Greg King Regele Nebun

„Oh! Prietene! Cândva, lumea mi se părea trandafirie, iar omul nobil; de atunci, am trecut prin experiente

Până când regele trimise această scrisoare, Cosima era din nou însărcinată. De data aceasta, nu exista pretextul că altcineva decât Wagner ar putea fi tatăl. La 6 iunie 1869, Cosima născu un băiat, botezat Siegfried. După nici o săptămână, Cosima îi ceru în cele din urmă lui von Biilow divorţul, în decursul grelei încercări, acesta se comportase admirabil, acum, cu încunoştinţarea prealabilă şi consimţământul Cosimei, von Biilow înainta o plângere oficială împotriva sotiei sale la un tribunal berlinez, învinuind-o de părăsirea domiciliului conjugal. Pe 18 iulie 1870, se pronunţa divorţul şi Cosima deveni liberă. O lună mai târziu, într-o biserică protestantă din Lucerna, Cosima şi Wagner se cununară. Ca să atenueze lovitura, ei aleseră pentru ceremonia cununiei ziua de 25 august, a douăzeci şi cincea aniversare a lui Ludwig.

„Meistersinger”, „^eingold” şi „Walkiire”

J^a 24 octombrie 1867, Wagner îi prezentă regelui partitura completă a marii sale opere comice „Maeştrii cântăreţi din Nurnberg”. La început, compozitorul declarase că această comedie muzicală avea să fie gata pentru reprezentaţie în 1865. Dar „Meistersinger” suferi de pe urma tumultului din viaţa din ce în ce mai nestatornică a compozitorului şi Ludwig primi opera terminată după aproape doi ani şi jumătate de la data când i se promisese iniţial.

„Meistersinger” este singura operă wagneriană uşoară, amuzantă şi recreativă, zugrăvind personaje luate nu din lumea zeilor şi piticilor, ci din cea a lucrătorilor obişnuiţi şi meşteşugarilor medievali. Nara povestea lui Walther von Stolzing, un tânăr cavaler din Nurnberg care, în urma unui concurs de cântece câştiga mâna frumoasei Eva Pogner. Wagner înfăţişează un spectacol impresionant, plin de coruri entuziaste şi de marşuri; din punct

Degete nebun de vedere muzical, „Meistersinger” conţine unele dintre cele mai populare şi mai fermecătoare melodii, incluzând vestitul „Preislied”, cântec de slavă prezentat în concurs de Walther von Stolzing, şi coralurile finale, triumfătoare. Opera exprimă de asemenea ideea de „Volk” sau de identitate naţională germană, înglobând aspiraţii materiale, spirituale şi artistice. Potrivit viziunii din „Meistersinger”, popoarele teutonice se puteau unifica prin arta germană si, cu cultura lor, triumfau asupra altor seminţii. Aceste sentimente, împreună cu cuvintele finale rostite de personajul principal, Hans Sachs, cântăreţ, dar şi poet popular, iubit de popor, întru preamărirea artei germane, şi cu corul trâmbiţând sfintele idealuri germane, transformau „Meistersinger” nu numai într-o chemare la unitate naţională, dar şi într-o denunţare a influentei şi a culturii străine.

Wagner dorise să-şi pună în scenă opera chiar la Niirnberg. Ludwig opta totuşi pentru Miinchen. O dată cu începerea repetiţiilor, compozitorul se confruntă cu nenumărate dificultăţi. Opera dura patru ore şi jumătate, cea mai lungă până la acea dată dintre creaţiile wagneriene, şi necesita trei schimbări majore de decor, menite să evoce atmosfera din Nurnberg-ul medieval, în plus, era nevoie de un cor alcătuit din peste o sută de cântăreţi, pe care Wagner vroia să-i pregătească personal. Wagner apelă din nou la Hans von Biilow să dirijeze orchestra; relaţiile dintre cei doi erau însă atât de tensionate din pricina aventurii amoroase cu Cosima, încât ei se evitau chiar şi la repetiţii.

Ludwig însuşi se arătă la început putin entuziasmat de „Meistersinger”; o operă satirică alcătuită din meseriaşi şi săteni medievali părea să fie văduvită de aceeaşi aură romantică sau de jocul fanteziei ca în „Tannhăuser” ori în „Lohengrin”. Totuşi, când ascultă în cele din urmă muzica şi citi libretul, regele îşi schimbă de îndată părerea, îl desfătau sentimentele religioase, chemările la unitate naţională şi glorificarea idealurilor şi culturii germane. După ce asistă la repetiţia generală în costume şi cu acompaniamentul orchestrei, notă: „M-am simţit atât de mişcat şi de furat de visare, încât mi-a fost imposibil să mă alătur celorlalţi la profanele aplauze în semn de admiraţie”.1

Premiera cu „Die Meistersinger von Niirnberg” avu loc pe 21 iunie 1868, la Teatrul curţii regale din Miinchen. Sute de prieteni de-ai compozitorului, veniţi de pe tot cuprinsul Europei, umpleau lojele şi fotoliile de orchestră, şuşotind în aşteptarea evenimentului. Chiar înainte de ridicarea cortinei, Ludwig al II-lea intră în loja regală. Regele purta un frac negru cu cozi şi o lavalieră albă şi-i salută reverenţios pe spectatori cu o înclinare a capului, când aceştia se ridicară în picioare. aşa cum dicta eticheta, Wagner se prezentă ceremonios în loja regală cu putin înainte de începerea reprezentaţiei, dar, spre surprinderea lui, Ludwig îl invită să ia loc alături de el, onoare fără precedent pe care o refuza de obicei chiar şi membrilor propriei familii.

În cele din urmă, se ridică şi greaua cortină pentru ultima capodoperă wagneriană. La sfârşitul primului act, publicul din sală îl ovaţiona îndelung pe compozitor, însă acesta refuză să schiţeze vreun gest de mulţumire. La sfârşitul celui de-al doilea act, regele îl rugă totuşi sa răspundă aclamaţiilor şi Wagner se ridică politicos din fotoliu şi făcu de la marginea lojei regale o reverenţă către mulţime. O asemenea acţiune din partea unui om fygele nebun de rând, şi anume să răspundă la ovaţii din loja regală, şoca profund publicul formalist munchenez.

Cu toate acestea, nimic nu putea umbri triumful reputat de „Maeştrii cântăreţi din Niirnberg”. Se mai programară alte cinci reprezentaţii şi toate se bucurară de mare succes, desi în absenta compozitorului. După premieră, Wagner se întoarse la Tribschen, extenuat de montarea operei şi de luptele continue purtate împotriva lui de presa muncheneză. La scurt timp, Ludwig primi o scrisoare prin care prietenul său îl informa că se hotărâse să rămână pe viitor în Elveţia şi să se dedice numai muzicii sale. De data aceasta, Wagner se tinu de cuvânt: aveau să treacă opt ani înainte ca regele şi compozitorul să se întâlnească din nou.

Pe 27 septembrie 1869, Ludwig asistă la premiera operei „Das Rheingold” („Aurul Rinului”), prima din marea tetralogie wagneriană „Inelul Nibelungilor”. Se dovedi a fi un eşec pentru Wagner, întrucât regele ordonase în mod expres să se pună în scenă opera împotriva voinţei manifestată formal de compozitor. Wagner terminase „Das Rheingold” în 1854; nu fusese însă montată, desi anumite fragmente ale partiturii fuseseră interpretate în fata publicului, în mod cât se poate de natural, Wagner dorea să aştepte până când termina şi celelalte trei opere ale ciclului Nibelungilor, astfel încât să poată fi prezentate în premieră în patru seri consecutive. Dar, în 1864, îi promisese lui Ludwig că, date fiind împrejurările favorabile – care însemnau în fapt pentru Wagner o pensie de întreţinere regală – întregul ciclu avea să fie gata pentru punere în scenă în 1867. Compozitorul însuşi, după o bună chibzuială, acceptă să nu se opună îa montări separate ale operelor tetralogiei.

Conform contractului formal semnat între rege şi Wagner cu câţiva ani mai înainte, Ludwig deţinea de fapt drepturile asupra celor patru opere de îndată ce erau isprăvite. Regele aşteptase încă doi ani după expirarea termenului de predare a partiturii înainte să procedeze potrivit dreptului său justificat de a vedea opera pusă în scenă. Dându-şi seama de importanta colaborării lui Wagner, Ludwig se străduise să atenueze lovitura.

„Vă implor, scumpe prietene, să faceţi tot ce se poate pentru ducerea la bun sfârşit a acestei reprezentaţii: oh, am nevoie stringentă de asemenea bucurii dacă nu va să pier în vârtejul vieţii cotidiene. şi totuşi nu mă retrag din lume; acum, încerc chiar o plăcere în îndeplinirea îndatoririlor regeşti, pe care le detestam odinioară; mă interesez de afacerile guvernului; chiar şi cu comunicatele ministeriale seci şi cu rapoartele despre dezbaterile parlamentare, m-am simţit în stare să le prind cât mai bine posibil gustul; este o necesitate tristă. Tânjesc după speranţa împlinirii, a înfăptuirii idealurilor noastre, care-mi dă forţă spirituală pentru toate celelalte; nu vom eşua, Dragă Prietene! Vom săvârşi totul, absolut totul: stiu sigur, sunt la fel de încredinţat de acest lucru ca de faptul că trăiesc şi respir.”2

Pe când începură pregătirile pentru reprezentaţie, Biilow demisiona din postul de capelmaistru. Se vlăguise treptat şi ajunsese într-o stare de surescitare nervoasă din pricina aventurii sentimentale dintre Wagner şi Cosima, iar simplul gând de a apărea din nou în fata publicului ca să dirijeze opera compusă de amantul sotiei sale îi depăşea puterea de rezistentă. Cu toate că nu încuviinţase proiectul de a monta „Das Rheingold” independent de restul ciclului, încă neterminat, dar făcând

6^ nebun parte dintr-un tot unit printr-o ideea comună, Wagner îşi dădu seama că numai oferindu-şi colaborarea ar putea să asigure cel putin menţinerea unui anumit grad de control asupra situaţiei din Mxinchen. Prin urmare, i-1 propuse regelui pe Hans Richter, un tânăr dirijor încăpăţânat, dar devotat, care să-1 înlocuiască pe von Biilow. Prin intermediul lui Richter, Wagner rămânea încredinţat că indicaţiile sale aveau să fie urmate întocmai. Ludwig îi aprobă planul. Cu ajutorul lui Richter, compozitorul era ţinut la curent cu cele mai noi evenimente şi probleme ivite si, în tot cursul verii, multi dintre interpreţii distribuiţi în „Rheingold” îşi croiră drum până la Tribschen să repete sub îndrumarea personală a compozitorului.

Se iviră dificultăţi chiar de la bun început. Mai presus de orice, apărură numeroase probleme tehnice. Acţiunea operei impunea ca personajul Alberich, spre a-şi arăta puterea „Tarnhelm-ului” (coif vrăjit care-1 făcea invizibil), să se transforme când într-un balaur, când într-o broască; mai erau de rezolvat problemele punţii de curcubee către cetatea cerească Walhalla şi a plutirii pe apă a fecioarelor Rinului. Pentru a soluţiona toate aceste dificultăţi, Richter îl angaja pe Karl Brand t, un om cu imense aptitudini tehnice. Scena cu cele trei fete ale Rinului pricinui ore de frustrare imposibil de descris. La început, cântăreţele erau legate cu curele de nişte proptele înalte din metal ataşate la nişte cărucioare, mişcate pe scenă de nişte maşinişti, apoi împinse în spatele decorului pentru a crea impresia că fecioarele înotau. Dar această metodă se dovedi curând a f i o corvoadă considerabilă pentru interpretele din distribuţie; când uneia dintre fete i se făcu greată în timpul repetiţiei şi vomită pe maşinistul care împingea căruciorul, Brandt se hotărî să caute o soluţie alternativă, în ultimă instantă, se conveni ca trei dansatoare – în aparentă, femei cu constituţie mai rezistentă -să le înlocuiască pe cântăreţe, care urmau să stea în culise cât îşi interpretau corala.

Richter provocă o mulţime de resentimente în timpul repetiţiilor. Relaţiile dintre el şi administratorul Teatrului curţii regale, Karl von Perfall, se tensionară chiar de la bun început. Când tânărul dirijor insistă să se urmeze recomandările compozitorului, indiferent cât de multe neplăceri ar pricinui acest aranjament, Perfall protestă direct la rege. În toiul acestor necazuri, repetiţia generală se desfăşura pe 27 august, în prezenta regelui şi a cinci sute de invitaţi de onoare, printre care se număra şi tatăl Cosimei, Franz Liszt. Însă lucrurile decurseră cum nu se poate mai prost. Din punct de vedere muzical, reprezentaţia era perfectă, iar Richter îşi îndeplinise admirabil obligaţia în împrejurările date. Dar efectele tehnice, care formau un element crucial în derularea dramei, se dovediră dezastruoase. Imediat după repetiţie, Richter îi trimise o telegramă lui Wagner, înstiintându-1 despre problemele ivite şi sugerându-i ca premiera, programată pentru 29 august, să fie amânată până ce el reuşea să soluţioneze toate dificultăţile. Wagner îl rugă imediat pe Ludwig să accepte această amânare şi recomandă să fie prezentată publicului o altă operă de-a lui.

Din respect pentru Wagner, probabil că Ludwig s-ar fi învoit până la urmă cu propunerea făcută, dacă n-ar fi fost la mijloc comportamentul arogant al lui Hans Richter. A doua zi după fatala repetiţie generală, Richter îl informă pe Perfall că refuză să dirijeze la premiera încă prevăzută pentru seara următoare. Nu numai că efectele scenice erau nesatisfăcătoare, dar Richter crele nebun.

Dea, probabil pe bună dreptate, că presa miincheneză avea să-1 sfâşie în bucăţi pe Wagner în articolele ei, transformând premiera într-un atac personal. Richter mai comise apoi greşeala să declare în fata lui Lorenz von Diifflipp, secretarul curţii regale, că nu primea ordine de la nimeni, cu excepţia compozitorului.

Richter răspunse în această manieră cu consimţământul lui Wagner. Compozitorul fusese pe deplin încredinţat că, ştiind de dorinţele sale şi de refuzul lui Richter de a dirija, regele urma să-i satisfacă solicitarea şi să contramandeze reprezentaţia de gală. şi într-adevăr, premiera fu amânată. Dar nu luase în considerare temperamentul inconstant şi renumit de dificil al lui Ludwig. Regele interpretă ameninţarea lui Richter şi remarca acestuia fată de Diifflipp drept o insultă directă la adresa autorităţii sale suverane. Reacţionă întocmai ca un veritabil autocrat. Pe 30 august, Ludwig îi scrise lui Dufflipp: „Conduita lui Wagner şi demagogia cu efectele teatrale sunt absolut criminale şi nechibzuite; înseamnă o revoltă făţişa împotriva Ordinelor Mele, şi această situaţie n-o voi tolera pentru nimic în lume! Richter nu va mai dirija în nici un caz şi va fi destituit imediat. Angajaţii Teatrului Curţii Regale se vor supune Poruncilor Mele şi nu capriciilor lui Wagner! Se afirmă în multe ziare că Eu am amânat premiera. Am intuit că aşa se va întâmpla. Este foarte uşor să răspândeşti zvonuri false şi e Voinţa mea să se dea publicităţii povestea adevărată şi să facă toţi absolut tot ce-i omeneşte posibil pentru a duce la bun sfârşit reprezentaţia; deoarece, dacă aceste intrigi îngrozitoare urzite de Wagner vor izbândi, atunci întreaga mulţime va deveni treptat-treptat din ce în ce mai obraznică şi mai neruşinată si, în cele din urmă, va scăpa complet de sub control. Prin urmare, acest rău trebuie curmat de la rădăcină: Richter trebuie să plece… Niciodată până acum nu m-am confruntat cu o asemenea impertinentă! Vă repet cât de mulţumit sunt de modul în care trataţi situaţia. «Vivat» * Diifflipp! «Perat» * mofturile cu efectele scenice! Cu cele mai călduroase salutări şi cele mai sincere urări pentru dumneavoastră şi cu blesteme împotriva sleahtei de escroci vulgari şi insolenţi!”3

Regele se frământa atât de tare din pricina situaţiei, încât chiar în ziua următoare îi expedie lui Diifflipp o altă scrisoare mânioasă: „Trebuie să se pună capăt imediat uneltirilor de neiertat ticluite de Wagner şi de susţinătorii lui! Prin prezenta, dau ordin clar ca reprezentaţia să aibă loc sâmbătă. Richter urmează să fie concediat pe loc. Dacă Wagner îndrăzneşte să obiecteze din nou, subsidiul îi va fi sistat pentru totdeauna, iar operele sale nu vor mai fi niciodată puse în scenă la Miinchen!”4

Richter se văzu demis fără explicaţii la ordinul expres al regelui. Chiar şi după această dizgraţie, Wagner continuă să insiste pe lângă Ludwig să oprească temporar reprezentaţia, îngrijorarea sa era cu adevărat întemeiată şi se temea de efectul pe care un spectacol nereuşit 1-ar produce nu numai asupra propriei reputaţii, ci şi asupra eforturilor viitoare de a strânge fonduri pentru construirea Teatrului festiv. Dându-şi totuşi seama că Ludwig era imposibil de clintit, îl rugă pe rege să organizeze o reprezentaţie, comandă regală, cu un public restrâns la

* Vivat (Ib. Lat.) – Trăiască!… „Perat (Ib. Lat.) – „Piară”…!

? Fe nebuni cercul invitaţilor personali. Cu toate acestea, Ludwig se mâniase atât de tare din pricina întregului incident încât rămase surd şi la această rugăminte rezonabilă. Dar Ludwig se temea că, odată instalat în capitală, Wagner ar reuşi într-un fel sau altul să anuleze premiera. Pentru prima dată în relaţia lor, regele conspiră în fapt, împreună cu demnitarii curţii regale, să-1 tină pe Wagner departe de Ba varia, în acest scop, Diifflipp primi instrucţiuni precise să împiedice prin orice mijloace intrarea compozitorului în regat, dacă s-ar dovedi destul de curajos să încerce.

Lui Wagner, i se părea că regele era pur şi simplu îndărătnic şi nerezonabil. Atât compozitorul, cât şi Richter, nu reuşiseră să înţeleagă că Ludwig preţuia mai mult decât prietenia propria-i autoritate suverană; orice ameninţare la adresa acestei puteri supreme, fie ea reală sau închipuită, era întâmpinată în mod inevitabil cu o notă de arogantă autocratică. şi totuşi, regele se arăta dispus să satisfacă dorinţele compozitorului atâta timp cât nu intrau în contradicţie cu ale sale. În acest sens, îi scria secretarului de cabinet: „Solicitările lui Wagner trebuie să fie îndeplinite atât cât e posibil; în general, sunt justificate. Examinează atent scrisoarea lui către Mine şi fă tot ce-ţi stă în putinţa să-i împiedici venirea la Miinchen. Dar nu-i nevoie ca el să ştie că acesta este Voinţa Mea, altminteri, se va revărsa iadul pe pământ!”5

În locul lui Richter, Perfall, cu aprobarea regelui, îl numi în postul rămas vacant pe Franz Wiillner, dirijorul Teatrului miinchenez. Aflând de această împuternicire, Wagner, cuprins de furie, îi scrise de îndată lui Wiillner: „Bagă de seamă şi nu te atinge de partitura mea, domnule, sau altminteri du-te la naiba! Aleargă încoace şi încolo şi omoară-ţi timpul prin cluburi, pe la recitaluri mondene cu una sau două voci solo fără acompaniament, sau pe la societăţi corale, ori dacă chiar trebuie cu adevărat să pui mâna pe partituri de operă, găseşte-ţi una compusă de prietenul tău Perfall. Poţi să-i spui acelui om ales şi nobil să meargă la Rege şi să-şi recunoască sincer incompetenta cât priveşte interpretarea şi punerea în scenă a operelor mele. Altfel, îl voi arde pe rug, laolaltă cu toţi reporterii de teren zvonişti şi colportori de scandaluri pe care-i plăteşte din profiturile dobândite prin mijloace necinstite din «Rheingold» şi focul nu-1 va putea stinge nimeni! Voi doi trebuie să primiti multe lecţii de la mine până veţi înţelege că habar n-aveţi de nimic.”6 în cele din urmă, pe 22 septembrie, sub bagheta lui Wiillner, „Aurul Rinului” fu prezentată în premieră. Ca o ironie a sortii, în aceeaşi zi, Teatrul curţii regale din Dresda, proiectat de arhitectul Gottfried Semper, care stătuse mărturie primelor reprezentaţii wagneriene cu „Rienzi” şi „Der fliegende Hollănder”, arse până-n temelii. Fireşte, Wagner nu participă la premieră, dar regele se înfăţişa, împreună cu un număr de invitaţi de onoare şi consideră reprezentaţia un triumf, în ansamblu, presa primi favorabil noua punere în scenă, desi „Bayer-ischer Vaterland” caracteriza scena de început cu cele trei fecioare ale Rinului drept un „acvariu al prostituatelor.”7 Majoritatea dificultăţilor tehnice fuseseră rezolvate cu succes de Brandt; în ciuda încercărilor lui Wagner de a califica premiera drept un dezastru în toată puterea cuvântului, îl împuternici mai târziu pe Brandt să-şi pună în aplicare toată experienta tehnică pentru prima reprezentaţie a „Inelului Nibelungilor” la Bayreuth. Singurul nebun comentariu acid veni din partea lui Wagner însuşi. Reuşise într-un fel oarecare să zădărnicească planurile lui piifflipp şi-şi croise drum până la Miinchen, unde, odată sosit, solicită imediat o audientă la rege. Ludwig îl refuză, scriindu-i secretarului de cabinet: „Acest deznodământ nenorocit al afacerii «Rheingold» care acum mi-a devenit insuportabilă, a atins punctul culminant cu venirea lui R. Wagner la Miinchen împotriva Voinţei Mele! I se va plăti cu aceeaşi monedă dacă va avea loc o demonstraţie răuvoitoare împotriva lui, acum că scandalul Biilow este «au comble*». «J'en ai assez. *» 8

Zarva provocată de montarea operei „Das Rheingold” demonstra o dată pentru totdeauna că în ceea ce-1 priveşte pe Ludwig, arta compozitorului precumpănea asupra omului însuşi. Regele ieşise biruitor, dar, fatalmente, nu se putu abţine să nu rupă primul tăcerea, în 22 octombrie, Ludwig îi scria lui Wagner: „Detest să mint, n-am nici cea mai mică dorinţă să găsesc scuze şi vă spun deschis că-mi dau seama de greşeala mea şi o regret sincer. S-ar fi cuvenit să vă împărtăşesc personal părerile mele… şi simt în adâncul sufletului meu o mânie profundă – care nu este complet nejustificată – împotriva acelor oameni care îşi arogă dreptul -cu siguranţa, împotriva instrucţiunilor dumneavoastră – să vă îndeplinească indicaţiile într-un mod lipsit de tact (ca să mă exprim în termeni moderaţi)… Socot (dacă pot spune asa) că vă închipuiţi poziţia mea mult mai uşoară decât este în realitate. Să stai singur, să tii piept absolut singur în această lume aspră şi sumbră nu este

Au comble (Ib. fr.) – la apogeu * J'en ai assez (Ib. fr.) – îmi ajunge!

Deloc o misiune uşoară. In primii ani după urcarea pe tron, consider într-o oarecare măsură că prin farmecul noutăţii eram răspunzător pentru încercarea mea de a-i mulţumi pe oameni – oh, vai de cei ce trebuie să aibă de-a face cu indivizi! Am învăţat, credeţi-mă, să cunosc fiinţele umane; m-am apropiat de ele cu sinceră dragoste şi m-am simţit respins, iar astfel de răni se vindecă încet, foarte încet. Sentimentele mele de dragoste şi prietenie pentru dumneavoastră sunt mai puternice decât oricând, idealurile dumneavoastră sunt şi ale mele, menirea mea pe pământ este să vă fiu de ajutor. Omul în stare să mă rănească încetează să mai existe pentru mine, dar atunci când sunteţi supărat pe mine, îmi daţi o lovitură mortală. Oh, scrieţi-mi şi iertaţi-vă prietenul, întrucât îşi recunoaşte vina. Nu, oh, nu! Nu ne vom despărţi niciodată! Înstrăinarea noastră mi-ar frânge inima şi m-ar lăsa pradă disperării nesfârşite. Gândul sinuciderii m-ar urmări fără încetare.”9 în pofida acestei scrisori şi a tonului ei conciliant, dificultăţile nu se sfârşiră o dată cu punerea în scenă a operei „Aurul Rinului”. La două luni după premiera primei opere din ciclul Nibelungilor, Ludwig îşi declară intenţia de a monta şi cea de-a doua operă a tetralogiei, „Walkyria”. Trecând prin recenta dispută cu regele iscată de „Das Rheingold”, Wagner înţelese că Ludwig avea să-şi ducă planurile până la capăt şi se oferi să vină la Munchen pentru supravegherea pregătirilor. Singura obiecţie ridicată de compozitor se referea la necesitatea ca regele să aştepte un an încheiat înainte să ordone desfăşurarea reprezentaţiei. Dar Ludwig se săturase de eschivările lui Wagner. „Iertaţi-mi impetuozitatea tinerească, dar nu pot aştepta până la anul să văd reprezentaţia cu «Walkiire». Oh! Dorinţa mea înflăcărată este irezistibilă!… Foarte bine, învinovătiti-mă, condamna-ti-mă, dacă aveţi curajul! 7'10

Când Wagner află de ultimele evenimente, îşi ieşi de furie din minţi. Doar cu câteva săptămâni mai înainte, regele mărturisise în aparentă că punerea în scenă a „Aurului Rinului” fusese o eroare. Acum, Wagner considera că drepturile sale de artist erau încălcate, îi trimise regelui o scrisoare: „si de atunci mă ţineţi la distantă, mă evitaţi chiar -când sunt dificultăţi pe care le-am putea rezolva împreună destul de uşor – vă aliaţi cu alţii împotriva mea, astfel încât eu, dispreţuit de toţi, încep să mă întreb dacă am visat doar că aveam un Rege drept Prieten… şi acum, rămâne numai o singură întrebare, al cărei răspuns ne va hotărî întregul viitor: Vreţi ca opera mea să fie desăvârşită, aşa cum îmi doresc eu sau nu?… Ori voiţi, Slăvitul meu Rege, să mai adăugaţi şi alte greutăţi la cele deja existente? aşa veţi face dacă veţi continua să daţi instrucţiuni directorului teatrului în legătură cu reprezentaţiile viitoare ale operelor mele din ciclul Nibelungilor.”11