Harry Potter şi Ordinul Phoenix

CAPITOLUL XXXIV

DEPARTAMENTUL MISTERELOR
Harry apucă strâns coama celui mai apropiat Thestral, puse un picior pe o buturugă şi se urcă stângaci pe spatele mătăsos al calului. Acesta nu protestă, ci îşi întoarse capul, cu colţii dezveliţi, şi încercă să-i lingă roba în continuare.

Descoperi că exista un mod de a-şi fixa genunchii în spatele articulaţiilor aripilor, care îi dădea un sentiment de mai mare siguranţă, apoi se uită în jur la ceilalţi. Neville se ridicase peste spinarea următorului Thestral şi acum încerca să-şi azvârle un picior peste spatele animalului. Luna era deja pe poziţie, stând călare într-o parte şi aranjându-şi roba, ca şi când ar fi făcut asta zilnic. Însă Ron, Hermione şi Ginny, stăteau nemişcaţi pe loc, cu gura căscată şi ochii mari.

― Ce e? zise el.

― Cum naiba să ne urcăm? zise Ron cu o voce slabă. Când noi nici măcar nu-i vedem?

― Ah, e uşor, spuse Luna, coborând amabilă de pe Thestral şi ducându-se cu paşi mari spre ei. Hermione şi Ginny! Veniţi aici...

Îi trase până la ceilalţi Thestrali din jur şi-i ajută pe rând să încalece. Toţi trei părură extrem de neliniştiţi când le prinse mâinile în coama calului şi le spuse să strângă tare, înainte să se întoarcă pe spinarea bidiviului ei.

― E incredibil, murmură Ron, mişcându-şi mâna liberă cu sfială în sus şi în jos pe grumazul calului său. Incredibil... de-aş putea să-l văd...

― Zi mersi că rămâne invizibil, spuse Harry sumbru. Deci, suntem gata?

Încuviinţară toţi din cap şi Harry văzu cinci perechi de genunchi încordându-se sub robe.

― În ordine...

Se uită în jos, la ceafa neagră şi lucioasă a Thestralului său, şi înghiţi în sec.

― Aşa deci, la Londra, Ministerul Magiei, intrarea vizita­torilor, spuse el nesigur. Ăă... dacă ştiţi... unde mergeţi...

Preţ de o clipă, Thestralul lui Harry nu făcu absolut nimic; apoi, cu o mişcare năvalnică, una care aproape că îl dădu jos, întinse ambele aripi; calul se lăsă în jos încet, apoi ţâşni în sus atât de repede şi de abrupt, încât Harry trebui să îşi încleşteze braţele şi picioarele în jurul lui ca să nu-i alunece de pe spina­rea osoasă. Închise ochii şi îşi lipi faţa de coama mătăsoasă a calului, în timp ce treceau vijelios prin cele mai înalte ramuri ale copacilor şi zburau mai departe, spre apusul sângeriu.

Harry îşi zise că nu se mai mişcase niciodată atât de repede: Thestralul vâjâi pe deasupra castelului, aproape fără să dea din aripile mari; aerul din ce în ce mai rece îi biciuia chipul lui Harry; îşi miji ochii împotriva vântului puternic, se uită în jur şi îi văzu pe cei cinci colegi ai săi zburând în urma sa, fiecare aplecat cât putea de jos peste grumazul Thestralului, ca să se apere de curentul de aer.

Survolară domeniul de la Hogwarts şi trecură de Hogsmeade; Harry vedea munţi şi văi dedesubtul lor. În timp ce lumina zilei începea să scadă, Harry zări mici mănunchiuri de lumini când trecură pe deasupra mai multor sate, apoi un drum şerpuitor pe care o singură maşină se îndrepta spre casă printre dealuri, ca o insectă...

― Este ciudat! abia îl auzi Harry pe Ron strigând de unde­va din spate şi îşi imagină cum trebuia să fie să goneşti la înălţimea asta fără nici un suport vizibil.

Veni şi asfinţitul: cerul prindea câte o nuanţă de mov deschis, fiind plin de stele micuţe şi argintii, iar în scurt timp doar luminile oraşelor încuiate le arătară cât de depar­te erau de pământ sau cât de repede zburau. Braţele lui Harry erau înfăşurate strâns în jurul grumazului calului, iar băiatul îşi dori ca acesta să meargă şi mai repede. Cât timp se scursese de când îl văzuse pe Sirius zăcând pe podeaua Departamentului Misterelor? Cât mai putea Sirius să-i rezis­te lui Cap-de-Mort? Singurul lucru de care era sigur Harry era că naşul său nici nu făcuse ce dorise Cap-de-Mort, nici nu murise, pentru că era convins că, în oricare dintre aceste vari­ante, ar fi simţit încântarea sau mânia lui Cap-de-Mort cuprinzându-i corpul, făcându-i cicatricea să ardă la fel de dureros ca în noaptea când fusese atacat domnul Weasley.

Zburară mai departe prin întunericul tot mai dens; Harry îşi simţea faţa rigidă şi rece, picioarele îi amorţiseră de cât strânseră corpul Thestralului, însă nu îndrăznea să îşi schim­be poziţia ca să nu alunece... Nu auzea nimic din cauza aeru­lui care îi vâjâia în urechi, şi avea gura uscată şi îngheţată, din cauza vântului rece al nopţii. Nu mai ştia cât de mult merseră; toată încrederea îi era în animalul de sub el, care gonea hotărât în noapte, abia dând din aripi, în timp ce zbu­ra mereu înainte.