Hannibal în spatele măȘtii

Capitolul 9

O unitate sovietică motorizată, cu un distrugător de tancuri și un aruncător de rachete, se adăpostise peste noapte la abandonatul castel Lecter. Plecaseră de acolo înainte de ivirea zorilor, lăsând în urmă bălți de zăpadă topită pe care pluteau pete de ulei. Numai un camion rămăsese la intrarea în castel, cu motorul pornit.

Grutas și cei patru tovarăși ai lui care supraviețuiseră, încă în uniformele lor de sanitari, priveau totul din pădure. Trecuseră patru ani de când Grutas îl împușcase pe bucătar în curtea castelului și paisprezece ore de când jefuitorii de cadavre părăsiseră cabana în flăcări, lăsându-și morții în urmă.

Bombe se auzeau în depărtare, iar orizontul era luminat de antiaeriene.

Ultimul soldat ieși derulând firul de pe un tambur.

— Hei, spuse Milko. O să plouă pe aici cu pietre cât vagonul.

— Oricum nu mergem acolo, răspunse Grutas.

Soldatul derulă firul până la picioarele scării, îl tăie și îl curăță la capăt.

— Locul fusese jefuit oricum, spuse Grentz. C’est foutu.

— Tu débandes? întrebă Dortlich.

— Va te faire enculer, răspunse Grentz.

Se lipise de ei ceva franceză când unitatea Totenkopf fusese încartiruită lângă Marsilia, și le făcea plăcere să se înjure în franceză înainte de a trece la acțiune. Înjurăturile le aminteau de vremurile plăcute din Franța.

Soldatul sovietic de pe trepte tăie capsa la zece centimetri de capăt și introduse capătul firului în ea.

— Ce culoare are capsa? se interesă Milko.

Grutas privea prin binoclu.

— Negru, nu știu…

Din pădure, putură vedea cum flacăra lumină o clipă fața soldatului când acesta aprinse detonatorul.

— Este portocaliu sau verde? întrebă Milko. Are dungi pe el?

Grutas nu răspunse. Soldatul porni agale către camion, glumind cu tovarășii săi din cabină, care îi strigau să se grăbească, iar capsa ardea în urma lui pe zăpadă.

Milko număra ținându-și respirația.

Imediat ce vehiculul ieși din raza lor de vedere, Grutas și Milko fugiră la detonator. Focul aproape ajunsese la fir. Nu putură să citească ce scria pe fitil decât atunci când ajunseră aproape. Arde douăminutelametru douăminutelametru douăminutelametru. Grutas tăie firul cu briceagul.

Milko bombăni „tu-i ferma” și urcă scările, intră în casă, urmări fitilul, căutând alte capse, alte încărcături. Traversă sala cea mare spre turn, urmărind firul, și descoperi ceea ce căuta – fitilul era legat de un colac de fir detonator. Se întoarse în sala mare și strigă:

— E un inel legat de firul principal. Este singurul fitil. Am pus mâna pe el.

Încărcăturile erau puse la baza turnului, pentru a-l distruge, declanșate fiind de inelul de fir detonator.

Soldații sovietici nu se obosiseră să închidă ușa din față, iar focul încă mai ardea în cămin. Mâzgăliseră toți pereții, iar podeaua din apropierea căminului era acoperită de resturi de la șederea lor în relativa căldură a castelului.

Milko, Grentz și Kolnas scotociră etajele superioare.

Grutas îi făcu semn lui Dortlich să-l urmeze și coborî scările către subsol. Ușa din gratii de la cramă era dată de perete, cu broasca spartă.

Grutas și Dortlich aveau o singură lanternă. Lumina gălbuie făcea cioburile de pe jos să strălucească. Podeaua cramei era acoperită cu sticle goale de băuturi fine, cu gâturile sticlelor sparte de băutorii înrăiți. Masa de degustare, dată la o parte de jefuitori, zăcea lipită de peretele din spate.

— Măi să fie, spuse Dortlich. N-au lăsat nicio picătură.

— Ajută-mă, ordonă Grutas.

Traseră masa de la perete, zdrobind cioburile sub picioare. Găsiră felinarul în spatele mesei și-l aprinseră.

— Acum, trage de candelabru, îi spuse Grutas mult mai înaltului Dortlich. Doar trage-l în jos.

Rafturile săriră de la perete. Dortlich își căută pistolul când intrară. Grutas intră în ascunzătoarea din cramă. Dortlich îl urmă.

— Dumnezeule! exclamă Dortlich.

— Adu camionul, spuse Grutas.

Capitolul 10

LITUANIA, 1946

Hannibal Lecter, de treisprezece ani, stătea singur pe malul șanțului de apărare, lângă ruinele a ceea ce fusese castelul Lecter, și arunca bucăți de pâine în apa neagră. Grădina de legume, acum un hățiș, era Grădina Cooperativei Populare a Copiilor Orfani și se cultivau acolo mai ales napi. Șanțul de apărare era important pentru el. Apa era mereu la același nivel; suprafața neagră reflecta norii trecând peste turnurile crenelate ale castelului Lecter, așa cum o făcuse întotdeauna.

Peste uniforma lui de orfan, Hannibal purta acum tricoul celor pedepsiți, pe care erau scrise cuvintele: „Fără jocuri”. Îi era interzis fotbalul pe câmpul din afara zidurilor, dar nu-i păsa de asta. Meciul fu întrerupt când Cesar, calul de povară, și îngrijitorul lui rus trecură peste câmp cu căruța plină cu lemne de foc. Lui Cesar îi făcea plăcere să-l vadă pe Hannibal atunci când ajungea la grajd, dar nu se uita la napi.

Hannibal privea lebedele înotând peste șanțul cu apă, perechea de lebede negre care supraviețuise războiului. Doi pui de lebădă le însoțeau, având încă puf pe ei, unul cocoțat pe spinarea mamei, celălalt înotând în urmă. Trei băieți mai în vârstă se înghesuiau dincolo de gardul viu ca să-i vadă pe Hannibal și pe lebede. Masculul se urcă pe mal să-l înfrunte pe Hannibal.

Un băiat blond, Feodor, șuieră către ceilalți:

— Să vedeți cum nemernicul negru o să-l alunge pe prost… O să-i tragă ciocuri în cap cum a făcut atunci când ai vrut să-i iei ouăle. Să-l vedem pe idiot cum plânge.

Hannibal își ridică aripile din crengi de salcie și lebăda fugi înapoi în apă.

Dezamăgit, Feodor își luă praștia din camera de cauciuc și se căută prin buzunare după o piatră. Piatra lovi noroiul la capătul șanțului, stropind cu noroi picioarele lui Hannibal. Hannibal se uită la Feodor fără nicio expresie pe față și clătină din cap. A doua piatră izbi apa lângă puiul care înota, iar Hannibal își ridică aripile din crengi de salcie și izgoni păsările în afara razei de acțiune a praștiei.

Din castel se auzi un clopot.

Feodor și colegii se întoarseră să plece, râzând, iar Hannibal trecu prin gardul viu cu o creangă pe care se adunase o bilă de noroi. Bila de noroi îl lovi pe Feodor drept în față și Hannibal, cu un cap mai scund, îl atacă și-l împinse pe râpa către șanțul cu apă, târându-se și el după băiatul uluit și împingându-l în apa neagră, ținându-l sub apă, strângându-i tot mai tare praștia în jurul gâtului, chipul lui Hannibal fiind ciudat de inert, numai ochii părându-i vii, cu albul ochilor injectat. Hannibal fu nevoit să-l întoarcă pe Feodor ca să-l privească în față. Colegii lui Feodor se târâseră și ei acolo, dar nu voiau să se bată în apă, așa că urlau după ajutorul unui supraveghetor. Supraveghetorul-șef Petrov îi lăsă pe ceilalți, înjurând, și se repezi pe mal, murdărindu-și bocancii lucioși și agitându-și bâta.

•

Seara, în sala mare a castelului Lecter, golită acum de toate podoabele și dominată de portretul uriaș al lui Iosif Stalin. O sută de băieți în uniformă, care își terminaseră cina, stăteau pe lângă mesele din lemn și cântau Internaționala. Directorul, ușor băut, dirija cu furculița.

Supraveghetorul-șef Petrov, de curând numit, și un al doilea supraveghetor, în pantaloni de călărie și cizme, treceau printre mese ca să se asigure că toată lumea cânta. Hannibal nu cântă. Obrazul îi era vânăt și un ochi pe jumătate închis. De la o altă masă, Feodor pândea cu un bandaj în jurul gâtului și cu zgârieturi pe față. Unul dintre degete îi era prins în ațele.

Supraveghetorii se opriră în fața lui Hannibal. Hannibal palmă o furculiță.

— Ești prea bun ca să cânți cu noi, Tinere Stăpân? Supraveghetorul-șef Petrov ridică glasul, ca să fie auzit peste cântec. Nu mai ești Tânărul Stăpân, nu ești decât un orfan oarecare și, în numele Domnului, o să faci bine să cânți!

Supraveghetorul-șef îl plezni pe Hannibal cu registrul peste față. Hannibal nu-și schimbă expresia. Nici nu cântă. Un firicel de sânge îi curse pe la colțul gurii

— E mut, spuse celălalt supraveghetor. Nu are sens să-l bați.

Cântecul se termină și vocea supraveghetorului-șef sparse tăcerea.

— Pentru un mut, urlă destul de bine noaptea, spuse și îl plezni cu cealaltă mână.

Hannibal blocă lovitura cu furculița în mână, dinții acesteia înfigându-se în pumnul supraveghetorului-șef. Acesta sări peste masă la el.

— Stop! Nu-l mai lovi. Nu trebuie să aibă semne. Directorul poate că era el beat, dar era șeful. Hannibal Lecter, în biroul meu, la raport.

•

Biroul directorului conținea un birou, mai multe dosare și două paturi de campanie. Aici simțea cel mai puternic Hannibal schimbarea mirosului din castel. În loc de lacul mobilei cu miros de lămâie și parfum, din șemineu mirosea a urină. Ferestrele erau goale, singurele ornamentații rămase fiind cele ale ramelor sculptate.

— Hannibal, asta este camera mamei tale? Are un nu știu ce feminin.

Directorul era capricios. Putea fi blând, sau crud când eșua. Ochii lui mici și roșii așteptau răspunsul.

Hannibal aprobă din cap.

— Trebuie să fi fost greu pentru tine să trăiești în casa asta.

Niciun răspuns.

Directorul luă un scaun de la birou.

— Ei bine, nu o să mai stai mult pe aici. Unchiul tău sosește să te ia în Franța.