Greg King Regele Nebun

Preliminariile păcii de la Nikolsburg, care stabileau suspendarea temporară a acţiunilor militare, marcară de fapt începutul dominaţiei prusace. Austria se văzu imediat exclusă din Uniunea germană, iar toate statele germane nordice care se alăturaseră trupelor habsburgice, inclusiv Hessen, Hanovra şi Saxonia, erau încorporate cu forţa în noua Uniune germană de Nord, controlată de Prusia. Vechea Confederaţie germană, întemeiată de Metternich la Congresul de la Viena, încetase să mai existe.

Sfârşitul războiului ridică din nou problema alianţelor, împăratul Napoleon al III4ea propuse printr-un trimis plenipotenţiar un tratat franco-bavarez, menit să protejeze regatul german din sud şi să contracareze telul de dominaţie al lui Bismarck. Dar Ludwig, în ciuda unei antipatii exprimate deschis fată de Prusia, era şi mai putin interesat de o alianţă cu Franta. Trecerea de partea Frantei ar fi putut avea drept rezultat reînceperea ostilităţilor cu Prusia si, în plus, Napoleon ar fi dorit cu siguranţă o oarecare compensaţie teritorială pentru oferta sa de protecţie. Pe lângă toate acestea, chiar şi un Ludwig învins era încă destul de sensibil la glasul opiniei publice care se pronunţa în favoarea unui imperiu german, spre a nu risca să spargă fosta Confederaţie cu alianţe străine.

Din fericire pentru Bavaria, chiar dacă se aliase cu Austria în război, Bismarck îl admira totuşi pe Ludwig. Cancelarul, potrivit relatărilor lui Francis Gerard, „îl trata pe tânărul rege ca şi când ar fi fost un şcolar neastâmpărat.”10 La 22 august, se semna în mod oficial Tratatul de la Praga între Bavaria şi Prusia. Despăgubirile erau minime în împrejurările existente: Bavaria pierdea doar o mică parte din teritoriu şi trebuia să plătească

Degete nebun prusiei daune de război în valoare de 30 de milioane de guldeni, în plus, anumite palate, precum şi colecţia de artă a strămoşului Wittelsbachilor, Johann Wilhelm, ur-rrtau să fie cedate dinastiei de Hohenzollern. Cea mai importantă clauză se referea la o înţelegere secretă defensivă între cele două state, care garanta sprijinul bavarez pentru viitoarele campanii militare prusace, dacă lui Bismarck i s-ar fi opus rezistentă.

În ciuda indiferentei frecvent manifestate fată de război, Ludwig se simţi zdrobit de acest rezultat. Asistase la efectele groaznice, devastatoare ale războiului modern, experientă care pe tânărul sensibil îl zdruncinase. Dar războiul nu subminase numai iluziile romantice ale regelui despre lupte eroice şi vajnici cavaleri, împotrivirea obstinată să-şi asume rolul de suveran în momente de criză naţională, vizita egoistă în Elveţia la prietenul detestat de toţi bavarezii şi izolarea autoimpusă la castelul Berg îi înstrăinaseră pe cei mai multi supuşi; Ludwig se pomeni criticat din ce în ce mai necruţător şi chiar huiduit de publicul care-1 adorase cândva.

Războiul îl sili de asemenea să recunoască supremaţia Prusiei. Una dintre cererile formulate de regele prusac viza restituirea castelului Hohenzollern, care-i aparţinea atunci lui Ludwig, dar care fusese reşedinţa ancestrală a familiei regale prusiene. Pe 29 august, Ludwig îi scria fără tragere de inimă unchiului său, Wilhelm I: „După ce am încheiat tratatul de pace între Noi şi astfel s-a consolidat o prietenie statornică şi durabilă între Dinastiile şi Statele Noastre, consider că nu pot da mai vârtos expresie simţămintelor Mele decât oferindu-i Maiestăţii Voastre Slăvite dreptul de proprietate în comun cu Mine asupra străvechiului castel Hohenzollern.

Când, de pe turnurile Castelului, care a aparţinut strămoşilor Noştri comuni, vor flutura în vânt stindardele cu blazoanele Hohenzollernilor şi ale Wittelsbachilor, aceasta va servi cu adevărat ca simbol că Prusia şi Bava-ria veghează împreună peste viitorul Germaniei, căreia intervenţia providenţială a Maiestăţii Voastre Slăvite i-a dat viaţă nouă.”11

Ludwig se amărî cumplit din pricina acestei scrisori. Ea reprezenta o ultimă, personală umilinţa pentru regele bavarez înfrânt. La sfârşitul războiului, se simţea trădat, târât cu forţa într-o alianţă pe care n-o dorea, îngenuncheat în fata triumfătoarei Prusii. Într-o epistolă tristă către Wagner, se plângea cu amărăciune că fusese acum redus la „ein Schattenkonig ohne Macht”, „la un rege f antonia fără putere reală”, 12

Scandal la Tribschen

©esi Ludwig se străduise să păstreze secretul în legătură cu vizita făcută în mai 1866 lui Wagner la Tribschen, vestea se propagă în mod inevitabil şi provocă agitaţie când apăru în paginile ziarelor din capitală. şi cu toate că o bună parte din această ostilitate se îndrepta contra regelui, Wagner se dovedi a fi o tintă mai uşoară, în 29 mai, „Neuer Bayerischer Kurier” publică un atac caustic, virulent, la adresa compozitorului şi a cercului său de prieteni. Mai rău decât atât, presa scria despre un straniu „menage a trois” la Tribschen. Pe 31 mai, gazeta „Volksbote” relata: „N-a trecut nici un an de când infama «Madame Hans de Biilow» a plecat cu cele două vestite trăsuri încărcate cu 40.000 de guldeni de la Trezoreria regală către «prietenul» ei (sau ce o fi…?). Între timp, aceeaşi «Madame Hans de Biilow», care s-a făcut binecunoscută publicului în decembrie trecut sub titlul descriptiv de «porumbiţa călătoare» este împreună cu «prietenul» ei (sau ce o fi?) la Lucerna, unde s-a aflat şi în timpul vizitei făcute de o persoană sus-pusă.”1

Când Biilow citi aceste rânduri se înfurie pe bună dreptate. Era îndeajuns de dureros să ştie că sotia lui trăia în concubinaj cu Wagner fără a se jena să se afişeze în văzul lumii drept amanta compozitorului, încât pe deasupra, difuzarea acestor acuzaţii în toată Germania punea vârf la toate şi echivala cu un atac personal. Socotind că propria-i onoare era în joc, Biilow se repezi la redactorul-şef al ziarului „Volksbote”, cerându-i cumva teatral fie să publice o notă de scuze, fie să accepte o provocare la duel. Apoi, porni în grabă către Tribschen să-i pună la curent pe Wagner şi pe Cosima cu acest recent scandal. Toţi trei căzură de acord că singurul răspuns posibil era o dezminţire publică a alegaţiilor din „Volksbote” şi că sursa cea mai autorizată pentru această dezavuare părea să fie însuşi regele Ludwig al II-lea. O confirmare regală a probităţii morale a Cosimei ar fi redus la tăcere atacurile presei. Cu acest scop duplicitar în minte, Wagner apelă într-o scrisoare la clementa regelui, rugându-1, în numele lui Biilow, să intervină.

„Nobila lui sotie, care, cu cel mai adânc devotament şi cu încurajări salutare, 1-a alinat, 1-a susţinut şi s-a sacrificat pentru prietenul tatălui ei, mentorul bărbatului ei şi protejatul stimat al regelui, pe care îl venerează cu sentimente atât de profunde – această femeie este acum, drept răsplată pentru dragostea pe care un monarh binevoitor a arătat-o prietenilor săi, care, tocmai din acest motiv sunt persecutaţi în prezent – această femeie, repet, este târâtă în mod public în noroi şi copleşita cu insulte care, dacă ar fi proferate la adresa îngerului inocentei, 1-ar pângări cu murdăria lor. şi toate acestea – au trecut nepedepsite'… {.<,. • nebun

Mă adresez înălţimii Voastre, Regele şi Prietenul meu iubit, cu o singură rugăminte în acest moment de mare restrişte: rupeţi tăcerea regească măcar într-o astfel de împrejurare, aşterneţi pe hârtie o scrisoare exprimân-du-vă satisfacţia suverană fată de prietenul meu Hans von Bulow si, în acelaşi timp daţi frâu liber indignării regale provocate de tratamentul odios la care el şi sotia lui au fost supuşi în paginile ziarelor din capitala bavareză…

De vreme ce sunt nevoit să presupun că bunul meu prieten este până acum departe de josniciile la care am fost noi expuşi şi că nu-i va sta în putinţă să găsească mijloacele cele mai bune de exprimare în scrisoarea solicitată, am îndrăznit să anexez, ca o simplă sugestie, o schiţă redactată de mine însumi!”2

Exista de asemenea o scurtă scrisoare de la Cosima, concepută de Wagner.

„îl implor în genunchi şi cu umilinţă pe Regele meu să scrie misiva pentru soţul meu, astfel încât să nu se vadă silit să părăsească tara acoperit de ocară şi ruşine. Numai cuvântul regesc ne mai poate restabili onoarea terfelită… Cum ar mai fi posibil pentru soţul meu să lucreze într-un oraş în care reputaţia consoartei sale a fost compromisă? Slăvitul meu Stăpân, am trei copii cărora trebuie să le transmit numele respectabil al tatălui lor fără pată.”3

Un bruion propus pentru scrisoarea regelui de susţinere a lui Biilow, formulat de Wagner însuşi, însoţea pledoaria Cosimei. Wagner sugera ca Ludwig să aştearnă pe hârtie o scrisoare deschisă în sprijinul lui Biilow.

„întrucât mă găsesc în situaţia de a cunoaste-îndeaproape caracterul nobil al doamnei dumneavoastră distinse şi respectabile… Nu-mi rămâne decât să descopăr motivul inexplicabil pentru aceste insulte nelegiuite, astfel încât, judecând limpede şi cu pătrundere această atitudine revoltătoare, să pot veghea ca răufăcătorii să fie deferiţi justiţiei şi să primească pedeapsa drastică.”4

Afacerea „Volksbote” îi prezenta atât pe Wagner, cât şi pe Cosima într-o lumină zdrobitoare; prin minciuni şi înşelăciuni deliberate se foloseau de onoarea regelui pentru a-şi proteja reputaţia. Este îndoielnic dacă Ludwig consimţea la pretinsa nevinovăţie a situaţiei de la Tribschen, dar îi rămăsese încă devotat şi loial compozitorului. Semnă cum se cuvine scrisoarea şi i-o expedie lui Btilow, care apoi o publică în ziarele muncheneze. Când apăru, nimeni nu-i dădu crezare; cu toate acestea, scrisoarea deschisă curmă speculaţiile presei despre faptele scandaloase ce se petreceau la Tribschen.

Punându-şi iscălitura pe misiva egoistă şi interesată către Bulow, Ludwig confirma de fapt ceea ce bănuia toată lumea; şi anume, că regele rămăsese profund ataşat de prietenul său şi hotărât, împotriva tuturor vicisitudinilor, să-1 sprijine în continuare pe omul care insuflase viaţa universului său de visuri. Mai mult decât atât, scrisoarea în favoarea lui Biilow trăda iresponsabilitatea crescândă a regelui şi dispreţul şocant fată de opinia publică, trăsături care aveau să se agraveze o dată cu trecerea anilor.

Chiar şi în împrejurări destul de vitrege, care puneau nenumărate piedici în calea regelui şi a lui Wagner, Ludwig refuza să-şi abandoneze prietenul. Compozitorul fusese sacrificat o dată la insistentele opiniei publice şi ale membrilor curţii regale; regele nu vroia să repete ceea ce considera acum că este o greşeală fatală. Nu era nebun

Ofb la defectele muzicianului, desi se făcea vinovat de o naivitate copilărească în privinţa relaţiilor sexuale dintre Wagner şi Cosima von Biilow. Dar, pentru Ludwig, renunţarea la omul hedonistic, cu un comportament scandalos, însemna totodată pierderea unui artist strălucit care-i atinsese în inimă o coardă sensibilă şi-1 însufleţise ca nimeni altul. Regele reflectă această nevoie spirituală într-o scrisoare către Cosima: „Să ne legăm prin jurământ solemn că vom face tot posibilul să nu-i tulburăm lui Wagner liniştea atât de greu câştigată, să-i alungăm şi să luăm asupra noastră, atât cât ne va sta în putinţă, fiecare durere, să-1 iubim, să-1 iubim cu toată puterea pe care Dumnezeu a hărăzit-o inimii omeneşti… Oh, el e sublim, el e asemănător divinităţii! Menirea mea este să trăiesc pentru el, să sufăr pentru el, dacă e necesar pentru deplina lui salvare.”5 în mod inevitabil, natura plină de efuziune a relaţiilor se deteriora cu timpul, în februarie 1867, Ludwig află că doamna Cosima von Biilow născuse un al patrulea copil, o fetiţă pe nume Eva. Întrucât convieţuia cu Wagner la Tribschen de aproape un an, vizitată doar ocazional de soţ, nimeni nu credea că Hans von Biilow era tatăl nou-născutei.

Auzind despre venirea pe lume a fetiţei, Hans se grăbi să ajungă la sotia lui, conştient că nu mai puteau spera să ascundă adevărul despre aventura ei amoroasă. Cei doi căzură de comun acord în cele din urmă şi Cosima îl părăsi în mod oficial pe Hans pentru Wagner. Cosima prelua şi custodia asupra celor două fetiţe, Isolde şi Eva, şi se instala la Tribschen pentru totdeauna. Ludwig, împreună cu toată lumea, căpătă în ultimă instantă confirmarea anilor de clevetiri pe care încercase mereu să le ignore.

În mai 1867, Ludwig îl invită pe Wagner să vină la Miinchen pentru supravegherea unei noi reprezentaţii cu „Lohengrin”. În aşteptarea compozitorului, regele făcu toate pregătirile în vederea închirierii vilei Prestele de pe malul lacului Starnberg şi comandă ca dar special, un pupitru de pian din arţar lăcuit, pe care se aşează partiturile. Acest cadou era menit să marcheze cea de-a treia aniversare a întâlnirii dintre rege şi muzician. Dar lucrurile nu decurseră aşa cum plănuise Ludwig. Wagner era într-un moment de proastă dispoziţie, nu-i surâdea o şedere îndelungată la Starnberg şi nici nu dorea să se expună pe sine şi relaţia cu Cosima von Biilow investigaţiilor amănunţite ale presei muncheneze. Compozitorul se strădui să amâne vizita, însă Ludwig continua să insiste, iar Cosima, conştientă că refuzul lui Wagner ar putea duce la o ruptură definitivă cu regele, îşi îndemnă iubitul să accepte. Wagner sosi cum i se ceruse în capitala bavareză dar, între timp, Ludwig rămăsese decepţionat de lipsa vădită a acestuia de entuziasm la gândul revederii. Chiar a doua zi după venirea lui Wagner, Ludwig, fără să-şi fi primit prietenul, plecă împreună cu fratele său şi cu un aghiotant într-o vizită la Eisenach. Câteva zile mai târziu, regele se întoarse la Berg, dar în ziua următoare porni din nou la drum, de această dată într-o călătorie de agrement către Zillerthal şi Achensee. Era cât se poate de limpede că Ludwig se supărase pe prietenul lui: ordonă ca pupitrul de pian din lemn de arţar să fie expediat la Hohenschwangau, unde se păstrează şi astăzi.

Neştiind de dizgraţia în care căzuse, Wagner se adânci în pregătirile pentru noua punere în scenă a operei „Lohengrin”. Opţiunea evidentă pentru personajul titular era tenorul Albert Niemann, pe care şi Ludwig îl fygele nebunapreciase mai înainte ca fiind foarte potrivit în acest rol. Dar Niemann ceruse să se scurteze anumite părti din libret şi ca urmare Wagner refuză să-1 mai distribuie, în schimb, îl propuse pe Josef Tichatschek, tenorul care interpretase rolul lui Tannhăusen. Ludwig avea îndoieli în această privinţă: Tichatschek împlinise şaizeci de ani, era gras şi lipsit de farmec, contrastând puternic cu imaginea eroicului Cavaler al Lebedei. Totuşi, vocea sa era puternică şi clară, iar Wagner se simţea sigur că făcuse alegerea corectă.

În 11 iunie, Ludwig asistă la repetiţiile generale cu „Lohengrin”. Ernest Newman scria: „Prin lornietă, îl vedea nu pe poeticul cavaler al Sfântului Graal din visele copilăriei sale, ci o fată cu pielea atârnând, sulemenită şi acoperită cu un strat gros de pudră într-un simulacru de tinereţe, şi un trup îmbătrânit menţinându-se într-un echilibru precar în barcă, agătân-du-se de o prăjină proptită pe punte pentru acest scop caritabil. Nu vedea nimic din ce s-ar putea numi interpretare actoricească sau artă teatrală, ci doar o succesiune de «grimase», aşa cum se plânse după aceea.”6

Profund dezamăgit de reprezentaţie, Ludwig se înapoie în goană la Berg, declarând că nu mai vroia în ruptul capului să-1 vadă din nou pe Tichatschek pe scena muncheneză. În efortul de a salva spectacolul, Wagner îi trimise o scrisoare: „Când v-am vorbit de Tichatschek în rolul lui Lohengrin şi v-am spus că vocea lui se aseamănă cu o pictură de Diirer, în vreme ce aspectul său exterior se compară mai degrabă cu un tablou de Holbein, trebuie să fi fost explicit şi să vă fi rugat să-1 ascultaţi cu luare-aminte pe cântăreţ, iar nu să-i observaţi mişcările cu un ochi critic…

Mi-aţi ignorat avertismentul: v-aţi uitat tintă la el cu intensitate înmiită; i-a fost imposibil să reziste la aceste priviri scrutătoare; iluzia vitală s-a risipit.”7

Dar Ludwig nu aprecie aceste reproşuri făcute de Wagner. Îi comunică fără nici un fel de rezerve compozitorului că atât Tichatschek, cât şi soprana care interpretase rolul lui Ortrud urmau să fie concediaţi şi înlocuiţi cu alti cântăreţi. Când Wagner prinse de veste dincotro bate vântul, părăsi furios Miinchen-ul şi se întoarse la Tribschen.

Spectacolele cu opera „Lohengrin” erau totuşi programate în acea stagiune şi rămase în seama lui Hans von Biilow să salveze reprezentaţia. La numai cinci zile după dezastruoasa repetiţie generală, Heinrich Vogi, un tânăr tenor preferat de rege, întruchipa pe scenă rolul titular, fiind chemat la rampă de nenumărate ori. El reuşi cu succes într-o misiune aproape imposibilă şi Ludwig se arătă atât de impresionat încât, după ce spectacolul se sfârşi, îi trimise tenorului o scrisoare de mulţumire. Dar relaţiile dintre Ludwig şi Wagner rămaseră încordate din pricina incidentului şi regele refuză să asiste la o reprezentaţie cu „Tannhăuser” în luna august.

Ludwig şi compozitorul corespondară foarte putin înainte ca o altă întâmplare neplăcută să se ivească. De această dată, nenorocirea surveni dintr-o serie de articole intitulate „Arta germană şi politica germană”, publicate în toamna anului 1867 de „Siiddeutsche Presse”; desi nu erau semnate, toată lumea ştia că Wagner era autorul. La început, Ludwig susţinu articolele; scrise într-un stil foarte naţionalist, ele atingeau o coardă patriotică în sufletul lui. Înainte de publicarea lor, regele îi scrise lui Wagner: „în Germania, noi trebuie să ridicăm nebun stindardul artei pure şi sfinte, aşa încât să fluture de pe creneluri şi parapete, chemându-i pe tinerii noştri germani să se grupeze în jurul lui.”8

Articolele apărute în „Siiddeutsche Presse” începeau cu portrete măgulitoare făcute lui Ludwig I şi lui Maximilian al II-lea, elogiind patronajul acordat artiştilor, arhitecţilor şi muzicienilor. Wagner scria despre „misiunea universală a poporului german, de când intrase în istorie, de a conduce în artă şi gândire”.9 El susţinea că rolul monarhiei era să unifice elementele artistice şi politice ale tării şi astfel să îmbine în persoana regală idealurile împlinirii germane. Dar, pe măsură ce seria continua, tonul se schimbă; curând, articolele erau dedicate atacurilor usturătoare la adresa iezuiţilor din guvernul bavarez, a Bisericii Catolice, a evreilor, a francezilor şi a culturii lor. Întrucât „Siiddeutsche Presse” era un ziar semioficial al guvernului bavarez şi se cunoştea paternitatea articolelor, multi cititori presupuseră că ele întruneau asentimentul regelui. Mai rău decât atât, cuvintele scandaloase exprimate de Wagner văzuseră lumina tiparului pe cheltuiala contribuabililor bavarezi. După treisprezece fascicule succesive, Ludwig interveni brusc şi ordonă ca publicarea seriei „Arta germană şi politica germană” să fie oprită imediat.

S-ar putea ca decizia lui Ludwig de sistare a seriei de articole să fi fost impusă de agitaţia publică din ce în ce mai mare. Dar spre sfârşitul lui noiembrie 1867, când dădu ordinul, regele deja rupsese în principiu relaţiile cu compozitorul. Dezbinarea se strecurase încet-încet, fiind alimentată nu numai de frecvente conflicte artistice dintre rege şi compozitor, ci şi de viaţa particulară notorie a lui Wagner.

Malvina Schnorr von Carolsfeld, văduva celui care interpretase pentru prima oară rolul titular din „Tristan”, invoca de câtăva vreme numeroase mărturii împotriva lui Wagner şi a Cosimei. În noiembrie 1866, ea şi o prietenă, pe nume Isidore von Reutter, îl vizitaseră pe compozitor la Tribschen pentru a-i împărtăşi ceea ce Malvina califica drept un mesaj spiritist de la răposatul ei soţ. După spusele Malvinei, Ludwig Schnorr von Carolsfeld îi poruncise Isidorei von Reutter, care comunicase cu „spiritul” mortului şi primise mesajele, să se mărite cu regele Ludwig al II-lea, în vreme ce Malvina însăşi urma să devină partenera lui Wagner. Compozitorul primi această informaţie fără nici un comentariu; când Malvina stărui, le scoase afară din casă pe amândouă. Dar Malvina observase destule comportări nepermise la Tribschen pentru a confirma zvonurile despre un „menage î trois” şi se întoarse la Miinchen ca să răspândească bârfe răuvoitoare pe seama compozitorului şi a Cosimei oricui era dispus s-o asculte.

În ultimă instantă, fireşte, vestea despre această vizită ajunse şi la urechile lui Ludwig. Malvina Schnorr von Carolsfeld îi expediase o scrisoare caustică unuia dintre aghiotanţii regelui, locotenentul von Sauer, cerându-i să-i transmită ordinul dat de defunctul ei soţ în privinţa lui Ludwig şi a prietenei sale Isidore. Sauer îi remise regelui scrisoarea, care, la rândul său, o trimise Cosimei von Biilow la Tribschen. Potrivit relatărilor regelui, socotise scrisoarea „revoltătoare”, dar „ca prieten veşnic credincios şi sincer, consider de datoria mea să v-o expediez.”10

Wagner se îngrozi la gândul că Malvina împrăştiase născocirile macabre până la tronul Bavariei. De la Tribschen, le demască pe Malvina şi pe prietena ei, Isidore, îndem-nându-1 pe Ludwig să-i suspende cântăreţei renta viageră nebun şi s-o izgonească din Miinchen. Dar lucrurile merseseră inult prea departe pentru ca Ludwig să se potolească aşa de uşor. Acuzaţiile Malvinei von Carolsfeld ajunseseră şi în cercurile înalte ale curţii regale, iar secretarul curţii, Lorenz von Dufflipp, îl îmboldi pe rege să se distanţeze de prietenul său exilat. Pe 13 decembire, Ludwig îi răspunse: „Sunt surprins că socoti nu tocmai cuşer situaţia care-i priveşte pe Wagner, pe Frâu von Biilow şi pe Frâu Schnorr. Dacă acest zvon mizerabil se va dovedi adevărat – ceea ce eu n-am fost niciodată în stare să cred.

— Atunci înseamnă că este într-adevăr un caz de adulter -vai!”11

De pe 30 noiembrie 1867 până în martie anul următor, regele şi compozitorul nu purtară corespondentă. Confruntat cu dovada incontestabilă a adulterului săvârşit de Wagner, Ludwig, pentru prima şi singura dată, făcu o încercare clară şi conştientă să-1 alunge pe compozitor din viaţa lui. După părerea regelui, mai important decât faptul real de nerespectare a fidelităţii conjugale era abuzul fără scrupule de încredere regală cu privire la scrisoarea publică semnată în sprijinul lui Hans von Biilow, al cărei conţinut se dovedea a fi fals. Înainte, Ludwig se legase mereu prin jurământ să nu-şi abandoneze niciodată prietenul; acum, se simţea trădat, iar relaţia părea fără speranţă de reînfiripare.

Acele sute de zile de tăcere erau o tortură pentru rege. In cele din urmă, nu se putu hotărî să-şi păstreze tăria de caracter. Wagner îl trădase, abuzase de încrederea lui, dar o ruptură totală cu compozitorul ameninţa însăşi temelia lumii sale de vis, nădejdile în „Die Meistersinger von Ntirnberg”, „Der Ring des Nibelungen”, „Parsifal” şi „Die Sieger”. Nu suporta să-şi vadă micul său univers Dăruit, în 9 martie, îi scrise compozitorului: „Nu mai pot îndura pentru nimic în lume să nu mai primesc nici o veste de la dumneavoastră. Dacă vreţi să fiu întreg curând şi să mă simt din nou bine, vă rog să nu amânaţi câtuşi de putin, scumpe om, şi să-mi trimiteţi fără întârziere o scrisoare lungă”. Ludwig îl invita pe Wagner la Hohenschwangau, unde spera că puteau discuta despre proiectul viitoarelor opere. Sfârşi prin a-1 numi pe Wagner, citând din libretul operei „Die Walkiire”, „primăvara după care tânjit-am atâta în toiul îngheţat şi pâclişit al iernii.”12

Răspunsul compozitorului era calculat şi rece. Decât să accepte vina pentru situaţia scandaloasă care dusese la dezbinare, Wagner încercă fără jenă să-1 facă pe rege să creadă că lui i se datorau toate problemele apărute între ei. „stiu că mă întâmpinaţi cu braţele deschise numai când rămân tăcut. Aşadar, de ce să nu tulburăm tăcerea şi să nu redeşteptăm vechile ecouri dătătoare de speranţă ale sufletului meu, care până acum ar fi murit din cauza tăcerii dumneavoastră.”13

Dar, spre marea surprindere a lui Wagner, regele nu capitulă. Era tot atât de viclean ca şi compozitorul când se vedea încolţit.

Simţea nevoia, din motive strict pesonale, să reînnoiască prietenia cu Wagner artistul, dar Wagner omul îl dezamăgise şi-i înşelase aşteptările în repetate rânduri şi nu putea fi niciodată iertat pentru comportamentul său duplicitar şi pentru abuzul de încredere regală, în răspunsul lui, Ludwig era spăsit, însă îi spuse cu blândeţe compozitorului că el însuşi nu înţelesese cu exactitate situaţia.