Greg King Regele Nebun

Dar aceste reprezentaţii particulare nu însemnau că regele se deda numai la acte de extravagantă lipsite de gust. Pe lângă opere franceze minore, Ludwig ordonă şi montarea unor piese valoroase de Schiller, Shakespeare, Victor-Marie Hugo şi Henrik Ibsen. Aceste spectacole îi ţineau pe angajaţii Teatrului miinchenez ocupaţi luni de-a rândul cu punerea în scenă, costumele, decorurile, efectele teatrale şi acompaniamentele muzicale. Ludwig plătea totdeauna cu promptitudine costurile pentru punerea în scenă, dar dividendele rămâneau proprietatea Teatrului miinchenez, care le utiliza iarăsi şi iarăsi în spectacole publice.

De-a lungul timpului, sfera acestor reprezentaţii particulare se răspândi şi ele fură considerate ca un alt semn al instabilităţii mentale a regelui, îi repugnase întotdeauna să se expună privirilor publicului când se afla la teatru, dar la aceste spectacole speciale, se putea concentra asupra scenei, fără gândul supărător că alţii se holbau la el. „Merg să privesc eu însumi, nu să ofer un spectacol altora”, remarcă Ludwig într-o anumită împrejurare, i,!

Dezmembrarea guvernului

$^e la începutul anilor 1880, stilul de viaţa straniu al lui Ludwig şi dorinţa sa copleşitoare de izolare începură să tulbure în mod grav funcţionarea eficientă a guvernului, în orice moment dat, nimeni nu putea spune cu exactitate unde s-ar fi aciuiat prin munţi. Dezgustul regelui fată de activitatea cabinetului îl determină să ignore documente oficiale importante până ce acestea se îngrămădeau în sute de pagini; amânând la nesfârşit ceea ce se putea rezolva în chip rezonabil într-o oră, îşi îngreuna şi propriile îndatoriri, astfel că atunci când se apuca în fine de treabă, îi lua o zi întreagă să citească temeinic toate hârtiile. Se scurgeau săptămâni la rând până ce se hotăra să se ocupe de datoriile oficiale sau să accepte o întrevedere cu vreun membru al guvernului, în cele din urmă, rezolvă această problemă îmbinând excursiile alpine cu audientele guvernamentale. Se întâmpla ca un membru al cabinetului să se pomenească în orice moment din zi sau din noapte convocat la vreo cabană montană îndepărtată în scopul coordonării afacerilor oficiale. Louise von Kobell, sotia secretarului de cabinet August von Eisenhart, nebun descrise una dintre aceste întâlniri la Altach, lângă Wal-chensee.

„Pădurarul regal… Adusese o masă şi nişte scaune, le aşeză pe pajişte, întinse pe masă un pled roşu de lână şi puse deasupra un buchet mare de flori, apoi alungă câinii de vânătoare în cuştile lor… Regele sosi împreună cu suita lui în trăsura de lux, pe urmă apăru şi Eisenhart cu mapa plină de hârtii oficiale şi întrunirea se desfăşura în aer liber. Cadrul era neconvenţional. Mai departe, pe pajişte, grăjdarii campară pentru un popas mai lung, rânduind în sir trăsurile. Purtând haine de călătorie şi o bonetă scoţiană cu panglici la spate, regele se aşeza la masă. În spatele său, băţoşi ca vergeaua de tun, se postaseră doi lachei, în vreme ce în fată, stând de asemenea în picioare, se găsea seful de cabinet într-un costum bărbătesc negru de vizită, cu un clac sub brat, înşirând pe un ton declarator propunerile şi sugestiile diverselor ministere. Din când în când, liniştea era tulburată de tălăngile vitelor sau de lătratul câinilor, mânioşi că fuseseră închişi. De îndată ce regele ajunse la ultima hotărâre şi semnă documentele, îl salută politicos la despărţire pe secretarul său şi făcu un semn, după care, ca prin farmec, întreaga suită pieri în depărtare.”1

Era un mare nenoroc pentru Ludwig că nu avea prieteni apropiaţi, şi nici un cerc de persoane intime pe care să se bizuie; cel mai statornic şi influent dintre companionii săi era Richard Hornig, care deţinea postul de călăras-sef. Hornig se născuse la Mecklenburg în 1840, fiind fiul unui maestru de călărie care slujise sub domnia lui Maximilian al II-lea. Desi fusese deseori descris ca aparţinând păturilor de jos, drept grăjdar avansat în rang, Hornig făcea parte din clasa proprietarilor de pământ instruiţi şi fără titluri de nobleţe. Altminteri urmase scoli particulare şi fusese numit ofiţer de artilerie în armata bavareză. Manierele sale erau elegante, cizelate, şi-i impresiona pe toţi cei din jur cu firea lui modestă, rezervată, şi cu ascuţimea mintii.

Ludwig şi Hornig se întâlniseră pentru prima dată în mai 1867, când regele avea douăzeci şi unu de ani. Acesta se simţi imediat atras de Hornig, înalt, bine făcut, cu părul blond şi ochi albaştri, si, după câteva investigaţii discrete, îl invită pe tânăr să se alăture casei regale; în timp, Hornig deveni maestru-sef de călărie, poziţie aproximativ echivalentă cu cea de comis al grajdurilor domneşti la curtea regală britanică, în plimbările nocturne ale regelui, Hornig urma călare caleştile şi săniile aurite, descălecând adesea pentru a-i potrivi peste picioare regelui pledul de blană sau pentru a-i curata de coajă o portocală; drept urmare, Hornig suferea deseori de degerături şi de inflamaţii ale laringelui. De-abia în 1878, primi în cele din urmă permisiunea să-1 însoţească într~o trăsură proprie. Relaţiile lor tumultoase, subiect în nenumărate rânduri pentru insinuări şi bârfe maliţioase, conteniră în ultimă instantă în 1886, cu câteva luni înainte de moartea lui Ludwig.

Haosul ce împresura guvernul bavarez începuse să se infiltreze pe nesimţite în casa regală, în 1876, Ludwig îl destitui pe August von Eisenhart din funcţia de secretar de cabinet. Căderea lui Eisenhart era ca o lovitură de trăsnet din senin: într-o zi, Ludwig se decise pur şi simplu să-şi schimbe secretarul de cabinet fără să-1 informeze. Eisenhart află în cele din urmă despre dizgraţierea sa când merse la castelul Berg să-1 însoţească pe rege şi se trezi că nu i se pregătise nici o trăsură pentru transport. Diifflipp se strădui mai târziu să-1 influenţeze pe rege să l

Degete nebun se răzgândească, dar Ludwig se mărgini să-i spună: 7Lasă-mă în pace! Nu-mi pot imagina cum de 1-am tolerat pe idiotul ăsta atâta vreme!”2 înlocuitorul lui Eisenhart, Friedrich Ziegler, deveni singurul demnitar cu care se întâlnea Ludwig în mod curent. Pentru a înlesni funcţionarea competentă a guvernului, toţi cei şase miniştri cu portofolii importante trebuiau să solicite audiente la Ziegler, care servea pe atunci ca intermediar; ei întocmeau toate rapoartele de cabinet către acesta şi el le supunea spre examinare regelui. Astfel Ziegler devenise cel mai puternic om din regat. El hotăra cu cine se întâlnea regele şi spre ce anume îşi îndrepta atenţia. Comentariile lui Ziegler, susţinute cu inteligentă, puteau influenta hotărârile regelui. Poziţia sa era neconstituţionala, aşa cum Richard Wagner încercase în repetate rânduri să-i semnaleze regelui cu privire la Pfistermeister şi totuşi Ludwig nu catadicsea să se debaraseze de un funcţionar a cărui simplă prezentă îi uşura poverile tronului. şi nici primul ministru nu protestă, chiar dacă fusese privat de dreptul său constituţional de a se consulta periodic cu regele. Când Lutz ajunse premier în 1880, această metodă se potrivea pe de-a-ntregul scopurilor sale, întrucât îl îndepărta pe rege de la deciziile reale luate de cabinet.

Chiar dacă se bucura de o funcţie cu mare autoritate, Ziegler ocupa locul al doilea după Hornig. Ordinele obişnuite date de Ludwig erau trimise frecvent prin intermediul lui Hornig, într-un dispreţ cu atât mai umilitor Pentru Ziegler prin însăşi natura dorinţelor exprimate de rege. De pildă, Hornig îi scria lui Ziegler: „Dragă pri-etene, din pricina timpului scurt, mi-a fost imposibil să-ţi trimit instrucţiunile anexate la primul lot, aşa că ti le ex-Pediez acum.” Urmau douăzeci şi patru de însărcinări de rutină, lipsite de orice importantă, printre care se numărau: să scrie anumitor ziare, mustrându-le că „nu ortografiază pronumele «Eu» şi «al Său» cu majuscule când se referă la Maiestatea Sa”, „să exprime sincere mulţumiri din partea Maiestăţii Sale” unui număr de doamne cu care coresponda şi să-i redacteze o scrisoare Kaizerului Wilhelm I pentru că „nu-1 felicitase pe Rege cu prilejul sărbătoririi zilei Sale de naştere”; ca urmare, împăratul trebuia informat că „Maiesatea Sa rămăsese neplăcut surprins”, era înştiinţat Ziegler.3 în ciuda tendinţei ocazionale de a-1 împovăra pe secretarul de cabinet cu astfel de sarcini neînsemnate, Ludwig îl agrea cu adevărat pe Ziegler. Noul secretar de cabinet se îndeletnicea cu pictura şi cu compoziţii poetice în timpul liber, iar relaţiile personale dintre cei doi erau calde şi prietenoase, în poziţia sa privilegiată, secretarul de cabinet putea să asiste la comportamentul din ce în ce mai bizar al regelui. De exemplu, într-o împrejurare, Ludwig îl învinui cu mânie pe Ziegler de utilizarea termenilor „deja menţionat” într-un raport guvernamental. Pentru un rege, îi declară Ludwig, lucrurile nu erau niciodată „menţionate”, ci mai degrabă „aduse la cunoştinţă”! „Menţionat” reprezenta un cuvânt „reprobabil” şi-i interzise lui Ziegel să-1 folosească din nou sub ameninţarea cu destituirea.4 Mai neliniştitor decât atât, se părea că regelui îi plăcea să improvizeze jocuri sâcâitoare şi sinistre cu secretarul său de cabinet. Odată, pe când acesta îi citea cu voce tare un raport guvernamental/Ludwig înhaţa de pe birou un mic revolver din argint şi-1 îndreptă direct spre creştetul lui Ziegler. În mod câtuşi de putin surprinzător, secretarul de cabinet se opri din citit, şocat şi temându-se pentru viaţa lui. Ludwig rămase

Degete nebun tăcut, dar flutură arma prin aer ca semn pentru Ziegler să continue lectura; nervos, secretarul de cabinet îşi aţinti din nou privirea spre paginile ce-i stăteau în fată. De îndată ce Ziegler schiţa acest gest, regele tinti iarăsi spre capul său. Acest joc morbid continuă, regele ochind spre creştetul secretarului de cabinet şi apoi fluturând revolverul în aer, până la isprăvirea întregului raport, în cele din urmă, evident frustrat de încercările zadarnice de a-1 face pe Ziegler să-şi piardă sângele rece, Ludwig puse mică arma deoparte, spunând: „E uimitor câte soiuri de lucruri se fabrică în zilele noastre. Vezi cât de convingător arată a revolver şi nu este decât un termometru.”5 Veştile despre astfel de incidente se răspândiră curând la curtea regală şi în guvern, sfârşind prin a furniza inamicilor din ce în ce mai numeroşi ai regelui suficiente muniţii pentru a-i pune sub semnul îndoielii sănătatea mentală. Acest episod cu Ziegler pare să demonstreze mai degrabă simţul său bizar al umorului decât orice altceva, trăsătură de caracter împărtăşita cu verişoara lui, împărăteasa Elizabeth. Ca şi împărăteasa, Ludwig savura asemenea situaţii, amuzându-se copios să-i chi-nuie pe cei din jur. Rostea deseori lucruri dintre cele mai nesocotite sau scandaloase pur şi simplu pentru a pândi figurile îngrozite şi reacţiile curtenilor, dar nimeni nu-1 cunoştea atât de bine încât să înţeleagă că acest comportament era, în şi prin sine, destul de inofensiv. Ziegler msusi simţi pe propria piele acest nivel de stres, care rămase îndeajuns de constant în timpul când era în funcţie, însă care-1 afectă atât de tare, încât pe 6 septembrie 1879 îşi prezentă demisia din funcţia de secretar de cabinet, fri mai 1880, Ludwig îl rugă să-şi asume din nou această Poziţie, punând accentul pe afecţiunea sa personală.

Ziegler acceptă fără tragere de inimă, dar, după trei ani, renunţa în cele din urmă să mai fie în slujba regelui, epuizat din punct de vedere fizic şi suferind de surescitare nervoasă.

Ziegler era doar unul dintre numeroşii oameni de la casa regală care fuseseră înlocuiţi sau pur şi simplu îşi părăsiră serviciul în ultima jumătate a domniei lui Ludwig., In 1877, secretarul curţii regale, Dufflipp, demisiona în urma unei neînţelegeri financiare cu regele şi îi succedă în funcţie Ludwig von Burkel; Burkel rezistă în acest post timp de cinci ani înainte să-i ia locul Philipp Pfister, şi acesta înlocuit curând de Hermann Gresser. Acest joc al fotoliilor dănţuitoare în casa regală, înteţit în ultimii ani de domnie, reflecta nu numai suprasolicitarea nervoasă în slujba unui monarh pretenţios şi impulsiv, ci şi starea haotică de lucruri din guvern.

În 1883, contele Maximilian von Holnstein căzu până la urmă de la putere, în autoritatea poziţiei sale, Holnstein se expunea tuturor clevetirilor ce circulau pe seama regelui şi acest soi de informaţii îi permiseră să-şi păstreze funcţia. Ştia despre relaţiile întreţinute de Ludwig cu diverşi randaşi la cai, grăj dări şi soldaţi, şi dat fiind caracterul duplicitar al lui Holnstein, s-ar fi putut întâmpla să folosească acest material dăunător pentru santa-jarea regelui. Prezenta sa continuă la curtea bavareză, laolaltă cu vărsămintele secrete din partea lui Bismarck drept recompensă pentru semnarea acelei Kaiserbrief, întăresc posibilitatea să fi servit drept spion prusac. La părăsirea postului de la casa regală, Holnstein, desi rămas la Miinchen, a trecut în mod discret pe statul de plată al lui Bismarck. Ar fi fost chiar de neînţeles dacă aşa-numitul cancelar de fier nu s-ar fi folosit de poziţia eele nebun intimă deţinută de Holnstein şi de contactele sale la curtea Wittlesbachilor. Holnstein menţinea o reţea de spioni demni de încredere care lucrau ca servitori în casa regală şi s-a bizuit mai târziu pe aceste persoane introduse în toate secretele ca să strângă dovezile în ultimă instantă utilizate pentru a demonstra dementa regelui.

Era totuşi în acest grup de servitori şi însoţitori un om care se ridica mai presus de toţi în ce priveşte loialitatea şi devotamentul fată de rege: contele Alfred Durckheim-Montmartin. Ludwig îl întâlni pentru prima oară pe Durckheim, pe atunci în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, în toamna lui 1874. Durckheim era un tânăr înalt, chipeş, inteligent şi îndeajuns de modest pentru a satisface gusturile regelui; slujise mai înainte ca aghiotant al vărului lui Ludwig, printul Arnulf. Ludwig îl numi în cele din urmă pe Durckheim aghiotantul său. El rămase în acest post, în preajma regelui, până la obştescul său sfârşit. A fost singurul membru al casei regale care a luat parte ca martor la ultimele zile petrecute de Ludwig la Neuschwantein şi 1-ar fi însoţit fără îndoială pe stăpânul său în călătoria fatală spre Berg, dacă n-ar fi fost forţat, sub ameninţarea cu trimiterea în judecată la Curtea marţială, să-şi abandoneze postul şi să se reîntoarcă la Mtinchen.

Ludwig admira caracterul reverenţios al lui Durckheim, precum şi firea sa sobră şi calmă, coplesindu-1 cu mici cadouri şi scrisori personale. Impresionat peste măsură de aceste atenţii regeşti, Durckheim îi scria: „Tocmai am primit prea binevoitoarea scrisoare a Maiestăţii Voastre şi minunatul album cu ilustraţii de la Linderhof, care vor rămâne pentru totdeauna un suvenir Preţios al acelor zile pe care le voi păstra în suflet ca pe un vis feeric… Fiecare pulsaţie a inimii mele aparţine principiului monarhic care pentru mine se întruchipează în Persoana Maiestăţii Voastre. Sunt mereu pregătit să-mi vărs ultima picătură de sânge pentru triumful Regalităţii şi pentru Persoana Suveranului.”6

Doi ani mai târziu, în 1876, Ludwig îl desemnă pe Durckheim şambelanul curţii regale. Tânărul îi răspunse: „Pe când stăteam în fata Maiestăţii Voastre, m-am simţit cuprins de o putere magică şi toate neliniştile şi mâhnirile care îmi tulburaseră sufletul loial s-au risipit în momentul vrajei de a fi zărit pe Maiestatea Voastră.”7 în mod limpede, pe Ludwig îl entuziasmau asemenea sentimente şi ajunse să-1 considere pe Durckheim drept un membru nepreţuit al curţii sale. Răsplata cea mai mare i-o acordă în cele din urmă la 30 martie 1883, când Ludwig îl numi aghiotant personal.

Pe la începutul anilor 1880, nemulţumirea regelui fată de modul său de viaţă îl determină să cumpănească iarăsi la abdicare, în 1880, dinastia Wittlesbachilor sărbători şapte sute de ani de domnie, dar nici un fel de rugăminţi nu-1 înduplecară pe rege să participe la festivităţi. Burkel încercă să-1 convingă pe Ludwig, spunân-du-i că era de datoria lui să asiste la solemnităţile comemorative, reprezentându-şi familia.

„în mod firesc, refuză. Am insistat, arătându-i cât de mult îl iubea poporul şi cu câtă bucurie ar fi întâmpinat în Miinchen după atâta timp. «Nu pot», îmi răspunse, frecându-se pe frunte. «E înspăimântător, dar nu mai pot în nici un chip să suport cum se holbează mii de oameni la mine, să zâmbesc şi să transmit salutări de sute de ori, să pun întrebări unor persoane care nu înseamnă nimic pentru mine şi să le ascult răspunsurile care nu eete nebun interesează. «Nu, nu! Nu mai există nici o scăpare din solitudinea mea.» Apoi, liniştit şi cu tristeţe, adăugă în şoaptă: «Câteodată, după ce am citit până la epuizare şi totu-i cufundat în tihnă, simt un imbold irezistibil să aud un glas omenesc. şi pe urmă, îl chem cu clopoţelul pe unul dintre servitori sau dintre surugii şi-1 rog să-mi povestească despre căminul sau familia lui.” Si, cu a-ceastă amărăciune care-mi frânse inima, conchise: «Altminteri, as uita complet arta vorbirii.» Nu mai era nici o altă explicaţie; un demon teribil dinlăuntrul său îl reţinea să se întoarcă în lume; se luptase cu puterile întunericului, dar fusese biruit.”8

Ludwig îşi pierduse în mod evident orice urmă de interes pentru îndatoririle regale; ideea de „noblesse oblige” murise, cel putin în ceea ce-1 priveşte, de mult timp, în urma nepopularităţii prieteniei sale cu Wagner, în războaiele care-i ştirbiseră autoritatea supremă, pe coridoarele pustii şi învăluite în umbră şi fantasme din castelele lui. Nu-i mai păsa câtuşi de putin dacă îşi exercita drepturile de suveran si, continuând să acţioneze în acest fel, îşi prejudicia propria poziţie şi prestigiul tronului.

Ludwig se simţea atât de deziluzionat încât, în cele din urmă, îl trimise pe un demnitar al curţii să pornească prin lumea largă în căutarea unui nou regat, în martie 1873, Franz von Loher, director al Arhivelor de stat, se Pomeni expediat cu aceste instrucţiuni într-o călătorie în jurul lumii: Ludwig vroia o fâşie de pământ unde îşi putea ttftpune ideea de regalitate, unde putea fi un monarh autocrat, nestingherit de limitele parlamentului sau ale fantelor. Acest tur de recunoaştere îl purtă pe Loher lri insulele Canare, în nordul Africii, până în insulele greceşti şi turceşti. Prima călătorie se sfârşi fără nici un rezultat si, doi ani mai târziu, regele îl trimise iarăsi pe Loher în căutarea unui regat, de această dată în Cipru şi Creta. Se luaseră în considerare şi alte aşezări, incluzând America de Sud, insulele din Pacific şi Scandinavia, dar niciuna nu-i conveni până la urmă şi Ludwig renunţa la ideea fără şanse de reuşită.

Triumful festivalului de la fâayreuth

Oraşul Bayreuth este situat la o distantă de aproximativ şaizeci de mile de Niirnberg, în extremitatea nordică a Bavariei. Până în 1822, aparţinuse Prusiei, în secolul al XVIII-lea, aici îşi stabilise reşedinţa margraful Friedrich, a cărui sotie, Wilhelmina, fusese sora lui Friedrich cel Mare; margrafii de Brandenburg-Kulmbach înzestraseră cu multă generozitate oraşul, ridicând câteva clădiri importante în stil rococo, incluzând Noul Palat, Ermitajul şi Opera Margrafilor. Wagner îşi îndreptă gândurile spre Bayreuth ca posibil amplasament pentru noul său teatru liric, în primăvara lui 1872.

Abandonarea propusului Teatru festiv localizat în wfiinchen, proiectat cu câţiva ani mai înainte de arhitectul Sernper, însemna că Wagner nu-şi găsise încă o scenă adecvată pentru montarea tetralogiei „Inelul Nibelungilor”.

— Respinsese de multă vreme sugestia ca Munchen-ul să *le sediul pentru noul Festspielhaus. Dificultăţile anterioare întâmpinate din partea guvernului, precum şi ostilitatea făţişă stârnită de prezenta sa, îl convinseră că Miinchen-ul n-ar corespunde scopului său. Cu toate acestea, nu-i transmise această decizie lui Ludwig; se gândi că era mai bine să nu-1 înştiinţeze pe rege de acest lucru, sperând să reintre în gratiile sale. In schimb, compozitorul şi Cosima începură să facă vizite discrete, regulate la Bayreuth înainte să se hotărască definitiv cu privire la alegerea oraşului ca loc pentru ridicarea Teatrului festiv.

Se iscară imediat numeroase probleme în legătură cu dorinţa lui Wagner de a-şi vedea operele din ciclul Nibe-lungilor puse în scenă la Bayreuth. În primul rând, Ludwig deţinea drepturile de proprietate artistică asupra tetralogiei, şi nu Wagner. În februarie 1871, Wagner terminase partitura celei de-a treia opere a ciclului, „Siegfried”. Potrivit contractului semnat cu regele în 1864, era constrâns să-i predea acestuia numaidecât compoziţia muzicală, dar Wagner se temea că Ludwig urma atunci să pună în scenă opera la Munchen, aşa cum procedase deja cu „Das Rheingold” şi „Die Walkiire”. Compozitorul intenţiona să evite acest lucru cu orice preţ. În consecinţă, îl induse în eroare în mod deliberat pe Ludwig, comunicându-i că opera „Siegfried” rămase neterminată, în vreme ce el lucra de fapt la cea de-a patra şi ultima parte a tetralogiei, „Gotterdămmerung”. Ludwig exercită presiuni pentru obţinerea operei „Siegfried”, dar Wagner continuă cu subterfugiile din dorinţa de a salva aceste ultime două opere pentru o primă reprezentaţie festivă a întregului ciclu.

În ultimă instantă, compozitorul îl încunoştinţa pe Ludwig că abandona Miinchen-ul în favoarea oraşului [egele nebun gayreuth şi că spectacolele de gală urmau să aibă loc vara următoare, în noul teatru încă neconstruit. Dar regele trebuie să-şi fi dat seama că aceasta era o presupunere neîntemeiată din partea compozitorului, întrucât îi comunică în scris lui Dufflipp: „Va fi o pură imposibilitate să se pună în scenă întregul ciclu al Nibelungilor la Bayreuth în anul viitor.”1 Totuşi, în decurs de numai câteva săptămâni, Wagner îl câştiga pe rege de partea sa în privinţa Teatrului festiv de la Bayreuth.

Decizia iniţială luată de Wagner în favoarea amplasării amfiteatrului său sărbătoresc la Bayreuth se bazase pe faptul că oraşul putea pretinde că dispunea de cea mai mare scenă de operă din întreaga Germanie, şi anume vechiul Teatru liric al Margrafilor. Dar de îndată ce îşi găsi răgaz să zăbovească în interiorul excesiv de pedant, lipsit de simplitate, decorat în stil rococo, cu ornamente extravagante şi plin de plusuri, speranţele compozitorului se diminuară: nu numai că scena era prea mică, dar şi decorul de interior prea înzorzonat nu s-a'r fi potrivit niciodată cu saga zeilor germanici. Era cu neputinţa să se remodeleze spaţiul dinăuntru; prin urmare, trebuia să se construiască un nou teatru. Oraşul Bayreuth, căruia îi surâdea proiectul, îi dona imediat lui Wagner un teren, pe care să-şi înalte teatrul festiv. Compozitorul însuşi cumpără un lot de pământ alăturat, unde intenţiona să-şi clădească o casă, iar Ludwig le dărui lui Wagner şi Cosirnei suma de 25.000 de guldeni pentru construirea noii reşedinţe.

Cercetările făcute de Wagner pentru statornicirea noului lăcaş începuseră cu toată seriozitatea pe 22 mai *-°'2, cea de-a cincizeci şi noua serbare a zilei sale de Rastere, când puse piatra de temelie la Festspielhaus.

Ludwig lipsi de la eveniment, dar îi expedie compozitorului o telegramă de susţinere: „Din adâncul sufletului, dragul meu Prieten, îţi trimit cele mai călduroase şi sincere urări în această zi atât de plină de însemnătate pentru Germania. Fie ca succesele şi prosperitatea să încununeze marea întreprindere din anul viitor. Astăzi, mă simt mai mult decât oricând unit cu tine în spirit.”2 Ploaia căzu în averse la ceremoniile desfăşurate la Bayreuth, un început nefast pentru visul lui Wagner.

Pentru a procura fonduri în vederea constituirii noului teatru, Wagner călători de la un capăt la altul al Europei şi tinu prelegeri despre Bayreuth, inaugurând o serie de societăţi purtându-i numele, în scopul de a strânge bani prin subscripţie publică. Fiecare contribuţie garanta donatorului un anumit număr de locuri la teatru pentru reprezentaţiile cu ciclul Nibelungilor. Se colectară unele fonduri în acest fel, dar se dovediră insuficiente pentru finanţarea construcţiei; chiar şi cu darurile oferite de câţiva monarhi necunoscători ai muzicii wagneriene – cum ar fi de pildă sultanul Turciei şi chedivul Egiptului – compozitorul nu dispunea de suficienţi bani şi se văzu nevoit să întreprindă o serie de turnee, concertând prin Europa.

Desi Wagner promisese cu optimism ca premiera să aibă loc în luna august 1873, spre începutul verii acelui an, deveni clar pentru toată lumea că teatrul nu putea fi terminat la timpul cuvenit reprezentării ciclului propus. Inevitabil, Wagner căută sprijin la Ludwig, dar primi doar un răspuns tăios de la Dufflipp prin care i se aducea la cunoştinţă că, întrucât regele dăruise deja 25.000 de guldeni pentru Festspielhaus şi se ocupa acum de pr°” priile proiecte arhitecturale, nu mai putea să contribuie nebun în plus la planul de construcţie de la Bayreuth. Deznădăjduit, Wagner se hotărî să-i abordeze pe prusaci prin intermediul Marelui Duce de Baden. Marele Duce însă refuză să servească drept mijlocitor, totuşi, între timp, situaţia se clarifică: Ludwig se răzgândi încă o dată, cedând în fata presiunilor exercitate de compozitor, într-un fel sau altul, aflase despre propunerile formale făcute Prusiei, gând care-i trezea repulsie lui Ludwig. Se întocmi din nou un contract între rege şi compozitor: Wagner urma să primească suma de 100.000 de guldeni în scopul finisării interiorului Teatrului festiv, instalând conductele de gaz şi creând decorurile. Dar era numai un împrumut. Contractul reprezenta din punct de vedere legal o constrângere pentru Wagner: jumătate din sumele încasate în urma oricărui concert prin care compozitorul strângea fonduri pentru montarea „Inelului Nibelungilor”, precum şi toate veniturile viitoare rezultate din vânzarea certificatelor de patronaj îi reveneau de drept regelui, iar întregul împrumut trebuia să fie restituit într-o perioadă de optsprezece luni. Fixarea termenelor de plată, la fel ca toate celelalte tranzacţii cu Wagner, era extrem de optimistă. La începutul secolului al XX-lea, la multă vreme după ce se stinseseră din viaţa atât Wagner, cât şi Ludwig, familia compozitorului încă vărsa cu regularitate sume de bani în visteria coroanei bavareze pentru a-şi achita datoria.