Harry Potter şi Ordinul Phoenix

CAPITOLUL XXXVII

PROFEŢIA PIERDUTĂ
Picioarele lui Harry întâlniră o suprafaţă stabilă; genunchii îi tremurară puţin şi capul de aur al vrăjito­rului căzu pe podea cu un zgomot surd. Harry se uită în jur şi văzu că nimerise în biroul lui Dumbledore.

Totul părea să se fi reparat în absenţa directorului. Instru­mentele delicate de argint erau din nou aşezate pe mesele cu picioare fusiforme, pufăind şi huruind ca de obicei. Portretele directorilor şi ale directoarelor dormitau în ramele lor, cu capetele atârnându-le pe spate în fotolii, sau sprijinite de mar­ginea tabloului. Harry se uită pe geam. La orizont se vedea o linie rece de un verde palid: se apropiau zorii.

Tăcerea şi pacea, sparte doar de mormăitul sau pufnitul unui portret adormit, erau insuportabile pentru el. Dacă mediul i-ar fi putut reflecta sentimentele, portretele ar fi ur­lat de durere. Se plimbă prin biroul tăcut, frumos, respi­rând accelerat, încercând să nu se gândească la nimic. Însă trebuia să gândească... nu exista scăpare...

Era vina lui că Sirius murise; totul era din cauza lui. Dacă el, Harry, nu ar fi fost atât de prost ca să înghită momeala lui Cap-de-Mort, dacă nu ar fi fost atât de convins că ceea ce văzuse în vis era adevărat, dacă şi-ar fi deschis mintea şi ar fi priceput că într-adevăr Cap-de-Mort, aşa cum spusese Hermione, miza pe înclinaţia lui Harry de a face pe eroul...

Era insuportabil, nu vroia să se gândească la asta, nu putea să îndure... Înăuntrul lui se căscase un gol pe care nu vroia să îl simtă sau să îl examineze; nu vroia să fie singur în spaţiul acela mare şi tăcut, nu putea să suporte...

Un tablou din spatele lui scoase un sforăit deosebit de puternic, şi o voce calmă zise:

― A... Harry Potter...

Phineas Nigellus căscă prelung, întinzându-şi braţele şi urmărindu-i pe Harry cu ochii întredeschişi, vicleni.

― Şi ce te aduce aici în primele ore ale dimineţii? spuse Phineas până la urmă. Parcă n-avea nimeni voie aici, cu excepţia directorului de drept. Sau te-a trimis Dumbledore? Ah, nu-mi spune, continuă el şi căscă zguduitor. Un alt mesaj pentru netrebnicul meu stră-strănepot?

Harry nu putu să vorbească. Phineas Nigellus nu ştia că Sirius murise, iar Harry era incapabil să-l anunţe. Ar fi însem­nat să facă din moartea lui Sirius o certitudine ireversibilă.

Acum se mişcară alte câteva portrete. Groaza de a fi luat la întrebări îl făcu pe Harry să traverseze camera şi să pună mâna pe clanţă.

Clanţa rămase nemişcată. Harry era închis înăuntru.

― Sper că asta înseamnă, spuse vrăjitorul corpolent, cu nasul roşu, care era atârnat pe peretele din spatele biroului directorului, că Dumbledore se va înapoia în mijlocul nostru cât de curând.

Harry se întoarse. Vrăjitorul îl privea cu un mare interes. Harry încuviinţă din cap. Apăsă iar pe clanţă, dar tot degeaba.

― Ce bine, spuse vrăjitorul. A fost foarte monoton fără el, cât se poate de monoton.

Se aşeză pe scaunul ca un tron pe care fusese pictat şi îi zâmbi binevoitor lui Harry.

― Dumbledore are o părere foarte bună despre tine, aşa cum sunt sigur că ştii, spuse el pe un ton calm. O da, te preţuieşte mult.

Acum sentimentul de vină pe care-l trăia Harry deveni şi mai intens, de-a dreptul apăsător. Nu putea să suporte, nu mai era în stare să reziste... Nu se simţise niciodată atât de captiv în propriul corp, nu îşi mai dorise niciodată cu atâta ardoare să fie altcineva, oricine...

Şemineul gol izbucni în flăcări verzi ca smaraldul, făcându-l pe Harry să sară de lângă uşă cu ochii holbaţi la bărbatul care se întrupa după grilaj. În timp ce silueta înaltă a lui Dumbledore apărea din foc, vrăjitorii şi vrăjitoarele de pe pereţii din jur se treziră brusc, mulţi dintre ei strigându-i bun venit.

― Vă mulţumesc, spuse Dumbledore cu blândeţe.

La început nu se uită la Harry, ci se duse la stinghia de lângă uşă şi îl scoase dintr-un buzunar interior al robei pe Fawkes cel micuţ, urât şi lipsit de pene, pe care îl puse uşor pe stratul de cenuşă moale de sub suportul de aur pe care stătea de obicei Fawkes cel adult.

― Ei bine, Harry, spuse Dumbledore, întorcându-se în sfârşit dinspre puiul de pasăre, vei fi mulţumit să auzi că nici unul dintre colegi nu va rămâne cu afecţiuni de durată după evenimentele din această noapte.

Harry încercă să spună, "Ce bine, " dar nu reuşi să scoată nici un sunet. Dumbledore parcă îi reamintea de numărul pagubelor pe care le făcuse, şi deşi în sfârşit îl privea direct, iar expresia sa era mai degrabă binevoitoare decât acuzatoare, Harry nu suportă să îl privească în ochi.

― Doamna Pomfrey are grijă de toţi, spuse Dumbledore. Nymphadora Tonks s-ar putea să fie nevoită să rămână puţin la Sf. Mungo, dar se pare că îşi va reveni complet.

Harry dădu din cap, cu ochii aţintiţi asupra covorului din ce în ce mai deschis la culoare, pe măsură ce afară începea să se lumineze. Era convins că toate portretele din cameră ascultau cu înfrigurare fiecare cuvânt pe care îl rostea Dum­bledore, întrebându-se unde fuseseră şi el, şi Harry, şi de ce existaseră atâţia răniţi.

― Ştiu ce simţi, Harry, spuse Dumbledore foarte încet.

― Nu este adevărat, spuse Harry.

Vocea lui se înăspri brusc, iar el se simţi cuprins de o furie incandescentă; Dumbledore habar nu avea ce simţea.

― Vezi, Dumbledore? spuse Phineas Nigellus cu viclenie. Nu trebuie niciodată să încerci să-i înţelegi pe elevi. Nu le place nici lor. Preferă să facă pe neînţeleşii, să-şi plângă singuri de milă, să fiarbă în propriul...

― Destul, Phineas, spuse Dumbledore.

Harry se întoarse cu spatele la Dumbledore şi se uită hotărât pe fereastră. Vedea stadionul de vâjthaţ în depăr­tare. Sirius apăruse acolo o dată, deghizat într-un câine mare şi lăţos, ca să-l poată vedea pe Harry jucând... proba­bil că venise să vadă dacă Harry era la fel de bun ca James... Harry nu îl întrebase niciodată...

― Nu e nimic ruşinos în ceea ce simţi, Harry, spuse vocea lui Dumbledore. Dimpotrivă... faptul că simţi o astfel de durere este punctul tău forte.

Harry simţi furia incandescentă debordând, arzând în golul acela îngrozitor, umplându-i de dorinţa de a-l lovi pe Dumbledore pentru calmul său şi cuvintele sale goale.

― Punctul forte, da? spuse el, cu o voce tremurătoare, în timp ce se uita cu ochii goi la stadionul de vâjthaţ. Habar nu aveţi... nu ştiţi...

― Ce nu ştiu? întrebă Dumbledore calm.

Era prea mult. Harry se întoarse, tremurând de furie.

― Nu vreau să vorbesc despre felul cum mă simt, bine?

― Harry, faptul că suferi astfel dovedeşte că eşti om! Du­rerea asta este un lucru cât se poate de firesc pentru toţi oamenii...

― ATUNCI ― NU ― VREAU ― SĂ ― FIU ― OM! răcni Harry.

Apucă instrumentul delicat de argint de pe masa cu pi­cioare subţiri de lângă el şi îl aruncă în partea cealaltă a came­rei; instrumentul se izbi de perete şi se sparse în mii de bucă­ţele. Câteva tablouri scoaseră strigăte de supărare şi de teamă, iar portretul lui Armando Dippet spuse, "Hei, uşurel!"

― NU ÎMI PASĂ! strigă Harry la ele, înşfăcând un lunoscop şi aruncându-i în şemineu. M-AM SĂTURAT, AM VĂZUT DESTULE, VREAU SĂ SCAP, VREAU SĂ SE TER­MINE, NU ÎMI MAI PASĂ...

Apucă masa pe care stătuse instrumentul de argint şi o aruncă la rândul ei. Masa se sfărâmă şi picioarele i se rosto­goliră în mai multe direcţii.

― Dar îţi pasă, spuse Dumbledore.

Nu tresărise şi nu făcuse nici o mişcare pentru a-l opri pe Harry să-i demoleze biroul. Expresia îi era calmă, aproape detaşată.

― Îţi pasă atât de mult, încât ai impresia că o să mori din cauza durerii pe care ţi-o pricinuieşte.

― BA NU! strigă Harry, atât de tare, încât îl fulgeră o durere în fundul gâtului, şi pentru o clipă simţi dorinţa de a se nă­pusti spre Dumbledore, de a-l distruge şi pe el, de a vătăma acel chip de un calm straniu, de a-l scutura, de a-l răni, de a-l face să simtă o picătură din groaza dinăuntrul lui.

― O, ba da, ba da, spuse Dumbledore şi mai calm. Acum ţi-ai pierdut mama, tatăl, şi pe cel care ţi-a fost persoana cea mai apropiată după ei. Sigur că îţi pasă.

― NU ŞTIŢI CUM MĂ SIMT! răcni Harry. DUMNEAVOAS­TRĂ ― CARE STAŢI ACOLO ― DUMNEAVOASTRĂ...

Însă cuvintele nu mai erau de ajuns, iar distrugerea lucru­rilor nu îl mai putea ajuta; vroia să fugă, să fugă întruna, fără să se uite înapoi. Vroia să fie într-un loc unde nu mai putea să-i vadă ochii albaştri deschis uitându-se la el, şi nici figura aia bătrânească detestabil de calmă. Fugi spre uşă, înşfăcă iar clanţa şi trase de ea.

Însă uşa nu vroia să se deschidă.

Harry se întoarse spre Dumbledore.

― Daţi-mi drumul, spuse el, tremurând din cap până în pi­cioare.

― Nu, spuse Dumbledore potolit.

Pentru câteva clipe, se uitară unul la altul.

― Daţi-mi drumul, spuse Harry din nou.

― Nu, repetă Dumbledore.

― Dacă nu îmi daţi drumul ― dacă mă ţineţi aici ― dacă nu mă lăsaţi să...

― Chiar te rog, distruge-mi în continuare lucrurile, spuse Dumbledore senin. Îndrăznesc să spun că şi-aşa am prea multe.

Ocoli biroul şi se aşeză, privindu-l pe Harry.

― Daţi-mi drumul, spuse Harry din nou, pe o voce aproape la fel de rece şi de calmă ca a lui Dumbledore.

― Nu înainte să spun ce am de spus, zise Dumbledore.

― Credeţi... credeţi că vreau să... credeţi că dau... NU ÎMI PASĂ CE AVEŢI DE SPUS! răcni Harry. Nu vreau să aud nimic din ce aveţi de spus!

― O vei face, spuse Dumbledore pe acelaşi ton. Pentru că nu eşti nici pe departe atât de supărat pe mine pe cât ar tre­bui să fii. Dacă m-ai ataca, aşa cum ştiu că eşti pe cale să faci, mi-aş dori să o fi meritat pe deplin.

― Despre ce vorbiţi... ?

― Este vina mea că a murit Sirius, spuse Dumbledore clar. Sau mai bine zis, este aproape numai vina mea ― nu voi fi atât de arogant încât să îmi asum responsabilitatea pentru tot. Sirius a fost un om curajos, isteţ şi energic, şi astfel de oameni nu se mulţumesc să stea acasă, ascunzându-se, când simt că alţii sunt în pericol. Cu toate acestea, nu ar fi trebuit să crezi nici o clipă că era nevoie să te duci la Departa­mentul Misterelor în seara asta. Dacă aş fi fost sincer cu tine, Harry, aşa cum ar fi trebuit, ai fi ştiut de mult de încer­carea lui Cap-de-Mort de a te ademeni în Departamentul Misterelor, şi nu te-ar mai fi păcălit nimeni ca să mergi acolo. Iar Sirius nu ar fi trebuit să vină după tine. Vina este a mea şi numai a mea.

Harry încă avea mâna pe clanţă, fără să-şi dea seama. Îl privea pe Dumbledore, cu respiraţia tăiată, ascultând şi înţe­legând cu mare greutate ce i se spunea.

― Te rog să iei loc, zise Dumbledore, cu aerul că rostise un ordin, nu o rugăminte.

Harry ezită, apoi traversă încet camera, plină acum de rotiţe zimţate din argint şi de bucăţi de lemn, aşezându-se vizavi de Dumbledore.

― Să înţeleg, spuse Phineas Nigellus din stânga lui Harry, că stră-strănepotul meu ― ultimul ― a murit?

― Da, Phineas, spuse Dumbledore.

― Nu pot să cred, zise Phineas răstit.

Harry întoarse capul la timp ca să îl vadă pe Phineas plecând cu paşi mari din tablou şi ştiu că se dusese să-şi viziteze celălalt lăcaş din Casa Cumplită. Avea să treacă, poate, din portret în portret, strigându-l pe Sirius prin toată casa...

― Harry, îţi datorez o explicaţie, spuse Dumbledore. Ex­plicaţia greşelilor unui om bătrân. Căci, vezi tu, ceea ce am făcut sau nu are toate trăsăturile neajunsurilor bătrâneţii. Tinereţea nu poate şti cum gândeşte şi cum simte bătrâ­neţea. Dar bătrânii sunt vinovaţi dacă uită cum e să fii tânăr... şi se pare că eu am cam uitat în ultimul timp...

Acum soarele era deja pe cer; pe deasupra munţilor se întindea o margine de un portocaliu orbitor şi cerul deve­nise incolor şi luminos. Lumina se revărsă peste Dumble­dore, peste sprâncenele şi barba sa argintie, peste ridurile săpate adânc pe chipul său.

― Am bănuit, acum cincisprezece ani, spuse Dumbledore, când am văzut cicatricea de pe fruntea ta, ce ar putea să însemne. Am bănuit că ar putea fi indiciul unei legături între tine şi Cap-de-Mort.

― Mi-aţi mai spus asta, domnule profesor, spuse Harry scurt. Nu îi păsa dacă era nepoliticos. Nu prea îi mai păsa de nimic.

― Da, spuse Dumbledore, cu părere de rău. Da, dar vezi tu, tot de-aici trebuie să încep. Pentru că, la scurt timp după ce ai revenit în lumea magică, s-a dovedit că aveam dreptate şi că cicatricea te avertiza când se apropia Cap-de-Mort de tine sau când avea sentimente puternice.

― Ştiu, spuse Harry plictisit.

― Şi această abilitate a ta ― de a detecta prezenţa lui Cap-de-Mort, chiar şi deghizat, şi de a şti ce simte când are trăiri puternice ― a devenit tot mai pronunţată de când Cap-de-Mort s-a întors în propriul trup şi şi-a recăpătat puterile în întregime.

Harry nu se obosi să mai încuviinţeze din cap. Ştia deja toate astea.

― De curând, spuse Dumbledore, am început să mă îngri­jorez că s-ar putea ca el, Cap-de-Mort, să îşi dea seama de existenţa acestei legături dintre voi. Şi într-adevăr, iată că a sosit momentul în care ai pătruns atât de mult în mintea şi în gândurile sale, încât ţi-a simţit prezenţa. Mă refer, desi­gur, la noaptea când ai fost martorul atacului asupra dom­nului Weasley.

― Da, mi-a zis Plesneală, murmură Harry.

― Domnul profesor Plesneală, Harry, îl corectă Dumble­dore încet. Dar nu te-ai întrebat de ce nu ţi-am explicat eu însumi? De ce nu ţi-am predat eu Occlumanţie? De ce nici măcar nu m-am uitat la tine luni întregi?

Harry îşi ridică privirea. Acum văzu că Dumbledore părea trist şi obosit.

― Ba da, îngăimă el. Ba da, m-am întrebat.

― Vezi tu, continuă Dumbledore, am crezut că nu avea să treacă mult timp până când Cap-de-Mort avea să încerce să intre cu forţa în mintea ta, să te manipuleze şi să-ţi canalizeze greşit gândurile. N-am vrut să-i dau o mână de ajutor. Eram sigur că, dacă ar fi realizat care era relaţia dintre noi ― sau cum arătase cândva, mai apropiată decât cea dintre director şi elev ― ar fi profitat de acest prilej ca să te pună să mă spionezi. M-am temut de scopurile în care te-ar fi folosit, de faptul că ar fi putut încerca să te controleze. Harry, cred că am avut toate motivele să cred că s-ar fi folosit de tine în felul acesta. În rarele ocazii când am intrat în contact, mi s-a părut că am văzut ceva din el reflectându-se în ochii tăi...

Harry îşi aduse aminte de senzaţia că un şarpe adormit se înălţase în el, pregătit de atac, în acele momente când lui şi lui Dumbledore li se întâlniseră privirile.

― Controlul exercitat de Cap-de-Mort asupra ta, aşa cum s-a dovedit astă-seară, nu ar fi însemnat distrugerea mea, ci a ta. A sperat, atunci când a intrat în tine pentru scurt timp, că te voi sacrifica. Aşa că vezi tu, am încercat, îndepărtându-mă de tine, să te protejez, Harry. Greşeala unui om bătrân...

Oftă adânc. Harry ascultă tot ce i se spunea. Ar fi fost foarte bine să afle toate astea cu câteva luni în urmă, dar acum erau neînsemnate, prin comparaţie cu drama pierderii lui Sirius; nu mai conta nimic din toate astea...

― Sirius mi-a spus că l-ai simţit pe Cap-de-Mort trezindu-se în tine în aceeaşi noapte când ai avut viziunea despre atacul domnului Weasley. Mi-am dat seama imediat că se adeverea lucrul de care îmi era cel mai teamă: Cap-de-Mort realizase că putea să se folosească de tine. Încercând să te înarmez contra asaltului său asupra minţii tale, am aranjat să iei ore de Occlumanţie cu domnul profesor Plesneală.

Făcu o pauză. Harry privi cum lumina zilei, care acum aluneca uşor peste suprafaţa lustruită a biroului lui Dumbledore, sclipi pe o călimară de argint şi pe o frumoasă pană roşie. Îşi dădea seama că toate portretele din jurul lor erau treze şi ascultau înfrigurate explicaţia lui Dumbledore; auzea din când în când cum le foşneau robele, cum îşi dregeau vocile. Phineas Nigellus nu se întorsese încă...

― Domnul profesor Plesneală a descoperit, continuă Dumbledore, că de câtva timp visai uşa care dă spre Departamentul Misterelor. Cap-de-Mort, desigur, fusese obsedat de posibilitatea de a auzi profeţia încă de când şi-a recăpătat corpul; când se gândea la uşă, te gândeai şi tu, deşi nu ştiai ce însemna asta. Şi tot atunci l-ai văzut pe Rookwood, care lucra în Departamentul Misterelor înainte să fie arestat, spunându-i lui Cap-de-Mort ceea ce ştiuse dintotdeauna ― că profeţiile ţinute în Ministerul Magiei sunt foarte bine păzite. Doar oamenii la care se referă aceste profeţii le pot lua de pe rafturi fără să înnebunească: în acest caz, ori trebuia să intre însuşi Cap-de-Mort în Ministerul Magiei, şi să rişte să se deconspire în sfârşit, ori trebuia să te duci tu în locul lui. Cunoştinţele de Occlumanţie au devenit o problemă şi mai presantă.

― Dar nu am avut aşa ceva, murmură Harry.

O spuse cu voce tare, ca să încerce să scape de vina pe care o simţea: mărturisirea trebuia să uşureze apăsarea îngrozitoare care îi strângea inima.

― Nu am exersat, nu m-am obosit, aş fi putut să mă împiedic eu însumi să mai am visele alea, Hermione mi-a tot spus să o fac, iar dacă aş fi făcut-o, nu ar fi putut niciodată să îmi arate unde să mă duc, şi Sirius nu ar fi... Sirius nu ar fi...

Harry se simţi stăpânit de nevoia de a se justifica, de a explica...

― Am încercat să văd dacă Sirius chiar fusese prins, m-am dus în biroul lui Umbridge, am vorbit cu Kreacher prin foc şi el mi-a spus să Sirius nu era acolo, mi-a zis că plecase!

― Kreacher a minţit, spuse Dumbledore calm. Nu tu îi eşti stăpân, a putut să te mintă fără să fie nevoie să se pedepsească. Kreacher a vrut să te duci la Ministerul Magiei.

― M-a... m-a trimis acolo cu bună ştiinţă?

― A, da. Mă tem că Kreacher este slugă la doi stăpâni de luni de zile.

― Cum? spuse Harry nedumerit. Nu a ieşit de ani întregi din Casa Cumplită.

― Kreacher a profitat de prilejul care i-a fost oferit înainte de Crăciun, spuse Dumbledore, când Sirius se pare că i-a strigat să iasă afară. A ascultat întocmai ce i-a spus Sirius şi a interpretat totul drept un ordin de a părăsi casa. A plecat la singurul membru al familiei Black pe care îl mai respec­ta... la verişoara lui Black, Narcissa, sora lui Bellatrix şi soţia lui Lucius Reacredinţă.

― De unde ştiţi toate astea? spuse Harry.

Inima îi bătea foarte tare. Îi era rău. Îşi aminti cum îşi făcuse griji din cauza ciudatei absenţe a lui Kreacher pe perioada Crăciunului, îşi aminti cum apăruse în pod...

― Kreacher mi-a spus totul astă-seară, zise Dumbledore. Vezi tu, când i-ai dat domnului profesor Plesneală avertis­mentul acela încifrat, şi-a dat seama că avuseseşi o viziune cu Sirius captiv la Departamentul Misterelor. El, ca şi tine, a încercat să-l contacteze pe Sirius imediat. Ar trebui să îţi explic că membrii Ordinului Phoenix au metode de comu­nicare mult mai demne de încredere decât focul din biroul lui Dolores Umbridge. Domnul profesor Plesneală a descoperit că Sirius era în viaţă şi în siguranţă în Casa Cumplită. Însă, după ce nu te-ai întors din călătoria în Pădure cu Dolores Umbridge, domnul profesor Plesneală a ajuns la concluzia că încă mai credeai că Sirius era prizonierul Lordului Cap-de-Mort. A alertat imediat anumiţi membri ai Ordinului.

Dumbledore oftă adânc şi continuă:

― Alastor Moody, Nymphadora Tonks, Kingsley Shacklebolt şi Remus Lupin erau la Sediu când a luat legătura cu ei. Toţi au căzut de acord să îţi vină imediat în ajutor. Domnul profesor Plesneală i-a cerut lui Sirius să rămână în urmă, pen­tru că avea nevoie de cineva care să stea la sediu şi să-mi spună ce se întâmplase. Trebuia să sosesc şi eu acolo cât mai repede. Între timp, domnul profesor Plesneală, intenţiona să te caute în Pădure. Dar Sirius nu a dorit să rămână în urmă, în timp ce ceilalţi au plecat în căutarea ta. I-a dat lui Kreacher sarcina de a-mi spune tot ce se întâmplase. Şi exact aşa a fost. Când am sosit la Casa Cumplită, la scurt timp după ce plecaseră toţi spre Minister, Spiriduşul a fost cel care mi-a spus ― tăvălin­du-se pe jos de râs ― unde se dusese Sirius.

― Râdea? spuse Harry cu o voce albă.

― O, da, zise Dumbledore. Vezi tu, Kreacher nu a putut să ne trădeze în totalitate. Nu este păstrătorul secretelor pentru Ordin, dar nu a putut să-i spună familiei Reacredinţă unde eram, sau să le divulge vreunul dintre planurile confi­denţiale ale Ordinului, pe care îi era interzis să le dezvăluie. Era legat de asemenea vrăji, cu alte cuvinte, nu putea să nu asculte un ordin direct al stăpânului său, Sirius. Dar i-a dat Narcissei informaţii aparent preţioase pentru Cap-de-Mort, şi totuşi, probabil că aveau un sâmbure de adevăr, din moment ce Sirius i-a interzis să le repete.

― Cum ar fi? spuse Harry.

― Cum ar fi faptul că persoana la care Sirius ţinea cel mai mult din lume erai tu, spuse Dumbledore încet. Cum ar fi faptul că-l priveai ca pe un tată şi deopotrivă ca pe un frate. Desigur, Cap-de-Mort ştia deja că Sirius făcea parte din Ordin şi că tu aflaseşi unde era ― dar informaţia primită de la Kreacher l-a făcut să-şi dea seama că singura persoană pentru care ai fi făcut orice ca să o salvezi era Sirius Black.

Buzele lui Harry erau reci şi amorţite.

― Deci... când l-a întrebat pe Kreacher dacă Sirius era acolo în seara asta...

― Soţii Reacredinţă ― fără îndoială, conform instrucţiu­nilor lui Cap-de-Mort ― îi spuseseră că trebuia să găsească un mod de a-l ţine departe pe Sirius după ce avuseseşi vi­ziunea torturării lui. Atunci, dacă ai fi vrut să vezi dacă Sirius era acasă, Kreacher te-ar fi împins pe o pistă falsă. Kreacher l-a rănit ieri pe Buckbeak, Hipogriful, şi, în clipa în care ai apărut în foc, Sirius era sus şi avea grijă de el.

Harry simţi că nu mai avea aer; respiraţia îi era rapidă şi întretăiată.

― Iar Kreacher v-a spus toate astea... şi a râs? întrebă el răguşit.

― Nu a vrut să îmi spună, zise Dumbledore. Însă eu însumi sunt un practicant destul de bun al Legilimanţiei ca să ştiu când sunt minţit şi... l-am convins să îmi spună toată povestea, înainte să plec spre Departamentul Misterelor.

― Şi, şopti Harry, cu pumnii încleştaţi şi reci pe genunchi, şi Hermione ne tot spunea să fim drăguţi cu el...

― Şi avea dreptate, Harry, spuse Dumbledore. L-am aver­tizat pe Sirius când ne-am stabilit sediul în Casa Cumplită că Kreacher trebuie tratat cu bunătate şi respect. I-am spus de asemenea că poate fi un pericol pentru noi. Nu cred că Sirius m-a luat în serios, sau că l-a privit vreodată pe Kreacher ca pe o fiinţă cu sentimente măcar apropiate de cele omeneşti...

― Să nu cumva să daţi vina ― să nu vorbiţi aşa de Sirius...

Lui Harry i se tăie respiraţia; nu mai putea să spună cuvintele cum trebuia; însă furia care i se calmase pentru scurt timp se aprinse iar în el: nu avea să îl lase pe Dumble­dore să îl critice pe Sirius.

― Kreacher este un mincinos mizerabil, a meritat...

― Kreacher este ceea ce l-au făcut vrăjitorii să fie, Harry, spuse Dumbledore. Da, trebuie compătimit. Existenţa sa a fost la fel de nefericită ca a prietenului tău, Dobby. A fost obligat să îl asculte pe Sirius, pentru că Sirius era ultimul membru al familiei al cărei sclav era, însă nu avea senti­mente de loialitate adevărată faţă de el. Şi oricare ar fi defectele lui Kreacher, trebuie să recunoaştem că Sirius nu i-a făcut în nici un fel viaţa mai uşoară...

― NU VORBIŢI AŞA DE SIRIUS! strigă Harry.

Era din nou în picioare, pregătit să se năpustească asupra lui Dumbledore, care era evident că nu înţelesese, cât de curajos fusese Sirius şi cât de mult suferise...

― Dar Plesneală? se răsti Harry. De el nu spuneţi nimic, nu? Când i-am zis că Sirius fusese prins de Cap-de-Mort, a râs de mine batjocoritor, ca de obicei...

― Harry, ştii că domnul profesor Plesneală nu avea încotro şi trebuia să pretindă că nu te lua în serios, de faţă cu Dolores Umbridge, spuse Dumbledore calm. Însă, aşa cum ţi-am expli­cat, a informat Ordinul cât de repede a putut în privinţa celor spuse de tine. El a fost cel care a dedus unde plecaseşi când nu te-ai întors din Pădure. Şi tot el a fost cel care i-a dat doam­nei profesoare Umbridge un Veritaserum fals, când a încercat să te oblige să îi spui unde era Sirius.

Harry se răzvrăti în sinea lui. Simţea o plăcere sălbatică să dea vina pe Plesneală, i se părea că îi uşura senzaţia îngro­zitoare de vină şi vroia să îl audă pe Dumbledore fiind de acord cu el.

― Plesneală... Plesneală l-a... l-a întărâtat pe Sirius din cauza faptului că stătea în casă... l-a făcut să pară laş...

― Sirius era mult prea bătrân şi isteţ ca să se lase atins de asemenea tachinări neînsemnate, spuse Dumbledore.

― Plesneală nu mi-a mai predat Occlumanţie! se răsti Harry. M-a dat afară din birou!

― Sunt conştient de asta, spuse Dumbledore grav. Am spus deja că a fost o greşeală că nu ţi-am predat eu însumi, deşi la momentul respectiv eram sigur că nimic nu ar fi putut să fie mai periculos decât să îţi deschid mintea şi mai larg pentru Cap-de-Mort, în timp ce erai în prezenţa mea...

― Plesneală a agravat lucrurile, cicatricea mă durea întot­deauna mai rău după orele cu el...

Harry îşi aminti ce spusese Ron referitor la asta şi con­tinuă vehement.

De unde ştiţi că nu încerca să mă pregătească pentru Cap-de-Mort, ca să-i fie mai uşor să pătrundă în...

― Am încredere în Severus Plesneală, spuse Dumbledore simplu. Însă am uitat ― o altă greşeală a unui om bătrân ―că unele răni sunt mult prea adânci ca să se poată vindeca. Am crezut că domnul profesor Plesneală va putea să îşi înfrângă sentimentele faţă de tatăl tău ― şi m-am înşelat.

― Şi e corect? strigă Harry, ignorând chipurile scanda­lizate şi bombănelile dezaprobatoare ale portretelor de pe pereţi. E corect ca Plesneală să îl urască pe tatăl meu, dar nu e corect ca Sirius să îl urască pe Kreacher?

― Sirius nu îl ura pe Kreacher, zise Dumbledore. Îl privea ca pe un servitor care nu merita prea mare interes sau atenţie. Indiferenţa şi ignoranţă produc de obicei mult mai multe pagube decât antipatia directă... Fântâna pe care am distrus-o astă-seară simboliza o minciună. Noi, vrăjitorii, ne maltratăm tovarăşii şi abuzăm de ei de mult prea mult timp, iar acum culegem roadele a ceea ce am sădit.

― DECI, SIRIUS A MERITAT CE A PĂŢIT, DA? strigă Harry.

― Nu am spus asta, şi nici nu mă vei auzi spunând-o vreodată, răspunse Dumbledore încet. Sirius nu a fost un om crud, era bun cu spiriduşii de casă în general. Nu îl iubea deloc pe Kreacher, pentru că era amintirea vie a casei pe care Sirius a detestat-o.

― Da, a detestat-o! spuse Harry, cu o voce spartă, întor­cându-se cu spatele la Dumbledore şi îndepărtându-se.

Acum soarele strălucea cu putere în cameră şi ochii tuturor portretelor îl urmăreau mergând, fără să îşi dea seama ce făcea, fără să vadă biroul.

― L-aţi pus să stea închis în casa aceea şi nu i-a plăcut, de asta a vrut să iasă astă-seară...

― Încercam să-l ţin pe Sirius în viaţă, spuse Dumbledore încet.

― Oamenilor nu le place să stea închişi! spuse Harry mâ­nios. Pe mine m-aţi ţinut închis toată vara trecută...

Dumbledore închise ochii şi îşi acoperi faţa cu mâinile sale cu degete lungi. Harry îl urmări, însă acest semn atipic de oboseală, de tristeţe sau de ce-o fi fost din partea lui Dumbledore nu îl impresionă deloc. Din contră, se simţi şi mai supărat din cauză că Dumbledore dădea semne de slăbi­ciune. Nu trebuia să fie slab când Harry vroia să ţipe la el.

Dumbledore îşi lăsă mâinile în jos şi îl urmări pe Harry pe deasupra ochelarilor în formă de semilună.

― Harry, a sosit timpul să îţi mărturisesc ceea ce ar fi tre­buit să-ţi spun cu cinci ani în urmă. Te rog să iei loc. Îţi voi spune totul. Nu îţi cer decât puţină răbdare. Vei avea ocazia să strigi la mine ― să faci orice vei dori ― după ce voi ter­mina. Nu te voi opri.

Harry se uită urât la el pentru o clipă, apoi se instală din nou pe scaunul de vizavi de Dumbledore şi aşteptă.

Dumbledore se uită pentru o clipă la domeniul însorit de dincolo de fereastră, apoi îşi întoarse ochii spre Harry şi zise:

― Cu cinci ani în urmă ai sosit la Hogwarts, Harry, fiind teafăr şi în siguranţă, aşa cum plănuisem şi intenţionasem. Mă rog, nu chiar teafăr. Suferiseşi. Ştiam că aşa se va întâm­pla, când te-am lăsat pe pragul mătuşii şi unchiului tău. Ştiam că te condamnam la zece ani sumbri şi grei.

Făcu o pauză. Harry nu spuse nimic.

― M-ai putea întreba ― şi pe bună dreptate ― de ce a tre­buit să fie aşa. De ce nu te-ar fi putut primi o familie de vrăjitori? Multe ar fi fost foarte dornice să o facă, ar fi fost onorate şi încântate să te crească exact ca pe fiul lor. Răs­punsul este că prioritatea mea a fost să te ţin în viaţă. Erai într-un pericol mult mai mare decât observaseră ceilalţi. Cap-de-Mort fusese biruit cu câteva ore în urmă, însă adep­ţii săi ― dintre care mulţi sunt aproape la fel de răi ca el ―erau încă în libertate, furioşi, disperaţi şi violenţi. Am fost nevoit să iau o hotărâre, gândindu-mă şi la viitorul apropi­at. Oare credeam că dispariţia lui Cap-de-Mort era defini­tivă? Nu. Nu ştiam dacă aveau să treacă zece, douăzeci sau cincizeci de ani înainte să se întoarcă, dar eram sigur că o va face, şi, de asemenea, cunoscându-l bine, eram sigur că nu se va linişti până nu te va omorî. Ştiam că, poate, cunoştinţele magice ale lui Cap-de-Mort erau mai complexe decât ale oricărui vrăjitor în viaţă. Ştiam chiar că era improbabil ca cele mai ample şi puternice vrăji şi farmece de protecţie să fie invincibile, chiar dacă avea să îşi recapete cândva puterile în întregime. Însă ştiam şi care erau punctele slabe al lui Cap-de-Mort. Aşa că am luat o hotărâre. Tu aveai să fii protejat de o magie străveche, pe care el o cunoaşte, o dispreţuieşte şi, drept urmare, a subestimat-o întotdeauna ― plătind pentru asta. Mă refer, desigur, la fap­tul că mama ta a murit ca să te salveze. Ţi-a dat o protecţie de durată la care el nu se aşteptase niciodată, o protecţie pe care o ai în sânge chiar şi-n ziua de azi. În consecinţă, m-am încrezut în sângele mamei tale. I te-am dus surorii ei, sin­gura rudă în viaţă.

― Nu mă iubeşte, spuse Harry imediat. Nu dă doi bani pe...

― Însă te-a primit, i-o tăie Dumbledore. Poate a fost ran­chiunoasă, mânioasă fără voia ei, sau nefericită, dar te-a primit şi, făcând-o, a pecetluit vraja pe care o aruncasem asupra ta. Sacrificiul mamei tale a făcut din legătura de sânge cea mai puternică pavăză pe care ţi-o puteam da.

― Tot nu...

― Atâta timp cât tu poţi numi casă locul unde sălăşluieşte sângele mamei tale, Cap-de-Mort nu se poate atinge de tine şi nu poate să îţi facă rău. El i-a vărsat sângele, dar trăieşte în continuare în tine şi în sora ei. Sângele ei a devenit refugiul tău. Trebuie să te întorci acolo o dată pe an, dar atâta timp cât mai poţi numi locul acela casă, atâta timp cât eşti acolo, nu îţi poate face rău. Mătuşa ta ştie asta. I-am explicat ce făcusem în scrisoarea pe care i-am lăsat-o, lângă tine, pe prag. Ştie că faptul că te-a găzduit a fost lucrul care te-a ţinut în viaţă în ultimii cincisprezece ani.

― Staţi, spuse Harry. Staţi puţin.

Îşi îndreptă spatele, uitându-se fix la Dumbledore.

― Dumneavoastră aţi trimis Urlătoarea aia. I-aţi spus să îşi amintească... era vocea dumneavoastră...

― M-am gândit, zise Dumbledore, aplecându-şi puţin capul, că avea nevoie să îşi amintească de pactul pe care îl acceptase când te-a primit. Am bănuit că atacul Dementorilor ar fi putut să o facă să realizeze pericolele pe care le implica faptul că erai fiul ei adoptiv.

― Aşa a fost, spuse Harry încet. Mă rog, mai mult pe unchiul meu decât pe ea. A vrut să mă dea afară, însă după ce a sosit Urlătoarea a spus că trebuia să rămân.

Se uită o clipă la podea, apoi zise:

― Dar ce legătură are asta cu...

Nu putu să rostească numele lui Sirius.

― Apoi, cu cinci ani în urmă, continuă Dumbledore, de parcă nu s-ar fi întrerupt din povestit, ai sosit la Hogwarts, mai puţin fericit şi îngrijit decât aş fi vrut, însă viu şi sănă­tos. Nu erai un prinţişor răsfăţat, dar te prezentai normal, date fiind condiţiile. Până în momentul acela, planul func­ţionase bine. Şi apoi... ei bine, cred că-ţi aminteşti de eveni­mentele din primul tău an la Hogwarts la fel de limpede ca mine. Te-ai dovedit la înălţimea provocării pe care ai avut-o de înfruntat şi mai curând ― mult mai curând ― decât anticipasem, te-ai trezit faţă în faţă cu Cap-de-Mort. Ai supravieţuit iar. Ai făcut mai mult de atât. I-ai întârziat recăpătarea puterii şi a forţei depline. Te-ai luptat bărbăteşte. Am fost... mai mândru de tine decât poţi să îţi spun. Şi totuşi, planul acesta minunat al meu avea o fisură, spuse Dumbledore. O fisură despre care ştiam, chiar de atunci, că va strica totul. Şi totuşi, ştiind cât era de important ca planul meu să reuşească, mi-am spus că nu voi permite să fie distrus de această fisură. Numai eu puteam să o împiedic, aşa că numai eu trebuia să fiu tare. Asta a fost primul meu test, când erai în aripa spitalului, slăbit după lupta cu Cap-de-Mort.

― Nu înţeleg ce spuneţi, zise Harry.

― Nu mai ţii minte că m-ai întrebat, în timp ce erai în aripa spitalului, de ce a încercat Cap-de-Mort să te omoare când erai bebeluş?

Harry încuviinţă din cap.

― Oare ar fi trebuit să-ţi spun atunci?

Harry se uită fix în ochii albaştri ai lui Dumbledore şi nu spuse nimic, însă inima începu să-i bată năvalnic.

― Nu vezi încă fisura din plan? Nu... poate că nu. Ei bine, după cum ştii, am hotărât să nu îţi răspund. La unsprezece ani, mi-am zis, erai mult prea mic pentru a şti. Nu inten­ţionasem niciodată să îţi spun la vârsta asta. Ar fi fost prea mult pentru tine să afli atât de repede. Ar fi trebuit să recunosc de atunci semnele pericolului. Ar fi trebuit să mă întreb de ce nu mă simţeam mai tulburat de faptul că îmi puseseşi deja întrebarea la care ştiam că va trebui să îţi dau, într-o zi, un răspuns îngrozitor. Ar fi trebuit să fi recunos­cut că eram prea fericit la gândul că nu trebuia să o fac în ziua aceea... erai prea mic, mult prea mic. Şi aşa am ajuns în al doilea an al tău la Hogwarts. Din nou ai înfruntat provocări pe care nu le-au cunoscut nici măcar unii vrăjitori adulţi; din nou te-ai descurcat mai bine decât mi-aş fi putut imagina. Însă nu m-ai mai întrebat de ce ţi-a lăsat Cap-de-Mort acel semn. Am vorbit despre cicatricea ta, o da... am fost foarte, foarte aproape de acest subiect. Dar de ce nu ţi-am spus totul? Ei bine, mi s-a părut că la doisprezece ani, era încă prea devreme ca să primeşti o asemenea infor­maţie, ţi-am permis să pleci de lângă mine, pătat de sânge, extenuat, dar vesel, şi dacă am avut o cât de mică nelinişte fiindcă nu ţi-am spus-o atunci, cu timpul s-a estompat. Ştii, încă erai foarte mic şi nu mi-a venit să-ţi stric noapte aia de triumf... Acum o vezi, Harry? Vezi fisura din planul meu măreţ? Căzusem în capcana pe care o prevăzusem, pe care îmi spusesem că puteam şi trebuia s-o evit.

― Nu înţe...

― Am ţinut prea mult la tine, spuse Dumbledore simplu. Am ţinut mai mult la fericirea ta decât la dezvăluirea adevă­rului, mai mult la pacea ta sufletească decât la planul meu, mai mult la viaţa ta decât la vieţile care ar fi putut să se piardă, dacă planul meu eşua. Cu alte cuvinte, am acţionat exact aşa cum se aşteaptă Cap-de-Mort să acţionăm noi, proştii care iubesc. Exis­tă vreun mod de apărare? Îl provoc să o facă pe oricine te-a ur­mărit cum te-am urmărit eu ― şi te-am urmărit mai îndeaproa­pe decât ţi-ai imaginat. Oricum, suferise şi deja prea mult. Ce îmi păsa dacă numeroşi oameni şi creaturi fără chip sau fără nume erau măcelărite într-un viitor imprecis, atâta timp cât în prezent erai viu, teafăr şi fericit? Nu visasem niciodată că voi avea de-a face cu o asemenea persoană. Şi iată că am ajuns în anul trei. Am urmărit de la distanţă cum te-ai luptat să-i înde­părtezi pe Dementori, cum l-ai găsit pe Sirius, cum ai aflat cine era şi cum l-ai salvat. Să îţi fi spus atunci, când îţi smulseseşi tri­umfător naşul din ghearele Ministerului? Însă acum, la vârsta de treisprezece ani, scuzele mi se împuţinau. Deşi erai mic, te dovediseşi excepţional. Aveam conştiinţa încărcată, Harry. Ştiam că momentul trebuia să vină cât de curând... Însă anul trecut ai ieşit din labirint, după ce priviseşi cum murise Cedric Diggory, după ce tu însuşi scăpaseşi cu viaţă ca prin urechile acului... Şi tot nu ţi-am spus, deşi ştiam, acum că se întorsese Cap-de-Mort, că trebuia să o fac în curând. Acum însă, în seara asta, ştiu că eşti pregătit să afli ceea ce ţi-am ascuns atât de mult timp, pentru că ai dovedit că era bine să-ţi fi transmis povara asta mai din timp. Singura mea apărare este asta. Te-am urmă­rit cum te-ai luptat cu mai multe poveri decât oricare alt elev care a trecut vreodată prin această şcoală şi nu mi-a venit să mai adaug una ― cea mai mare dintre toate.

Harry aşteptă, dar Dumbledore nu vorbi.

― Tot nu înţeleg.

― Cap-de-Mort a încercat să te omoare când erai mic din cauza unei profeţii făcute la scurt timp înainte de naşterea ta. Ştia că profeţia fusese făcută, deşi nu-i cunoştea tot conţinutul. A vrut să te omoare când erai încă bebeluş, crezând că ar fi îndeplinit firul profeţiei. A descoperit că se înşelase, când blestemul menit să te omoare pe tine s-a întors asupra lui. Şi astfel, de când şi-a recăpătat trupul, şi mai ales după ce ai scă­pat ca prin minune de el anul trecut, a luat hotărârea de a auzi profeţia până la capăt. Aceasta este arma pe care a căutat-o atât de asiduu de când s-a întors: să afle cum să te distrugă.

Soarele răsărise acum în toată puterea cuvântului: biroul lui Dumbledore era scăldat în el. Cutia de sticlă în care se afla sabia lui Godric Cercetaş scânteia albă şi opacă, frag­mentele instrumentului pe care Harry îl aruncase pe jos străluceau ca nişte picături de ploaie, iar în spatele lui puiul Fawkes ciripea încet în cuibul său de cenuşă.

― Profeţia s-a făcut ţăndări, spuse Harry în gol. Îl trăgeam pe Neville în sus pe lojile din... din camera unde era arcada, i-am rupt roba şi a căzut...

― Obiectul care s-a făcut ţăndări a fost doar înregistrarea profeţiei, păstrată de Departamentul Misterelor. Însă pro­feţia a fost făcută cuiva, iar acea persoană poate să şi-o amin­tească perfect.

― Cine a auzit-o? întrebă Harry, deşi simţi că ştia deja răspunsul.

― Eu, spuse Dumbledore. Am auzit-o într-o seară rece, umedă, cu şaisprezece ani în urmă, într-o cameră de la etaj din hanul "Capul de mistreţ". Intrasem acolo ca să mă întâl­nesc cu cineva care se înscrisese pentru postul de profesor de Preziceri despre Viitor, deşi materia în sine nu se potrivea deloc cu preferinţele şi ideile mele. Însă candidata era stră-strănepoata unei clarvăzătoare foarte renumite, foarte talentate, şi mi s-a părut că era o chestiune de bun-simţ să mă întâlnesc cu ea. Am fost dezamăgit. Mi se părea că nu avea strop de talent. I-am spus, sper că politicos, că nu o vedeam potrivită pentru post. M-am întors să plec.

Dumbledore se ridică şi trecu pe lângă Harry, ducându-se la dulăpiorul negru de lângă stinghia lui Fawkes. Se aplecă, trase zăvorul şi luă dinăuntru ligheanul de piatră, nu tocmai adânc, incrustat cu rune pe margini, în care Harry îşi văzuse tatăl necăjindu-l pe Plesneală. Dumbledore se întoarse la birou, puse Pensivul pe el, şi ridică bagheta la tâmplă. Din ea scoase nişte fire de gânduri argintii, ca de borangic, şi le puse în bazin. Se aşeză iar la birou şi privi pentru o clipă cum gândurile sale se învârt şi plutesc în Pensiv. Apoi, cu un oftat, ridică bagheta şi atinse cu vârful suprafaţa argintie.

Dinăuntru se ridică o siluetă înfăşurată în şaluri, cu ochii extrem de măriţi în spatele ochelarilor, care se întoarse uşor, cu picioarele în bazin. Însă când Sybill Trelawney vorbi, nu o făcu pe vocea ei obişnuită, eterică, mistică, ci pe un ton aspru, răguşit, cum Harry o mai auzise vorbind cu o altă ocazie:

― Cel care are puterea de a-l birui pe Lordul Întunecat se apropie... născut din neantul celor care l-au înfruntat de trei ori, născut la apusul lunii a şaptea... şi Lordul Întunecat îl va marca drept egalul său, însă acesta va avea puteri pe care Lordul Întunecat nu le cunoaşte... şi unul dintre ei trebuie să moară de mâna celuilalt, căci nici unul nu poate trăi în timp ce celălalt supravieţuieşte... cel cu puterea de a-l birui pe Lordul Întunecat se va naşte la apusul lunii a şaptea...

Profesoara Trelawney, care se învârtea uşor, se cufundă la loc în masa argintie de dedesubt şi dispăru.

În birou se lăsă o tăcere desăvârşită. Nici Dumbledore, nici Harry şi nici vreunul dintre portrete nu scoaseră vreun sunet. Chiar şi Fawkes amuţi.

― Domnule profesor Dumbledore? spuse Harry foarte în­cet, căci Dumbledore, privind Pensivul în continuare, părea cu totul cufundat în gânduri. Asta... despre ce este vorba... ce-i asta?

― Este vorba, spuse Dumbledore, despre faptul că singu­ra persoană care are şansa de a-l învinge pe Lordul Cap-de-Mort pentru totdeauna s-a născut la sfârşitul lui iulie, cu aproape şaisprezece ani în urmă. Acest băiat avea să li se nască unor părinţi care îl înfruntaseră deja pe Cap-de-Mort de trei ori.

Harry se simţi ca şi cum s-ar fi apropiat ceva de el. Îi veni iar greu să respire.

― Este vorba despre... mine?

― Partea ciudată, Harry, zise el încet, este că s-ar fi putut să nu fie deloc vorba despre tine. Profeţia lui Sybill se putea referi la doi băieţi vrăjitori, născuţi amândoi la sfârşitul lui iulie în anul acela, amândoi având părinţii în Ordinul Phoenix, ambele cupluri scăpând ca prin urechile acului de Cap-de-Mort de trei ori. Unul dintre ei, desigur, erai tu. Celălalt era Neville Poponeaţă.

― Dar atunci... atunci, de ce era numele meu pe profeţie şi nu al lui Neville?

― Înregistrarea originală a fost etichetată din nou după ce te-a atacat Cap-de-Mort când erai mic, spuse Dumbledore. Celui care avea în grijă Sala Profeţiei i s-a părut evident că Lordul Cap-de-Mort nu ar fi încercat să te omoare decât pentru că ştia că tu erai cel la care se referea Sybill.

― Atunci... s-ar putea să nu fiu eu? spuse Harry.

― Mă tem, zise Dumbledore rar, ca şi cum fiecare cuvânt ar fi necesitat un mare efort, că nu există nici o îndoială că eşti tu.

― Dar aţi spus... Neville s-a născut şi el la sfârşitul lui iulie... iar mama şi tatăl lui...

― Uiţi de următoarea parte a profeţiei, ultima trăsătură care stabilea identitatea băiatului care putea să îl biruiască pe Cap-de-Mort... Însuşi Cap-de-Mort avea să îl însemneze drept egalul său. Şi aşa s-a întâmplat, Harry. Te-a ales pe tine, nu pe Neville. Ţi-a dat cicatricea care s-a dovedit deopotrivă o binecuvântare şi un blestem.

― Dar poate că n-a ales bine! spuse Harry. Poate că a însemnat pe cine nu trebuia!

― L-a ales pe băiatul care i s-a părut că avea cele mai multe şanse de a constitui un pericol pentru el, spuse Dumbledore. Şi fii atent, Harry: nu l-a ales pe cel cu sângele pur (care, con­form credinţei sale, este singurul tip de vrăjitor care merită să existe sau să fie cunoscut) ci pe cel cu sânge semipur, ca el. S-a văzut pe el însuşi în tine înainte să te fi văzut vreodată şi, însemnându-te cu acea cicatrice, nu te-a ucis, aşa cum intenţionase, ci ţi-a dat puteri şi un viitor care te-au ajutat să scapi de el nu o dată, ci de patru ori până acum ― un lucru pe care nu l-au reuşit nici părinţii tăi, nici ai lui Neville.

― Atunci de ce a făcut-o? spuse Harry nedumerit. De ce a în­cercat să mă omoare când eram bebeluş? Ar fi trebuit să aş­tepte, să vadă cine dintre mine şi Neville părea cel mai pericu­los când eram mai mari şi să încerce abia atunci să îl omoare...

― Asta ar fi fost într-adevăr calea cea mai raţională, spuse Dumbledore, numai că informaţiile lui Cap-de-Mort despre profeţie erau incomplete. Hanul "Capul de mistreţ", pe care Sybill l-a ales pentru că era ieftin, atrage de mult nişte clienţi mai interesanţi decât "Trei mături". Aşa cum aţi aflat tu şi prietenii tăi, spre dezavantajul vostru ― şi al meu, în seara aceea ― este un loc unde se găseşte mereu cineva care trage cu urechea la ceea ce spui. Desigur, eu nici nu visasem, când am pornit să mă întâlnesc cu Sybill Trelawney, că voi auzi ceva pentru care să merite să tragi cu urechea. Marele meu noroc ― de fapt, al nostru ― a fost că cel care trăgea cu ure­chea a fost detectat la scurtă vreme în timpul profeţiei şi dat afară din clădire.

― Atunci nu a auzit decât... ?

― Începutul, partea care prezicea naşterea în iulie a unui băiat cu părinţi care îl înfruntaseră pe Cap-de-Mort de trei ori. În consecinţă, nu a putut să îşi avertizeze stăpânul că a te ataca însemna să rişte să îţi transfere ţie puterile şi să te însemneze drept egalul lui. Deci, Cap-de-Mort nu a ştiut niciodată că uciderea ta ar putea fi periculoasă şi că ar fi înţelept să aştepte, să afle mai multe. Nu ştia că vei avea "puteri pe care Lordul Întunecat nu le cunoaşte"...

― Dar nu am! spuse Harry, cu o voce sugrumată. Nu am nici o putere în plus faţă de el, nu aş putea să mă lupt aşa cum a făcut-o el astă-seară, nu pot să controlez oameni sau ― sau să îi omor...

― Există o cameră în Departamentul Misterelor, îl întrerupse Dumbledore, care este ţinută închisă tot timpul. Conţine ceva în acelaşi timp mai bun şi mai rău decât moartea, decât inteligenţa umană, decât forţele naturii. De asemenea este, poate, cea mai misterioasă dintre multele obiecte de studiu care sunt adăpostite acolo. Puterea ţinută în acea cameră este cea pe care tu o ai, iar Cap-de-Mort nu. Acea putere te-a făcut să îl salvezi pe Sirius astă-seară. Puterea aceea te-a scăpat de controlul lui Cap-de-Mort. Până la urmă, nu a contat că nu ţi-ai putut închide mintea. Inima ta a fost cea care te-a salvat.

Harry închise ochii. Dacă n-ar fi încercat să îl salveze pe Sirius, acesta nu ar fi murit... Mai mult ca să amâne mo­mentul când trebuia să se gândească iar la Sirius, Harry zise, fără să îi pese prea mult de răspuns:

― Sfârşitul profeţiei... era ceva despre... "nici unul nu poate trăi"...

― ... "în timp ce celălalt supravieţuieşte", încheie Dum­bledore.

― Deci, zise Harry, cu o voce în care se ghicea din nou disperarea adâncă, asta înseamnă că... unul dintre noi tre­buie să îl omoare pe celălalt... până la urmă?

― Da, spuse Dumbledore.

Amândoi tăcură o bună bucată de vreme. Undeva, departe de pereţii biroului, Harry auzi glasuri, poate elevi care se în­dreptau spre Marea Sală ca să ia micul dejun mai devreme. I se părea imposibil că puteau să existe oameni care încă do­reau mâncare, care râdeau, care nici nu ştiau şi nici nu le păsa că Sirius Black dispăruse pentru totdeauna. Sirius părea deja la milioane de kilometri depărtare; şi poate chiar ştia că Harry continua să creadă că, dacă ar fi tras vălul acela, l-ar fi descoperit uitându-se la el, salutându-i, poate, cu râsul său ca un lătrat...

― Simt că îţi mai datorez o explicaţie, Harry, spuse Dum­bledore ezitând. Te-ai întrebat, poate, de ce nu te-am ales să fii Perfect? Trebuie să mărturisesc... că m-am gândit... că aveai şi aşa destule responsabilităţi pe care trebuia să le rezolvi.

Harry îşi ridică privirea şi văzu o lacrimă prelingându-se pe chipul lui Dumbledore în barba lui lungă şi argintie.

CAPITOLUL XXXVIII

ÎNCEPE CEL DE-AL II-LEA RĂZBOI

CEL CE NU TREBUIE NUMIT SE ÎNTOARCE