Hannibal în spatele măȘtii

Capitolul 4

Familia Lecter a supraviețuit în pădure în acei îngrozitori trei ani și jumătate cât a durat campania lui Hitler către răsărit. Drumeagul către cabană a fost acoperit de zăpadă iarna, iar în primăvară a fost năpădit de ierburi, mlaștina fiind prea moale pentru tancuri vara.

Cabana avusese suficiente provizii de făină și zahăr pentru prima iarnă, dar cea mai importantă a fost sarea din butoaie. În a doua iarnă, au dat peste un cal mort și înghețat. Au reușit să-l taie în bucăți cu topoarele și să săreze carnea. Au mai pus la sare păstrăvi și potârnichi de munte.

Uneori, civili apăreau noaptea din pădure, tăcuți ca umbrele. Contele Lecter și Berndt vorbeau cu ei în lituaniană, iar o dată au adus cu ei un om cu cămașa îmbibată de sânge, care a murit pe patul din colț în timp ce dădaca îl ștergea pe față.

În zilele în care zăpada era prea mare ca să iasă să caute câte ceva de mâncare, Jakov le ținea lecții. Îi învăța engleza, o franceză improvizată, le preda istoria romană, punând un accent deosebit pe asediul Ierusalimului, și toți îl ascultau. Făcea adevărate povești din evenimentele istorice și din istoriile Vechiului Testament, uneori înfrumusețându-le, de dragul audienței, dincolo de uzanțele școlare.

Tot el îl pregătea în particular pe Hannibal la matematici, după ce lecțiile ajunseseră la un nivel inaccesibil celorlalți.

Printre cărțile domnului Jakov se afla un exemplar legat în piele al Tratatului despre lumină, de Christiaan Huyghens, iar Hannibal era fascinat de carte și, urmărind traseul parcurs de mintea lui Huyghens, se simțea și el împins spre descoperiri. Asocia Tratatul despre lumină cu strălucirea zăpezii și curcubeul distorsionat din vechile ferestre. Eleganța gândirii lui Huyghens era la fel de limpede și simplă precum liniile iernii, precum structura crengilor. O cutie care se deschidea cu un clic și, înăuntru, se afla un principiu care funcționa de fiecare dată. Era o senzație de care depindea și pe care o simțise de cum învățase să citească.

Hannibal Lecter știuse dintotdeauna să citească, sau așa i se părea doicii. Ea îi citise o scurtă perioadă, pe când avea doi ani, cel mai des dintr-o ediție ilustrată a fraților Grimm, către ale cărei xilogravuri toți arătau cu degetul. O asculta pe doică citind, stând cu capul rezemat de ea în timp ce se uita la cuvintele de pe pagini, apoi ea îl descoperise lipindu-și fruntea de carte, pe urmă depărtându-se la distanța potrivită și citind cu accentul dădăcii.

Tatăl lui Hannibal era dominat de un singur lucru – curiozitatea. Curios de ceea ce putea fiul lui, contele Lecter îl pusese pe majordom să coboare din biblioteca castelului dicționarele cele grele – cel englez, cel german și cele douăzeci și trei de volume în lituaniană așa că Hannibal era pe cont propriu în lumea cărților.

La vârsta de șase ani, trei lucruri importante i se întâmplaseră.

Mai întâi, descoperise Elementele lui Euclid, o ediție veche, cu desenele făcute de mână. Putea să urmărească desenele cu degetele și să-și lipească fruntea de ele.

Tot atunci i-a fost prezentată sora lui, Mischa. I-a trecut prin cap că arată ca o veveriță roșie, zbârcită. Stând pe gânduri, a ajuns la concluzia că era păcat că nu semăna cu mama lor.

Uzurpat din drepturi pe toate fronturile, s-a gândit cât de convenabil ar fi ca vulturul care plutea uneori pe deasupra castelului să o răpească pe surioara lui și să o ducă în curtea unui țăran, într-o țară îndepărtată, unde toți seamănă cu veverițele, și ea s-ar simți ca acasă. În același timp, a descoperit că o iubea, iar când ea a crescut suficient ca să se minuneze de lumea din jur a simțit îndemnul de a-i arăta lucrurile, de a-i trezi curiozitatea descoperirii.

Tot pe când Hannibal avea șase ani, contele Lecter și-a descoperit fiul calculând înălțimea turnurilor castelului pornind de la umbra acestora, pe baza instrucțiunilor lui Euclid. Contele Lecter a ridicat atunci nivelul preceptorilor săi – în șase săptămâni a sosit acolo domnul Jakov, un cărturar sărac din Leipzig.

Contele Lecter l-a prezentat pe domnul Jakov fiului său în bibliotecă, pe urmă i-a lăsat singuri. Când era cald, biblioteca avea izul de fum impregnat în pietrele castelului.

— Tatăl meu spune că o să mă înveți multe lucruri.

— Dacă vrei să înveți multe lucruri, pot să te ajut.

— Mi-a spus că ești un mare cărturar.

— Sunt student.

— I-a spus mamei că ai fost dat afară din universitate.

— Da.

— De ce?

— Pentru că sunt evreu, un evreu așkenazi, ca să fiu mai exact.

— Văd. Ești nefericit?

— Că sunt evreu? Nu, sunt fericit.

— Adică ești nefericit că te-au dat afară din școală?

— Mă bucur să mă aflu aici.

— Crezi că merită să-ți pierzi timpul cu mine?

— Orice om merită să pierzi timpul cu el. Dacă la prima vedere cineva pare mai tont, trebuie să te uiți mai adânc în sufletul lui.

— Te-au instalat în camera cu gratii de fier peste ușă?

— Da.

— Acum nu se mai încuie.

— Mă bucur să aud asta.

— Acolo îl țineau pe unchiul Elgar, spuse Hannibal aliniindu-și creioanele în fața sa. Era prin anii 1880, înainte să mă nasc eu. Uită-te la ferestrele din camera. Pe sticlă, este scrisă o dată cu diamantul. Astea sunt cărțile lui.

Un șir întreg de cărți legate în piele ocupa raftul. Ultima era în parte carbonizată.

— Camera mirosea a fum când ploua. Pe lângă pereți erau înșirați baloți de paie care să-i înăbușească țipetele.

— Țipetele?

— Ceva legat de religie, dar înțelegi ce-s alea „obscenități”?

— Da.

— Mie nu-mi este limpede, dar cred că sunt niște lucruri pe care nu le spui în fața mamei.

— Așa văd și eu lucrurile, spuse domnul Jakov.

— Dacă te uiți la data de pe sticlă, este exact data la care, în fiecare an, razele soarelui ajung la fereastra aceea.

— Aștepta sosirea soarelui.

— Da, și era ziua în care dădea foc la tot ce era acolo. Imediat ce avea soare, aprindea fânul cu monoclul pe care îl purta în timp ce scria cărțile astea.

Hannibal l-a familiarizat apoi pe preceptor cu castelul Lecter, făcând un tur al subteranelor. Au trecut prin curtea în care se afla un bloc de piatră. Un inel era încastrat în piatră, iar pe fața superioară se vedeau urmele unui topor.

— Tatăl tău mi-a spus că ai măsurat înălțimea turnurilor.

— Da.

— Cât de înalte sunt?

— Patruzeci de metri cel din sud, iar celălalt este cu jumătate de metru mai scund.

— Ce ai utilizat drept gnomon¹?

— Piatra. Măsurând piatra și umbra ei și măsurând umbra castelului la aceeași oră.

— Fața laterală a pietrei nu este perfect verticală.

— Am folosit un yoyo drept fir cu plumb.

— Și ai făcut măsurătorile în același moment?

— Nu, domnule Jakov.

— Ce eroare ai avut între cele două măsurători?

— Un grad la fiecare patru minute, în timp ce Pământul se rotește. Se numește Piatra Judecății. Doica îi spune Rabenstein. Mi-a interzis să stau pe ea.

— Am înțeles, spuse Jakov. Are o umbră mai lungă decât credeam.

•

Au căpătat obiceiul de a discuta în timp ce se plimbau, iar Hannibal, țopăind pe lângă el, vedea cum preceptorul lui se chinuie să vorbească unei persoane mult mai scunde. Adeseori, Jakov își întorcea capul într-o parte și vorbea undeva în gol, deasupra lui Hannibal, de te-ai fi gândit că a uitat că vorbește unui copil. Hannibal se întreba dacă nu va uita să vorbească cuiva de vârsta lui.

Hannibal era curios și să vadă cum domnul Jakov urma să se înțeleagă cu majordomul, Lothar, și cu Berndt, grăjdarul. Erau oameni dintr-o bucată, destul de șireți și foarte pricepuți la treburile lor. Dar se aflau la alt nivel. Hannibal a văzut că domnul Jakov nu a făcut niciun efort să-și ascundă inteligența, sau să o expună fățiș, numai că nu și-a îndreptat direct atenția asupra cuiva. Domnul Jakov lua masa cu bucătarul, de la care reușise, spre surprinderea întregii familii, să scoată câteva vorbe într-un idiș demodat.

Bucăți din vechile catapulte utilizate de Hannibal cel Fioros împotriva cavalerilor teutoni erau adăpostite într-un hambar și, de ziua lui Hannibal, domnul Jakov, Lothar și Berndt au asamblat o catapultă, înlocuind cu un lemn nou, solid, brațul aruncător. Cu ea, au aruncat un butoi cu apă la o înălțime mai mare decât aceea a castelului, iar la căderea acestuia au obținut o superbă explozie de apă la capătul șanțului de apărare, care a gonit toate pasările de acolo.

În acea săptămână, Hannibal a trăit cea mai mare plăcere a copilăriei sale. Drept cadou de ziua lui, domnul Jakov i-a arătat o demonstrație non-matematică a teoremei lui Pitagora, utilizând câteva țigle și urmele lor pe nisip. Hannibal s-a uitat, s-a plimbat în jurul lor. Jakov a luat una dintre țigle și a ridicat privirea, întrebându-l pe Hannibal dacă vrea să vadă încă o dată demonstrația. Hannibal voia asta. Și era atât de grăbit, de parcă ar fi fost lansat cu catapulta.

Domnul Jakov arareori aducea cărți la discuțiile lor și foarte rar făcea trimitere la ele. La opt ani, Hannibal l-a întrebat de ce.

— Îți place să ții minte totul? spuse Jakov.

— Da.

— Să-ți amintești nu este întotdeauna o binecuvântare.

— Vreau să-mi amintesc totul.

— Atunci ai nevoie de un palat al minții, în care să adăpostești lucrurile. Un palat în mintea ta.

— Trebuie să fie un palat?

— O să crească enorm, ca un palat, spuse Jakov. Și ar putea fi la fel de frumos. Care este cea mai frumoasă încăpere pe care o știi, un loc pe care să-l cunoști foarte bine?

— Camera mamei, spuse Hannibal.

— Atunci, de acolo o să începem.

De două ori, Hannibal și domnul Jakov au privit soarele care ajungea primăvara la fereastra camerei unchiului Elgar, dar în al treilea an erau ascunși în pădure.