Greg King Regele Nebun



Yüklə 1,31 Mb.
səhifə3/36
tarix12.01.2019
ölçüsü1,31 Mb.
#95198
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   36

În 1842, pe atunci ca print moştenitor, Maximilian se căsătorise cu nepoata regelui Friedrich Wilhelm al III-lea al Prusiei. Monarhul Ludwig I a scris cu bucurie despre sotia fiului său: „Este însăşi întruchiparea blândeţii, foarte frumoasă şi are ochi fermecători… Am căpătat acum prin Mărie o a doua fiică adoptivă, scumpă şi încântătoare.”1 Cuvintele suveranului corespundeau în-tr-adevăr realităţii, întrucât Mărie de Prusia era cum nu se poate mai frumoasă, cu părul negru ca pana corbului şi ochi albaştri, expresivi şi pătrunzători, desi nu reprezenta o alegere întru totul populară şi inspirată pentru viitoarea regină. Originea ei prusiana a stârnit resentimente în rândul bavarezilor xenofobi, care ar fi preferat o prinţesă aleasă din propria lor tară. Nu numai că bavarezii respingeau considerarea Prusiei drept stat german, dar viitoarea lor regină era şi o adeptă înfocată a protestantismului, refuzând să se convertească la catolicism. De-a lungul anilor, însă, Mărie a reuşit să intre în gratiile poporului de adopţiune şi a câştigat afecţiunea supuşilor, asigurând regatului continuitatea dinastiei cu un moştenitor la tron, Ludwig, şi cu un al doilea fiu, Otto Wilhelm fâggele nebun

T uitp°ld Adalbert Waldemar, venit pe lume în 27 aprilie i «48, la mai putin de o lună după urcarea pe tron a lui IVtaximilian al Il-lea.

Cu toate că, pe măsura scurgerii timpului, Maximilian nu avea să se dovedească un tată ideal, inima i se umpluse de mândrie la venirea pe lume a primului său băiat. La patru zile după naşterea lui Ludwig, printul de coroană i-a scris cumnatului său, printul Adalbert al Prusiei: „Aceste rânduri îţi vor aduce vestea fericită că Dumnezeu cel Atotputernic a blagoslovit-o pe iubita noastră Mărie cu un prunc viguros, chiar în ziua de naştere a tatălui meu, care este realmente în culmea bucuriei… Dure^ rile au început cam pe la patru dimineaţa, Mărie m-a anunţat la ora şase şi travaliul s-a sfârşit de-abia după miezul nopţii, la douăsprezece şi jumătate, când micuţul a văzut pentru prima oară lumina acestei lumi. Momentul în care copilul a slobozit întâiul orăcăit a fost de-a dreptul minunat. Prea buna Mărie a uitat deodată toate chinurile facerii…”2

Primii câţiva ani din viaţa micului Ludwig au fost liniştiţi. Perspectiva sa timpurie asupra realităţii înconjurătoare se limita în linii mari la camerele regale ale copiilor, o anfiladă de încăperi modeste, situate la catul de sus al palatului. A fost crescut în preceptele spartane ale vârfurilor clasei privilegiate din epoca victoriană, potrivit cărora copiii erau adeseori privaţi de cele mai mărunte comodităţi şi plăceri lumeşti, din chiar traiul oricărei rapturi de rând, în efortul de a clădi caractere viguroase şi de a evita răsfăţul şi îngăduinţa fată de slăbiciuni sau dorinţe. Ludwig a trecut astfel direct din leagăn într-un pat cazon de campanie, cu pături aspre de lână şi perne Urnplute cu roshar. E adevărat că a avut totuşi la îndemână jucării frumoase: machete de castele, soldatei de plumb şi patine de lemn, dar, încă din fragedă pruncie, băiatul a fost supus la băi cu apă rece, chiar şi la înfometare, conform unui program de educaţie extenuant, impus de îndatoriri regeşti care-i răpeau mult din timpul liber, drastic limitat. Bucatele servite la mesele regale erau drămuite cu cea mai mare economie, iar prima doică a lui Ludwig, Lisei, recurgea adesea la şterpelirea alimentelor din bucătărie, destinate copilului flămând aflat, culmea, sub oblăduirea ei.3 în vremea naşterii lui Ludwig, odraslele de vită nobilă erau crescute separat de părinţii lor, lăsate în seama dădacelor şi bonelor şi vegheate cu afecţiune de o serie de guvernante străine; tatii-capete încoronate îşi asigurau fiii ne vârstnici şi cu instructori militari, în cazul lui Ludwig, efectele acestei izolări s-au accentuat prin faptul că părinţii aveau rang de monarhi. Cât copiii erau încă mici, regina Mărie încerca să-şi rezerve o oră zilnic pentru a şi-o petrece cu Ludwig şi Otto; pe măsură însă ce ei se măreau iar mama lor îşi asuma tot mai multe îndatoriri regeşti, chiar şi această minimă durată de timp era adesea sacrificată. Singurele momente diurne împărtăşite de Ludwig cu părinţii lui surveneau la masa de prânz, ora ceaiului sau la cină, însă chiar şi aceste ocazii erau pur şi simplu concesii rituale făcute obligaţiilor familiale. Băieţii erau aduşi jos din camerele lor, îngrijit pieptănaţi, bine spălaţi şi dichisit îmbrăcaţi cu cele mai bune straie, numai ca să fie ţinuţi deoparte, stând în tăcere, retraşi într-un ungher, prezenta lor fiind în mod limpede mai mult una de decor decât afectivă.

Copilăria lui Ludwig a fost deseori lipsită de prezenta părinţilor, datori să-şi slujească poporul şi patria în denebun propriilor vieţi personale. Această izolare s-a perpetuat de-a lungul vremii. Dat fiind că ei înşişi fuse-seră crescuţi înainte tot atât de rigid cum îşi creşteau acum/la rândul lor, copiii, nici Maximilian, nici Mărie nu vedeau vreo nevoie de schimbare. A se abate de la tradiţia regală ar fi însemnat recunoaşterea propriilor eşecuri. Părinţii se simţeau penibil de stângaci în compania odraslelor: Maximilian şi Mărie nu ştiau absolut nimic despre preocupările lor şi nu puteau nicicând întreţine decât o conversaţie superficială cu ei. La rândul lor, Ludwig şi Otto reacţionau cu un acut sentiment de jenă şi niciuna dintre părti nu ştia cum să depăşească tăcerea apăsătoare ce se aşternea de obicei după orice tentative de comunicare. Faptul că vlăstarele le priveau cu mare afecţiune şi căldură sufletească pe doicile şi slujnicele care umpleau încăperile, arătându-se în schimb intimidaţi şi stânjeniţi în prezenta părinţilor, era atât de dureros pentru rege şi regină, încât ei pur şi simplu îi evitau pe băieţi. Incapabil să înţeleagă lipsa de dragoste a părinţilor şi simţindu-se neiubit şi ignorat, Ludwig se retrăgea din ce în ce mai mult de cei din jur într-o lume a închipuirii.

Maximilian al II-lea nu era un tată care să se dedea la efuziuni sentimentale. Chiar de n-ar fi fost rege, cu obligaţiile şi restricţiile impuse de poziţia-i înaltă şi care-i mgrădeau timpul disponibil, este îndoielnic dacă înclinaţia lui către îndeletniciri intelectuale şi către o sobrietate rigidă 1-ar fi făcut cu mult mai îndrăgit de fiii săi nevârstnici. Ca şi sotia lui, el îl prefera în mod vădit pe ^tto, cu infailibilul său simt al datoriei, Maximilian se Credea obligat să se poarte întru totul diferit cu fiul lui ai mare, iar relaţiile dintre ei erau totdeauna marcate de un formalism rece, cel mult binevoitor, şi de o vizibilă lipsă de afecţiune. Tatăl n-a fost niciodată în stare să înţeleagă predispoziţia lui Ludwig spre cugetări melancolice sau visurile lui romantice.

Maximilian şi-a crescut fiul aşa cum erau crescuţi cei mai multi prinţi moştenitori europeni în secolul al XlX-lea. Se pare că mai toţi suveranii din Europa căzuseră de acord că trebuiau să le vâre descendenţilor în cap, cu metode extrem de severe, chiar cu bătaia, înţelegerea viitoarelor responsabilităţi. Nu era absolut nimic ieşit din comun în preceptele puritane şi-n speranţele exagerate ale monarhului bavarez. O comparaţie a regelui Maximilian cu alti doi regeşti părinţi din aceeaşi epocă, şi anume împăratul Franz Joseph al Austriei şi Albert, printul-consort britanic, ilustrează că primul nu era nici mai mult nici mai putin vinovat decât orice alt semen în postura lui. Toţi cei trei tati marcanţi din perioada victoriană au trasat obligaţii neraţionale şi au nutrit nădejdi excesiv de mari pentru progeniturile lor şi în special pentru moştenitorii tronului. Printul de coroană Ludwig, laolaltă cu contemporanii lui, printul moştenitor Rudolf al Austriei şi Albert Edward, print de Wales, trebuiau să fie superiori oricui altcuiva, cu idealurile mai nobile, cu o mai mare ascuţime a mintii şi cu mai multă demnitate decât ceilalţi copii, în scopul de a sluji drept pilde morale pentru viitorii lor supuşi. Fatalmente, asemenea speranţe erau zădărnicite şi spulberate. Când fiii au eşuat în a îndreptăţi principiile riguroase ale taţilor, nereuşita lor a fost luată drept îndărătnicie şi răzvrătire. Printul moştenitor Rudolf a rupt efectiv relaţiile cu părintele său, împăratul Franz Joseph şi chiar a complotat împotriva lui cu inamicii politici; printul de Wales a reacţionat la 'e nebun asprimea tatălui, devenind contrariul a ceea ce se aştepta de la el. Rudolf s-a revoltat prin implicările sale în politică, iar Albert Edward prin numeroasele-i aventuri amoroase şi prin viaţa personală discutabilă.

În cazul lui Ludwig, propriile lui eşecuri erau întâmpinate cu frecvente bătăi si, pe măsură ce creştea, cu reproşuri şi dojeni din partea tatălui, exagerat milităros, pedant şi lipsit de simţul umorului. Maximilian nu depunea nici cel mai mic efort pentru a-i îngloba şi pe copii în viaţa lui şi se simţea atât de stingher în prezenta fiului mai mare încât îl evita dinadins pe Ludwig. Relaţiile dintre ei erau marcate de emfază şi încordare, fără nici un pic de afecţiune firească. Unul dintre miniştrii din guvernul regelui a relatat ulterior: „Suveranul vizita doar arareori încăperile unde creşteau copiii săi; când totuşi trecea pe acolo, le întindea mâna în semn de salut şi pleca apoi cât mai repede posibil. Era nevoie de străduinţe îndelungate şi asidue pentru a-1 convinge pe rege să-şi ia fiul mai vârstnic cu el în plimbarea de dimineaţa, între orele nouă şi zece, prin grădina în stil englezesc. Dar chiar asa, acest lucru s-a întâmplat numai de câteva ori.”4

Din nefericire pentru Ludwig, nici raporturile cu mama sa nu erau mai bune. Regina Mărie, fără să manifeste, în general vorbind, nici un pic de curiozitate intelectuala, era complet detaşata sufleteşte de afinităţile fiului ei mai mare. Secretarul particular al regelui Maximilian, Prânz von Pfistermeister, a notat mai târziu că „regina nu avea habar cum să-şi apropie băieţii. Se oprea doar în treacăt în camerele lor şi chiar şi atunci nu ştia să-i trateze cum ar fi trebuit să fie trataţi nişte copii. La rân-uu-le, nici fiii nu ştiau cum să se poarte cu mama lor.”5

Spre deosebire de feciorul ei mai vârstnic, Mărie găsea plăcere în distracţii neînsemnate: broderii de gherghef, plimbări pe jos, bârfe şi grădinărit. Pe câtă vreme, Ludwig devenise cititor pasionat din chiar momentul deprinderii cititului, regina recunoştea cu un soi de mândrie: „Nu citesc niciodată vreo carte şi nu pricep cum de poate cineva citi fără încetare.”6 în cele din urmă, relaţiile lor s-au răcit atât de mult în anii adolescentei lui Ludwig, încât, după urcarea pe tron, el s-a referit o dată la pro-pria-i mamă, numind-o cu ironie acidă „văduva predecesorului meu”7.

Lipsit de căldura părintească normală şi de afecţiunea după care tânjea într-atât, Ludwig a căutat din ce în ce mai mult sprijin sufletesc la guvernanta lui, Frăulein Sibylle von Meilhaus, pentru a găsi râvnita mângâiere şi tihnă. Femeie inimoasă şi plină de îngăduinţă, ea îl înţelegea pe băiatul sfios, rezervat şi melancolic, iar el, la rândul lui, se putea bizui întru totul pe sinceritatea şi ataşamentul ei. Una din primele poezii, scrise de Ludwig la îndemnul preceptorului de religie, nu era dedicată părinţilor, ci, dimpotrivă, guvernantei sale: „Scumpă Meilhaus, N-am a-ţi dărui mai mult Decât, nepreţuita Meilhaus, Ca zilele să-ţi împleteşti neîntinat în fericita şi bogata sărbătoare-a vieţii Deci neavând acum altă urare mai de preţ Primeste-n dar recunoştinţa mea adâncă De dragoste mi-e plină pentru tine inima Nădăjduind fierbinte în a ta iubire.”8 Dar în afară de faptul că i-a oferit copilului dat în grijă afecţiunea dorită de el cu atâta ardoare, Frăulein von nebun'

] vleilhaus a mai contribuit din nesăbuinţă la hotărâtoarea lui moştenire spirituală prin inculcarea inoportună a două dintre motourile care aveau să fie întâlnite cu regularitate în scrisorile şi-n însemnările sale de mai târziu: L'etat c'est moi! *, celebra laudă de sine a regelui Ludovic al XlV-lea al Franţei care rezumă principiul monarhiei absolute şi „Car tel est Notre bon plaisir!”*. Frăulein von Meilhaus evoca spectrul lui Ludovic al XlV-lea drept exemplu de regalitate, responsabilitate şi putere supremă. Totuşi, amintita alegere s-a dovedit a fi nefericită; curând, lui Ludwig i s-au întipărit în inimă aceste cuvinte profetice, găsind în ele o modalitate de a-şi exprima concepţia despre înalta sa poziţie viitoare.

În 1845, Frăulein von Meilhaus s-a logodit cu baronul M. Leonrod şi şi-a părăsit slujba de la curtea Wittelsba-chilor; plecarea ei a lăsat un gol imens în viaţa băiatului de nouă ani. Ea fusese singura făptură care-1 înţelesese şi-i dăruise lui Ludwig dragostea şi compasiunea jinduite cu înflăcărare. După plecarea ei, el a devenit şi mai introvertit, găsindu-şi consolarea doar în propria-i moştenire viitoare şi-n visurile sale tainice. Până la moartea lui Meilhaus, survenită în 1881, Ludwig avea să corespondeze în mod frecvent cu „mult iubita” lui fostă guvernantă, destăinuindu-i nădejdile şi temerile într-un mod refuzat membrilor familiei sale.

Ludwig era un copil singuratic. Chemarea şi aspiraţia către solitudine se armonizau cu firea sa. Desi numai trei ani îl despărţeau de Otto, prăpastia dintre cei doi

/Statul sunt eu!”

/Căci aceasta este voinţa Noastră!” (Ib. Fr.) fraţi era imensă, încă din copilărie, n-au fost prea apropiaţi şi între ei această distantă s-a tot mărit: regina Mărie îl învesmânta de obicei pe Ludwig în albastru închis, pe când Otto era sortit să poarte culoarea rosie, mai egalitară, neîngăduindu-se decât arareori excepţii de la această strictă regulă a etichetei.9 Cei doi băieţi se deosebeau întru totul din punct de vedere al temperamentului: datorită firii lui contemplative şi melancolice, Ludwig contrasta puternic cu simplul şi afectuosul Otto. În calitate de print moştenitor, Ludwig era crescut după principii severe, în vreme ce Otto, răsfăţat de părinţii care-i satisfăceau toate toanele, nu îndura niciodată muştruluielile şi presiunile suportate cu resemnare de fratele mai mare. Chiar de mic copil, Ludwig şi-a dat dureros de limpede seama că părinţii îl favorizau pe Otto: „Otto este un băiat cuminte şi eu voi fi la fel”, i-a scris el odată, plin de mâhnire, mamei lui.10 Dar indiferent cât se străduia, oricât de frumos se purta, indiferent cât de emoţionante erau scrisorile lui imploratoare, Ludwig nu reuşea să câştige bunăvoinţă şi afecţiunea părintească după care tânjea cu disperare.

Diferenţele forţate în ce priveşte situaţia lor au tensionat relaţiile dintre cei doi fraţi. Pe Otto, Ludwig nu-1 lăsa niciodată să uite că el avea să fie rege într-o bună zi şi profita la maximum de orice prilej pentru a-şi revendica ascendentul moral asupra mezinului. Odată, Ludwig 1-a legat fedeleş pe Otto şi 1-a ameninţat cu decapitarea înainte ca vreun slujitor să-i sară în ajutor, în altă împrejurare, Otto i-a arătat lui Ludwig un bulgăre de zăpadă făcut de el, iar fratele lui mai mare i 1-a luat iute din mână. Cu ochii scăldaţi în lacrimi, Otto a apelat la un îngrijitor care i-a cerut lui Ludwig să-i înapoieze nebun fratelui bulgărele de zăpadă. Dar Ludwig a refuzat cu încăpăţânare: „Poftim? De ce nu-i pot lua bulgărele de zăpadă? Pentru ce sunt print moştenitor?”11 Pe când familia regală îşi stabilise reşedinţa pe durata sezonului estival la palatul de vară din Berchtesgarten, unul dintre servitorii casei a apărut tocmai la timp ca să-1 vadă pe Ludwig stând aplecat peste fratele său, după ce-1 legase strâns de mâini şi de picioare şi-i astupase gura cu un căluş. Atunci când slujitorul a intervenit, Ludwig a protestat cu tărie, cuprins de indignare: „Nu e treaba ta! Ăsta-i vasalul meu şi a cutezat să se împotrivească voinţei mele! Trebuie executat!” Servitorul 1-a salvat în timp util pe Otto, iar Ludwig a primit o bătaie zdravănă de la tatăl său. Această pedeapsă corporală a întunecat pentru totdeauna amintirile lui Ludwig legate de Berchtesgarten: orăşelul alpin avea să-i amintească veşnic de această experientă umilitoare.12 în pofida unor astfel de exteriorizări arogante, Ludwig era un copil timid, impresionabil şi emotiv. Prefera să se joace singur, iar jucăriile lui favorite erau piesele de lemn, în forme geometrice, pentru simulat construcţii. Arhitectura îl fascina. De Crăciun, în 1852, când avea şapte ani, fostul rege Ludwig I i-a dăruit tizului său o machetă a celebrului Siegestor, Arcul de Triumf munchenez. «Ii place nespus să construiască”, relata cu mândrie bunicul lui. „Am rămas destul de surprins să văd construcţii splendide, de bun gust, dovedind simt al frumosului, făcute de mâna lui.”13

În afară de arhitectură, regina Mărie a remarcat fascinaţia fiului ei mai mare pentru ceremonialul solemn şi riturile grandioase ale Bisericii Catolice. Ludwig aştepta Cu înflăcărare vremea carnavalului, cu pantomime, cortegii alegorice şi jocuri distractive, sărbătoare tradiţională care preceda postul Paştilor, când întreaga familie regală asista la magnifica missa solemnis cântată în timpul liturghiilor oficiate la Frauenkirche şi Theatinerkirche din Mxinchen. Învesmântat în haine călugăreşti, Ludwig obişnuia să se furişeze în capelele private ale palatelor, zgâindu-se cu orele la altarele în stil rococo, cu volute placate în foite de aur, cu cartuşe ornamentale aurii şi heruvimi dedesubtul plafoanelor pictate în fresce.14 Iubea la nebunie tocmai ambianta teatrală, fastuoasă şi solemnă a bisericii, solitudinea ce-1 învăluia în mijlocul podoabelor şi odoarelor sfinte, splendoarea fără seamăn a spectacolului anterielor împodobite ale preoţilor, corurile ascunse vederii şi vraja lumânărilor votive, pâlpâitoare, ca şi a mirosului puternic şi aromat de tămâie.

Din ce în ce mai des, Ludwig se refugia în această lume a himerelor şi a plăsmuirii, cufundându-se ore întregi în lectura cărţilor din care descoperea strălucirea curţii de la Versailles a lui Ludovic al XlV-lea, măreţia vechilor legende şi epopei teutonice şi a vremurilor de mult uitate ale cavalerismului şi ale onoarei cavalereşti. Cu cât citea mai mult, cu atât mai intens îl încercau dezgustul şi nemulţumirea fată de mediul care-1 înconjura: detesta secolul al XlX-lea, cu stilul prozaic de viaţă, platitudini şi distracţii burgheze. Pentru a evada din realitatea ce-i insufla repulsie, rătăcea de colo până colo prin palatele tatălui său, dând frâu slobod imaginaţiei, să se inspire din ambianta acelor încăperi şi afundându-se în lumea de odinioară a puterii absolute. Decoraţiunile interioare extrem de încărcate, executate de Cuvillies şi Zimmermann la Residenz îl captivau cu motivele ornamentale poleite în aur, mătăsurile, brocarturile, pardoselile cu mozaic şi nebun andelabrele de cristal; putea retrăi aici epoca de glorie lui Ludovic al XTV-lea şi a dispărutei curţi de la Versailles. Totuşi/mai mult decât orice, Ludwig era înrâurit de o anfiladă de încăperi, cunoscute sub numele de „Nibe-lungen Appartements*. Înşirate de-a lungul primului etaj al aşa-numitei aripi Konigsbau a palatului regal, aceste camere cu pereţi stucaţi, imitând marmura, erau împodobite cu imense picturi murale, inspirate din saga zeilor teutoni şi executate de Julius Schnorr von Carolsfeld. Astfel a luat Ludwig cunoştinţa de personajele din vechile legende şi poeme epice germane, ca de pildă Wotan şi Siegfried, Briinnhilda şi Sieglinda, de lumea mitică a Nibelungilor, pe care Richard Wagner avea s-o reînvie în dramele sale muzicale.

Mai presus de orice alt loc, Ludwig îndrăgea castelul Hohenschwangau, situat la poalele Alpilor bavarezi, către nord, doar la câteva mile depărtare de granita austriacă, lângă oraşul Fiissen. Castelul avusese o semnificaţie specială în cultura vechilor teutoni, întemeietori i-au fost aprigii şi semeţii cavaleri de la Schwangau, care i-au înălţat zidurile crenelate în veacul al Xl-lea; cetatea medievală a cucerit-o mai târziu Hiltebold, cruciat şi membru al legendarului grup de minnesingeri, iar împăratul Friedrich I Barbarossa avea să poposească acolo împreună cu suita în timpul primei sale călătorii spre Roma. Dar cea mai strâns legată de castelul Hohenschwangau era figura mitică a lui Lohengrin, Cavalerul Lebedei. Potrivit legendei, de pe aceste creneluri pornise tânărul cavaler, coborând pe Rin, cu luntrea trasă de o lebădă, în

Apartamentele Nibelungilor căutarea „Sfântului Graal”* şi pentru a o salva pe Elsa de Brabant. Însăşi denumirea castelului, Hohenschwangau, grăieşte despre acest mit, însemnând în traducere liberă „ţinutul de Sus al Lebedei”.

Ordinul cavalerilor de Schwangau s-a stins în secolul al XVI-lea, iar castelul lor, rămas apoi de izbelişte, a căzut în ruină, în timpul războaielor napoleoniene, fortăreaţa a suferit noi şi multe stricăciuni: în 1800 şi 1809, Napoleon însuşi a asediat castelul în cursul campaniei fulgerătoare împotriva Austriei. Până când printul moştenitor Maximilian a descoperit castelul medieval în 1832, acesta nu mai era decât o ruină romantică, năpădită de iederă şi trandafiri sălbatici. Impresionat de starea jalnică a construcţiei, Maximilian a început imediat restaurarea zidurilor şi a crenelurilor năruite. Rezultatul a fost o bijuterie a artei gotice retrezite la viaţă, cuprinse între două ambrazuri şi foişoare susţinute de coloane.

Castelul Hohenschwangau încununa un colt de stâncă ce domina câmpia Fiissen, zidurile de culoare ocru şi acoperişul de ţigle roşii scânteind pe fundalul povârnişurilor învesmântate în brazi şi pini întunecaţi ale piscurilor învecinate. Terase largi, desăvârşite cu fântâni ţâşnitoare şi straturi de trandafiri, rânduite în trepte, înconjurau zidurile castelului; sub crestele crenelurilor se întindeau lacurile gemene Alpsee şi Schwansee, apele

* Graal (în legendele mistice ale Evului Mediu) – vas preţios, înzestrat cu virtuţi supranaturale, în care losif din Arimateea ar fi strâns sângele divin din rănile lui lisus, după coborârea acestuia de pe cruce. Motivul Graalului a fost reluat de Wagner în „Lohengrin” şi „Parsifal” nebun lor limpezi ca semnul cerului reflectând curbura des-hisă de Alpi pe linia orizontului. De la malurile lacului Alpsee, unde luase naştere un mic sat pentru găzduirea celor legaţi de curtea bavareză, un drum abrupt de acces gerpuia urcând panta muntelui şi cotind pe sub o poartă masivă, în formă de arc, împodobită cu semnele heraldice ale familiei Wittelsbach, pentru a da apoi pe culme într-un scuar pietruit, chiar în fata castelului.

Cetăţuia Hohenschwangau nu era nici mare, nici luxoasă. Apartamentele principale, grupate la caturile al doilea şi al treilea, erau încăperi relativ modeste, construcţia nereprezentând nici pe departe o reşedinţă regală, ci mai degrabă o casă boierească de tară. Efectul sumbru al camerelor cu tavane joase era atenuat de ferestrele înalte şi de uşile cu nenumărate ochiuri de geam prin care lumina se revărsa înăuntru. Scări se răsuceau în spirală până-n turnuri, iar razele soarelui se filtrau prin mozaicurile de sticlă colorată a vitraliilor, aruncând mănunchiuri de curcubee pe palierele de piatră. Maximilian le comandase artiştilor Dominick Quaglio şi Moritz von Schwind să-i decoreze interioarele castelului de curând restaurat cu picturi murale evocând trecutul legendar al cetăţuii şi figurile eroice ale lui Parsifal şi Lohengrin. Pereţii aşa-numitei Schwanrittersaal, Sala Cavalerilor Lebedei, care slujea drept sufragerie, erau acoperiţi cu picturi murale înfăţişând povestea lui Lohengrin. Dar rnai existau şi alte aluzii mitice la Hohenschwangau. Ludwig se arăta fascinat de dormitorul tatălui său, o încăpere deosebit de romantică, predispunând la visare şi care i-a influenţat foarte mult dispoziţia sufletească pen-tru exotism. Camera era împodobită cu picturi murale reprezentând grădina fermecată a imaginarei Armida şi seducerea acesteia de către Rinaldo, deveniţi eroi ai epo-peei romantice „Rinaldo” a marelui poet italian din secolul al XVI-lea Torquato Tasso.15

Ludwig adora să iasă la aer curat, pentru a explora şi cutreiera munţii şi pădurile, şi profita la maximum de vacantele petrecute în timpul verii la Hohenschwangau. El şi Otto înotau deseori în Alpsee, chiar sub meterezele castelului, şi călăreau pe câmpurile aşternute până la Forggensee ori urcau pe cărările alpine, făcând picnicuri în dumbrăvi împreună cu guvernanta şi instructorul lor militar. De fapt, întregii familii regale îi plăcea nespus să colinde prin împrejurimi. Regina Mărie arăta un interes viu pentru aceste ascensiuni pe coastele pieptişe şi contribuia personal la întocmirea traseului pe potecile şi cărăruile care şerpuiau până în vârful munţilor din preajma castelului. Suverana purta totdeauna un costum bizar, confecţionat după un model creat de ea însăşi: o crinolină largă, lungă până la genunchi, îmbrăcată peste o pereche de pantaloni bărbăteşti, meniţi a-i înlesni mersul la urcuş, şi o pălărie asortată. Maximilian însuşi avea o înfăţişare plăcută vederii, învesmântat în straie verzui tiroleze, cu ciorapi lungi, neapărat de aceeaşi culoare cu a beretei, pe când cei doi fii erau îmbrăcaţi după portul ţăranilor bavarezi.16 Desi însoţită de o doamnă de onoare şi de câţiva servitori, regina Mărie se îngrijea personal de cele mai neînsemnate amănunte, despachetând coşurile cu merinde pentru picnic, perpelind carnea pe jar, ducând tipsiile cu ciozvârte fripte de căprioară, cu cartofi copţi în spuză şi cu pâine, după aceea stând aplecată peste un pârăiaş de munte şi spălând vasele murdare.


Yüklə 1,31 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   36




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin