş lobat, modelat în ghips; covoare orientale groase erau aşternute pe pardoselile de lemn încrustate în mozaic cu desene geometrice alambicate, înăbuşind orice zgomot de pasi ai servitorilor; iar oglinzile nesfârşite încadrate în rame aurite şi sculptate răsfrângeau prisme învolburate de lumină, răspândite de statuete de fildeş cioplite cu mâna, de porţelanuri Meissen şi candelabre de cristal suspendate de tavane trompe l'oeil. * în timpul iernii, focurile ardeau în şemineuri cu poliţe şi cadru ornamental din lapislazuli şi varietăţi rare de marmură, în vreme ce draperii somptuoase cu dantelă şi ciucuri din fir de aur atârnate de galerii din argint cădeau în falduri peste ferestrele duble. Pe console, policioare şi birouri din malahit, lemn de trandafir, abanos şi mahon, stăteau bus-turile lui Wagner, al Măriei Antoaneta şi ale eroilor teutoni alături de vase chinezeşti pline cu flori de curând tăiate din grădină, iar parfumurile lor copleşitoare se contopeau cu sfârâitul focului. Totul poseda o calitate magică, suprarealistă. Când Ludwig se ospăta, nu era incomodat de prezenta sâcâitoare a servitorilor: faimoasa „Tischlein Deck Dick” sau masă fermecată, aşterne-te! Cobora printr-o trapă făcută în pardoseală până într-un oficiu situat dedesubt, fiind întinsă cu felurile de mâncare şi băuturi, apoi se ridica prin podea până în dreptul regelui care aştepta.

Cea mai spaţioasă şi mai importantă încăpere din Linderhof era dormitorul regelui, orientat către latura nordică a grădinii şi cu vedere spre cascada ce se prăvălea de pe muntele Hennenkopf. Ludwig nu se arătă pe de-

* Trompe l'oeil (Ib. F r.) – iluzie optică obţinută prin efecte de perspectiva liniară, sugerând adâncimea spaţială.

Degete nebun a-ntregul mulţumit de această cameră, ordonând de două ori să fie extinsă şi reschitată complet în tentativa de a se învălui în grandoarea socotită demnă de înalţă-i poziţie. Un pat imens poleit cu aur stătea sub un baldachin sculptat, drapat cu catifea albastră, brodată în fir de aur cu armoariile bavareze; deasupra, pe plafonul înconjurat de heruvimi auriţi, ghirlande, ornamente în formă de feston şi stucaturi, o pictură în ulei înfăţişa apoteoza lui Ludovic al XlV-lea, străpunsă în centru de un candelabru de cristal cu patru rânduri suprapuse şi prevăzut cu o sută opt lumânări.

De la ferestrele dormitorului său, Ludwig putea privi în jos spre o mică grădină, încântătoare, aranjată într-o simetrie desăvârşită, ce înconjura Linderhof. Construită pe pantele inferioare ale muntelui Hennenkopf, grădina se întindea pe o serie de terase, coborând până la un lac mic situat în fata palatului. Din mijlocul lacului, apa se pulveriza în aer până la înălţimea de aproape o sută de picioare dintr-un grup statuar aurit. Parter de flori, fântâni, pergole şi statui aurite decorau terasele; în capătul îndepărtat al lacului, două şiruri identice de trepte urcau către o colină încununată cu Templul lui Venus susţinut de coloane. Grădina de formă riguros geometrică ce împrejmuia palatul se contopea cu alei mărginite de tei cu crengile împletite şi de crânguri de pini şi brazi ce duceau către un parc întins, în stil englezesc.

Şederile lui Ludwig la Linderhof erau agrementate de vizitele făcute la un număr de pavilioane şi structuri extravagante şi bizare pe care le construise în parc. În tim-Pul nopţii, plictisit de lecturi sau sătul să-şi pună parafa Pe teancul de documente oficiale trimise prin curier de la Mlinchen, îşi părăsea vila elegantă si, însoţit de un slujitor ce ducea o faclă aprinsă, pornea la drum prin pădurea întunecată. Destinaţia lui putea fi coliba lui Hun-ding, o reproducere după opera wagneriană „Die Wal-kure”; aici, în acest bordei simplu din lemn, Ludwig se înfăşură în piei de animale, tolănindu-se pe laviţe rustice acoperite cu blană ca să citească sau să bea mied la lumina focului care ardea cu vâlvătăi. Sau putea urca spre chioşcul maur, o construcţie din fontă forjabilă încoronată cu un dom aurit pe care Ludwig o cumpărase de la proprietarul unui castel din Boemia. Chioşcul maur este un amestec de elemente eterogene, disparate – sticlă colorată, pereţi şi arcade decorate excesiv, covoare turceşti, fântâni de marmură, măsuţe încrustate în mozaic cu sidef, pene de păun, toate iluminate de curcubee cu irizări roşii, verzi şi albastre răsfirate de un candelabru de sticlă. Aici, într-o firidă luminată artificial de vitralii, se găsea un tron din metal turnat şi emailat de forma a trei păuni. Era magnific, cu locul de şezut alungit în chip de divan, acoperit cu mătăsuri orientale fastuoase, iar cozile păsărilor cu penele răsfirate ca un evantai erau confecţionate din sticlă colorată de Boemia.3

Ludwig îşi dorise să construiască un mic teatru în stil francez peste drum de palat, unde se înalta Templul lui Venus, dar planurile fură abandonate după 1876, când deveni clar că structura propusă avea să eclipseze complet Linderhof. În plus fată de coliba lui Hunding, Ludwig clădi o a doua lucrare din decorul de scenă wagnerian, chilia bătrânului ermit Gurnemanz, reprodusă după „Parsifal”. În operă, pajiştea din fata chiliei de sihastru se umplea ca prin farmec cu flori de primăvară în Vinerea Patimilor; pentru a reproduce întocmai această scenă magică, grădinarii de la Linderhof îşi târau picioarele nebun prin zăpada groasă alpină şi curăţau pajiştea din fata copiei făcute de Ludwig, împânzind locul cu mii de flori proaspete de la serele regale din Miinchen.4

Din grădina simetrică de la Linderhof, o cărare îngustă urca pantele muntelui Hennenkopf, şerpuind prin păduri până la o mică poiană dinaintea unui grup de stânci de pe povârnişul de munte, unde o uşă mascată se deschidea spre un culoar subteran, pe pereţii căruia atârnau mii de stalactite artificiale, intrarea în fabuloasa grotă a lui Venus clădită de Ludwig. Această cavernă ascunsă şi scobită în pământ, înaltă de cincizeci de picioare şi lungă de câteva sute, era construită din ciment turnat peste grinzi de fier; o cascadă se revărsa într-un lac, al cărui luciu se ondula în mici valuri produse de un mecanism subacvatic. Pe toată întinderea lacului, stalactitele şi stalagmitele încadrau un decor de scenă pe un fundal ce înfăţişa secvente din primul act al operei „Lo-hengrin”. Ludwig plutea pe lacul său artificial într-o luntre modelată ca o coajă de nucă, ascultând cântăreţii aduşi în grotă de la Miinchen şi hrănind lebedele ţinute în această lume fantastică, scăldată de lumini intermitente albastre şi roşii ascunse sub stânci. Toată această minune a mecanicii, care-1 umplea de încântare pe rege, cufundându-1 într-un univers de vis, devenea posibilă numai prin cele douăzeci şi cinci de dinamuri care produceau curent electric continuu, constituind astfel prima centrală electrică din Ba varia. Dar Ludwig nu arăta mteres pentru detaliile tehnice. „Nu vreau să stiu cum funcţionează aparatul, ci doresc doar să văd efectele”, afirmase el odată.

La începutul toamnei, în seara de 7 septembrie 1885, Pe când amurgul se aşternea peste Alpi, peste terenurile mlăştinoase şi fermele din sudul Bavariei, gara de adăpost de la Stock fremăta de activitate. Soldaţi în uniforme scorţoase patrulau cu pasi mărunţi şi repezi, păzind peronul, în timp ce oficialităţile urmăreau din priviri cum sosea încet o locomotivă cu aburi trăgând un sir de vagoane de culoare albastru-închis, împodobite cu coroane aurii. Locomotiva se opri pufăind cu zgomot pe hornul înalt şi şuierând prelung, iar regele Ludwig al II-lea coborî din compartimentul său pe peron. Trecu în grabă pe lângă oficialităţile căilor ferate ce-1 fixau cu priviri iscoditoare, se urcă într-o caleasca aurită care-1 aştepta la gară şi porni cu o viteză ameţitoare prin ţinutul fără neregularităţi, trecând de cătune ale căror luminiţe pâlpâiau viu în întunericul nopţii. La ţărmul lacului Chiemsee, cel mai mare din Bavaria, Ludwig se urcă într-o gondolă sculptată şi împodobită cu migală, instalându-se comod pe perne de plus, pe când doi marinari îmbrăcaţi în costume veneţiene începură să vâslească. Ambarcaţiunea spinteca încet apele liniştite/îndreptându-se către o pereche de torte îndepărtate, vâlvătăile lor strălucitoare, de culoare portocalie, marcând un doc singuratic. Aici, pe o insulă izolată, Ludwig îşi construise ultimul şi cel mai grandios castel situat la Herrenchiemsee.

Lacul Chimesee se întinde către sud-est la aproximativ cincizeci de minute distantă de Miinchen, mărginit de mlaştini acoperite cu stuf care se desfăşoară până la poalele munţilor bavarezi. Două insule mari punctau lacul: Herrenworth, unde se înălţase odinioară o mânăs-tire benedictină, şi Frauenworth, care adăpostea un ordin religios de călugărite, în 1873, o companie forestieră anunţase că intenţiona să dobândească dreptul de proprietate nebun asupra insulei părăsite Herrenworth şi să taie magnificii arbori. Aflând acest lucru, Ludwig cumpără imediat insula pentru propria-i folosinţă; de-abia cu mult mai târziu îi trecu prin minte ideea că ar putea fi un cadru perfect pentru cel de-al treilea castel, o reproducere a palatului Versailles.

Ludwig nu se apucă să copieze întregul ansamblu arhitectonic de la Versailles; de fapt, concepu Herren-chiemsee ca un soi de schelet, în care doar două încăperi erau de primă importantă – Dormitorul fastuos şi Sala oglinzilor. Ii comandă arhitectului Georg Dollmann, iar, mai târziu, lui Julius Hofmann, să reproducă fidel corpul central şi aripile, îşi dori în ultimă instantă să înglobeze şi aripile auxiliare mai lungi ce cuprindeau capela şi teatrul regal, dar banii se împuţinară înainte ca aceste proiecte să poată fi executate. Regele nu intenţionase niciodată să termine toate încăperile; de la bun început, Herrenchiemsee era destinat să reprezinte o structură flexibilă în care urmau să fie incluse anumite camere. Pereţii neîmpodobiţi din ipsos, ferestrele acoperite cu cărămidă şi tavanele de piatră boltite în formă de arc nu serveau decât să umple complet spaţiul din spatele faţadei palatului, formând un contrast straniu cu încăperile extravagante situate la „piano nobile”*, în toamna lui 1885, palatul era gata pentru vizita regală.

Până când gondola regelui ajunse pe insulă, apele liniştite ale lacului oglindiră mirific stelele ce scânteiau ^eja pe bolta cerului ca safirul. Ludwig fu ajutat să lâno nobile (Ib. it.) – etajul principal al unei construcţii mari, palat sau coboare din barca veneţiana şi apoi îşi croi drum încet de-a lungul peluzei înverzite către scânteierile de lumină împrăştiate de ferestrele palatului. Păşea pe pietrişul netezit cu grebla al aleilor ce înconjurau lungul canal din fata palatului, apele lui limpezi vărsându-se în lacul de la marginea insulei. Ploaia măruntă pulverizată de fântânile arteziene depărtate strălucea în iluminaţiile subtile care-i presărau calea, în vreme ce brazde de flori înmiresmate parfumau aerul nopţii. Odată ajuns în fata Versailles-ului său în miniatură, Ludwig străbătea la Cour de Marbre*, pătrunzând pe uşile arcuite cu canaturi din sticlă într-una din cele mai somptuoase dintre toate creaţiile sale extraordinare.

Apartamentele de lux, grupate la etajul întâi, dădeau spre grădină. Ludwig ajungea acolo urcând treptele unei scări principale, copie a L'Escalier des Ambassadeurs de la Versailles, construită de arhitectul Louis de Vau, o ascensiune clasică de la mozaicul compus din bucăţi mici de marmură albă şi neagră care alcătuiau pardoseala vestibulului situat la catul inferior. Glastre încărcate cu orhidee şi crini se înşiruiau pe balustrada de pe o latură a treptelor late din marmură albă, în vreme ce pereţi de marmură albăstruie, cenuşie şi albă se înălţau în cealaltă parte. Pe palierul de la primul etaj, pilaştri înalţi de culoarea agatei cu capiteluri aurii în stil doric susţineau o friză bogat sculptată cu heruvimi, frunziş lobat, ghirlande, mici statui, sub plafonul înalt compus din panouri de sticlă. Din acest tavan luminos, atârnau două splen-

* Cour de Marbre (Ib. F r.) – Curtea de Marmură 436 l nebun clide candelabre de cristal şi bronz aurit, lumânările lor albe şi înalte scăldând în lumini drumul regelui către încăperile fastuoase în stil neorococo aşezate „en enfilade” pe toată lungimea palatului.6

Aceste încăperi pline de fast fuseseră reproduse după modelul unor camere existente la Versailles. Ludwig pătrundea întâi în Camera de gardă pe ai cărei pereţi, împodobiţi cu marmură trandafirie şi gri, aninau picturi înfăţişând bătălii purtate de armata franceză; urma Prima anticameră, cu splendidul ei tavan pictat, „Triumful lui Bacchus şi al lui Ceres”, şi cu mobilele decorate cu bronz aurit şi carapace de broască ţestoasă. A doua anticameră, copiată după Le Salon de l'Oeil de Boeuf* de la Versailles, era dominată de un tablou imens în ulei al Regelui Soare. Ultima încăpere a anfiladei, Le Salon de la Paix, îi oferea lui Ludwig, aşa cum se întâmplase şi cu tizul său de la Verasailles, o perspectivă panoramică printr-un portal înalt către la piece de resistence, magnifica Sală a Oglinzilor.7

Ludwig concepuse Herrenchiemsee ca un monument închinat epocii absolutismului şi nici o încăpere nu exprima mai bine această viziune decât Sala Oglinzilor. Dar nu copiase pur şi simplu încăperea de la Versailles; Sala Oglinzilor realizată de Ludwig măsura în lungime trei sute de picioare, fiind deci cu aproape o treime mai Atinsă decât originalul aparţinând arhitectului francez Jules Hardouin-Mansart, exponent de seamă al barocului clasicist. Era de asemenea şi cu mult mai grandioasă.

*• Oeil de Boeuf (Ib. fr.) – Ochi de bou, denumire dată ferestrelor r°tunde sau ovale de mici dimensiuni

Douăzeci şi şapte de ferestre boltite înşiruite pe zidul exterior se răsfrângeau în oglinzile corespunzătoare aşezate pe peretele opus. Deasupra lor, o friză împodobită cu ghirlande sculptate, heruvimi şi statuete, toate acoperite cu foite de aur, se desfăşura pe sub plafonul arcuit decorat cu picturi alegorice şi sculpturi aurite. Pe laturile fiecărei ferestre şi oglinzi, se găseau policandre înalte, cu două braţe, lucrate cu migală, iar din tavan erau suspendate trei şiruri de candelabre confecţionate cu acelaşi rafinament. Pe când Ludwig străbătea sala, luminile răspândite de peste o mie opt sute de lumânări scân-teiau şi pâlpâiau, reflectându-se la nesfârşit pe suprafaţa lucie a oglinzilor şi a geamurilor.

Dincolo de Sala oglinzilor, se întindea sanctum sanc-torum, sanctuarul sau Sfânta Sfintelor: Dormitorul fastuos. Ludwig nu intenţionase niciodată să doarmă acolo; era dormitorul lui Ludovic al XlV-lea şi regele Bavariei se considera doar musafirul monarhului francez, trecut demult în împărăţia umbrelor. Fiecare incie din panelul de lambriu, din grinzi, cornişe şi pilaştri era sculptată cu detalii ornamentale complicate şi poleite cu aur, depăşind cu mult grandoarea originalului de la Versailles. Baldachinul din catifea de culoare rosie-aprins şi draperiile ţesute cu fir de aur fuseseră lucrate cu atâta migală, încât durase şapte ani ca treizeci de femei să le brodeze.

Apartamentele particulare ale lui Ludwig aveau vedere spre Cour de Marbre şi erau aşezate în aceeaşi poziţie ca încăperile ocupate odinioară la Versailles de Ludovic al XV-lea, compunându-se din: un birou decorat în alb şi auriu, o sufragerie ovală, cu masa fermecată, deasupra căreia atârna cel mai mare candelabru din lume con' fectionat din porţelan de Meissen; apoi, un cabinet de nebun porţelan, o mică Sală a Oglinzilor, iar dedesubt, o baie ovală şi o cameră de toaletă. La capătul anfiladei de încăperi, se afla dormitorul lui Ludwig, o cameră impunătoare, marcată de decadentism prin îngrămădirea petelor de culoare, a liniilor şi volumelor, decorată cu piese de lemn sculptate şi suflate cu aur, cu draperii de moar albastru brodate cu scene înfăţişând triumful lui Ludovic al XlV-lea asupra păcatelor, cu un imens pat împodobit cu basoreliefuri cu Venus şi Adonis. La picioarele patului, se găsea o coloană sculptată şi aurită încununată cu un glob azuriu care scălda încăperea într-o lumină difuză pe când dormea Ludwig.

El se simţea încântat de noul său palat, dar şederea lui acolo avea să fie de scurtă durată, într-o noapte, pe când rătăcea pe coridoarele acestei iluzii fantastice, înşiruite cu glastre pline de flori şi sfeşnice cu lumânări pâlpâitoare, lovi cu bastonul una dintre statui, care se sfărâmă în sute de bucăţi. Când banii se împuţinaseră, ipsosul înlocuise marmura. „Totul e fals!”, strigase el cuprins de furie şi porni în aceeaşi seară spre una dintre cabanele de vânătoare, după ce-şi petrecuse în total nouă nopţi în solitudinea apăsătoare a castelului său Herrenchiemsee, împodobit în stil rococo. Nu avea să-şi mai revadă niciodată ultima creaţie.8

Lucrările de construcţie la Herrenchiemsee înaintau foarte încet, iar Ludwig îşi îndreptă din nou gândul spre alte proiecte arhitecturale. Plănuise să înalte încă trei zidiri: un palat bizantin, un palat chinezesc şi un castel gotic. Comandă să i se întocmească două variante de plan pentru structura bizantină, care urma să fie construită Linderhof. Prima variantă, concepută de Dollmann 1869, înfăţişa un ansamblu vast de clădiri cu diferite influente bizantine şi maure. De la corpul principal al palatului, se prelungeau împrejmuind curtea aripi spaţioase, care includeau o anexă pentru personalul de serviciu şi o capelă mare particulară. Proiectul elaborat de Julius Hofmann în 1885 era şi mai deconcertant, trădând înrăutăţirea rapidă a stării de sănătate mentală a regelui, o descriere ameninţătoare, sumbră şi extrem de simbolică a desprinderii lui Ludwig de realitate, precum şi a izolării sale crescânde.

Hofmann proiectă de asemenea şi palatul chinezesc, care urma să fie construit pe malurile lacului Planşee, între Linderhof şi Neuschwanstein. Modelat îndeaproape după Palatul de iarnă din Pekin, se compunea dintr-un corp principal adăpostind Sala tronului şi un dormitor amplasat în centrul unui complex mai întins, înconjurat de anexe. Aici, regele intenţiona să-şi învesmânteze curtenii şi servitorii în costume chinezeşti şi să trăiască conform etichetei complicate de la curtea imperială chineză.

Ultimul proiect arhitectonic viza construirea unui castel gotic la Falkenstein, un colt înalt de stâncă în regiunea Allgau ce mărginea Alpii bavarezi, între Lindau şi câmpia Fiissen. Christian Jank execută primele schiţe pentru planul de construcţie în 1883, schemele sale fiind în mod limpede inspirate de un desen făcut tot de el în urmă cu douăzeci de ani după nişte ruine de pe valea Rinului.9 Acuarelele lui Jank pentru Falkenstein profilau un castel fantastic, cocoţat primejdios pe creasta muntelui/desăvârşit cu un simulacru de ruine presărate pe pante şi cu turnuri acoperite de iederă. Regele îi încredinţa lui Dollmann executarea detaliilor tehnice, dar arhitectul ştia că Ludwig nu-şi putea permite să cheltuiască pennebun tru o nouă construcţie şi-i propuse un plan de castel mai rnic, mai putin pitoresc, care nu semăna deloc cu modelul de fantezie romantică imaginat iniţial de Jank. Fireşte că Ludwig îl concedie pe Dollmann de îndată.

Regele îl angaja pe Max Schultze pentru definitivarea proiectului. Schultze modifică oarecum schiţele originale întocmite de Jank, atenuând detaliile exuberante, dar păstrând spiritul dramatic al desenului fantastic. Cu toate acestea, nu rezistă nici el mai mult de un an înainte să fie înlocuit, de această dată, cu Hofmann, care aduse şi un asistent pe nume Eugen Drollinger. Aceşti doi oameni împreună se confruntară cu ideile regelui veşnic schimbător şi nehotărât. Dormitorul de la Falkenstein, menit să fie cea mai spaţioasă încăpere din castel, suferi numeroase modificări în machetă, de la stilurile gotice şi bizantin până la cel romanesc. Patul urma să fie aşezat într-o absidă sub un baldachin auriu şi mărginit de o parte şi de alta de două nişte semicirculare mai mici, adăpostind un altar bizantin. Deasupra, o imensă cupolă pictată în azuriu cu stele aurii, era susţinută de arcade decorate cu fresce religioase.10 Pentru Ludwig, această încăpere reprezenta o combinaţie de dormitor şi capelă, iar dorinţa de a-i conferi un caracter sacru deveni curând o obsesie; ordonă ca alte camere să fie eliminate din plan pentru a adăuga şi mai mult spatiu acestei încăperi.

Până în 1886, construcţia pe steiul Falkenstein nu începuse încă, din pricina lipsei de fonduri, iar regele era stăpânit de nervozitate. Pentru a-1 linişti, Drollinger se apucă să lucreze la o nouă serie de schiţe consacrate Dormitorului regal. Pretenţiile lui Ludwig de veniră din ^ în ce mai excesive şi mai descumpănitoare: cerea cu arie un dom enorm împodobit cu mozaic, vitralii înalte cât trei etaje, picturi murale ale apostolilor, un cande-labru suflat cu aur măsurând în lungime treizeci de picioare, împăcat pentru un timp, regele comandă alte planuri şi schiţe pentru imensa-i încăpere, extinsă acum atât de mult încât egala în suprafaţa întregul parter de la Linderhof. Drollinger tocmai lucra la un plan de ansamblu al dormitorului regal când, pe 13 iunie 1886, i se aduse la cunoştinţă că Ludwig a murit.

Sumele de bani cheltuite de Ludwig cu proiectele sale arhitectonice erau imense. Risipise 6.180.047 de mărci la Neuschwanstein şi 8.460.937 de mărci la Linderhof; Herrenchiemsee, cel mai luxos şi scump proiect, costase 16.579.674 de mărci. Numai într-un singur an, 1883, Ludwig cheltuise 5.865.607 de mărci pentru lucrările de construcţie de la Herrenchiemsee – aproape tQt atât de mult cât îl costase Neuschwanstein. Suma totală de bani risipită cu largheţe pentru construirea şi decorarea celor trei castele se ridica în momentul morţii sale la 32.220.658 de mărci.11 '

După decesul său, guvernul bavarez deschise larg porţile castelelor sale şi primii vizitatori plătiră ca să colinde prin splendorile lumii romantice create de Ludwig.

/\par încurcături financiare în primăvara lui 1884, datoriile personale acumulate de Ludwig se cifrau la 7,5 milioane de mărci. Potrivit legilor bavareze, monarhul putea fi dat în judecată publică de către creditorii săi şi întrucât regele continua să irosească bani fără socoteală şi în mod uşuratic, această posibilitate devenea foarte reală. Diferiţi demnitari ai curţii regale porniră de-a lungul şi de-a latul Europei în căutare de fonduri. Banca Baring Brothers din Londra îi oferi un împrumut de 6 milioane de mărci, dar condiţiile fură socotite de rege cu totul neconvenabile. Ludwig descoperi că anumite fonduri din averea mobilă a tatălui său rămăseseră în păstrare, fiind administrate prin procură, şi le ceru împuterniciţilor să i le pună la dispoziţie. Dar avocaţii care deţineau tutela asupra avutului refuzară să-i transfere bunurile prin act de cesiune, „hilipp Pfister, secretarul curţii regale, se deplasă la Berlin sa obţină un împrumut de la Bismarck; cancelarul de fier s^ arătă destul de dispus să-1 crediteze pe rege, dar înainte Sa se încheie o înţelegere, Emil von Riedel, ministrul ba-de finanţe, reuşise să aranjeze un împrumut cu garanţie de 7,5 milioane de mărci de la un grup de bănci germane din sud, exact suma de bani datorată de rege creditorilor săi. Acest împrumut trebuia să fie înapoiat în rate de-a lungul unei perioade de cincisprezece ani şi necesita din partea lui Ludwig mari economii.