Greg King Regele Nebun

™

Degete nebun

Elizabethei că singurul lucru pe care-1 găsea cel mai atrăgător la Sophie era asemănarea cu sora ei mai mare.”5

Această vorbă trebuie să fi fost total dezagreabilă şi jenantă pentru Sophie. Chiar şi după logodnă, Ludwig îşi păstră totuşi aparenta de demnitate regească şi-şi închidea lăuntric orice afecţiune pe care s-ar fi putut întâmpla s-o nutrească pentru Sophie. Îşi continuă prolixa corespondentă între „Elsa” şi „Heinrich”, subliniindu-şi din când în când gândurile cu câte un cuvânt sau maximum două de devotament, iar acest ataşament de la mare distantă părea să fie tot ce se simţea în stare să exteriorizeze.

Wagner făcu o vizită particulară la Miinchen în martie şi Ludwig îi aranja s-o cunoască pe Sophie la palatul tatălui ei. După întrevedere, compozitorul îi scrise regelui: „Am fost profund impresionat de draga aleasă a inimii Voastre! Graţiosul meu Rege! Pentru prima dată de când destinele ni s-au încrucişat, am privit în atare ochi omeneşti binecuvântaţi cu dragoste fierbinte pentru Maiestatea Voastră şi care au glăsuit sufletului meu cu profunzime şi elocventă. Oh, măcar dacă s-ar putea să vă uniti prin legământul sacru al căsătoriei curând, cât mai curând!”6

Desi Ludwig îşi începea şi-şi încheia scrisorile cu cuvinte afectuoase, Sophie găsea în ele prea putină mângâiere. Totuşi, până şi veneraţia lui Wagner trebuie să i se fi părut neînsemnată în comparaţie cu maniera în care regele cocheta, afişându-şi dragostea ciudată pentru fratele Sophiei, Karl Theodor. Karl Theodor, supranumit „Gackl” în copilăria lui Ludwig, tocmai suferea mult în Unrta morţii sotiei sale, când, la 13 martie 1867, regele aşternu pe hârtie următoarele rânduri tulburătoare: „Scumpa mea Elsa, Te rog să mă ierţi că te deranjez la această oră târzie. Nu pot să-ţi destăinuiesc decât ţie cât de tare sufăr. Sunt cu adevărat atât de fericit de logodna noastră… si, în acelaşi timp, mă simt cumplit de amărât şi de întristat. Oh, Dumnezeule, draga mea Elsa, în ciuda întregii mele fericiri, mi se rupe inima de durere. Gackl, care este atât de apropiat sufletului meu încât m-aş azvârli în foc pentru el fără să tremur de teamă la gândul propriei mele vieţi, e rănit. Oh, n-ar trebui oare să-i stau alături la primejdie;: as îndura cu plăcere în locul lui orice durere din lume. Cât de tare mă doare inima! Nu există nimeni în lume pe care să-1 recunosc mai presus decât mine; absolut nimeni nu-mi poate ordona; dar dacă as abdica, i-aş lăsa lui tronul, da, chiar i-aş transfera coroana şi însemnele regalităţii. L-aş sluji cu bucurie, i-aş da ascultare şi i-aş îndeplini orice dorinţă, dar lui şi nimănui altcuiva de pe întreaga suprafaţă a pământului. Te rog fierbinte, fă tot posibilul să vorbesc cu el în intimitate şi în tihnă de îndată ce se întoarce; va vedea cu câtă credinţă bate pentru el, până la capătul vieţii, inima acestui prieten. Oh, Doamne! Pentru nimeni de pe pământ nu poate fi cu nici un chip mai preţios decât pentru mine – nici măcar pentru propria-i mamă. Mi-e de neîndurat să mă gândesc la eventualitatea morţii lui – mi-aş pierde minţile.”7

Nu se ştie cum a reacţionat Sophie la această scrisoare. Ludwig se hotăra anevoie să-şi exprime sentimentele fată de logodnica sa, şi totuşi, nu şovăia să-şi mărturisească dragostea nemărginită pentru fratele ei în această epistolă necugetată, în pofida tuturor vorbelor binevoitoare, devenea din ce în ce mai limpede că Ludwig nu se implica din punct de vedere sentimental în această viitoare căsătorie. De asemenea, însuşi tonul corespondentei lor nu sugera o poveste de dragoste pătimaşă: ca părtaşa pasionată de muzica wagneriană, Sophie trebuie să fi considerat straniu că Ludwig continua să se semneze cu pseudonimul „Heinrich”, mai degrabă decât cu cel de „Lohengrin”, de care se îndrăgosteşte Elsa. Dar când Sophie se plânse mamei sale de indiferenta logodnicului, Ludovica îi răspunse doar că „nimeni n-ar putea fi mai plicticos şi mai excentric decât soţul ei şi el nici măcar n-avea scuza că era rege.”8

Cu toate acestea, Ludwig nu dădea semne vizibile că se simţea nemulţumit de această logodnă, începu imediat să decoreze încăperile din Residenz destinate miresei lui, selectând o mână de camere situate cu un etaj mai jos de cel ocupat de rege. Apartamentul lui Sophie, asemeni celui locuit de Ludwig, avea vedere spre Hofgarten. Regele comandă ca pereţii acestor încăperi să fie acoperiţi cu tapete reproduse şi imprimate cu fidelitate după decorurile de scenă folosite la recentele reprezentaţii mun-cheneze cu „Lohengrin” şi să se construiască o mică scară în spirală care să lege biroul său de lucru cu viitorul budoar al Sophiei. Marea operă wagneriană, încă neterminată, „Die Meistersinger von Niirnberg”, urma să formeze ornamentul aşezat în centrul festivităţilor, hărăzită ca dar de nuntă din partea compozitorului pentru cuplul regal în ziua cununiei religioase. Iar Ludwig comandase o nouă caleasca pentru ziua nuntii, o masă compactă, deformată de excesul de ornamente sculptate în formă de frunză şi suflate cu aur, cu heruvimi şi tăblii laterale pictate cu scene din viaţa lui Ludovic al XV-lea şi încununată cu o copie a coroanei regale bavareze. Se zvonea că această piesă fantezistă 1-ar fi costat pe rege peste un milion de guldeni.9 în primele luni de logodnă, Sophie şi familia ei se văzură deseori supuşi bizareriilor nocturne plăsmuite de Ludwig. În toiul nopţii, i se întâmpla să se hotărască brusc că dorea să-şi vadă logodnica şi trimitea un rândaş la Possenhofen. În timp ce toţi cei de prin împrejurimile lacului Starnberg dormeau adânc, Ludwig se urca în trăsură şi pornea la drum prin beznă, mergând de la castelul Berg până la vila ducelui Max, situată pe partea cealaltă a apei. Avertizaţi de rândaş, membrii casei du-cale se trezeau din somn şi se îmbrăcau cum se cuvine, deoarece Ludwig insista totdeauna să fie primit cu toate onorurile acordate unui suveran, indiferent cât de înaintată era ora. Sophie şi părinţii ei aşteptau pe trepte, ascultând zgomotele trăsurii lui Ludwig, călăreţii care însoţeau caleasca veneau scrâşnind pe aleea de acces presărată cu prundiş, Possenhofen strălucind de lumină în spatele lor. Ludwig nu rămânea totdeauna după ce provoca atâta larmă; câteodată, îi lăsa Sophiei un buchet de flori sau o scrisoare şi apoi dispărea în întunericul nopţii la fel de neaşteptat cum se ivise.

Când Ludwig binevoia totuşi să stea un timp, cerea deseori să vorbească între patru ochi cu Sophie şi atunci o doamnă de onoare se ascundea cu discreţie în spatele unei perdele de protecţie din palmieri pitici, sădiţi în vase de pământ. Ludwig se prăbuşea într-un fotoliu, în timp ce Sophie îi cânta la pian sau interpreta vreo arie romantică. După câteva ore, prinţesa se aşeza în fata lui, lucrând cu acul broderii, tăcerea stânjenitoare aşternută între ei fiind întreruptă câteodată de remarca lui Ludwig că ea avea ochi foarte frumoşi. Conversaţia lor era astfel mereu forţată şi Ludwig descoperi curând că, atunci când discutau, Sophie nu se dovedea a fi la fel de fygele nebun inteligentă sau de antrenantă cum o crezuse la început. Vorbăria ei de fetişcană uşor necultivată îl plictisi iniţial, apoi îl irită din ce în ce mai mult. Nopţile se scurgeau anevoios în această manieră stânjenitoare, până când Ludwig, obosit şi plictisit, îşi lua rămas bun. Doar ocazional lăsa să cadă zidul de apărare al prudentei rezerve şi-şi îngăduia să-şi exteriorizeze emoţiile, dar, chiar şi în aceste rare împrejurări, se limita la câteva sărutări schiţate din fugă pe fruntea Sophiei. Odată, prinţesa se satură de acest joc şi îndrăzni să-1 sărute pe Ludwig pe buze; se enervă atât de tare încât aproape rupse logodna pe loc. Sophie nu se plângea niciodată de Ludwig, nu trăda nicicând altceva decât satisfacţie fată de acest aranjament. Totuşi, într-o anumită împrejurare, tensiunea nervoasă îi depăşi puterea de rezistentă, în timpul uneia dintre vizitele nocturne, Ludwig aduse cu sine coroana viitoarei sotii ca s-o probeze Sophie. Se dovedi a fi prea mare şi acest lucru îl amuză nespus pe Ludwig, care se prăpădi de râs văzându-şi viitoarea mireasă cu coroana pe cap. Pentru a spori efectul comic, o puse pe Sophie să-şi scoată coroana şi s-o reaşeze la loc de câteva ori, aşa încât el să poată observa cum îi cădea peste frunte. Când plecă, Sophie izbucni în lacrimi, strigând: „Nu mă iubeşte! Se joacă pur şi simplu cu mine!”10

Atâta timp cât comportamentul bizar al lui Ludwig rămânea ascuns între pereţii tăcuţi de la Possenhofen, numai el şi cu Sophie cunoşteau paşii încâlciţi ai dansului în care se antrenaseră împreună. Cu toate acestea, iluzia şi duplicitatea nu puteau dura la infinit; când printul Chlodwig von zu Hohenhohe-Schillingfurst dădu un bal în onoarea cuplului, puntea în echilibru fragil se prăbuşi, dând în vileag adevăratele sentimente ale lui Ludwig. Bomhard relată: „Către ora zece, regele răzbi până la mine prin mijlocul mulţimii de invitaţi, mă întrebă cât era ceasul şi dacă mai avea timp să ajungă la teatru înainte de sfârşitul dramei lui Schiller care se juca acolo. I-am atras atenţia Regelui că gestul meu de a mă uita la ceas, dacă ar fi remarcat, ar putea fi interpretat greşit. L-am rugat pe Rege să se posteze în fata mea, si, în acest timp, am scos ceasul din buzunarul jiletcii şi 1-am informat că mai putea să vadă încă o parte din piesă. Dar mi-am luat libertatea să-1 avertizez că n-ar fi cu siguranţă un comportament cuviincios fată de viitoarea sa mireasă dacă ar părăsi balul atât de curând, îmi mulţumi şi destul de repede după aceea se răspândi prin viu grai vestea că: «Regele a plecat!». Oaspeţii uimiţi credeau că Regele plecase fără să-şi ia rămas bun de la logodnica sa, desi eu nu stiu dacă era adevărat. Asistând la această scenă, m-am văzut obligat să conchid că Regele nu era îndrăgostit de mireasa lui.”11

Destul de curând, întregul oraş Miinchen află despre acest incident şi întrebări serioase legate de plănuita nuntă începură să iasă la suprafaţă.

Nunta fusese fixată pentru 25 august 1867, când Ludwig îşi sărbătorea ziua de naştere şi împlinea douăzeci şi doi de ani. Sophie se ocupa de trusou, în timp ce Ludwig se agita cu ceremonialul minuţios şi complicat impus de o nuntă la nivel de stat: cununia religioasă propriu-zisă, recepţia, dineul de gală şi balul, fără a mai pune la socoteală marele triumf prevestit de premiera operei wagneriene „Maeştrii cântăreţi din Nurnberg”. Cu toate că Ludwig detesta de obicei ceremoniile publice, se lăsase prins în vâltoarea evenimentului, cumpănind asupra încâlcitei etichete a Wittelsbachilor pentru cele nebun mai impresionante detalii. Când îşi pironi odată privirea de la fereastra biroului său de lucru din Residenz, observă cum opt cai negri care urmau să fie înhămaţi la caleasca aurie de nuntă erau plimbaţi în buiestru prin curtea palatului. Altădată, totuşi, gândul la pasul care avea să-i schimbe fundamental viaţă îl copleşi atât de tare, încât îi scrise Sophiei: „Cât de minunat ar fi fost dacă ne-am fi putut cununa în taină într-o mică biserică din preajma lacului Starnberg.”12

Dar acesta nu era un simplu sentiment romantic. Ludwig se îngrozea din ce în ce mai mult la gândul că mii de ochi iscoditori urmau să-1 scruteze la propria-i nuntă şi că avea să fie socotit ostentativ drept un exponat la parada de pe străzile capitalei sale. Curând, începu să regrete modul impetuos în care-i ceruse mâna Sophiei şi entuziasmul subit care-1 îmboldise spre o căsătorie de care acum se disocia. Anxietatea provocată de pregătirile pentru festivităţi, cuplată cu înţelegerea crescândă a raptului că Sophie nu constituia un substitut pentru împărăteasa Elizabeth, îl conduseră pe Ludwig la decizia fatală de a anula nunta.

Mai important decât atât, Ludwig ajunsese să se înspăimânte de însăşi ideea căsătoriei, fie cu Sophie, fie cu oricare alta. Gândurile şi sentimentele de natură homosexuală, care cântăriseră greu în imboldul său către exprimarea publică a dragostei romantice, irupseră acum din nou la suprafaţă, aruncându-1 în ghearele deznădejdii. Nu era vorba numai de simpla dorinţă a anulării nuntii; igno-rându-şi în repetate rânduri propriile inclinaţii sexuale, Ludwig descoperi că nu le putea alunga încheind pur şi simplu o căsătorie cu o prinţesă pe măsura rangului său. Merse până acolo încât îi ceru medicului său personal, Gietl, să-i elibereze un certificat prin care să ateste că era inapt pentru însurătoare, îi declară de asemenea unui oficial al curţii că mai degrabă pierea prin înec în lacul Alpsee decât să ducă nunta până la capăt.13 Era din ce în ce mai agitat şi mai nervos, măsurând cu pas mărunt încăperile la ore târzii din noapte sau năvălind în dormitorul mamei sale cufundată într-un somn adânc, şi se azvârlea pe pat, plângând după ajutor. Odată, fu găsit stând în dreptul oglinzii de la masa de toaletă, schimono-sindu-se la propria-i imagine reflectată şi spunând: „Câteodată, nu m-aş încumeta să jur că nu sunt nebun.”14

Primul pas decisiv întreprins de Ludwig era să amâne în mod oficial nunta, în loc de 25 august, data stabilită pentru ceremonie, o informă pe Sophie că ritualul religios urma să aibă loc pe 12 octombrie, zi în care se cununaseră şi părinţii şi bunicii lui. Sophie nu se alarmă peste măsură la primirea acestei vesti: amânarea părea să fie destul de rezonabilă, întrucât pregătirile pentru ceremonial erau întârziate, iar data aleasă ţinea de tradiţia familiei. Apoi, la o reprezentaţie cu „Tannhăuser” în luna august, cuplul de tineri logodnici fu văzut ocupând locuri separate în Teatrul curţii regale, Sophie în loja tatălui ei, iar Ludwig stând singur în cea regală. Până spre sfârşitul acelei seri, se răspândiră zvonuri alarmante despre situaţia logodnei regelui. După spectacolul de operă cu „Tannhăuser”, compozitorul Liszt comentă cu un umor fin: „Maiestatea Sa nu pare să fie un peţitor foarte înfocat.”15

Totuşi, în ochii marelui public, logodna continua, cu nunta amânată pur şi simplu pentru scurt timp. Numai Ludwig ştia că acesta era un vicleşug menit să-i împă-ciuiască atât pe supuşi, cât şi pe logodnica sa până când fygele nebun reuşea să prindă suficient curaj şi să rupă în mod oficial legătura solemnă. Faptul că se hotărâse deja să nu respecte promisiunea de căsătorie este confirmat printr-o scrisoare trimisă de rege baronesei Leonrod. În 25 august, ziua sa de naştere şi totodată data în care fusese iniţial fixată nunta regală, Ludwig declara: „Sentimentul de deplină fericire care mă animă acum că m-am scuturat din robia unui legământ împovărător – despre care ştiam că se va dovedi a fi un nenoroc pentru mine – nu se poate compara decât cu extazul unui convalescent care respiră în sfârşit din nou aer proaspăt după o boală primejdioasă. Sophie mi-a fost dintot-deauna dragă şi preţuita ca prietenă şi soră iubită, dar nu mi s-ar fi potrivit ca sotie; cu cât se apropia mai mult ziua nuntii, cu atât mă îngrozea pasul ce-mi era hărăzit. Mă simţeam foarte, foarte nefericit şi astfel m-am decis să mă eliberez din lanţurile şi cătuşele autoimpuse: nici Sophiei nu i-a venit greu să-şi retragă cuvântul, deoarece a văzut cu proprii ochi că eram cu totul nepotriviţi; aşa încât am evitat nenorocirea şi acum avem amândoi posibilitatea să ne legăm printr-un angajament care promite să ne facă fericiţi; sunt convins că va găsi o partidă strălucită în viitorul apropiat iar, în ce mă priveşte, nu mă grăbesc câtuşi de putin. Sunt încă tânăr şi căsătoria ar fi oricum prematură.”16

Această scrisoare prefigura ceea ce urma să se întâmple; desi Ludwig afirma că logodnica lui înţelegea motivele răsturnării de situaţie, ea nu ştia de fapt nimic mai mult decât că nunta fusese contramandată. O dată cu apropierea noii date fixate pentru cununie, 12 octombrie, toate neliniştile şi spaimele vechi reieşiră la suprafaţă. Când nu mai putu să suporte presiunea morală, Ludwig declară că nunta trebuia din nou să fie amânată, de această dată până pe 28 octombrie. Nu se hotăra să ducă la bun sfârşit promisiunea de căsătorie şi nici să accepte cu curaj răspunderea pentru ruperea logodnei.

Pe 4 octombrie, Ludwig primi o scrisoare de la ducele Max, care-i cerea regelui fie să stabilească o dată definită pentru ceremonia nuntii şi s-o respecte, fie să desfacă logodna. Ludwig îşi ieşi din fire de mânie pentru că „un supus” îndrăznise să i se adreseze în acest fel ultimativ. Dar misiva ducelui îi oferea de asemenea scuza pe care o căuta demult, îi scrise logodnicei sale cu o duritate neaşteptată: „Iubită Elsa, părinţii tăi doresc să rupem logodna. Accept propunerea lor.”17

În acest mod află şi Sophie despre decizia logodnicului ei. Câteva zile mai târziu, primi o scrisoare lungă în care Ludwig se străduia să-i explice, pe cât de sincer îi îngăduia prudenta şi discreţia, motivele pentru desfacerea legământului.

„Iubita mea Elsa, întrucât mi s-a impus cu forţa ziua nuntii ca unei plante exotice scoasă din mediul ei natural şi ţinută în seră, la fel cum am acceptat silit şi ziua logodnei, consider de datoria mea sacră să-ţi spun ceva acum când nu e prea târziu. Mi-ai fost mereu scumpă şi dragă, nutresc o adevărată şi sinceră afecţiune pentru tine, te iubesc ca pe o preţioasă soră; şi acest sentiment, adânc încuibat în inima mea, nu va pieri niciodată si, ca atare, as vrea să te rog să-mi acorzi în continuare simpatia şi prietenia ta preţioasă şi binevoitoare; dacă ţi-ai aminti de mine cu durere şi amărăciune, acest lucru mi-ar pricinui o mâhnire adâncă.

Atunci când corespondam foarte des, cu o vară în nebun urmă, şi când ţi-am dat dovezi de prietenie şi încredere, mama ta m-a presat să iau o hotărâre; ea socotea că ţi-am sucit mintea deoarece nu credea în existenta unei prietenii fără dragoste „reală”, îţi vei aminti de răspunsul pe care vi 1-am dat ţie şi mamei tale prin intermediul lui Gackl. Când am auzit apoi cât de nefericită te-a făcut şi că urma să pleci de aici şi să nu ne mai vedem din nou, m-a cuprins durerea; m-am simţit profund impresionat de dovezile de dragoste adevărată pe care mi le-ai dat; afecţiunea mea pentru tine a crescut atât de mult încât m-am lăsat ademenit să-ţi cer mâna. Motivul pentru care am ordonat toate pregătirile de nuntă, am discutat şi ţi-am scris despre aceasta, amânând-o fiindcă nu doream totodată să o zădărnicesc, n-a fost ca să te înşel sau, aşa cum ai putea crede, să-mi iau cuvântul înapoi încet şi pas cu pas, oh, nicidecum! N-am vrut cu siguranţă să te amăgesc. Acest fapt este mai presus de orice îndoială. Am acţionat cu convingerea fermă că totul va duce la un deznodământ satisfăcător. Acum, am avut destul timp să mă analizez şi să chibzuiesc temeinic, şi înţeleg că dragostea mea frăţeasca sinceră şi loială pentru tine este şi va fi de-a pururi adânc înrădăcinată în sufletul meu. Dar înţeleg de asemenea că nu este iubirea absolut indispensabilă într-o unire matrimonială.

Îţi datorez măcar atâta lucru, dragă Elsa, şi te implor să ne continuăm prietenia când îţi vei retrage făgădu-iala; şi acum că ne despărţim, te rog să ne luăm rămas-bun fără supărare şi amărăciune şi te mai rog – te implor din tot sufletul – să păstrezi toate suvenirurile pe care ti le-am dat şi să-mi îngădui să le păstrez şi eu pe ale tale. Ele îmi vor reaminti mereu de o perioadă de timp care nu va conteni niciodată să-mi fie preţioasă, ca şi de o scumpă prietenă şi rudă – atât de apropiată inimii mele – şi pentru fericirea căreia mă voi ruga lui Dumnezeu cu credinţa în fiecare zi. Dacă în decurs de un an nu vei fi găsit pe cineva cu care să crezi că vei putea fi fericită şi dacă nu mi se va fi întâmplat şi mie acelaşi lucru (care socot că nu e cu desăvârşire imposibil), atunci vom putea să ne unim pentru totdeauna – adică, desigur, dacă te vei simţi încă în stare; dar acum e mai bine să ne despărţim şi să nu ne legăm soarta pe viitor. Trebuie să spun din nou că amestecul mamei tale în problemele noastre – aşa cum se prezentau iarna trecută – a fost cu totul nefericit. Dacă mai există duşmănie sau amărăciune în sufletul tău – care sunt strâns legate de ură – fie ca bunul Dumnezeu să-ţi dea puterea milosteniei, astfel încât să recunoşti în această sinceră mărturisire dovada celei mai pure şi mai loiale prietenii. Fie ca Dumnezeu cel Atotputernic care împărăteşte deasupra noastră – şi aceasta este dorinţa mea cea mai puternică – să Te călăuzească pe calea deplinei fericiri pe care o meriţi cu prisosinţă, iubită şi credincioasa mea Elsa. şi acum, adio, nu-1 uita niciodată, Pe afectuosul şi devotatul tău din toată inima, Heinrich.”18

După ce aşternu pe hârtie aceste rânduri, Ludwig se simţi despovărat sufleteşte. Se confesa în jurnalul său: „I-am scris cu rapiditate Sophiei. Tabloul sumbru se estompează. Tânjeam după libertate, eram însetat de libertate, eram nerăbdător să mă trezesc din acest coşmar teribil!”19 în acelaşi timp, după cum se relatează, înşfăca un bust din marmură al Sophiei, care stătea pe biroul său şi-1 azvârli afară pe fereastră în curtea palatului regal, zdrobindu-1 în mii de bucăţele. Făcu tot posibilul să distrugă toate urmele logodnei. Monedele comemoranebun tive fură retrase din circulaţie, coroana regală cumpără în totalitate farfuriile decorative şi vazele, iar membrii curţii le sparseră în bucăţele, toate stampele şi litografiile înfăţişând-o pe Sophie drept regina Bavariei fură arse în prezenta lui Ludwig, iar pe plăcile de cupru şi pe pietrele litografice se turnă acid.20

După ce-şi îngădui putin răgaz să reflecteze asupra situaţiei, notă: „Sophie, care se îndrăgostise cu adevărat de mine, a fost cumplit de tristă când a aflat că nu simţeam acelaşi lucru pentru ea. Mişcat de nefericirea ei, mi-am îngăduit luxul să mă las atras în actul nechibzuit al logodnei.”21 Iar în 28 noiembrie, data la care fusese în ultimă instantă planificată nunta, Ludwig scria: „Slavă Domnului că acest lucru înspăimântător nu s-a realizat.”22

Reacţia publicului era confuză. Un anunţ simplu şi concis declara că logodna a fost desfăcută „printr-o înţelegere mutuală, după constatarea inexistentei unui ataşament adevărat necesar pentru o viaţă conjugală fericită.”23 Toate soiurile de zvonuri răspândite despre ruperea logodnei şi cea mai mare parte a vinei păreau să fie îndreptate împotriva Sophiei. Cea mai urâtă alegaţie invocată drept mărturie împotriva ei era că avea o aventură amoroasă cu Edgar Hansfstaengal, fotograful curţii regale.

Cunoscându-1 bine pe Ludwig, multe dintre rudele sale regeşti, mătuşi, unchi, verişoare şi veri de pe tot cuprinsul Europei, scoaseră pur şi simplu din discuţie această aventură sentimentală scandaloasă, catalogând-o drept una dintre metehnele lui. Împărăteasa Măria Ale-xandrovna a Rusiei observa într-o scrisoare neobişnuit de sinceră: „Conversaţiile mondene despre nunti îmi amintesc mereu de Regele Bavariei. Nu mai nutresc nici o speranţă în legătură cu soarta lui, nu poate fi în posesiunea g^^jjj^^^K^^^ deplină a facultăţilor sale mintale! Mi-ar plăcea să aud ce are de spus mama lui despre aceste lucruri! Unii oameni vorbesc că e impotent, dar nu văd să existe un motiv serios pentru o asemenea presupunere. Bunicul său i-a spus lui Mary Hamilton la Paris că el (Ludwig) credea că bărbatul poate procrea dacă stă lungit alături de o femei în acelaşi pat! Am primit o scrisoare de la el vara trecută, în care-mi vorbea atât de îndurerat despre singurătatea lui. Drept răspuns, i-am trimis o disertaţie călduroasă despre dragostea matrimonială. şi iată acum rezultatul!”24 în mod deloc surprinzător, familia Sophiei se înfurie la anularea nuntii şi la zvonurile care o împroşcau cu insulte pe fiica lor. Până şi preaiubita verişoara a lui Ludwig, împărăteasa Elizabeth a Austriei, considera că regele îi nedreptăţise sora. În acest sens. Elizabeth remarca: „îţi poţi prea bine închipui cât de mânioasă sunt în legătură cu Regele, la fel este şi împăratul. Nu există cuvinte care să descrie un atare comportament. Nu pot în nici un chip să înţeleg cum îşi mai arată fata în Mxinchen după toate cele ce s-au întâmplat. Mă bucur că Sophie a trecut cu bine peste acest necaz. Numai Dumnezeu ştie că n-ar fi putut fi niciodată fericită cu un asemenea soţ.”25

În anul următor, pe 28 septembrie, Sophie se mărită cu ducele d'Alencon, printul Ferdinand d'Orleans, un nepot al regelui Frantei Ludovic-Filip. Nunta avu loc la Possenhofen, iar Sophie paşi spre altar la brat cu tatăl ei, străbătând partea laterală a naosului, în acordurile marşului nupţial din „Lohengrin”. Ludwig nu asistă la ceremonie, desi se stabilise la castelul Berg, chiar de partea cealaltă a lacului, în schimb, îşi petrecu noaptea singur pe Roseninsel, în mijlocul lacului Starnberg, aruncând în aer sute de focuri de artificii.