Greg King Regele Nebun

Dacă Wagner sperase ca această misivă sinceră să schimbe părerea regelui, se înşelase amarnic. Tonul biletului îl irită atât de tare pe Ludwig, încât nici nu se osteni măcar să-i răspundă.

În ultimă instantă, Wagner se dumiri că regele se gândise să pună în scenă „Die Walkiire” cu sau fără sprijinul lui. Îi scrise în consecinţă prietenului său, Hermann Levi, îndemnându-1 să coopereze.

Premiera operei „Walkyria” avu loc pe 26 iunie 1870. Ludwig nu asistă însă la reprezentaţia de gală, dorind să vadă un spectacol reluat cu „Das Rheingold” şi apoi „Die Walkure”în succesiunea lor firească. Până în ziua premierei, Wagner îl rugase stăruitor pe rege să contramandeze reprezentaţia sau cel putin să limiteze publicul la o mână de invitaţi de onoare. Ludwig respinse orice propunere, iar Wagner consemnă cu furie despre „durerea adâncă pricinuită de acest mod revoltător şi fără precedent în care sunt tratate operele mele!”12 Dar regele, ofensat de comportamentul compozitorului şi al cercului său de prieteni, consideră că diferendul era tranşat o dată pentru totdeauna.

De pe culmile devotamentului regal, Wagner căzuse acum într-o dizgraţie abisală. De la Rosee îl avertizase pe Ludwig să nu se încreadă în nimeni; îi acordase favoruri regale şi bunăvoinţa artistului care îi îngăduise să pătrundă într-o lume a străvechilor saga şi a visurilor inspiratoare. Dar Wagner, prin indiferentă, înşelăciune şi lăcomie, se dovedise a fi nedemn de o asemenea atenţie exaltată. Ludwig nu se putea însă hotărî să rupă total legăturile cu compozitorul, dar relaţiile dintre ei, din punct de vedere practic, ajunseseră într-un impas.

JCegături romantice de dragoste

^\par

/n 1867, Ludwig avea douăzeci şi unu de ani. Primii trei ani de domnie îi fuseseră marcaţi de necazuri şi încurcături; scandalul prieteniei cu Wagner, nesiguranţă în criza Schleswig – Holstein şi umilitoarea înfrângere a Bavariei în războiul de şase săptămâni. Desi existaseră clevetiri din partea publicului privind slăbiciunile vizibile ale lui Ludwig şi critici negative izolate la adresa comportamentului său în timpul conflictului militar, el rămânea pentru majoritatea supuşilor săi un rege care se bucura de o imensă popularitate.

Si totuşi, pe măsură ce se scurgeau anii, creşteau îngrijorările şi zarva în legătură cu aversiunea lui Ludwig pentru Miinchen, cu neglijarea îndatoririlor regeşti şi cu dragostea sa excesivă fată de arta teatrală. Multi sperau ca regele să se însoare şi să se înţelepţească întemeindu-şi un cămin, dedicându-se treburilor cârmuirii şi asigurând tronului un moştenitor.

Ludwig era încă tânăr şi chipeş, făcând o figură strălucită în uniforma militară de gală. Frumuseţea sa continua să insufle un devotament romantic: femeile tăiau smocuri de păr din coama calului pe care-1 încăleca, iar fetele chicotitoare înşfăcau de pe drum ca suvenir florile presărate pe care le zdrobea regele sub tălpi în timpul unei plimbări.1 Dar nu circulaseră nicicând zvonuri reale asociindu-1 pe Ludwig cu pasiunea pentru fiinţele de sex femeiesc sau, măcar, cea mai slabă aluzie publică vizând sensibilitatea lui la farmecul feminin. Ideea unei alianţe ruse cu fiica împăratului Alexandr al II-lea fu dată uitării, iar propunerile discrete făcute de regina Victoria în numele fetei sale, prinţesa Louise, fură de asemenea întâmpinate cu un refuz politicos, dar ferm. Ambasadorul austriac merse până acolo încât să afirme că „numai decorul de balet pătrunsese în apartamentele regale, întrucât Maiestatea Sa nu încercă nici o plăcere să stabilească legături cu sexul opus.”2

Cele mai intime relaţii înfiripate până atunci de Ludwig fuseseră fără îndoială cu aghiotantul său, printul Paul von Thurn und Taxis. La început, cei doi tineri se pierdură într-un elan de exaltare romantică. Singuri în ţinuturile liniştite, se plimbau călare prin întunecatele păduri alpine, întrecându-se în goană de la o cabană de vânătoare la alta, poposind să se ghemuiască în fata focului sfârâitor şi recitându-şi unul celuilalt poeme, împreună, stăteau ascunşi în adâncitura umbrită a lojei regale de la Residenztheater, urmărind difi priviri operele şi piesele istorice atât de îndrăgite de Ludwig. Când erau despărţiţi, îşi scriau unul celuilalt zilnic, umplând pagină după pagină cu sentimente înfocate şi cu angajamente solemne de devotament etern.

Iniţial, Ludwig se extaziase pentru chipeşul aghiotant. Dragostea sa obsesivă, aproape irezistibilă, era totală;

! Gp”e/e nebun drept răsplată, se aşteptase la acelaşi gen de devotament complet, fără rezerve, cu trup şi suflet. Paul eşua fatalmente să îndreptăţească aceste speranţe atât de înalte şi Ludwig se simţi curând deziluzionat. Auzind zvonuri că Paul îşi petrecea serile în compania câtorva femei necunoscute, Ludwig rupse din punct de vedere formal legăturile cu prietenul său. Nu putea înţelege cum se întâmpla ca fiinţa pe care o iubea cu atâta intensitate să nutrească sentimente asemănătoare pentru o altă persoană, fie bărbat, fie femeie. Pentru Ludwig, loialitatea era de cea mai mare însemnătate. Până şi cea mai străvezie aluzie de trădare – reală ori imaginară – îi ajungea pentru a se înstrăina cu totul chiar şi de cei mai intimi prieteni, retrăgându-le afecţiunea.

Ludwig medita melancolic în izolarea sa până când nu mai putu suporta nici o clipă durerea despărţirii; însingurat, ducând dorul prietenului său, îşi pierdu stăpânirea de sine în cele din urmă şi-i trimise o scrisoare lui Paul, cerându-i să-şi reînnoiască prietenia, în următoarele câteva săptămâni, Paul era în culmea încântării, scriindu-i epistole romantice, emoţionante prietenului său regal.

„Scumpe şi mult iubite Ludwig, Tocmai am terminat de notat în jurnalul meu cu gândul la frumoasele ore petrecute împreună în seara aceea de-acum o săptămână, care m-au făcut cel mai fericit om de pe fata pământului. Şi-mi amintesc de zilele săptămânii trecute, învăluite în cele mai fermecătoare şi mai fericite aduceri-aminte, păstrându-te în minte şi strân-gându-te aproape de inima mea, şi încercând astfel să înving tristeţea de a fi astăzi singur. Apoi, mi-a parvenit preţioasa ta scrisoare – balsam, balsam dumnezeiesc pentru sufletul meu.

Mii de mulţumiri pentru scrisoare! Motivul pentru care cel mai drag prieten părea să fie întristat este că, la sfârşitul minunatei simfonii ce m-a impresionat extrem de mult, te-am văzut ridicându-te în picioare şi părăsind în grabă loja, în timp ce ultimele tale cuvinte rostite după cină îmi reveneau în minte: «Când ne vom mai vedea din nou?». Lacrimile mi-au împăienjenit ochii când te-am văzut plecând! Oh, Ludwig, Ludwig, îţi sunt întru totul devotat! Nu puteam suporta prezenta altor oameni în jurul meu; stăteam nemişcat şi în gând eram împreună cu tine. Trebuia să plec acasă; ştiam că voi primi vesti de la tine! Cât de tare îmi bătea inima când, trecând pe lângă Residenz, am zărit o lumină la fereastra, ta! Dar acum sunt liniştit şi voi adormi netulburat şi mă voi întâlni cu tine în vis.”3 „După ce mi-am isprăvit însemnările în jurnal, am răsfoit cărţile comandate pentru tine şi sosite la destinaţie în timpul absentei mele. În vreme ce citeam, clopoţelul prinse pe neaşteptate a suna. Îmi sălta inima de bucurie când 1-am auzit!… Mi-a fost adusă nepretuita-ţi scrisoare şi m-am grăbit spre birou ca să-ţi trimit cele mai calde mulţumiri. Prin rândurile aşternute de mâna ta, mi-ai dăruit cel mai divin amurg al acestei zile şi m-ai desfătat din nou. Oh, iubitul meu prieten! Te voi visa atât de duios în somn. Îmi vei apărea în vise, cu chipul tău graţios, cu ochii tăi frumoşi şi aşa de îndrăgiţi cătând la mine. Oh, voi fi în culmea fericirii! Rămâi cu bine, scumpe prietene, somn uşor!; vise plăcute şi gândeşte-te la prietenul tău iubitor, Paul!”4

Dar, în ciuda tuturor acestor declaraţii solemne de dragoste nemuritoare, relaţiile dintre cei doi erau sortite eşecului. Sentimentele lui Ludwig pentru prietenul său nebun se înflăcărară, transformându-se în iubire; prietenia se menţinea totuşi într-un echilibru atât de precar, încât cea mai slabă pâlpâire de realitate ameninţa s-o cufunde în uitare. Paul, pe care Ludwig îl rebotezase „Friedrich”, se poticni din nou, făcând o alegere greşită, rostind un cuvânt neinspirat, afişând prea multă familiaritate într-o anume împrejurare şi nedovedind destulă afecţiune cu un alt prilej. Triviale în sine, asemenea incidente stăruiau chinuitor în mintea lui Ludwig, rozându-1 în ascuns şi provocându-i suferinţe până când acestea deveneau insuportabile. O dată pentru totdeauna, îl alungă pe Paul din viaţa lui. După câte s-ar părea, ultima indiscreţie, de care Paul însuşi nici nu-şi dăduse seama, fu calificată cu atât mai josnică. Când află despre dizgraţia în care căzuse, îi trimise regelui o scrisoare agonizantă, plină de remuşcări, dar Ludwig nu catadicsi să-i răspundă; se hotărâse deja şi refuza cu îndărătnicie să se încline în fata rugăminţilor prietenului său. Într-un fel oarecum nemilos, îi scrise unui apropiat că Paul devenise „mult prea arogant, aşa că a trebuit să-1 îndepărtez.”5

Desi luase el însuşi decizia fatală, ruptura cu Paul îl mistui cumplit pe Ludwig. Conştientizarea crescândă a pornirilor sale homosexuale îl lăsă hărţuit de nesiguranţa de sine; demnitarii şi membrii curţii regale îl găsiră încordat, emotiv şi nervos, îşi îndreptă în repetate rânduri gândul spre căsătorie, ca şi cum ar fi simţit nevoia să-şi dovedească sieşi că era în stare să întreţină o relaţie intimă cu o reprezentantă a sexului opus. Cândva, exclamase de fată cu vechiul său preceptor de religie, Ignaz von Dollinger: „Of, femeile! Până şi cele mai inteligente despică firul în patru!”6 Acum, părea copleşit de îndoială. In timpul unei audiente acordate ministrului de justiţie, Bomhard, Ludwig îl întrebă pe neaşteptate: „credeţi că s-ar cuveni să mă însor curând?” Bomhard rămase surprins de această sugestie, dar îi recomandă imediat o căsătorie promptă cu o prinţesă protestantă pe măsura lui, în interesul armoniei religioase, însă tot atât de brusc cum adusese subiectul în discuţie, regele îl şi încheie. „Nu, n-am timp de însurătoare. Otto se poate vedea făcând un asemenea lucru”, declară el.7 Prin urmare, este surprinzător, dată fiind această atitudine indiferentă fată de căsătorie şi deplina conştientizare a propriilor predispoziţii spre homosexualitate, că Ludwig se hazarda în cele din urmă în mod necugetat într-o logodnă cu o femeie pe care n-o iubea.

Dintre toate femeile din viaţa lui, niciuna nu însemna mai mult pentru Ludwig decât împărăteasa Elizabeth a Austriei. Regele îşi iubea cu siguranţă verişoară, dar nu era îndrăgostit de ea. În schimb, o venera pe împărăteasă ca ideal feminin de frumuseţe, rafinament şi sensibilitate; mai important decât orice altceva, în calitatea ei de femeie măritată, Elizabeth nu constituia nici o ameninţare pentru identitatea sexuală fragilă a lui Ludwig. Împărăteasa împărtăşea cu vărul ei aversiunea fată de viaţă la curtea regală, pasiunea pentru natură şi poezie, şi aspiraţia către frumos, în timp ce multi bârfeau, Elizabeth îi tolera lui Ludwig comportamentul bizar, nu se străduia să-1 mustre sau să-1 condamne şi-i arăta o înţelegere deplină, negată de ceilalţi.

Elizabeth încheiase fără îndoială cea mai strălucită căsătorie din familia ei. Ducele Max al Bavariei şi sotia lui ambiţioasă, Ludovica, mai aveau şi alte patru fiice, inclusiv Helene, care se măritase până la urmă cu un print Thurn und Taxis; Mărie, care se căsătorise cu Francisc al îfegefe nebun

II-lea regele Neapolelui şi Mathilde, care-1 luase de bărbat pe Louis de Bourbon, conte de Trani. Dar cea mai mică fiică, Sophie, era cea pe care ducesa Ludovica o recomanda cu entuziasm ca sotie-regină perfectă pentru Ludwig al II-lea al Bavariei.

Ludwig o cunoscuse pe Sophie încă din copilărie, dar relaţiile dintre părinţii săi şi familia ducelui Max fuseseră distante şi formale. Abia după ce urcase pe tron şi reînnoise legăturile cu Elizabeth, sora mai mare, Ludwig se reîntâlni şi cu Sophie. Nu mai era fetişcana poznaşa de care-şi amintea, ci o tânără de şaptesprezece ani, frumoasă, înaltă şi zveltă. Ca şi sora ei, Sophie avea ochi albaştri, pătrunzători, vârâţi în fundul capului, părul ei lung şi des bătând în auriu. Avea o voce plăcută si, mai important decât orice pentru Ludwig, iubea muzica wagneriană aproape tot atât de mult ca şi el. Această admiraţie reciprocă pentru creaţia compozitorului îi atrase la început pe cei doi veri. În toamna lui 1866, Ludwig începu s-o viziteze pe Sophie la vila tatălui ei, Possen-hofen, situată de partea cealaltă a lacului Starnberg, chiar peste drum de castelul Berg. Obişnuia să călărească până la Possenhofen ca să-şi invite verişoara să cânte la pian sau să intoneze împreună arii din „Tannhăuser” sau din „Lohengrin”.

Recunoscătoare pentru aparenta atracţie născută între odraslele lor, atât regina-mamă Mărie, cât şi ducesa Ludovica făcură tot ce le stătu în putinţă să împingă înainte perechea şi s-o încurajeze. Regele îi scria în mod frecvent verişoarei sale, adresându-i-se Sophiei cu apelativul „Elsa”, în vreme ce el semna „Heinrich”, două dintre personajele principale ale operei „Lohengrin”…şi totuşi, se împotrivea să îngăduie prieteniei cu Sophie un elan pasionat. Nu numai că era torturat de idei în privinţa propriei sexualităţi, dar suferea şi de pe urma unui grad anormal de demnitate conştientă de sine. Ca suveran, îşi ascundea cu grijă emoţiile de privirile indiscrete în spatele unei reticente impenetrabile. Această reţinere în vorbă şi acţiuni se extindea chiar şi asupra propriei familii: Ludwig nu uita niciodată că era rege şi nu putea sa doboare barierele emoţionale care-i despărţeau universul romantic, ritualistic şi regal de realităţile mai dure ale lumii înconjurătoare, îi era aproape imposibil să-şi împărtăşească cu toată sinceritatea sentimentele şi trăirile sau să-şi trateze rudele ca pe nişte egali.

Ludwig o îndrăgea pe Sophie, dar nu o iubea cu adevărat. Cu toate acestea, mama Sophiei, Ludovica, îşi aşezase deja două fiice pe tronurile europene şi era hotărâtă să-i vadă pe Sophie şi pe Ludwig uniti prin legământul solemn al cununiei, în consecinţă, îl trimise pe unul dintre fiii ei, Karl Theodor, să-1 întrebe pe rege despre intenţiile sale. Când se pomeni fată în fată cu acesta, Ludwig declară că, desi o găsea pe Sophie fermecătoare, nu se simţea încă pregătit de însurătoare. Karl Theodor îi transmise acest mesaj mamei sale, care, apoi, îl informă pe rege că, întrucât nu intenţiona să se căsătorească cu Sophie, trebuie să-şi curme de îndată frecventele vizite la Possenhofen şi să înceteze cu voluminoasa corespondentă. Ludwig se simţi cu adevărat întristat de această cerere, dar, socotind că se cuvenea să respecte dorinţa unei mame, îi scrise varei sale un bilet de adio.

Totuşi, în scurtă vreme, ajunse până la urechile lui Ludwig ştirea că Sophie era disperat de nefericită. Oricui stătea s-o asculte îi declara că se îndrăgostise de vărul ei încoronat şi provocă o stare de agitaţie teribilă la nebun

Possenhofen în legătură cu aparenta lui lipsă de sentimente pentru ea. Aceasta reprezenta cu siguranţă o veste demnă de luat în seamă pentru naivul Ludwig: până în acel moment, nu avusese nici cea mai mică idee că Sophie simţea şi altceva pentru el în afară de prietenie. Cu toate că se bucura de multe admiratoare bolnave de dragoste, rivalizând pentru atenţiile sale, pe Ludwig îl măgulea extrem de mult dorinţa verişoarei lui. O înştiinţa pe ascuns pe Sophie că s-ar putea întâmpla în viitorul apropiat s-o iubească la rândul său. Nu-i promisese nimic şi nici n-o ceruse în căsătorie, însă Ludovica, receptând această slabă speranţă, se domoli şi permise ca relaţia lor să continue.

Totuşi, Ludwig se dovedea grijuliu s-o lămurească pe Sophie ce semnifica prietenia după părerea lui. Pe 19 ianuarie 1867, îi trimise verişoarei sale o scrisoare: „Cunoşti natura destinului meu. Ţi-am scris odată de la Berg despre menirea mea în lume. Ştii de asemenea că n-am multi ani de trăit şi că voi părăsi acest pământ când se va întâmpla ceea ce e de neconceput, când steaua mea nu va mai străluci, când El se va prăpădi, Prietenul meu cu adevărat iubit; da, atunci se va sfârşi şi sorocul meu, deoarece atunci nu mă voi mai simţi în stare să trăiesc. Ai arătat totdeauna un interes real, sincer şi devotat fată de soarta mea, dragă Sophie, încât îţi voi rămâne profund îndatorat pentru tot restul vieţii mele. Principala temelie a schimbului nostru de idei şi de atenţii a fost rnereu destinul remarcabil, impetuos şi oscilant al lui Richard Wagner.”8

Această misivă, plină de afecţiune pentru Wagner, ar fi putut cu greu s-o convingă pe Sophie de dragostea regelui. Cu toate acestea, lăsă episodul să treacă fără comentarii.

În mod inexplicabil, regele se răzgândi brusc, în seara de 21 ianuarie 1867, Ludwig şi regina-mamă dădură un bal cu mare pompă la Residenz. În mod obişnuit, Ludwig detesta asemenea ocazii, dar acea noapte se dovedi a fi o excepţie fericită, în seara friguroasă şi presărată cu zăpadă, Residenz strălucea de lumină; coridoarele şi sălile somptuoase erau înconjurate cu grămezi de trandafiri, orhidee exotice şi liliac, în contrast cu anotimpul, iar parfumul lor puternic şi căldura răspândită de focurile arzând în şemineuri creau o atmosferă asemănătoare unei sere. O formaţie de trompete anunţa sosirea regelui şi a mamei sale; Ludwig paşi în Sala tronului, învesmântat în uniforma militară de gală, lucioasă, de culoare bleumarin, cu un zâmbet uşor pe buze. O escortă încet pe regină de-a lungul încăperii, fiind salutat cu reverenţe şi plecăciuni scurte de aristocraţi şi de membrii curţii regale, în mijlocul mulţimii de ofiţeri şi al adunării de tinere doamne admiratoare, o distinse imediat pe Sophie. Purta o rochie lungă, încântătoare, din satin şi catifea, cu decolteu care-i scotea la iveală gâtul frumos conturat şi umerii rotunzi, părul auriu îi era împletit şi apoi înfăşurat în spirală în jurul creştetului, încadrându-i obrajii care, îmbujoraţi de gerul de afara, îi înviorau chipul. Ludwig era încântat peste măsură. „Sunt multe femei frumoase aici astă-seară, dar vara mea Sophie e cea mai frumoasă dintre toate”, îi declară el unuia dintre aghiotanţii săi.9 Traversă imediat Sala tronului ca să-şi invite verişoara la dans. În următoarele trei ore, nu o părăsi măcar pentru o clipă, şoptindu-i la ureche, încuviinţând din cap şi surâzându-i pe când se învârteau pe parchetul lucios ca oglinda în ritmul unui vals domol cântat de o orchestră ascunsă vederii. La sfârşitul balului, o însoţi pe Sophie până la trăsură, urmărind din n* fygele nebun priviri lămpile ei pâlpâitoare ce dispăreau încet-încet în noaptea învăluită în zăpadă.

Multă vreme după ce liniştea stăpânea din nou peste culoarele de marmură din Residenz, luminile din apartamentele regale continuară să ardă. Plimbându-se neliniştit prin încăperile împodobite cu stucaturi suflate cu aur/Ludwig se montă până la punctul maxim al unei înflăcărări romantice, convins că trebuia să se însoare cu Sophie. Se prea poate să fi crezut că angajându-se într-o relaţie cu vara lui îşi alunga pentru totdeauna dorinţele homosexuale, pe care de-abia începuse să şi le recunoască. Logodna cu Sophie îi oferea o reprimare temporară a impulsurilor sexuale. Ajungând la această hotărâre importantă, Ludwig se simţi copleşit de o emoţie copilărească: probabil se temea că dacă-şi amâna cererea în căsătorie, îşi pierdea încrederea în sine. A doua zi dis-de-dimineaţă, nefiind în stare să mai aştepte, năvăli în dormitorul mamei sale, trezind-o din somn şi anunţându-i vestea. Ordonă imediat o caleasca si, curând după revărsatul zorilor, porni la drum împreună cu regina cu trenul regal către lacul Starnberg.

Ludwig şi mama lui sosiră la Possenhofen tocmai când familia ducelui Max se aşezase în jurul mesei să ia gustarea de dimineaţă. Regina Mărie şi ducesa Ludovica dispărură, lăsându-i pe Ludwig şi pe Sophie singuri. Regele îşi întrebă verişoara dacă îi acceptă cererea în căsătorie: oarecum uimită de această neaşteptată declaraţie de dragoste, Sophie nu lăsă totuşi să-i scape o asemenea ocazie şi consimţi pe dată. La ora nouă în acea dimineaţă, regele Ludwig al II-lea şi prinţesa Sophie a Bavariei se logodiră în mod oficial, angajându-se solemn pentru o viitoare căsătorie.

O logodnă dezastruoasă „Cbgodna urgentă şi impetuoasă dintre regele Bavariei Ludwig al II-lea şi prinţesa Sophie rămase un secret de stat timp de aproape o săptămână. Pe 22 ianuarie, chiar în ziua logodnei, Ludwig asistă la o reprezentaţie dată la Teatrul curţii regale, împreună cu mama lui. În antract, el şi regina Mărie se îndreptară către loja ducelui Max şi o invitară pe Sophie în loja regală. Prinţesa păşea brat la brat alături de Ludwig şi înclină din cap în fata asistentei uimite înainte să se aşeze între mamă şi fiu. Cei care fură martori oculari ai acestei scene ghiciră de îndată semnificaţia ei. Dar această declaraţie ambiguă trebui să aştepte încă o săptămână pentru a primi confirmarea oficială. La 29 ianuarie 1867, vestea despre logodnă fu anunţată în ambele camere ale Landtag-ului, în aclamaţiile şi strigătele de bucurie ale membrilor guvernului.

Ludwig îi relată imediat şi lui Wagner: „Walther îi confirmă dragului Sachs că şi-a găsit credincioasa Eva -iar Siegfried pe a sa Briirinhilda.”1 îi scrise şi Cosimei von Biilow: „Dragostea mea pentru ea este profundă şi loială; dar Prietenul nu va înceta niciodată să-mi fie mai nebun drag decât toţi ceilalţi/'2 Wagner însuşi se arătă încântat la primirea vestii. Doar cu un an în urmă, se văzuse nevoit să-1 convingă pe rege să rămână pe tron; fără îndoială, reflecta el în sinea lui, căsătoria îl cumintea, determinân-du-1 să reintre pe făgaşul obişnuit şi să se dedice rolului său. Pentru compozitor, un rege fără visteria regală nu era de nici un folos.

Familia Wittelsbach, la fel de'stupefiată ca viitoarea mireasă de această cererea în căsătorie, răspunse cu mare entuziasm şi uşurare în suflet. Desi Ludwig abia împlinise douăzeci şi unu de ani, nu manifesta până în momentul acestei logodne subite absolut nici un interes pentru perspectiva încheierii unei uniri conjugale. Fără un moştenitor, tronul urma să-i revină de drept, în cazul morţii lui Ludwig, fratelui său Otto, precum şi copiilor acestuia proveniţi dintr-o eventuală căsnicie. Prin urmare, o dată cu logodna regelui, succesiuni-a la tronul Ba vâri ei părea să fie asigurată. Bătrânul rege Ludwig I, trimiţându-i o scrisoare de felicitare nepotului său, rezumă în câteva cuvinte ceea ce multi dintre membrii familiei trebuie să fi simţit: „Fie ca binecuvântarea Domnului, dragă Ludwig, să pogoare asupra căsătoriei tale. Am citit de câtva timp în privirile frumoasei Sophie că tu eşti adânc înrădăcinat în inima ei… Vraja căminului este cea mai mare binecuvântare de pe pământ. Cât de fericit mă voi simţi să-1 port în braţe pe primul tău fiu, strănepotul meu!”3

Bavarezii, în ansamblu, reacţionara favorabil la anunţul logodnei. Este adevărat că anumite facţiuni se plânseră că regele ar fi trebuit să facă o partidă politică avantajoasă în scopul cimentării unor alianţe, şi mai existau şi cei care speraseră în alegerea unei prinţese de religie protestantă. Dar cei mai multi dintre bavarezi erau fericiţi că tânărul şi frumosul monarh îşi găsise o parteneră de viaţă atât de fermecătoare. Cei strâns legaţi de curtea regală auziseră zvonurile răuvoitoare care circulaseră deja referitor la viaţa particulară a regelui si, în consecinţă, această căsătorie părea să anunţe un sfârşit pentru incertitudinea cu privire la stabilitatea tronului. Vaze comemorative, farfurii decorative, medalii şi monede omagiale umpleau până la refuz vitrinele magazinelor. Cărţi poştale cu fotografiile oficiale de logodnă îl înfăţişau pe Ludwig stând la brat cu viitoarea mireasă, regele arătând oarecum distant şi preocupat, în vreme ce Sophie afişa un aer trimfător. Numai Robert von Mohl, ambasadorul statului german Baden, îşi exprimă îndoielile: „Simţeai inevitabil că Prinţesa nu avea un caracter blajin, binevoitor, mai docil. Chipul ei deosebit de frumos sugera răceală şi asprime, care-i rămâneau întipărite pe fată chiar şi atunci când Regele se apropia în mod prietenesc să-i vorbească.”4 împărăteasa Elizabeth a Austriei se nimeri, printr-o coincidentă fericită, să treacă prin Miinchen în drum către Zurich, când se anunţa în mod oficial logodna surorii ei. Elizabeth aranja ca trenul cu care călătorea să oprească în capitala bavareză, astfel încât să felicite personal cuplul cu prilejul importantului eveniment. Ludwig se retrăsese în dormitorul său de la Residenz, pretextând că se îmbolnăvise de guturai, dar când auzi că Elizabeth aştepta la gară, se îmbrăcă în grabă, o luă cu trăsura pe Sophie de la palatul tatălui ei, situat în oraş, şi se deplasă cu viteză spre locul de întâlnire cu împărăteasa. Odată ajunşi acolo, Ludwig, aşezat în fata logodnicei sale, îi declară fără tact şi lipsit de diplomaţie