Greg King Regele Nebun

Desi regele considera că relaţiile sale cu Wagner reprezentau o problemă strict personală, nu putea evita faptul că nepopularitatea care se abătuse ca un flagel asupra compozitorului începuse deja să afecteze şi imaginea tronului. Ludwig alegea în mod deliberat să nu participe la importante obligaţii oficiale, fie ca să-şi petreacă timpul cu Wagner, fie ca să se retragă din ce în ce mai des în solitudinea pădurilor alpine. In vara lui 1865, îi aşternu câteva cuvinte pe hârtie fostei sale guvernante: „Sunt fericit; şi sunt bucuros de menirea pe care mi-a dăruit-o Dumnezeu; acum, mă odihnesc putin după dificilele lucruri pe care le-am avut de făcut şi iarna viitoare îmi voi relua cu forte proaspete munca. Intenţionez să studiez foarte serios şi voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să aduc fericirea iubitului meu popor.”3 Cu toate acestea, destul de curând, se izola dinadins de semenii săi. „Mai mult decât orice pe lume îmi doresc să fiu singur”, îi mărturisea mamei sale.4 îşi petrecea ore nesfârşite cutreierând prin codri, călărind într-un galop ameţitor, solitar, neînsoţit de nimeni, cu excepţia unui rândaş la grajd care se lupta din răsputeri să tină pasul cu el.

Ludwig îşi afişa cu ostentaţie dispreţul fată de opinia publică şi de bunul simt. Când sicriul cu trupul neînsufleţit al tatălui său fusese transportat pe un catafalc de fygele nebun onoare spre mormântul din cripta familiei de la Theati-nerkirche, Ludwig nu se alăturase convoiului, pretextând o indispoziţie. Nu-i plăcuseră niciodată festivităţile militare şi refuza să asiste la manevrele trupelor, invocând din nou scuza că nu se simţea bine. Totuşi, nimeni nu se lăsa amăgit şi frecventele refuzuri ale regelui îl îndemnară pe un înalt demnitar să noteze: „Dacă Regele poate să călărească opt-zece ore în sir prin pâclă şi beznă fără să-şi pună în primejdie sănătatea, atunci Maiestatea Sa trebuie să fie în stare să-şi consacre câteva ceasuri din timpul său şi Armatei/'5 Desele lui absente din capitală – căutându-şi refugiul fie la Hohenschwangau, în castelul Berg, fie în vreo îndepărtată cabană de vânătoare din Alpi – începeau deja să dea naştere la o grămadă de comentarii nefavorabile în Miinchen. Toate acestea se constituiau în semne prevestitoare de rău pentru timpurile ce aveau să vină.

Urtuna iminenta

Spre sfârşitul verii lui 1865, Wagner rămăsese iar fără bani. Ludwig îi dăduse în dar o caleasca şi suma de l.200 de guldeni pentru cheltuielile de întreţinere, iar pe l august, consimţise să-i mărească stipendiul de la 5.000 la 6.000 de guldeni. şi chiar şi aşa nu era de ajuns. La o săptămână după ce-i acordase creşterea subsidiului, Ludwig primi o scrisoare din partea compozitorului.

„Mi-am cântărit acum condiţiile necesare pentru existenta mea pe pământ. Dacă mi se vor respinge, voinţa mă va părăsi. Nu-mi mai pot dori nimic altceva, ca atare, pentru mine însumi. Dacă socotiţi că e foarte greu, atunci refuzaţi-mi acest lucru; asta îmi va fi soarta. Dar oamenii obişnuiţi şi lumea în general mă consideră deja mult mai căpătuit, pus la adăpost de orice nevoi; măcar atâta lucru e sigur. Poate că în cele din urmă nu vă va fi atât de greu. Dar, încă o dată: eu – nu cer nimic pentru mine!

— Afirm asta fără nici cea mai mică amărăciune, cu inima blajină, senină şi calmă.”1

Aşadar, cu alte cuvinte, dacă Ludwig nu-i asigura mai multe fonduri, atunci nu aveau să mai fie create alte nebun opere. Ernest Newman scria ironic despre pretenţiile lui Wagner: „Prin urmare, încă o dată, după cum se observă, preamăritul compozitor înfrunta cu stoicism o supremă renunţare. Fără cea mai mică amărăciune, cu toată sinceritatea şi cu sânge rece, acest om răbdător nu vroia nimic pentru sine însuşi – nimic altceva decât alti 200.000 de guldeni din visteria regală bavareză.”2

Nu se ştie cum a reacţionat Ludwig la noua solicitare a prietenului său. Suma era enormă si, dacă ar fi fost onorată, ar fi declanşat cu siguranţă un mare protest public împotriva compozitorului. De fapt, solicitarea celor 200.000 de guldeni însuma două propuneri diferite, în acest sens, Wagner declarase în scris: „1) Maiestatea Sa Regele îmi va încredinţa cu scutire de chirie şi pe întreaga durată a vieţii mele proprietatea care-i aparţine situată pe Briennerstrasse, la numărul 21; 2) Folosinţa bunurilor patrimoniale totalizând două sute de mii de guldeni, de asemenea pe toată durata vieţii mele, suma sus-mentionată urmând să-mi fie distribuită în aşa fel încât 40.000 de guldeni în numerar să-mi fie transferaţi în viitorul imediat; restul sumei, administrat de Trezorierul cabinetului regal, cu o dobândă de numai cinci la sută, să-mi fie pusă la dispoziţie în vărsăminte trimestriale de câte 2.000 de guldeni fiecare; în schimbul prezentelor prevederi, toate anuităţile şi subvenţiile acordate mai înainte de Maiestatea Sa, împreună cu stipulaţiile în plus fată de aceasta, vor fi considerate ca revocate şi anulate.”3

Această înţelegere i-ar fi garantat lui Wagner un venit anual de 8.000 de guldeni – fără îndoială o sumă considerabilă, dar comparabilă în egală măsură cu stipendiile primite de multi muzicieni şi compozitori din aceeaşi epocă. Pe lângă toate acestea, chiar şi după un an şi jumătate de la sosirea sa în Munchen, Wagner se găsea tot mai înglodat în datorii şi avea nevoie disperată de bani ca să-şi plătească creditorii. Ludwig cunoştea situaţia compozitorului şi de aceea îi acordase, doar cu o săptămână mai devreme, o mărire a stipendiului; date fiind însă împrejurările, se părea că până şi această sumă generoasă nu era suficientă.

Judecând la suprafaţă, noile pretenţii ridicate de Wagner apăreau drept revoltătoare; şi totuşi, nu erau atât de neîntemeiate cum credeau multi dintre demnitarii cabinetului bavarez, în momentul în care compozitorul îşi formulase aceste noi solicitări, intra în cel de-al doilea an al contractului său valabil pe termen de trei ani, încheiat cu regele, şi prin care se obligase să termine şi să pregătească pentru prezentarea pe scenă întregul ciclu al Nibelungilor, până în octombrie 1867. Desi compozitorul lucrase în ritm destul de intens la „Siegfried”, nu avea şanse prea mari să isprăvească seria de patru opere în timp util pentru a respecta termenul de predare a partiturilor. Potrivit clauzelor din contractul semnat de Wagner cu un an mai înainte, dacă până la sfârşitul lui octombrie 1867, nu-şi îndeplinea toate obligaţiile şi anume ducerea la bun sfârşit şi montarea întregii tetralogii „Inelul Nibelungilor”, toţi banii primiti de la visteria regală trebuiau să fie restituiţi imediat.

În afară de stipulaţiile contractului din octombrie 1864, Wagner avea motive întemeiate să se frământe în privinţa propriei siguranţe. Ludwig al II-lea îşi exprimase deseori nemulţumirea fată de poziţia lui însuşi; dacă ar fi fost silit să abdice sau ar fi murit pe neaşteptate, Wagner ar fi rămas legat de un contract restrictiv şi n-ar fi exis- ' tat nici cea mai infimă şansa ca prezumtivul succesor la tron să se arate la fel de înţelegător. Cu toate că primise sume de bani considerabile, în realitate, compozitorul nu prea se putea lăuda că se înavuţise: vila somptuoasă de la Briennerstrasse nu-i aparţinea în mod legal şi dacă n-ar fi reuşit să îndeplinească angajamentele din contractul semnat în octombrie 1864, s-ar fi pomenit în mod teoretic aruncat pe drumuri. Poziţia sa oficială, salariul şi veniturile viitoare erau toate strâns condiţionate de împlinirea încununată de succes a obligaţiilor din contractul în vigoare. Dacă i s-ar fi întâmplat ceva neplăcut lui Ludwig, Wagner s-ar fi confruntat nu numai cu trista perspectivă de a-şi pierde poziţia şi căminul tihnit, ci ar fi fost şi silit să ramburseze mii de guldeni de care nici nu mai dispunea. Un nou contract părea să fie singura soluţie pentru a-şi asigura viitorul.

Era pesemne inevitabil ca Ludwig să-i accepte cererile; n-avea de ales dacă dorea să-1 tină pe Wagner în Miinchen. Nu urma să fie totuşi o capitulare totală. Regele îi spuse lui Pfistermeister să-1 informeze pe compozitor că avea să-i pună imediat la dispoziţie suma de 40.000 de guldeni. Dar nu urma să primească restul de 160.000 de guldeni pentru a-i investi; ci, mai degrabă, visteria regală va păstra grosul banilor şi-i va plăti lui Wagner în transe echivalente cu ceea ce estima să câştige din dobânzi şi anume 8.000 de guldeni pe an. Desi acest aranjament îi garanta compozitorului primirea exact a aceleaşi sume prevăzute în oferta sa, Wagner se înfurie când află de detalii. Se aşteptase în mod evident ca regele să-i aprobe toate calculele şi propunerile.

Pe 10 octombrie 1865, Ludwig îi aduse la cunoştinţa lui Wagner nişte condiţii: cei 40.000 de guldeni, desi alocaţi compozitorului, nu puteau fi utilizaţi de acesta după bunul plac; trebuia să-i folosească numai pentru cheltuielile curente de întreţinere. De vreme ce Wagner plănuise să-şi achite din această sumă vechile datorii, se simţea frustrat şi nu şovăi să-i aducă regelui la cunoştinţa această stare de fapt.

Negocierile continuară o săptămână în sir. Wagner socotea că Ludwig îl înşelase în privinţa condiţiilor stipulate în noul contract, întrucât regele îi lăsase la început impresia că-i acceptă toate cererile. Pfistermeister era atât de exasperat de întreaga afacere, încât primise permisiunea din partea lui Ludwig de a fi înlocuit din postul neoficial de intermediar între rege şi compozitor. Misiunea de neinvidiat căzu pe capul lui Johann von Lutz, subsecretarul lui Pfistermeister. Totuşi, doar patru zile mai târziu, Ludwig se îmbuna şi-1 încunoştinţa pe Wagner că putea dispune de cei 40.000 de guldeni după cum găsea de cuviinţă.4

Wagner se bucură de acest parţial triumf. Dar publicul miinchenez era scandalizat de această nouă donaţie din trezoreria regală; cel putin presa încercase satisfacţia de a fi aflat despre umilinţa îndurată de compozitor pentru a-şi căpăta în cele din urmă banii. Se relatează că, în ziua fixată pentru încasarea sumei de 40.000 de guldeni, Wagner o trimise pe Cosima von Biilow la trezoreria regală. Când ea ajunse acolo şi prezentă ordinul de plată, funcţionarul de serviciu o informă, încântat peste măsură, după cum s-ar putea bănui, că trebuia să primească jumătate din sumă în monede, deoarece nu mai rămăseseră suficiente bancnote. Impasibilă, Cosima comandă două trăsuri şi solicită să fie escortată de politie; ea însăşi ajută la încărcarea sacilor cu bani în caleşti, apoi porni la

/e nebun drum pe străzile miincheneze către adresa din Brienner-strasse, numărul 21.

O dată ce aceste dificultăţi financiare fură lăsate în urmă, Ludwig îl invită pe Wagner să petreacă împreună o săptămână la Hohenschwangau. Compozitorul sosi la micul castel pe 11 noiembrie. Guvernul bavarez nu privea cu ochi buni acest aranjament, iar Pfistermeister solicitase să fie scutit de obligaţia de a face parte din suita regelui în perioada celor şapte zile, într-atât de supărătoare găsea prezenta muzicianului, în locul său, cabinetul îl trimise pe Lutz, care încercă să-1 influenţeze pe Wagner să susţină anumite măsuri politice proprusace în cursul întrevederilor sale cu regele; când Wagner îl refuză categoric, Lutz îi oferi o sumă uriaşă de bani cu condiţia să părăsească Miinchen-ul pentru totdeauna. Dar, beneficiind în aparentă de acces nelimitat la rege şi la trezoreria regală, Wagner îl concedie pe Lutz cu mânie şi fără întârziere.

Săptămâna petrecută la Hohenschwangau se scurse repede pentru Ludwig. În fiecare zi, el şi Wagner se plimbau îndelung pe malurile lacului Alpsee. Cutreierând printre frunzele căzute şi petice de brumă aşternute pe ţărm, discutau cu pasiune despre cele mai recente proiecte ale compozitorului, întorşi la castel, îşi compuneau unul celuilalt scrisori înflorite, de devotament veşnic, într-o dimineaţă rece şi cu ninsoare deasă, Wagner se trezi din somn în sunetele de fanfară dintr-un fragment din actul al doilea al operei „Lohengrin”, interpretat la cererea regală de un grup de oboişti cocoţaţi pe crenelurile turnului. După ce compozitorul se reîntoarse în Miinchen, se desfăşura în fiecare seară un straniu spectacol pe ţărmurile lacului Alpsee. Ludwig, care se delecta cu focurile de artificii, poruncea să i se aprindă cu sutele pe malul de dedesubtul castelului, stârnind atenţia oamenilor curioşi din micul sat de lângă Hohenschwangau. Stând la marginea lacului, regele urmărea avid spectacolul puzderiilor de scântei. Curând, o enormă luntre cioplită în formă de lebădă se ivi din desişul de trestii, cu un Lohengrin tronând falnic, pe când luneca pe apele îngheţate. Era printul Paul von Thurn und Taxis, travestit în Cavalerul Lebedei, în timp ce Paul juca rolul lui Lohengrin, o orchestră ascunsă privirilor intona pasaje muzicale adecvate. Ludwig se desfăta cu acest tablou vivant, dar sătenii, vrăjiţi de jocul luminiscent al focurilor de artificii, asistau asisderea la bizarul spectacol nocturn. Vestea se răspândi cu o iuţeală extraordinară până în Miinchen şi capitala bavareză se perpelea în discuţii aprinse despre ciudăţeniile petrecute în locul de refugiu al regelui.

Pe 13 noiembrie 1865, în vreme ce Ludwig îşi juca bine rolul de amfitrion al lui Wagner, gazeta „Anzeiger” din Niirnberg publică un articol intitulat „Cuvinte sincere către Regele Bavariei şi către poporul său cu privire la Secretariatul de cabinet”. Autorul „cuvintelor sincere” scria că Ludwig se izola de popor nu din pricina vreunui cusur al său ori a influentei vreunei persoane străine, ci numai din cauza secretariatului de cabinet, care-1 constrângea să comunice cu lumea numai prin intermediari. Editorialul, un atac uşor voalat la adresa lui Pfistermeister, califica funcţia de secretar de cabinet drept „complet neconstituţionala”, 5

Desi, după cât se părea, Wagner n-avea nici un amestec în publicarea articolului, toată lumea îşi închipuia că instigatorul din umbră fusese el. Ludwig însuşi era prea încântat de prezenta compozitorului la Hohenschwangau nebun ca să se mai intereseze de presă. Două săptămâni mai târziu, regele se îngrozi totuşi să descopere că ziarul „Volksbote” ripostase la „Cuvinte simple” cu un articol care-1 condamna fără menajamente pe Wagner. Desi nu-1 acuza făţiş pe compozitor că ar fi fost autorul editorialului din „Anzeiger”, se atrăgea atenţia că „în împrejurările date, există motive întemeiate să credem că nu e exclus să fi fost prevenit întru totul de conţinutul lui”. Ziarul semnala cu meticulozitate diversele cadouri şi subsidii oferite de rege compozitorului, adunând cifrele una câte una şi făcând socoteala globală, în detalii devastatoare, până ce ajunse, în mod eronat, însă, la 190.000 de guldeni. Articolul se sfârşea cu apărarea lui Pfistermeister şi a administratorului trezoreriei regale, Julius Hofmann: „Aceşti doi oameni sunt pe punctul de a fi înlăturaţi pentru ca anumite pofte mistuitoare de estorcare a Visteriei Regale să poată fi satisfăcute uşor.”6

Dacă intenţia autorului „Cuvintelor sincere” fusese să-1 împingă pe Wagner într-o dispută publică, reuşise în mod admirabil. Compozitorul, furibund în urma a-cestui atac, îşi descarcă mânia într-o scrisoare către rege, recomandându-i ca Maximilian von Neumayr, care deţinuse mai înainte funcţia de ministru de interne, să fie numit de urgentă sef al cabinetului, în locul lui Pfistermeister. Îi trimise de asemenea o copie după articolul din „Volksbote”. Cu toate astea, Ludwig refuză să ia în considerare schimbarea solicitată, îi răspunse în scris compozitorului pe 27 noiembrie: „Am cântărit sfatul dumneavoastră cu multă grijă. Puteţi fi încredinţat, dragul meu, că tot ce vă scriu ca răspuns nu e rezultatul unor consideraţii pripite şi superficiale… Am avut cele mai serioase motive să-1 destitui pe Neumayr şi să-i retrag încrederea pe care şi-o câştigase o vreme… aşa încât ar fi întru totul o inconsecventă din partea mea să mă las acum pe mâna acestui om -împotriva căruia am toate motivele să fiu profund nemulţumit – necum să-i mai încredinţez formarea unui nou Cabinet. Nu încape îndoială că Pfistermeister este mediocru şi stupid; nu-1 voi mai menţine mult timp în fruntea Cabinetului. Dar să-i demit în acest moment, pe el şi pe ceilalţi membri ai Cabinetului, nu mi se pare oportun; condiţiile nu sunt coapte încă. Afirm acest lucru în mod categoric: şi credeţi-mă pe cuvânt, am argumente solide. Articolul pe care mi 1-ati trimis este scris în mod scandalos… Veţi fi probabil surprins când vă voi spune că Guvernul meu n-a avut nici un amestec, oricât de ciudat vi s-ar părea.”7 în aceeaşi zi în care „Volksbote” publica articolul, Wagner replica în „Neueste Nachrichten” printr-un scurt comentariu nesemnat; în acesta, îi ataca pe membrii cabinetului regal „ale căror nume nu trebuie să le pomenesc, de vreme ce sunt în Bavaria obiectul dispreţului şi al indignării generale”. Compozitorul pretindea că ei criticaseră „prietenia de nezdruncinat care-i uneşte pe Rege şi pe Wagner” cu scopul de a-şi salva pielea. Wagner mai scria: „Puteţi fi siguri de un lucru: nici nu se pune problema ca vreun demnitar sau vreun politician să fie atacat de Wagner; este pur şi simplu o afacere prin care se urmăresc interese personale de cea mai josnică speţa şi asta de către un număr foarte mic de indivizi; şi îndrăznesc să vă asigur că o dată cu înlăturarea a două sau trei persoane care nu se bucură nici de cel mai mic respect din partea bavarezilor, atât Regele, cât şi poporul bavarez nebun vor fi eliberaţi o dată pentru totdeauna de aceste necazuri.”8

Desi articolul era anonim, întregul Miinchen ştia că Wagner îl scrisese. Era unica persoană care avea numai de câştigat de pe urma îndepărtării duşmanilor săi din cabinet. Compozitorul îşi agravase situaţia prin faptul că târâse numele regelui în gura presei; în ziua apariţiei acestui articol, când Ludwig îl întrebă, compozitorul minţi şi invocă ignoranta drept scuză, negând că ar fi avut cunoştinţă de conţinutul comentariului înaintea publicării. Dar Wagner ştiuse de bună seamă adevărul.

Pfistermeister însuşi se angaja în polemică pe 30 noiembrie cu o scrisoare deschisă dispreţuitoare, publicată de oficiosul guvernului „Bayerische Zeitung”. Pfistermeister tăgăduia toate alegaţiile din articolul tipărit în „Nachrichten”, „a cărui paternitate este îndeajuns de evidentă din stil şi din modul de alcătuire”.9 în calitatea sa de secretar de cabinet, e greu de crezut că s-ar fi antrenat într-o asemenea dezminţire publică şi în denunţarea compozitorului fără asentimentul regelui.

Wagner îi scria lui Ludwig: „Dacă mă simt chemat de soartă să îndeplinesc o misiune măreaţă şi nobilă pentru înălţimea Voastră şi pentru tară, acest lucru trebuie să rămână secretul nostru exclusiv. Nimeni nu trebuie să ştie că eu v-am deschis ochii. De aceea, sfatul meu rămâne acelaşi ca înainte: destituiti-1 imediat pe Pfistermeister si, în acelaşi timp, desemnati-1 pe Neumayr să vă sfătuiască cu privire la formarea unui nou Cabinet. Prima dintre aceste acţiuni îi va alarma pe oponenţii dumneavoastră şi-i va paraliza totodată, iar cea de-a doua va arăta întregii ţări la ce se poate aştepta din partea dumneavoastră. Prudenta şi dreptatea merg împreună: legătura lor este pură, salutară pentru binele poporului şi al Bavariei… Alungaţi-vă gândul că numirea lui Neumayr vă va aduce umilinţa; Regele nu poate fi niciodată nedrept, mai ales când împarte dreptate. Nedreptatea este strâns legată de tot acest sistem putred, pe care, înţelepţit de această tragică întorsătură a evenimentelor, intenţionaţi acum s-o stârpiţi… Regele meu! Acţionaţi repede şi hotărât! Pe cât de temerar sunteţi, şi pe cât de mult vă iubesc, aproape tot atât îmi doresc să vă văd în şaua calului, intrând cu bucurie în Miichen, chemându-1 imediat pe Neumayr şi punând de îndată lucrurile pe făgaşul cel bun, ca un adevărat erou!”10

Wagner ar fi trebuit să aibă destul bun simt ca să nu-1 împingă pe rege în arena politică; Ludwig îşi apăra cu gelozie prerogativele regale şi nu primea favorabil nici un sfat nesolicitat, chiar dacă venea din partea celui mai îndrăgit prieten. Răspunsul său la scrisoarea compozitorului era tăios: „Acel articol din «Neueste Nachrichten» n-a reuşit cu nimic să-mi otrăvească ultimele zile ale şederii mele aici. A fost neîndoielnic scris de unul dintre prietenii dumneavoastră care a crezut că vă face un serviciu în acest chip; din nefericire, în loc să vă ajute, n-a izbutit decât să vă aducă prejudicii.”11

Disputa intrase din nou în arena opiniei publice, dar, de data aceasta, compozitorului îi lipsise judecata sănătoasă ca să se salveze şi să nu se expună oprobriului general. Zăgazurile erau deschise. Revista satirică „Punsch” îşi umplu paginile cu caricaturi ale lui Wagner şi publică o parodie plină de venin după „Tatăl Nostru”, intitulată „Rugăciunea de dimineaţă a unui om modest”: „Dumnezeul meu atotputernic, ţine-mă sănătos şi în

Degete nebun viaţa. Lasă-mă să mă bucur în continuare de căsuţa mea, de grădina şi de venitul muncii mele şi binevoieşte să-mi dăruieşti alti 100.000 de guldeni, dacă nu toţi odată, atunci măcar în rate. Bunule Dumnezeu, binecuvântează pe toată lumea de pe pământ, mai ales pe acei care sunt înzestraţi cu o voce puternică de tenor şi care-mi pot fi de mare folos. Te rog stăruitor, dă-le puterea tuturor celor suferinzi. Dar Te implor, în acelaşi timp, pogoară o apoplexie sau vreo molimă asupra a doi-trei păcătoşi care nu se bucură deloc de respect în ocârmuirea bavareză, aşa încât să mi-i scoţi de tot din calea mea, de pe acest pământ şi să le îngădui să se odihnească în pace. Amin!”12

Se repeta scandalul cu Lola Montez: animozitatea publică, atacuri în presă la adresa favoritului regal, suveranul însuşi fiind târât în controversă. Afacerea Wagner ajunsese la crescendo; ca partizani ai supravieţuirii durabile a tronului, apropiaţii regelui, de la membri ai familiei până la miniştri şi clerici, se pregătiră cu toţii să exercite presiuni asupra lui Ludwig ca să ia decizia inevitabilă. Totuşi, planurile lor urzite în ascuns şi întrunirile pripite aveau să devină inutile: în pofida pasiunii nebune pentru compozitor şi muzica lui, Ludwig îşi păstra încă credinţa în caracterul sacru al datoriei sale regale de care nu era dispus să se lepede din pricina unei nesăbuinţe personale. Evenimentele periculoase din 1848 nu trebuiau să se mai producă: urma ca Wagner să plece neapărat.

Xilul furtuna care schimbă atât de brusc părerea regelui şi-1 izgoni pe Wagner din Miinchen se dezlănţui pe 7 noiembrie 1865. În acea zi, Lutz îl întrebă pe Pfordten despre posibila înfiinţare a unui portofoliu ministerial, special, în probleme de artă, conform propunerii lui Wagner. Pfordten primi această informaţie cu oarecare nelinişte, îi răspunse lui Lutz că spera ca regele să chibzuiască adânc înainte să dispună „o restructurare a Cabinetului în conformitate cu ideile lui Richard Wagner”. Pfordten continuă: „Bavaria loială va continua, desi cu nemulţumire, să se împace cu această situaţie în care banii ce ar putea seca lacrimile atâtor oameni sunt tocaţi de Wagner şi de acoliţii săi – dacă aceasta este dorinţa Regelui; dar mă tem că Bavaria nu va tolera «prietenia» Regelui ei cu Richard Wagner. Prin urmare, o implor pe Maiestatea Sa, în numele meu, să nu ia nici o hotărâre până ce nu se întoarce în Miinchen şi nu ascultă ce am a-i spune.”1

Regele îi dădu răspuns în aceeaşi zi. Desi cunoştea că Wagner ajunsese subiectul de conversaţie al întregii canebun pitale, îl îndemnă pe Pfordten să nu creadă zvonurile de sorginte politică ocultă. Toate legăturile sale cu Wagner, îl asigură el din nou pe ministru, se limitau la domeniile' muzicii şi artei.

Pfordten nu se lăsă însă convins. I se oferise în dar o ocazie mult prea favorabilă de a-1 alunga pe Wagner din capitală ca să abandoneze chestiunea pur şi simplu. Pe l decembrie, îi scrise regelui: „Maiestatea Voastră a ajuns acum la o răspântie fatală de drumuri: trebuie să alegeţi între dragostea şi respectul credinciosului popor şi «prietenia» pentru Richard Wagner. Acest om, care are îndrăzneala să afirme că importanţi membri ai Cabinetului ce şi-au dovedit loialitatea nu se bucură câtuşi de putin de stima bavarezilor, este el însuşi dispreţuit de fiecare pătură socială a comunităţii, de la care numai Tronul poate aştepta sprijin; mai este desconsiderat nu doar pentru înclinaţiile sale democratice (în care adevăraţii democraţi nu cred), ci şi pentru ingratitudinea şi făţărnicia fată de prieteni şi binefăcători, pentru luxul nemăsurat şi extravaganta depravată, pentru neruşinarea cu care exploatează favorurile nemeritate acordate de Maiestatea Voastră. Iată opinia împărtăşită nu numai de nobilime şi de cler, ci şi de respectabila clasă de mijloc şi de muncitorime, care-şi câştiga pâinea cu sudoarea frunţii în vreme ce străinii aroganţi huzuresc gratie generozităţii regale si, drept mulţumire, denigrează şi batjocoresc poporul bavarez şi situaţia lui.”2