Harry Potter şi Ordinul Phoenix

Nobila şi Foarte Vechea Casă Black

"Toujours pur"
― Tu nu eşti trecut aici! zise Harry, după ce examină cu atenţie partea de jos a arborelui.

― Am fost aici, spuse Sirius, arătând o gaură mică, rotundă şi arsă de pe tapiserie, care semăna cu o arsură de ţigară. Iubitoarea mea mamă m-a scos după ce am fugit de acasă ― lui Kreacher chiar îi place să spună povestea în şoaptă.

― Ai fugit de acasă?

― Când aveam cam şaisprezece ani, spuse Sirius, mă sătu­rasem.

― Unde te-ai dus? întrebă Harry, privindu-i cu ochii mari.

― La tatăl tău acasă, spuse Sirius. Bunicii tăi au fost foarte drăguţi; într-un fel, m-au adoptat ca pe un al doilea fiu. Da, am stat la tatăl tău în vacanţele de vară, iar la şaptesprezece ani mi-am luat casa mea. Îmi lăsase unchiul Alphard o bucată destul de măricică de aur ― şi el a fost şters de aici, probabil că ăsta este motivul ― oricum, după asta mi-am purtat singur de grijă. Însă am fost mereu bine venit la dom­nul şi doamna Potter duminica la prânz.

― Dar... de ce ai...?

― Plecat? zâmbi Sirius cu amărăciune şi îşi trecu degetele prin părul lung şi nepieptănat. Pentru că îi uram pe toţi: pe pă­rinţii mei, cu obsesia lor pentru sângele pur, convinşi că, dacă erai un Black, aveai sânge albastru... pe idiotul de frate-meu, destul de slab ca să îi creadă... uite-l aici.

Sirius arătă cu degetul chiar la capătul arborelui, către numele "Regulus Black". Data naşterii era urmată de o dată a decesului (cam cu cincisprezece ani în urmă).

― Era mai mic ca mine, zise Sirius, şi un fiu mult mai bun, după cum mi se reamintea tot timpul.

― Însă a murit, spuse Harry.

― Da, zise Sirius. Un tâmpit notoriu... s-a alăturat Devo­ratorilor Morţii.

― Glumeşti!

― Haide, Harry, nu ai văzut destule în casa asta ca să-ţi dai seama ce fel de vrăjitori au fost în familia mea? spuse Sirius cu încăpăţânare.

― Şi ― şi părinţii tăi au fost Devoratori ai Morţii?

― Nu, nu, dar crede-mă, erau de acord cu viziunea lui Cap-de-Mort, sprijineau întru totul purificarea rasei vrăji­toreşti, eliminarea celor cu părinţi Încuiaţi şi aducerea la pu­tere a celor cu sângele pur. Şi nici nu erau singurii, au fost destul de mulţi oameni, înainte să-şi dea Cap-de-Mort arama pe faţă, care au crezut că avea o perspectivă foarte corectă asupra lucrurilor... Însă s-au speriat când au văzut ce era în stare să facă pentru a obţine puterea. Dar la început părinţii mei au crezut că Regulus a fost un fel de mic erou pentru că i s-a alăturat.

― A fost omorât de un Auror? întrebă Harry curios.

― O, nu, zise Sirius. Nu, a fost ucis de Cap-de-Mort. Sau, mai probabil, din ordinul lui Cap-de-Mort; mă îndoiesc că Regulus a fost vreodată destul de important ca să fie omorât de însuşi Cap-de-Mort. Din câte am aflat după ce a murit, a intrat în joc, apoi s-a speriat din cauza a ceea ce i se cerea să facă şi a încercat să se retragă. Ei bine, lui Cap-de-Mort nu poţi să-i înmânezi pur şi simplu demisia. Ai de ales între serviciul pe viaţă sau moartea.

― Prânzul, se auzi vocea doamnei Weasley.

Ţinea bagheta ridicată mult în faţa ei, ducând în echili­bru pe vârf o tavă uriaşă încărcată cu sandvişuri şi prăjituri. Era foarte rumenă în obraji şi părea încă supărată. Ceilalţi se apropiară de ea, dornici să mănânce ceva, însă Harry rămase cu Sirius, care înaintase spre tapiserie.

― Nu m-am mai uitat la asta de ani de zile. Uite-l pe Phineas Nigellus... stră-stră-străbunicul meu, vezi?... Cel mai puţin iubit director al Şcolii Hogwarts din toate timpurile... Araminta Meliflua... o vară a mamei mele... a încercat să dea o lege a Ministerului care să legalizeze vânatul Încuiaţilor... şi draga mătuşă Elladora... a instituit tradiţia familiei de a decapita spiriduşii de casă când deveneau prea bătrâni ca să ducă tăvile de ceai... desigur, de fiecare dată când în familia mea se năştea o persoană cât de cât normală, era dez­moştenită. Văd că Tonks nu este aici. Poate că de asta nu vrea să îi asculte Kreacher ordinele ― ar trebui să facă tot ce îi spune oricare membru al familiei...

― Tu şi Tonks sunteţi rude? întrebă Harry surprins.

― A, da, mama ei, Andromeda, a fost verişoara mea preferată, zise Sirius, cercetând cu atenţie tapiseria. Nu, An­dromeda nu este aici, uite...

Arătă către o altă arsură mică şi rotundă dintre două nume, Bellatrix şi Narcissa.

― Surorile Andromedei sunt încă aici pentru că ele au încheiat căsătorii minunate şi respectabile de sânge-pur, însă Andromeda s-a căsătorit cu un bărbat cu părinţi încu­iaţi, Ted Tonks, aşa că...

Sirius mimă arderea tapiseriei cu o rază a baghetei şi râse cu amărăciune. Harry, însă, nu râse; era prea ocupat să se uite la numele din dreapta urmei de arsură a Andromedei.

O linie dublă de broderie aurie o lega pe Narcissa Black de Lucius Reacredinţă, iar o singură linie aurie verticală, por­nită din numele lor, ducea la numele Draco.

― Eşti rudă cu familia Reacredinţă!

― Toate familiile de sânge-pur sunt înrudite între ele, zise Sirius. Dacă vrei să îţi laşi fiii şi fiicele să se căsătorească doar cu cei cu sânge-pur, nu prea ai de ales între mulţi; am rămas foarte puţini. Molly şi cu mine suntem veri prin alianţă şi Arthur este un fel de văr de-al doilea, renegat cândva. Însă nu are sens să îi căutăm aici ― dacă a fost vreodată o familie de trădători de sânge, aceasta este familia Weasley.

Însă acum Harry se uita la numele din stânga numelui ars al Andromedei: Bellatrix Lestrange.

― Lestrange... zise Harry tare.

Numele îi trezise o amintire; îl ştia de undeva, însă pen­tru o clipă nu putu să-şi dea seama de unde, deşi îi dădu o senzaţie stranie, sinistră în stomac.

― Sunt în Azkaban, zise Sirius scurt.

Harry îl privi curios.

― Bellatrix şi soţul ei Rodolphus au fost aduşi o dată cu Barty Crouch junior, zise Sirius, cu acelaşi ton brusc. Şi fra­tele lui Rodolphus, Rabastan, a fost cu ei.

Atunci Harry îşi aminti. O văzuse pe Bellatrix Lestrange în interiorul Pensivului lui Dumbledore, instrumentul ciu­dat în care puteau fi stocate gândurile şi amintirile: o femeie înaltă, brunetă, cu ochi întunecaţi, care fusese judecată şi îşi mărturisise devotamentul continuu pentru Lordul Cap-de-Mort, mândria că încercase să îl găsească după declinul său şi convingerea că va fi cândva răsplătită pentru loialitate.

― Nu mi-ai zis niciodată că este...

― Chiar contează că este vara mea? se răsti Sirius. Din punctul meu de vedere, ei nu sunt familia mea. Ea cu sigu­ranţă nu este rudă cu mine. Nu am mai văzut-o de când aveam vârsta ta, dacă nu pui la socoteală momentul când am zărit-o intrând în Azkaban. Crezi că sunt mândru că am o rudă ca ea?

― Iartă-mă, spuse Harry repede, nu am vrut să ― am fost surprins, doar atât...

― Nu contează, nu îţi cere scuze, murmură Sirius.

Se depărtă de tapiserie, cu mâinile băgate adânc în buzunare.

― Nu-mi place că sunt din nou aici, zise el, uitându-se prin salon. Nu m-am gândit că voi mai ajunge să fiu închis în casa asta.

Harry îl înţelegea perfect. Ştia cum s-ar fi simţit el, dacă ar fi crescut, crezând că scăpase pentru totdeauna de casa aceea, şi s-ar fi întors să trăiască la numărul patru, pe Aleea Boschetelor.

― Desigur, este ideală ca sediu, zise Sirius. Tatăl meu a luat toate măsurile de securitate cunoscute vrăjitorilor când trăia aici. Nu poate fi detectată, ca să nu poată să vină nicio­dată Încuiaţii aici ― de parcă ar fi vrut vreodată să o facă -şi acum Dumbledore a adăugat şi protecţia sa, nu ar fi deloc uşor să găseşti o casă mai sigură. Dumbledore este Păstră­torul Secretului în numele Ordinului, ştii bine ― nimeni nu poate să găsească sediul decât dacă îi spune el personal unde este ― acel bilet pe care ţi l-a arătat Moody azi-noapte era de la Dumbledore...

Sirius râse scurt, cu un râset asemănător cu un lătrat.

― Dacă ar putea să vadă părinţii mei la ce foloseşte acum această casă... mă rog, portretul mamei mele ar trebui să te ajute să-ţi faci o părere...

Se încruntă o clipă, apoi oftă.

― Mi-ar plăcea să pot să ies din când în când şi să fac ceva folositor. L-am întrebat pe Dumbledore dacă pot să te însoţesc la audiere ― ca Snuffles, bineînţeles ― pentru puţin suport moral, ce zici?

Harry se simţi ca şi când stomacul i s-ar fi scurs în covorul plin de praf. Nu se mai gândise deloc la audiere de când luase cina seara precedentă; în vârtejul de a fi iar alături de oamenii săi preferaţi, şi aflând tot ce se întâmpla, acest lucru îi ieşise complet din minte. La auzul cuvintelor lui Sirius, însă, i se întoarse sentimentul zdrobitor de groază. Se uită la Hermione şi la fraţii Weasley, care îşi mâncau toţi sandvişurile cu poftă, şi se întrebă cum s-ar simţi dacă s-ar întoarce la Hogwarts fără el.

― Nu-ţi face griji, zise Sirius.

Harry îşi ridică privirea şi realiză că Sirius îl urmărise.

― Sunt sigur că o să se clarifice totul, sigur există ceva în Statutul Internaţional de Tăinuire care permite folosirea magiei pentru a-ţi salva propria viaţă.

― Dar, dacă or să mă exmatriculeze, zise Harry încet, pot să mă întorc aici şi să trăiesc cu tine?

Sirius zâmbi cu tristeţe.

― O să vedem.

― M-aş simţi mult mai liniştit în privinţa audierii dacă nu ar trebui să mă întorc la familia Dursley, insistă Harry.

― Trebuie să fie groaznici, dacă preferi locul ăsta, zise Sirius posomorât.

― Voi doi de acolo, grăbiţi-vă, sau nu o să mai rămână nimic de mâncare! strigă doamna Weasley.

Sirius mai oftă o dată profund, aruncă o privire sumbră ta­piseriei, apoi el şi Harry se duseră şi li se alăturară celorlalţi.

Harry se strădui cât putu să nu se gândească la audiere în timp ce goliră dulapurile cu vitrină în seara aceea. Din fericire pentru el, era o activitate care necesita multă concentrare, având în vedere că multe dintre obiectele de acolo păreau to­tal lipsite de dorinţa de a-şi părăsi rafturile pline de praf. Sirius suferi o muşcătură urâtă de la o tabacheră argintie; în câteva clipe mâna muşcată fusese acoperită de un înveliş neplăcut ca o crustă, asemenea unei mănuşi tari maro.

― Este în ordine, zise el, examinându-şi mâna cu interes, înainte să o atingă uşor cu bagheta, aducând pielea la nor­mal, trebuie să fie nişte pudră de Wartcap înăuntru.

Azvârli cutia în sacul unde strânseseră obiectele din dula­puri; Harry îl văzu mai târziu pe George înfăşurându-şi mâna cu grijă într-o cârpă şi strecurând tabachera în buzu­narele sale deja pline de Doxii.

Găsiră un instrument argintiu deloc atrăgător, ceva care semăna cu o pensetă cu multe picioare, care se căţără ca o insectă pe braţul lui Harry, când o ridică, şi încercă să-l înţe­pe. Sirius îl apucă şi îl lovi cu o carte groasă intitulată Nobili­mea naturii: genealogia vrăjitorească. Mai era acolo o cutie muzicală care, când era întoarsă cu cheia, cânta o melodie uşor sinistră, ca un clopoţel, şi se treziră toţi curios de slăbiţi şi adormiţi, până când Ginny avu ideea deşteaptă de a trân­ti capacul; un medalion greu, pe care nici unul nu reuşi să-l deschidă; mai multe sigilii vechi; şi, într-o cutie plină de praf, un Ordinul lui Merlin Clasa Întâi, care îi fusese acor­dat bunicului lui Sirius pentru "servicii aduse Ministerului".

― Înseamnă că trebuie să le fi dat o grămadă de aur, spuse Sirius dispreţuitor, aruncând medalia în sacul de gunoi.

Kreacher intră sfios în cameră de mai multe ori şi încer­că să ia pe furiş diverse lucruri, ascunzându-le sub cârpa de la şale şi murmurând blesteme îngrozitoare de fiecare dată când îl prindeau asupra faptului. Când Sirius smulse de la el un inel mare de aur, care purta blazonul familiei Black, Kreacher chiar izbucni în lacrimi de furie şi părăsi camera suspinând încet şi insultându-1 pe Sirius aşa cum Harry nu mai auzise până atunci.

― A fost al tatălui meu, spuse Sirius, aruncând inelul în sac. Kreacher nu i-a fost chiar aşa devotat cum i-a fost ma­mei mele, însă tot l-am prins îmbrăţişând o pereche de pan­taloni vechi ai tatălui meu săptămâna trecută.

*
Doamna Weasley îi puse pe toţi la treabă pe parcursul ur­mătoarelor câteva zile. Le trebuiră trei zile să decontami­neze salonul. Până la urmă, singurele lucruri de nedorit care rămăseseră erau tapiseria arborelui genealogic al fami­liei Black, care rezistase tuturor încercărilor de a o dezlipi de pe perete, şi biroul mişcător. Moody nu venise încă la sediu, aşa că nu puteau fi siguri ce era în el.

După salon trecură la sufrageria de la parter unde găsiră nişte păianjeni mari cât farfuriile ascunşi pe sub nişte dulapuri (Ron ieşi repede din cameră ca să-şi facă un ceai şi se întoarse o oră şi jumătate mai târziu). Serviciul de porţelan, care purta blazonul şi motto-ul familiei Black, fu aruncat cu totul într-un sac, fără nici un fel de ceremonie, de către Sirius, şi aceeaşi soartă o avură o serie de fotografii vechi în rame de argint, pătate, ai căror locatari ţipară sfâşietor când se sparse geamul care îi acoperea.

Poate că Plesneală considera munca lor "curăţenie", dar, după părerea lui Harry, chiar erau în război cu casa, care se lupta cu toate forţele, sprijinită de Kreacher. Spiriduşul de casă continua să apară de câte ori se adunau, iar bombăni­tul lui era din ce în ce mai jignitor, în timp ce încerca să scoată orice apuca din sacii de gunoi. Sirius merse atât de departe, încât îl şi ameninţă cu hainele, însă Kreacher îl fixă cu o privire spălăcită şi zise, "Stăpânul trebuie să facă aşa cum doreşte, " înainte să se întoarcă cu spatele şi să bol­borosească foarte tare, "însă stăpânul nu îl va alunga pe Kreacher, nu, pentru că Kreacher ştie ce pun la cale, o, da, complotează împotriva Lordului Întunecat, da, cu aceşti Sânge-Mâli, trădători şi gunoaie..."

După care Sirius, ignorând protestele lui Hermione, îl apucă pe Kreacher de turul cârpei de pe şale şi-l aruncă afară din cameră.

Soneria suna de câteva ori pe zi, moment în care mama lui Sirius reîncepea să urle, iar Harry şi ceilalţi încercau să tragă cu urechea la ce spunea musafirul, deşi înţelegeau foarte puţin din clipele când îi vedeau şi din frânturile de conversaţie auzite, înainte ca doamna Weasley să-i cheme înapoi la treabă. Plesneală mai intră şi ieşi din casă de câteva ori, deşi, spre uşu­rarea lui Harry, nu ajunseră niciodată faţă-n faţă; Harry o zări şi pe profesoara de Transfigurare, doamna McGonagall, care arăta foarte ciudat îmbrăcată cu o rochie şi o haină de Încu­iaţi, părând prea ocupată ca să zăbovească. Uneori, însă, mu­safirii rămâneau să ajute. Tonks li se alătură într-o după-amia­ză memorabilă, când găsiră un căpcăun bătrân şi rău în toale­ta de la etaj, iar Lupin, care stătea în casă cu Sirius, dar pleca pentru perioade lungi de timp pentru a îndeplini sarcini mis­terioase pentru Ordin, îi ajută să repare o pendulă care avea neplăcutul obicei de a-i lovi cu putere pe cei ce treceau pe lân­gă ea. Mundungus mai crescu puţin în ochii doamnei Weas­ley, salvându-l pe Ron de nişte robe vechi şi mov care încer­caseră să-l sugrume când le scosese din dulap.

În ciuda faptului că încă nu dormea bine, că încă visa cori­doare şi uşi închise care făceau să-l usture cicatricea, Harry reuşi să se distreze pentru prima oară în acea vară. Atâta timp cât era ocupat, era mulţumit; însă, când acţiunea scădea, de fiecare dată când îşi lăsa garda jos, sau zăcea extenuat pe pat, privind umbrele neclare care se plimbau pe tavan, se întorcea la gândul înspăimântător al audierii de la Minister. Frica îl înţepa în capul pieptului ca nişte ace când se întreba ce i se va întâmpla dacă va fi exmatriculat. Această idee era atât de groaznică, încât nici nu îndrăznea să o spună cu voce tare, nici măcar lui Ron şi Hermione, care, deşi vorbeau adeseori în şoaptă între ei şi-i aruncau priviri îngrijorate, îi urmau exem­plul şi nu discutau despre asta. Câteodată, nu putea să-şi îm­piedice imaginaţia să nu-i arate un reprezentant anonim al Mi­nisterului care îi rupea bagheta în două, ordonându-i să se întoarcă la familia Dursley... dar el nu avea de gând să se ducă înapoi. Era hotărât în privinţa asta. Avea să se întoarcă aici, în Casa Cumplită, şi să trăiască lângă Sirius.

Se simţi de parcă i-ar fi căzut o cărămidă în stomac când doamna Weasley se întoarse către el în timpul cinei de miercuri seara şi zise încet:

― Ţi-am călcat cele mai bune haine pentru mâine dimi­neaţă, Harry, şi de asemenea aş vrea să te speli pe cap astă-seară. O primă impresie bună poate face minuni.

Ron, Hermione, Fred, George şi Ginny tăcură cu toţii şi se uitară la el. Harry dădu din cap şi încercă să-şi mănânce friptura în continuare, însă gura i se uscase atât de tare, încât nu putea să mestece.

― Cum o să ajung acolo? o întrebă pe doamna Weasley, încercând să nu pară îngrijorat.

― Te ia Arthur cu el la serviciu, spuse doamna Weasley cu blândeţe.

Domnul Weasley îi zâmbi lui Harry încurajator din partea cealaltă a mesei.

― Poţi să aştepţi la mine în birou până la ora audierii, zise el. Harry se uită la Sirius, însă, înainte să poată să pună întrebarea, doamna Weasley îi dăduse deja răspunsul.

― Domnul profesor Dumbledore nu crede că ar fi o idee bună să meargă Sirius cu tine, şi trebuie să recunosc că...

― Are dreptate, zise Sirius printre dinţii încleştaţi.

Doamna Weasley îşi făcu gura pungă.

― Când ţi-a spus Dumbledore asta? zise Harry, uitându-se la Sirius cu ochii mari.

― A venit aseară, după ce te culcaseşi, spuse domnul Weasley.

Sirius înţepă supărat un cartof cu furculiţa. Harry îşi coborî privirea în farfurie. Gândul că Dumbledore fusese în casă în ajunul audierii şi nu ceruse să-l vadă îl făcea să se simtă şi mai rău, dacă era posibil.

CAPITOLUL VII

MINISTERUL MAGIEI

Dimineaţa următoare, Harry se trezi la cinci jumătate atât de brusc şi de deplin, încât parcă i-ar fi strigat cineva în ureche. Pentru câteva clipe rămase nemişcat, în timp ce gân­dul la audierea disciplinară îi cuprinse fiecare celulă a creie­rului; apoi, nefiind în stare să mai suporte, sări din pat şi îşi puse ochelarii. Doamna Weasley îi aranjase blugii şi tricoul proaspăt spălat la picioarele patului. Harry se îmbrăcă în grabă. Tabloul gol de pe perete râse batjocoritor.

Ron zăcea întins pe spate, cu gura larg deschisă, dormind buştean. Nu se mişcă deloc când Harry traversă camera, ieşi pe hol şi închise uşa încet în urma lui. Încercând să nu se gândească la momentul când îl va vedea data viitoare pe Ron, când poate nu vor mai fi colegi la Hogwarts, Harry coborî scările în tăcere, trecu pe lângă capetele strămoşilor lui Kreacher şi se duse jos, la bucătărie.

Se aşteptase să nu mai fie nimeni, însă când ajunse la uşă, auzi de dincolo un zumzăit încet de voci. O deschise şi îi văzu pe domnul şi doamna Weasley, Sirius, Lupin şi Tonks stând acolo de parcă l-ar fi aşteptat. Toţi erau îmbrăcaţi complet, în afară de doamna Weasley, care purta un capot mov în carouri. Cum intră Harry, femeia sări în picioare.

― Micul dejun, zise ea, în timp ce îşi scoase bagheta şi se duse repede la foc.

― B-b-bună dimineaţa, Harry, căscă Tonks, care în dimi­neaţa aceasta avea părul blond şi cârlionţat. Ai dormit bine?

― Da, zise Harry.

― Eu nu a-a-am dormit deloc, spuse ea, cu un alt căscat zdruncinător. Vino şi ia loc...

Trase un scaun, lovindu-l pe cel de lângă el.

― Ce vrei, Harry? întrebă doamna Weasley. Terci? Brioşe? Scrumbii? Ouă cu costiţă? Pâine prăjită?

― Doar ― doar pâine prăjită, mulţumesc, zise Harry.

Lupin îi aruncă o privire lui Harry, şi apoi îi zise lui Tonks:

― Ce ziceai de Scrimgeour?

― A... da... păi, trebuie să fim mai atenţi, ne-a pus mie şi lui Kingsley tot felul te întrebări ciudate...

Harry se simţi oarecum recunoscător fiindcă nu era obligat să ia şi el parte la conversaţie. Stomacul i se zvârcolea. Doam­na Weasley îi puse în faţă câteva felii de pâine prăjită cu gem; încercă să mănânce, dar era ca şi când ar fi mestecat un covor. Doamna Weasley se aşeză lângă el şi începu să îi tot aranjeze tricoul, să-i bage înăuntru eticheta şi să-i netezească atentă cutele de pe umeri. El ar fi vrut să fie lăsat în pace.

―... şi o să trebuiască să-i spun lui Dumbledore că mâine nu pot să stau în tura de noapte, sunt pur şi simplu p-p-prea obosită, termină Tonks, căscând iar cu poftă.

― Îţi ţin eu locul, zise domnul Weasley. Este în ordine, oricum am de terminat un raport...

Domnul Weasley nu era îmbrăcat cu roba de vrăjitor, ci cu nişte pantaloni în dunguliţe şi o jachetă veche de pilot. Se întoarse de la Tonks spre Harry.

― Cum te simţi?

Harry ridică din umeri.

― O să se termine totul în curând, zise domnul Weasley încurajator. Peste câteva ore o să fii reabilitat.

Harry nu spuse nimic.

― Audierea este la etajul meu, în biroul Ameliei Bones. Este şefa Departamentului de Punere în Vigoare a Legilor Magice şi cea care îţi va pune întrebări.

― Amelia Bones este de treabă, Harry, zise Tonks cu sin­ceritate. Este dreaptă, o să te asculte.

Harry dădu din cap aprobator, încă nereuşind să se gân­dească la ce anume să spună.

― Nu-ţi pierde cumpătul, zise Sirius brusc. Fii politicos şi nu te abate de la subiect.

Harry dădu iar din cap.

― Legea este de partea noastră, spuse Lupin încet. Chiar şi vrăjitorilor minori li se permite să facă vrăji în situaţii de viaţă şi moarte.

Ceva foarte rece se prelinse pe ceafa lui Harry; pentru o clipă crezu că aruncase cineva o Vrajă de Deziluzionare asu­pra lui, apoi îşi dădu seama că doamna Weasley îi ataca părul cu un pieptene ud. Îl apăsă cu putere pe creştet.

― Nu stă niciodată culcat? zise ea disperată.

Harry clătină din cap.

Dl. Weasley se uită la ceas şi îşi ridică privirea spre Harry.

― Cred că ar trebui să plecăm, zise el. Este puţin cam de­vreme, dar cred că o să-ţi fie mai bine la Minister decât dacă o să stai să aştepţi aici.

― Bine, zise Harry automat, lăsând felia de pâine prăjită în farfurie şi ridicându-se.

― O să fie în ordine, Harry, zise Tonks, bătându-l pe braţ.

― Noroc, spuse Lupin, sunt sigur că o să fie totul bine.

― Şi dacă nu, zise Sirius sumbru, mă ocup eu de Amelia Bones în locul tău...

Harry zâmbi stins. Doamna Weasley îl îmbrăţişă.

― Îţi ţinem pumnii, spuse ea.

― Da, zise Harry. Atunci... ne vedem mai târziu.

Îl urmă pe domnul Weasley până sus şi pe hol. O auzi pe mama lui Sirius mormăind în somn, de dincolo de draperii. Domnul Weasley deblocă uşa şi ieşiră amândoi în zorii dimi­neţii reci şi gri.

― De obicei nu mergeţi pe jos la serviciu, nu? îl întrebă Harry, când porniră vioi spre piaţă.

― Nu, de obicei Apar, zise domnul Weasley, dar este evi­dent că tu nu poţi, şi cred că e mai bine să ajungem într-un mod cu totul non-magic... face o impresie mai bună, având în vedere pentru ce ai fost sancţionat...

Domnul Weasley îşi ţinea mâna în buzunar în timpul mersului. Harry ştia că era încleştată în jurul baghetei. Stră­zile dărăpănate erau aproape pustii, însă când ajunseră la o mică staţie de metrou mizerabilă, îşi dădură seama că era deja plină de navetişti. Ca întotdeauna când era în apropierea Încu­iaţilor care îşi vedeau de treburile lor cotidiene, domnului Weasley îi era foarte greu să îşi înfrâneze entuziasmul.

― Pur şi simplu fantastice, şopti el, arătând spre auto­matele de cartele. Minunat de ingenioase.

― Sunt stricate, zise Harry, indicându-i semnul.

― Da, dar chiar şi aşa... spuse domnul Weasley, zâmbindu-le cu drag spre ele.

În schimb, cumpărară biletele de la un paznic care părea destul de adormit (Harry se ocupă de tranzacţie, având în ve­dere că domnul Weasley nu se prea pricepea la banii Încu­iaţilor) şi cinci minute mai târziu se urcau într-un tren subte­ran, care îi ducea către centrul Londrei. Domnul Weasley veri­fică neliniştit hărţile metroului de deasupra ferestrelor.

― Încă patru staţii, Harry... Acum mai sunt trei staţii... Încă două staţii, Harry...

Coborâră la o staţie chiar din inima Londrei şi fură mătu­raţi afară din metrou de un val de bărbaţi şi femei în cos­tum şi cu serviete. Urcară pe scara rulantă, dincolo de bari­era de cartele (domnul Weasley fu încântat de modul în care aparatul îi înghiţi cartela), şi ieşiră într-o stradă mare, încadrată de clădiri impozante, aflată în plin trafic.

― Unde suntem? zise domnul Weasley derutat şi pentru o clipă îi îngheţă sângele în vine.

Harry crezu că se dăduseră jos la altă staţie, în ciuda ape­lurilor repetate la hartă ale domnului Weasley; însă o secundă mai târziu el zise:

― A, da... pe aici, Harry.

Apoi îl conduse pe o alee lăturalnică.

― Iartă-mă, spuse el, însă nu am mai venit niciodată cu metroul şi totul este destul de diferit din perspectiva Încu­iaţilor. Sincer să fiu, până acum nu am mai folosit în viaţa mea un permis de vizitator.

Cu cât avansau, cu atât clădirea devenea mai puţin impo­zantă şi mai mică, până când ajunseră pe o stradă unde erau mai multe case cu birouri oarecum dărăpănate, o cârciumă şi o zonă de trecere foarte aglomerată. Harry se aşteptase ca Mi­nisterul Magiei să aibă un sediu mai impresionant.

― Am ajuns, spuse domnul Weasley vesel, arătând către o veche cabină telefonică roşie, căreia îi lipseau câteva ochiuri de geam şi care era plasată în faţa unui perete plin de graffiti. După tine, Harry.

Deschise uşa cabinei telefonice.

Harry intră, întrebându-se despre ce Dumnezeu era vorba. Dl. Weasley se strecură lângă Harry şi închise uşa. Erau înghe­suiţi; Harry era lipit de aparatul de telefon, care atârna strâmb de peretele cabinei, de parcă ar fi încercat să-l dea jos un van­dal. Domnul Weasley se întinse pe lângă el după receptor.

― Domnule Weasley, cred că şi acesta ar putea să fie stri­cat, zise Harry.

― Nu, nu, sunt sigur că este în ordine, spuse domnul Weasley, ţinând receptorul deasupra capului şi uitându-se la discul cu numere. Să vedem... şase..., zise el şi formă numă­rul, doi... patru... şi încă un patru... şi un alt doi...

În timp ce discul se învârtea încet la loc, în cabina tele­fonică se auzi o voce monotonă de femeie, nu din recep­torul din mâna domnului Weasley, ci la fel de tare şi clar ca şi când ar fi stat o femeie invizibilă chiar lângă ei.

― Bine aţi venit în Ministerul Magiei. Vă rog să spuneţi cum vă numiţi şi ce doriţi.

― Hm... făcu domnul Weasley, fiind evident că nu ştia dacă să vorbească sau nu în receptor.

Făcu un compromis, ţinând partea unde se vorbeşte la ureche.

― Arthur Weasley, Oficiului de Folosire Neregulamentară a Obiectelor Făcute de Încuiaţi. Sunt aici pentru a-l însoţi pe Harry Potter, căruia i s-a cerut să se prezinte la o audiere disciplinară...

― Vă mulţumesc, zise vocea calmă de femeie. Vizitatorule, te rog să iei o insignă şi să ţi-o prinzi în piept de robe.

Se auziră un păcănit şi un zornăit, iar Harry văzu ceva alu­necând pe planul înclinat unde apăreau de obicei monedele nefolosite. Luă obiectul în mână: era o insignă argintie pătrat pe care scria Harry Potter, audiere disciplinară. Şi-o prinse piept de tricou şi vocea de femeie vorbi iar.

― Vizitator al Ministerului, ţi se cere să te supui unei veri­ficări şi să îţi prezinţi bagheta pentru înregistrare la biroul securitate, care se află la capătul îndepărtat al atriumului.

Podeaua cabinei telefonice se cutremură. Coborau încet în pământ. Harry privi neliniştit cum trotuarul părea să se ridice dincolo de ferestrele cabinei, până când întunericul li se aşternu peste capete. Apoi nu mai văzu nimic; auzea doar un zgomot şters de maşinărie, în timp ce cabina îşi croia drum în jos prin pământ. Cam la un minut după aceea, deşi lui Harry i se păru că trecuse mult mai mult, printr-o crapi tură se ivi o lumină aurie care îi atinse picioarele şi, întin­zându-se, se ridică, până când îi bătu direct în faţă şi trebui să clipească pentru a nu lăcrima.

― Ministerul Magiei vă urează o zi bună, zise vocea de femeie.

Uşa cabinei telefonice se deschise la perete şi domnul Weas­ley se dădu jos, urmat de Harry, care rămăsese cu gura căscată.

Erau la capătul unui hol splendid, foarte lung, cu o podea de lemn închisă la culoare, foarte lustruită. Tavanul albastru ca gâtul unui păun era incrustat cu simboluri scân­teietoare de aur, care se tot mişcau şi se schimbau ca un enorm avizier celest. Pereţii de pe ambele părţi erau aco­periţi cu casete de lemn închis, lucios, şi aveau multe şemi­neuri aurite plasate în interior. La fiecare câteva secunde, din unul dintre şemineurile din stânga ieşea un vrăjitor sau o vrăjitoare cu un vuum catifelat. Pe partea dreaptă se for­mau cozi scurte în faţa fiecărui şemineu, aşteptând plecarea.

La jumătatea holului se afla o fântână. Un grup de statui aurii, mai mari decât în mărime naturală, stăteau în mijlocul unui bazin circular. Cea mai înaltă dintre ele era un vrăjitor cu o înfăţişare nobilă, care avea bagheta îndreptată în sus. Grupaţi în jurul lui erau o vrăjitoare frumoasă, un centaur, un goblin şi un spiriduş de casă. Ultimii trei se uitau cu toţii în sus, cu afecţiune, la vrăjitoare şi vrăjitor. Jeturi scânteie­toare de apă ţâşneau din vârfurile baghetelor, din vârful să­geţii centaurului, din vârful pălăriei goblinului şi din fiecare din vârfurile urechilor spiriduşului de casă, astfel încât cli­pocitul apei se adăuga la pocniturile şi bufniturile celor care Apăreau şi la zgomotul făcut de paşii sutelor de vrăjitoare şi vrăjitori, majoritatea cu nişte expresii sumbre, cum sunt cele de dimineaţa devreme, şi se îndreptau spre o uşă dublă aurie din capătul îndepărtat al holului.

― Pe aici, spuse domnul Weasley.

Se alăturară mulţimii, croindu-şi drum printre cei care lucrau la Minister; unii dintre ei aveau braţele pline de gră­mezi de pergamente, alţii se luptau cu servietele, iar alţii citeau Profetul zilei. Când trecură pe lângă fântână, Harry văzu sicii de argint şi cnuţi de bronz scăpărând spre el de pe fundul bazinului. Pe un mic semn şters de lângă el scria:

TOT CE SE STRÂNGE DIN FÂNTÂNA FRĂŢIEI MAGI­CE SE VA DONA SPITALULUI SF. MUNGO DE BOLI ŞI AFECŢIUNI MAGICE.

Dacă n-o să fiu exmatriculat din Hogwarts, o să dau zece galioni, îşi zise Harry disperat.

― Pe aici, Harry, zise domnul Weasley, şi se desprinseră din şuvoiul de angajaţi ai Ministerului care se îndreptau spre poarta aurie.

Aşezat la un birou din stânga, sub un semn pe care scria Pază, un vrăjitor ras în cap, cu nişte haine de un albastru co­balt, ridică privirea când se apropiară, lăsând din mână Profetul zilei.

― Însoţesc un vizitator, spuse domnul Weasley, arătând spre Harry.

― Vino aici, zise vrăjitorul pe un ton plictisit.

Harry se apropie de el şi vrăjitorul ridică o nuia lungă de aur, subţire şi flexibilă ca o antenă de maşină, şi o trecu în sus şi în jos, în faţa şi în spatele lui Harry.

― Bagheta, mormăi vrăjitorul de la pază către Harry, punând deoparte instrumentul auriu şi întinzând mâna.

Harry îşi scoase bagheta. Vrăjitorul îi dădu drumul pe un instrument ciudat de aramă, care semăna cu o balanţă cu un singur talger. Acesta începu să vibreze. O bucată îngustă de pergament ieşi rapid dintr-o deschizătură de la bază. Vră­jitorul o rupse şi citi ce scria pe ea.

― Douăzeci şi şapte de centimetri... miezul ― pană de phoenix, în uz de patru ani. Este corect?

― Da, spuse Harry neliniştit.

― Asta rămâne la mine, spuse vrăjitorul, înfigând bucata de pergament într-o mică ţeapă de aramă. Tu iei asta, adăugă el, aruncând bagheta spre Harry.

― Mulţumesc.

― Stai aşa... zise vrăjitorul rar.

Ochii i se mutaseră rapid de la insigna argintie de vizita­tor din pieptul lui Harry la fruntea sa.

― Mulţumesc, Eric, zise domnul Weasley hotărât şi, apu­cându-l de umăr pe Harry, îl conduse dincolo de birou şi înapoi în şuvoiul de vrăjitori şi vrăjitoare care intrau şi ie­şeau pe uşa aurie.

Înghiontit puţin de mulţime, Harry îl urmă pe domnul Weasley de partea cealaltă a uşii, în holul mai mic de după ea, unde erau cel puţin douăsprezece lifturi în spatele unor grilaje făcute din aur. Harry şi domnul Weasley se alăturară mulţimii din jurul unuia dintre ele. În apropiere era un vrăjitor cu o barbă mare care ţinea o cutie de carton ce scotea nişte zgomote, ca şi când ar fi râcâit ceva dinăuntru.

― E totul bine, Arthur? zise vrăjitorul, făcându-i semn cu capul domnului Weasley.

― Ce ai acolo, Bob? întrebă domnul Weasley, uitându-se la cutie.

― Nu suntem siguri, spuse vrăjitorul cu seriozitate. Cre­deam că este un pui standard de mlaştină, până când a început să sufle foc pe nări. Mie mi se pare să fie o încălcare gravă a Interziceriii Creşterii Experimentale a Animalelor.

Un lift coborî în faţa lor cu un sunet discordant şi un zăn­gănit puternic; grilajul auriu se dădu la o parte, iar Harry şi domnul Weasley se urcară în ascensor cu restul mulţimii şi Harry se trezi lipit de peretele din fund. O mulţime de vrăji­toare şi vrăjitori îl priveau cu curiozitate; se uită în jos ca să nu întâlnească privirea nimănui, netezindu-şi între timp bretonul. Grilajul se închise cu o bufnitură şi liftul se ridică încet, cu lanţurile zuruind, în timp ce se auzi iar aceeaşi voce calmă de femeie pe care o auzise Harry în cabina telefonică.

― Etajul şapte, Departamentul Jocurilor şi Sporturilor Magice, care include şi Sediul Ligii Britanice şi Irlandeze de Vâjthaţ, Clubul Oficial al Celor cu Prune în Gură şi Oficiul de Patente Ridicole.

Se deschiseră uşile liftului. Harry zări un coridor destul de neîngrijit, cu mai multe afişe cu echipe de vâjthaţ, atâr­nate strâmb de pereţi. Unul dintre vrăjitorii din lift, care avea braţele pline de mături, reuşi să iasă cu greutate şi dis­păru de-a lungul coridorului. Uşile se închiseră, liftul urcă iar cutremurându-se şi vocea de femeie anunţă:

― Etajul şase, Departamentul Transporturilor Magice, care include Autoritatea Reţelei Zvrr, Controlul Regulamen­tar al Măturilor, Oficiul Portalurilor şi Centrul de Testare a Apariţiei.

Uşile ascensorului se deschiseră iar şi ieşiră patru sau cinci vrăjitoare şi vrăjitori; în acelaşi timp, în lift intrară în zbor câteva avioane de hârtie. Harry le urmări cum dădură liniştite din aripi deasupra capului său; erau de un violet pal şi putea fi observată ştampila cu Ministerul Magiei de-a lun­gul marginii aripilor.

― Sunt doar mesaje interdepartamentale, îi şopti domnul Weasley. Obişnuiam să folosim bufniţe, însă e de necrezut ce nebunie era... găinaţ peste tot pe birouri...

În timp ce urcau iar cu zăngănituri, mesajele zburau în jurul lămpii care atârna de tavanul liftului.

― Etajul cinci, Departamentul Cooperării Magice Interna­ţionale, care include Corpul Internaţional de Schimb Magic de Standarde, Oficiul Magic Internaţional de Legislaţie şi Con­federaţia Internaţională a Vrăjitorilor, Membrii Britanici.

Când se deschiseră uşile, ţâşniră afară două dintre mesaje, cu alte vrăjitoare şi vrăjitori, însă mai intrară alte câ­teva mesaje, astfel încât deasupra lumina lămpii varia şi pâl­pâia, când ele zburau cu viteză în jur.

― Etajul patru, Departamentul de Control şi Reglemen­tare a Creaturilor Magice, care include Diviziile de Fiare, Fiinţe şi Spirite, Oficiul de Legătură al Goblinilor şi Biroul Consultativ de Paraziţi.

― Scuzaţi-mă, zise vrăjitorul ce ducea puiul care sufla foc pe nări şi ieşi din lift, urmat de un mic cârd de mesaje.

Uşile se închiseră şi de această dată cu un zgomot mecanic.

― Etajul trei, Departamentul Accidentelor şi Catastrofelor Magice, care include Echipa de Anulare a Magiei Întâmplă­toare, Sediul Ştergerii Memoriei şi Comitetul de Scuze pen­tru Încuiaţi.

Toată lumea ieşi din lift la etajul acesta, în afară de dom­nul Weasley, Harry şi o vrăjitoare care citea o foaie foarte lungă de pergament, care atârna până la pământ. Restul mesajelor zburară în continuare în jurul lămpii, în timp ce liftul se cutremura iar în ascensiunea sa, apoi uşile se des­chiseră şi vocea anunţă:

― Etajul doi, Departamentul de Punere în Vigoare a Legilor Magice, care include Oficiul de Folosire Nepermisă a Magiei, Sediul Aurorilor şi Serviciile Administrative ale Vrăjustiţiei.

― Aici coborâm, Harry, zise domnul Weasley şi ieşiră din lift în urma vrăjitoarei, ajungând într-un coridor încadrat de uşi. Biroul meu este în partea cealaltă a etajului.

― Domnule Weasley, zise Harry, când trecură pe lângă o fereastră în care bătea lumina soarelui, nu mai suntem tot sub pământ?

― Ba da, suntem, zise domnul Weasley. Acelea sunt nişte ferestre vrăjite. Întreţinerea magică decide ce vreme avem în fiecare zi. Am avut două luni de uragane ultima dată când au încercat să obţină o mărire de salariu... Chiar pe aici, Harry.

Dădură un colţ, intrară pe o uşă dublă de stejar masiv şi ieşiră într-un spaţiu deschis, aglomerat şi împărţit în mai multe nişe care zumzăiau de discuţii şi râsete. Mesajele intrau şi ieşeau în zbor din separeuri, cu tot felul de lucruri de la fotografii ale vrăjitorilor puşi sub urmărire şi poze cu familiile lor, până la afişe cu echipele lor preferate de vâjthaţ şi articole din Profetul zilei. Un bărbat îmbrăcat în robă roşie, cu o coadă de cal mai lungă decât a lui Bill, stătea cu picioarele pe birou, dictându-i un raport penei sale. Puţin mai încolo, o vrăjitoare cu un ochi acoperit vor­bea peste peretele separeului său cu Kingsley Shacklebolt.

― Bună dimineaţa, Weasley, spuse Kingsley nepăsător, când se apropiară. Aş avea ceva de vorbit cu tine, ai o clipă liberă?

― Da, dacă e vorba doar de o clipă, zise domnul Weasley. Mă cam grăbesc.

Vorbeau de parcă nu se cunoşteau aproape deloc şi, când Harry deschise gura să-l salute pe Kingsley, domnul Weasley îl călca pe picior. Îl urmară pe Kingsley de-a lungul culoaru­lui şi până în ultimul separeu.

Harry fu uşor şocat; chipul lui Sirius îl privea din toate direcţiile. Pereţii erau tapetaţi cu tăieturi din ziare şi foto­grafii vechi ― chiar şi una cu Sirius când fusese cavaler de onoare la nunta soţilor Potter. Singurul spaţiu liber era o hartă a lumii pe care străluceau nişte piuneze roşii, străluci­toare ca nişte bijuterii.

― Aici, îi zise Kingsley brusc domnului Weasley, dându-i rapid un teanc de foi de pergament. Am nevoie de cât mai multe informaţii posibile despre vehiculele Încuiate zbură­toare care au fost reperate în ultimele douăsprezece luni. Am primit informaţii conform cărora Black ar putea să călă­torească încă pe vechea lui motocicletă.

Kingsley îi făcu lui Harry cu ochiul foarte sugestiv şi adăugă în şoaptă:

― Dă-i revista, s-ar putea să i se pară interesantă.

Apoi zise pe o voce normală:

― Şi să nu-ţi ia prea mult timp, Weasley, întârzierea rapor­tului despre armele acele de soc ne-a ţinut în loc investigaţia timp de o lună.

― Dacă mi-ai fi citit raportul, ai fi ştiut că denumirea este arme de foc, zise domnul Weasley cu calm. Şi mă tem că vei fi nevoit să aştepţi informaţiile despre motociclete; momen­tan suntem foarte ocupaţi.

Îşi coborî vocea şi spuse:

― Dacă poţi să scapi înainte de şapte, Molly face chifteluţe. Îi făcu semn lui Harry şi îl conduse afară din separeul lui

Kingsley, pe o altă uşă dublă de stejar, într-un alt hol. O luară la stânga, merseră de-a lungul unui alt coridor, cotiră la dreapta, pe un hol slab luminat şi evident lăsat în para­gină, şi până la urmă dădură de o fundătură, unde era între­deschisă o uşă în partea stângă, de la o debara de mături, şi o uşă în dreapta cu o plăcuţă din aramă pe care scria: Folosirea Neregulamentară a Obiectelor Făcute de Încuiaţi.

Biroul sărăcăcios al domnului Weasley părea să fie puţin mai mic decât debaraua de mături. Două birouri fuseseră înghesuite înăuntru şi abia dacă era destul spaţiu pentru a te mişca în jurul lor din cauza dulapurilor arhivei, care dădeau pe afară de-a lungul pereţilor, peste care erau stivuite grămezi de dosare. Mica parte liberă de pe un pe­rete era mărturia obsesiilor domnului Weasley: mai multe afişe cu maşini, inclusiv una cu un motor demontat; două ilustraţii ale unor cutii de scrisori pe care părea să le fi decu­pat din nişte cărţi Încuiate de copii; şi o diagramă care arăta cum să instalezi o priză.

Deasupra numeroaselor dosare de care trebuia să se ocupe era un vechi prăjitor de pâine, care sughiţa nefericit, şi o pereche de mănuşi de piele vechi, care îşi roteau dege­tele mari. Lângă dosare era aşezată o fotografie cu familia Weasley. Harry observă că Percy părea să fi plecat din ea.

― Nu avem ferestre, zise domnul Weasley, parcă cerându-şi scuze, dându-şi jos jacheta de pilot şi punând-o pe spătarul scaunului. Am cerut să avem una, însă se pare că, după mintea lor, nu avem nevoie de ea. Ia loc, Harry, am impresia că încă nu a venit Perkins.

Harry se aşeză, strecurându-se pe scaunul de la biroul lui Perkins, în timp ce domnul Weasley frunzărea teancul de pergamente pe care i-l dăduse Kingsley Shacklebolt.

― A, da, zise el, zâmbind, în timp ce scoase dintre ele un număr al revistei Zeflemistul.

Dădu câteva pagini.

― Da, are dreptate, sunt sigur că Sirius o să o găsească foarte amuzantă ― vai de mine, ce-i cu ăsta?

Domnul Weasley îl desfăcu şi îl citi cu voce tare.

Un mesaj tocmai intrase în zbor pe uşa deschisă şi popo­sise pe prăjitorul de pâine care sughiţa.

― A treia toaletă publică scuipătoare reclamată în Bethnal Green, vă rog să investigaţi imediat. Este deja ridicol...

― O toaletă scuipătoare?

― Nişte Anti-Încuiaţi puşi pe şotii, spuse domnul Weasley, încruntându-se. Am avut două cazuri săptămâna trecută, unul la Wimbledon, altul la Elephant and Castle. Încuiaţii trag apa, şi în loc să dispară totul ― mă rog, îţi imaginezi tu. Săracii tot cheamă ― ascultătorii ăia, aşa cred că se numesc ― ştii tu, cei care repară ţevi şi alte chestii.

― Instalatori?

― Da, exact, însă bineînţeles că sunt consternaţi. Eu nu sper decât să-i găsim pe vinovaţi.

― Vor fi prinşi de Aurori?

― O, nu, e ceva prea neînsemnat pentru Aurori, va fi Pa­trula obişnuită de Punere în Vigoare a Legii ― a, Harry, a sosit Perkins.

Un vrăjitor bătrân, cocoşat, aparent timid, cu părul zbur­lit şi alb tocmai intrase în cameră, gâfâind.

― Vai, Arthur! spuse el disperat, fără să se uite la Harry. Sla­vă Domnului, nu am ştiut cum să fac să fie mai bine, dacă să te aştept sau nu. Tocmai ţi-am trimis o bufniţă, însă evident că n-a ajuns la tine ― a venit un mesaj urgent acum zece minute...

― Am aflat de toaleta scuipătoare, zise domnul Weasley.

― Nu, nu, nu este vorba despre toaletă, este vorba de au­dierea băiatului Potter ― au schimbat ora şi locul de jude­cată ― acum începe la opt şi este în Sala de Judecată numă­rul zece...

― În vechea ― dar mi-au spus ― pe barba lui Merlin! Domnul Weasley se uită la ceas, scoase un ţipăt şi sări ca ars de pe scaun.

― Repede, Harry, trebuia să fim deja acolo de cinci minute! Perkins se lipi de dulapurile cu arhive, în timp ce dom­nul Weasley ieşi în fugă din birou, cu Harry pe urmele sale.

― De ce au schimbat ora? zise Harry pe nerăsuflate, când trecură valvârtej pe lângă separeurile Aurorilor.

Oamenii îşi ridicară capetele şi se holbară la ei când tre­cură în fugă. Harry se simţea de parcă îşi lăsase tot interi­orul fiinţei sale în biroul lui Perkins.

― Habar n-am, dar slavă Domnului că am ajuns aşa de devreme, dacă nu ai fi sosit la timp, ar fi fost o catastrofă!

Domnul Weasley se opri alunecând în faţa lifturilor şi apăsă repede pe butonul de coborâre.

― HAIDE!

Liftul apăru zăngănind şi cei doi urcară grăbiţi. De fiecare dată când se oprea, domnul Weasley înjura mânios şi apăsa cu putere pe butonul "nouă".

― Sălile acelea de judecată nu au mai fost folosite de ani întregi, zise domnul Weasley supărat. Nu-mi dau seama de ce se ţine acolo ― doar dacă ― dar nu ―

Chiar în acel moment, o vrăjitoare plinuţă intră în lift, ducând un pocal fumegător, iar domnul Weasley nu mai continuă.

― Atriumul, spuse vocea calmă de femeie şi grilajul auriu se dădu în lături, dezvăluindu-i lui Harry pentru o clipă sta­tuile aurii din fântâna din depărtare.

Vrăjitoarea plinuţă ieşi şi în schimb intră un vrăjitor cu pielea pământie şi cu o expresie îndoliată.

― Bună dimineaţa, Arthur, spuse el pe un ton de mormânt când ascensorul începu să coboare. Nu te văd prea des pe aici.

― Treburi urgente, Bode, spuse domnul Weasley, care se balansa din genunchi şi îi arunca priviri neliniştite lui Harry.

― A, da, zise Bode, cercetându-l pe Harry fără să clipeas­că. Desigur.

Harry nu avu nici o reacţie faţă de Bode, însă privirea sa fixă nu îl făcu să se simtă deloc mai bine.

― Departamentul Misterelor, zise vocea calmă de femeie, fără alte explicaţii.

― Repede, Harry, spuse domnul Weasley când uşile se des­chiseră zăngănind, şi goniră pe un coridor care era destul de diferit de cele de deasupra.

Pereţii erau goi; nu erau nici ferestre şi nici uşi, în afară de una neagră, simplă, situată chiar la capătul holului. Harry se aştepta să intre pe ea, însă în schimb domnul Weasley îl apucă de braţ şi îl trase în stânga, unde era un spaţiu liber care ducea către o serie de trepte.

― Pe aici, pe aici, gâfâi domnul Weasley, coborând două trepte odată. Liftul nici nu mai coboară până aici... de ce se ţine aici nu...

Ajunseră la capătul scărilor şi alergară de-a lungul altui coridor, care semăna leit cu închisoarea lui Plesneală de la Hogwarts, cu pereţi tari de piatră şi torţe în suporturi. Uşile pe care trecură aici erau de lemn masiv cu broaşte şi zăvoare de fier.

― Sala de judecată... numărul... zece... cred că aproape am... da.

Domnul Weasley se opri brusc în faţa unei uşi sinistre în­tunecate cu un zăvor imens de fier şi se prăvăli lângă perete, cu mâna încleştată de o cusătură de pe piept.

― Du-te, zise el gâfâind şi arătând cu degetul spre uşă. Intră aici.

― Nu ― nu veniţi cu ― ?

― Nu, nu, nu am voie. Baftă!

Inima lui Harry îi zvâcni, de parcă i s-ar fi ciocnit de mărul lui Adam. Înghiţi cu putere, învârti clanţa de fier masiv şi intră în sala de judecată.

CAPITOLUL VIII