Greg King Regele Nebun

Asediul Parisului de către armata prusiana începu pe 9 septembrie 1870. Atrocităţile comise de trupele germane care încercuiseră oraşul îl umplură pe Ludwig de ruşine şi dispreţ, în aşa măsură încât într-o împrejurare declară că nu o putea primi pe mama lui pe motiv că era „o prinţesă prusacă”. Intrase în război plin de speranţe, chiar dacă dovedind multă naivitate, însufleţit de gândul la o Germanie unită şi la coroana imperială sub hegemonia Wittelsbachilor. Când războiul se sfârşi în principiu, deveni cât se poate de clar că această coroană urma să fie purtată numai de un membru al dinastiei de Hohenzollern. Pe cât de tare îl îngrozea această idee, desi Ludwig încă susţinea crearea unui imperiu german unit, tot atât se preocupa ca suveranitatea sa regală să nu fie redusă pentru a se ajusta configuraţiei noului Reich. Această speranţă naivă avea să fie spulberată curând.

OKaiserbrief

=/a încheierea războiului franco-prusac, Bismarck se instala la Versailles, o umilinţă pe care francezii aveau mai târziu s-o răzbune la sfârşitul primului război mondial. Călăuzind destinele statelor germane din Palatul Regelui Soare, cancelarul acţiona cu rapiditate să le încorporeze pe toate sub supremaţia prusacă şi să formeze un nou imperiu. Totuşi, pentru a-şi atinge scopul, trebuia mai întâi să submineze puterea şi prestigiul Bavariei; cu acest obiectiv în minte, Bismarck îi convocă pe reprezentanţii diplomatici din Bavaria, Hessen şi Wurttemberg la Versailles pentru deschiderea negocierilor în vederea intrării acestora în Confederaţia germană de Nord. Ludwig se strădui cu disperare să intervină pe lângă delegaţii statelor germanice sudice, cerându-le să nu facă nici un fel de concesii la tratative până nu se consultau cu partea bavareză; prin păstrarea unui front unit, regele nădăjduia să evite orice pierderi importante pentru Bavaria.

* Kaiserbrief (Ib. Germ.) – Scrisoare către Kaizer 338,6ocw nebun

Desi niciunul dintre aceste state nu dorea să fie înglobat, fiecare considera că nu avea de ales şi că nu putea opune rezistentă puterii militare covârşitoare a vecinului lor prusac. Din această cauză, Ba varia rămase singură. Dacă nu vroia să se pomenească izolată – sau, mai rău chiar, târâtă într-un mare conflict intergerman – nu avea alternativă decât să participe la negocierile de la Versailles.

Sub spectrul acestei ameninţări, guvernul bavarez începu dezbaterile pentru încheierea unei alianţe oficiale cu Prusia. Cu toate că sprijinise efortul de război, respectând tratatul secret de apărare, Bavaria nu înclina deloc să-şi lege soarta de dinastia Hohenzollernilor la sfârşitul conflictului. Primul ministru Bray prezida o şedinţă a cabinetului pe 9 septembrie, dedicată discutării acestei probleme litigioase, iar trei zile mai târziu, membrii guvernului votară recomandând regelui să dispună începerea tratativelor oficiale cu Prusia.

În acest scop, Bismarck trimise de urgentă un delegat ca să solicite o întrevedere cu regele. Acest reprezentant, în persoana lui Rudolf von Delbriick, preşedinte al Cancelariei federale germane de Nord, primi misiunea de neinvidiat şi aproape imposibilă de a-1 convinge pe Ludwig să se alăture negocierilor de la Versailles privind destinul statelor germane. Nu era o sarcină deloc uşoară, fiindcă se arăta cât se poate de clar că singurul rezultat posibil al acestor discuţii urma să fie pierderea suveranităţii şi a autonomiei bavareze în cadrul noului imperiu german. Delbriick îl găsi pe rege foarte refractar: la prima audientă, Ludwig refuză categoric să discute despre a-ceastă problemă. De îndată ce Delbriick se retrase, Ludwig se întâlni cu Mittnacht, trimisul plenipotenţiar din Wiirt-temberg, şi-i declară acestuia fără rezerve: „Bineînţeles că nu vom intra în Confederaţia germană de Nord”.1

Ludwig îi invitase atât pe Delbruck, cât şi pe Mittnacht să rămână la castelul Berg pentru o cină festivă, dar apoi se răzgândi pe neaşteptate, pretextând că nu se simţea bine. Insă, pe când cei doi delegaţi cinau împreună cu câţiva aghiotanţi într-o sală de la parter, se mirară să-1 zărească pe ferestrele larg deschise pe rege plimbân-du-se călare. Potrivit protocolului, toată lumea trebuia să se ridice în picioare şi să facă o plecăciune pe când trecea regele, iar Ludwig, călărind de câteva ori în galop încoace şi încolo prin dreptul ferestrelor, păru să se amuze nespus pe seama disconfortului lor.2

Conferinţa de la Versailles se deschise pe 20 octombrie, fără participarea vreunui delegat din partea Bavariei; Ludwig plănuise cu grijă să facă jocul expectativei. Soldaţii prusaci erau angajaţi într-o bătălie nedecisă la Metz, precum şi în încercuirea Parisului, operaţii militare care-i îngăduiau regelui un oarecare spatiu de manevră. Atâta vreme cât trupele lui Bismarck erau astfel angrenate în ostilităţi, cancelarul nu-şi putea permite să-1 preseze pe Ludwig sau să rişte o eventuală retragere a soldaţilor bavarezi din Orleans. Dar, când oraşul Metz căzu sub stăpânirea prusacă, raportul de forte se schimbă din nou în favoarea lui Bismarck, iar poziţia Bavariei slăbi în mod vizibil.

În ultimă instantă, celelalte state germane, din prevedere sau prin intimidare, se aliniară toate cu docilitate în spatele Prusiei. Până şi Ludwig îşi dădu seama că orice altă tergiversare s-ar putea dovedi fatală. Prin urmare, trimise fără tragere de inimă o delegaţie compusă din Bray, von Pranckh şi Lutz să participe la conferinţă. La Versailles, Bray propuse în numele regelui ca, de îndată ce se declara oficial crearea imperiului, coroana imperiala <&ftgele nebun a Germaniei să revină în comun – prin alternare – dinastiilor de Hohenzollern şi Wittelsbach. Această idee era în mod limpede inacceptabilă pentru Bismarck, care nu se luptase atâţia ani să obţină supremaţia Prusiei doar ca s-o împartă cu Ba varia. Cu toate acestea, cancelarul era mult prea viclean să respingă ideea din capul locului; în schimb, îşi elabora propria serie de propuneri.

Cea mai dificilă problemă cu care se confrunta Bismarck era aceea a poziţiei lui Ludwig al II-lea în cadrul noului Reich. Regele Bavariei, evident, nu se îndupleca să consimtă la o diminuare a autorităţii sale suverane, dar o asemenea concesie devenea necesară înainte de formarea imperiului. Dar regele Wilhelm I al Prusiei nu părea preocupat de astfel de detalii, iar fiul său, printul moştenitor Friedrich nu-şi tăinuia dorinţa de a umili Bavaria si, implicit, pe vărul lui atât de detestat. Potrivit relatărilor lui Bismarck, „printul de coroană este la fel de stupid şi de vanitos ca oricare altul. Toată această nebunie cu titlul de împărat i s-a urcat din nou la cap.”3 Orişicum, cancelarul nu tolera acest gen de revanşa meschină şi intenţiona să câştige pentru Ludwig cea de-a doua poziţie, după aceea a noului Kaizer.

Sub auspiciile lui Bismarck, Bavaria primi o serie de garanţii care, chiar dacă nu-i asigurau în realitate autonomia, îi lăsau cu siguranţă impresia că urma să se bucure de o mai mare independentă decât oricare alt stat german în cadrul imperiului nou creat. Bismarck era dispus să acorde Bavariei acelaşi statut de partener alături de Prusia în confederaţia celui de-al doilea Reich: armata bavareză îşi păstra independenta fată de trupele imperiale cu excepţia stării de război când cădea sub comanda prusacă. Banii pentru cheltuielile de înarmare trebuiau să fie aprobaţi de Reichstag-ul din Berlin, dar Bavaria putea întrebuinţa fondurile aşa cum socotea de cuviinţă. I se permitea să-şi păstreze sistemul de căi ferate şi mărcile poştale, şi să stabilească misiuni diplomatice şi ambasade independente, în cele din urmă, în eventualitatea putin probabilă a stingerii din viaţa a urmaşilor eligibili de sex bărbătesc din dinastia de Hohenzollern, Wittelsbachii deveneau atunci îndreptăţiţi să-şi asume coroana imperială, în 23 noiembrie, în numele guvernului bavarez, Bray semnă această înţelegere cu Bismarck. „Este începutul unei noi Germanii care, dacă planurile noastre se împlinesc, va însemna totodată şi sfârşitul vechii Bavarii”, îi scria Bray sotiei sale. „Ar fi de prisos să ne amăgim singuri/'4 Cancelarul mai avea încă un tel: pentru a legitima noul imperiu sub coroana prusacă, Bismarck dorea ca Ludwig, în calitate de suveran al celui de-al doilea stat german ca mărime, să-i ofere regelui Wilhelm I titlul imperial. Se purtară discuţii aprinse pe marginea acestui aranjament şi dură mult timp până când se acceptă în cele din urmă titulatura de împărat sau Kaizer. Wilhelm afirmase că nu înclina să-şi atribuie un titlu mai mare decât cel de rege al Germaniei, exprimându-şi dorinţa să fie încoronat pur şi simplu monarh al Germaniei. Totuşi, acest fapt crea probleme imense. Dacă Wilhelm I se proclama rege al Germaniei, atunci această învestire oficială excludea folosirea titlului de către ceilalţi monarhi din noul Reich. Cu alte cuvinte, statutul deţinut de Ludwig al II-lea, precum şi de regii Saxoniei şi Wurttemberg-ului, trebuia să fie redus din punct de vedere constituţional la rangul de simplu duce sau la alte titluri de nobleţe existente în arhondologia germană, ceea ce echivala în consecinţă cu o degradare, în ultimă instantă, Wilhelm I nebun acceptă titlul de împărat al Germaniei, cu condiţia să-i fie oferit nu de către parlament, ci de către un cap încoronat.

Însăşi ideea ca respingătorul său unchi prusac să-şi aroge titlul de Kaizer al Germaniei îi repugna lui Ludwig. Totuşi, Bismarck îi adresă în repetate rânduri regelui invitaţia să vină la Versailles. Se relatează că Delbriick ar fi propus: „hai să-i punem la dispoziţie o celebră anfi-ladă de încăperi istorice, poate chiar apartamentul lui Ludovic al XlV-lea, şi atunci va fi atât de încântat, încât nu va observa lipsa tuturor convenientelor normale”, iar printul moştenitor notă în jurnalul său că palatul Trianon de la Versailles era pregătit în mare grabă pentru sosirea regelui.5 Numai că Ludwig nu putea fi corupt atât de uşor. În consecinţă, îi scrise lui Dufflipp: „Maiestatea Sa este din ce în ce mai convins că îi va fi imposibil să întreprindă călătoria plănuită către Franta. Prin urmare, Maiestatea Sa crede că este necesar să întrebuinţeze ca pretext o indispoziţie, cum ar fi de pildă scrântirea gleznei; sunteţi atât de amabil, Herr Dufflipp, să încunoştinţaţi marele public şi Armata despre acest lucru?”6

Ludwig îl trimise în schimb mai întâi la Versailles pe fratele lui, printul Otto. Acesta pornise la drum către Franţa când Ludwig, zdrobit de umilinţa poziţiei sale, se hotărî iarăsi să-şi abandoneze coroana: avea de gând sa abdice în favoarea fratelui său. Dar speranţele îi fură curând năruite. La Versailles, Otto începu să manifeste primele simptome serioase ale unei boli neîndoielnice; vorbea rareori la întrevederi, dar, în schimb, stătea tre-rrvurând, fixându-şi privirea în vid. Rapoartele privind declinul fratelui său ajunseseră în mâna lui Ludwig şi se înclină resemnat în fata sortii: nu-i rămânea nimic de făcut decât să-şi continue domnia.

Si totuşi, Ludwig admitea în sinea lui că trebuiau să fie depuse eforturi mai mari la tratativele de la Versailles. Fireşte, guvernul său era deja reprezentat la conferinţa prin Bray, Pranckh şi Lutz, dar regele se decise că interesele sale ar putea fi mult mai bine apărate într-o manieră personală. Mai degrabă decât să se deplaseze acolo el însuşi, îl expedie pe contele Maximilian von Holnstein, Oberstallmeister, intendentul general al grajdurilor regale. Contrar rangului său, Holnstein deţinea o funcţie de mare importantă la curtea lui Ludwig al II-lea şi totodată deosebit de respectată. Postul de mare curier al grajdurilor regale echivala într-o oarecare măsură cu cel de şambelan al curţii regale britanice, iar Holnstein exercita de câţiva ani buni o extraordinară influentă asupra casei regale. Ludwig ştia că era lipsit de scrupule şi însetat de putere, dar nu se bizuia pe nimeni altcineva să-i încredinţeze îndeplinirea unei misiuni la Versailles.

Holnstein era un om enigmatic; presupus a fi fiul nelegitim al unui duce din familia regală, se căsătorise cu nepoata de fiu a unchiului lui Ludwig al Il-lea, printul Karl. Se înrudea de asemenea prin alianţă cu familia ducelui Max de Ba varia. Ambiţia şi onoarea sa îndoielnică erau binecunoscute. Ambasadorul prusac la Munchen, printul Philip Eulenburg, îl descrie ca „pe un aventurier politic de felul celor din secolul al XVIII-lea, veşnic nemulţumit de condiţiile bine rânduite ale unei guvernări moderne… Se trage dintr-o familie în care au abundat aventurile şi intrigile dubioase. Sinucideri, dueluri, răpiri, şi aşa mai departe, constituie rutina lor.”7 Iar unul dintre biografii regelui îl eticheta drept „un bavarez tipic, cu maniere alese, destul de puternic şi de inteligent ca să realizeze aproape tot ce-şi punea în gând.”8 nebun

Holnstein sosi la Versailles pe 25 noiembrie. Cât de curând posibil, se întâlni cu Bismarck, care sesiză imediat loialitatea labilă a reprezentantului trimis de Ludwig şi-1 convinse că era în interesul Germaniei dacă Ludwig putea fi determinat să-i ofere coroana şi titlul imperial regelui din dinastia de Hohenzollern. De fapt, chiar Holnstein îi sugeră mai întâi cancelarului să schiţeze în ciornă misiva pe care dorea ca Ludwig s-o trimită regelui prusac, prin care îi propunea să primească sceptrul imperial, în consecinţă, Bismarck concepu prima scrisoare, faimoasa Kaiserbrief, intrată în istorie sub acest nume şi care urma să-i servească drept model lui Ludwig. Bismarck îi alătură acesteia şi-i trimise regelui bavarez şi o a doua misivă personală, în care sublinia importanta unui împărat german şi rolul pe care dinastia de Wittelsbach îl jucase totdeauna în momentele mari şi decisive de-a lungul veacurilor tulburi de istorie germană. Holnstein primi de asemenea asigurări ferme că atât el personal, cât şi regele Bavariei, aveau să fie recompensaţi cu generozitate în cazul când i se făcea oferta lui Wilhelm I şi când tratativele erau încheiate.

După această întrevedere, Holnstein se întoarse repede în Bavaria să-i prezinte regelui aceste cereri. Porni direct către Hohenschwangau, unde Ludwig îşi stabilise reşedinţa, dar la început i se refuză accesul în castel şi apoi fu lăsat să aştepte într-o anticameră de la ora zece dimineaţa până la patru după-amiază. In cele din urmă, Holnstein pretextă că se pregătea să se întoarcă la Versailles în aceeaşi zi şi trebuia, aşadar, să-1 vadă de îndată pe rege. Un aghiotant îi transmise acest mesaj lui Ludwig, care catadicsi fără tragere de inimă să-1 primească.

Holnstein îl găsi pe rege aşezat în pat şi rezemat cu spatele de un maldăr de perne, înfăşurat cu un bandaj enorm peste creştet şi la gură. Ludwig îi spuse că avea o durere cumplită de dinţi si, de fapt, tot dormitorul mirosea a cloroform. Holnstein îi înmâna ambele scrisori din partea lui Bismarck şi aştepta cât timp Ludwig le citi cu atenţie de la un cap la altul. Regele declară la început că nu putea cu nici un chip să semneze documentul; după ce ascultă pledoaria lui Holnstein, acceptă în ultimă instantă. Se ridică din pat, se îndreptă spre secreter să transcrie pe curat ciorna scrisorii, dar se opri în loc afirmând că nu găsea hârtia de corespondentă convenabilă şi că misiva trebuia deci să mai aştepte. Neadmiţând să fie amăgit cu o astfel de tactică de tergiversare, Holnstein chemă cu clopoţelul un slujitor şi-i porunci să caute hârtia de scrisori potrivită pentru rege. De îndată ce colile fură aduse, Ludwig nu mai putea continua cu asemenea tărăgănări şi se apucă să copieze corect Kaiserbrief, invi-tându-1 pe detestabilul său unchi prusac să-şi asume tronul imperial al Germaniei.

„Luminătia-Ta, mărite şi preaputernice Print, Frate, Prieten şi Văr!

După intrarea Germaniei de sud în Confederaţia germană, legea prezidială a predat Maiestătii-Voastre întinderi de pământ pe tot cuprinsul teritoriilor germane.

Eu însumi m-am pronunţat deja din toată inima în favoarea Uniunii, prin intermediul căreia, interesele federative ale Patriei germane şi ale tuturor Prinţilor sunt reunite în credinţa că ei vor rămâne devotaţi până la capăt drepturilor legitime ale Prezidiului General, pentru formarea căruia Maiestatea-Voastră se străduie să ajungă la o înţelegere mutuală între toţi Prinţii.

În consecinţă, am prezentat Prinţilor germani propunebun tierea ca Drepturile Prezidiale ale Uniunii să fie înglobate sub conducerea unuia singur care să deţină titlul de împărat german. De îndată ce Maiestatea-Voastră îşi va formula intenţia în fata tuturor Prinţilor, voi da imediat instrucţiuni Guvernului Meu să ducă la îndeplinire detaliile necesare pentru realizarea aceluiaşi scop.

Cu asigurări de profund respect şi de statornică prietenie, rămân al Maiestătii-Voastre afectuos Văr, Frate şi Nepot, Ludwig.”9

Ludwig îi scrise de asemenea lui Bismarck: „Scrisoarea către Regele Domniei Voastre, iubitul şi onoratul Meu Unchi, va ajunge în mâinile Sale mâine. Doresc din tot sufletul ca propunerea prezentată în fata Regelui să poată fi primită cu un răspuns favorabil de către ceilalţi membri ai Federaţiei cărora le-am scris, precum şi de întreaga naţiune. Este un motiv de deplină satisfacţie pentru Mine să constat că la începutul acestui război glorios, ca şi la sfârşitul lui, m-am aflat, în virtutea Rangului Meu în Germania, în poziţia de a întreprinde un pas decisiv în favoarea cauzei naţionale. Dar nădăjduiesc, şi cu multă convingere, că Ba var ia îşi va păstra în viitor poziţia, întrucât este cu siguranţă compatibilă cu o politică federală loială şi neconstrânsă, şi pe care se va putea conta cu certitudine că va preîntâmpina o centralizare dăunătoare.”10

În actul de a-i oferi unchiului său coroana imperială, Ludwig, desi torturat sufleteşte de acest gest, se vedea de asemenea pe sine însuşi în rolul strămoşilor săi medievali, contribuind determinant la conturarea şi modelarea destinului noului imperiu german. Pe cât de naivă era această convingere, pe atât devenea unica lui consolare. Într-un fel sau altul, izbuti să se convingă de unul singur că aceasta fusese menirea sa divină să-i ofere titlul de împărat regelui Prusiei.

Ludwig luase această decizie fără ştiinţă sau consimţământul miniştrilor cabinetului, dintre care cei cu portofoliile cele mai importante rămăseseră izolaţi la Versailles. In tentativa de a se linişti, îi ceru lui Holnstein să-1 consulte pe secretarul său, Eisenhart. Holnstein se grăbi cu supunere să ajungă la Miinchen, unde-1 găsi pe secretarul de cabinet asistând la o reprezentaţie dată la Residenztheater. Contele îl chemă afară din lojă şi-i înmâna Kaiserbrief, împreună cu un bilet din partea lui Ludwig: „dacă o scrisoare formulată în termeni diferiţi ar fi socotită mai bună sau mai potrivită, dacă sacrificiile… Ce mi se cer sunt prea mari – e în ordine, în cazul acesta, revin asupra hotărârii şi te autorizez să rupi în bucăţele scrisoarea către Regele Prusiei.”11 Totuşi, Eisenhart nu găsi nici un cusur propunerii regelui, şi nici Lutz, ministrul justiţiei, căruia i se ceru de asemenea părerea.

Holnstein ajunse din nou la Versailles şi merse direct la Bismarck cu ambele misive trimise de rege. Pe 3 decembrie, printul Luitpold, în numele delegaţiei diplomatice bavareze, le înmâna în mod oficial cancelarului prusac. Bismarck era încântat la culme. „Holnstein şi-a dat cu prisosinţă obolul în această privinţă”, nota cancelarul. „şi-a jucat rolul cu mare abilitate… Mă întreb cu ce Ordin am putea să-1 recompensăm?”12 Se stârni în-tr-adevăr un sentiment de uimire generală la bunăvoinţa cu care regele dăduse ascultare cererii lui Bismarck. In jurnalul său, printul moştenitor al Prusiei consemna cu vădită stupoare: „Regele Bavariei a transcris cu adevărat şi cu exactitate epistola către Regele Nostru sugerată de nebun

Bismarck.”13 Bray, propriul prim-ministru al lui Ludwig, nu fusese consultat în această problemă, iar Ruggenbach, reprezentantul diplomatic din Baden, observă cu fină ironie: „E foarte putin probabil să mai existe un altul la fel cu Regele Bavariei, dispus să ofere de bunăvoie o coroană imperială doar pentru că are o durere de dinţi.”14

La 18 ianuarie 1871, în Sala Oglinzilor de la Versailles, Wilhelm I se proclamă împărat al Germaniei. Ludwig refuză să asiste la strălucitoarea ceremonie; îl împuternici pe fratele său, Otto, să participe în numele lui. Acesta îi scrise: „Vai, Ludwig! Nu-ţi pot descrie în cuvinte cât de nefericit şi cât de jalnic m-am simţit în timpul ceremoniei de încoronare, cum fiecare fibră a fiinţei mele se răzvrătea împotriva a ceea ce vedeam! Totul era atât de rece, de scânteietor, de ostentativ şi ţipător, aşa de vanitos şi de nemilos. M-am simţit atât de apăsat, atât de sufocat în acea sală imensă! 15

După învestirea solemnă de la Versailles, Ludwig, retras în defensivă, îi aşternu pe hârtie câteva rânduri baronesei Leonrod.

„Am acţionat aşa pornind numai de la interesele Bavariei. Dacă nu m-aş fi sacrificat pentru Coroană şi pentru tară, ni s-ar fi impus cu forţa în scurtă vreme să renunţăm la lucruri mult mai mari şi mai importante. De altminteri, este previzibil că, între timp, n-am fi putut pretinde măcar că ne-am opus din proprie voinţă şi acest fapt ne-ar fi prejudiciat viitorul politic şi poziţia în cadrul noului Reich.”16 şi după nici o lună de zile, îi Destăinuia aceleiaşi baronese: «Acest ultim război, care în multe privinţe s-a sfârşit atât de glorios pentru Bavaria, dacă s-ar fi întâmplat să mă vâre forţat pe mine, şi implicit tara mea, în ghearele de fier ale acelui afurisit Reich cu colorit prusac – dacă acest război nefericit care este îmbrăţişat cu entuziasm de atâţia dintre supuşii mei ar fi adus cu sine toate acestea – reprezintă cea mai deplorabilă ispitire trimisă de Providenţă. Popularitatea de care, gratie promptitudinii hotărârii mele şi sacrificiilor mele politice, mă bucur mai ales în Germania de nord, nu suplineşte deloc ceea ce am pierdut.”17 în cele din urmă, Parisul capitulă, iar Tratatul de pace franco-prusian se semnă la Frankfurt pe Main pe 10 mai 1871. La 16 iulie, armata bavareză victorioasă se reîn-torcea în Miinchen. Desi îi displăceau ceremoniile publice, Ludwig trebui să asiste la trecerea în revistă a trupelor, alături de vărul său, printul de coroană al noului imperiu. La o grandioasă inspecţie a unităţilor militare desfăşurate la Palatul Nymphenburg din afara Mxin-chen-ului, Ludwig stătea pe şaua calului în bătaia razelor fierbinţi de soare, urmărind în tăcere cum vărul său prusac, atât de detestat, împărţea decoraţii cu Crucea de Fier în numele noului împărat. Într-un târziu, acest spectacol îi întrecu puterea de rezistentă şi Ludwig dădu pinteni calului, pornind în galop de-a lungul câmpului în toiul ceremoniei militare. Se confesa în jurnalul său că socotise „prezenta Printului de Coroană al Prusiei foarte tulburătoare şi dezagreabilă!”18

Regele trebuia să aştepte sosirea trupelor sale în oraş. Acestea erau conduse, nu de către ofiţerii bavarezi, ci chiar de printul moştenitor prusac în persoană, trecând în coloană şi dând onorul de-a lungul Ludwigstrasse până în Odeonplatz. „Este prima mea paradă militară ca vasal”/comentă Ludwig cu amărăciune unui aghiotant.19 In îfegefe nebun acea seară, avea loc o reprezentaţie de gală cu piesa „Pacea” scrisă de Paul Johann Ludwig von Heyse. Verii regeşti se îndreptară către lojă mergând umăr la umăr şi apoi, înainte să intre, se îmbrăţişară într-un gest menit să demonstreze bunăvoinţă şi legăturile puternice ce uneau Bavaria şi Prusia. Dar Ludwig, care cu greu putea să suporte prezenta lui Friedrich Wilhelm şi această şaradă politică a vizitei sale, agoniza.

În ziua următoare, familia Wittelsbach oferi un dejun festiv pe Roseninsel, pe lacul Starnberg, care se sfârşi cu o scenă catastrofală. Ludwig îl invită pe printul moştenitor să primească funcţia de comandant suprem onorific al unui regiment bavarez de lăncieri. În loc să-şi exprime gratitudinea fată de acest gest de bunăvoinţă, Fritz afirmă că trebuia să-i ceară tatălui său permisiunea şi că, în orice caz, îi displăcea uniforma lăncierilor bavarezi şi considera că această funcţie nu era pe potriva marelui său renume. Ludwig se enervă. Se ridică brusc de la masă şi se năpusti afară din încăpere. Declară că nu mai avea de gând să ia parte la banchetul sărbătoresc care se dădea în acea seară la Glaspalast în Munchen. Erau aşteptaţi nouă sute de invitaţi şi se considera în general că această masă de gală reprezenta încununarea fastuoasă a tuturor ceremoniilor dedicate victoriei în război. Nici o rugăminte, oricât de stăruitoare, nu reuşi să-1 convingă să se răzgândească. Regele anunţa că se îmbolnăvise, dar nimeni nu dădu crezare acestei vesti. A doua zi, dis-de-dimineaţă, fără să-şi ia rămas-bun de la familia sa ori de ta vărul prusac, Ludwig părăsi Miinchen-ul, pornind către una din cabanele de vânătoare îndepărtate, situate Pe crestele singuraticilor Alpi bavarezi.