Harry Potter şi Ordinul Phoenix



Yüklə 4,8 Mb.
səhifə6/35
tarix27.07.2018
ölçüsü4,8 Mb.
#60323
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   35

AUDIEREA
Harry scoase un sunet de groază; nu se putu abţine. Marea temniţă în care intrase îi era îngrozitor de cunos­cută. Nu numai că o mai văzuse, chiar mai fusese acolo. Acesta era locul pe care îl vizitase în Pensivul lui Dumble­dore, locul unde urmărise cum familia Lestrange fusese condamnată la închisoare pe viaţă în Azkaban.

Pereţii erau din piatră întunecată, luminaţi slab de torţe. Băncile goale se ridicau de o parte şi de alta în jurul lui, însă drept înainte, pe băncile de sus, văzu mai multe siluete în umbră. Până atunci vorbiseră încet, însă când uşa masivă se închise în urma lui Harry, se aşternu o tăcere care nu pre­vestea nimic bun.

În sala de judecată răsună vocea rece a unui bărbat.

― Ai întârziat.

― Îmi cer scuze, spuse Harry neliniştit. Nu ― n-am ştiut că s-a schimbat ora.

― Nu este vina Vrăjustiţiei, zise vocea. Ţi-a fost trimisă o bufniţă în această dimineaţă. Ia loc.

Harry îşi coborî privirea către scaunul din mijlocul came­rei, ale cărui braţe erau acoperite cu lanţuri. Văzuse acele braţe prinzând viaţă şi legând-o pe persoana care se aşeza între ele. Paşii săi răsunară cu putere, în timp ce traversa po­deaua de piatră. Când se aşeză prudent pe marginea scau­nului, lanţurile zuruiră ameninţător, însă nu îl fixară. Înce­pând să se simtă rău, se uită în sus la oamenii aşezaţi pe banca de deasupra.

Erau cam cincizeci şi toţi, din câte îşi dădu seama, purtau robe de culoarea prunei cu un "V" argintiu, ţesut pe partea dreaptă a pieptului, privindu-i de sus, unii cu expresii foarte austere, alţii părând cu adevărat curioşi.

Chiar în mijlocul rândului din faţă stătea Cornelius Fudge, Ministrul Magiei. Fudge era un bărbat trupeş, care purta ade­seori un melon verde praz, deşi astăzi se lipsise de el; de ase­menea, se lipsise de zâmbetul indulgent pe care îl avusese odată când vorbise cu Harry. În stânga lui Fudge stătea o vrăjitoare cu maxilare proeminente şi pătrăţoase, cu părul cărunt şi foarte scurt; purta monoclu şi părea intransigentă, în dreapta lui Fudge stătea o altă vrăjitoare, însă se aşezase atât de în spate pe bancă, încât chipul îi era în umbră.

― Foarte bine, spuse Fudge. Acuzatul fiind prezent ― în sfârşit ― să începem. Eşti pregătit? strigă el într-o parte.

― Da, domnule, spuse o voce nerăbdătoare, pe care Harry o recunoscu.

Fratele lui Ron, Percy, stătea chiar la capătul şirului de scaune judecătoreşti din faţă. Harry se uită la Percy, spe­rând să primească vreun semn de recunoaştere din partea lui, însă nu veni nici unul. Ochii lui Percy, din spatele oche­larilor săi cu rame de corn, erau aţintiţi asupra pergamen­tului său, iar băiatul îşi ţinea pana de scris în mână.

― Audierea disciplinară de pe doisprezece august, spuse Fudge pe un ton ascendent, iar Percy începu imediat să ia notiţe, pentru delictele de încălcare a Decretului de Restric­ţie Rezonabilă a Vrăjitorilor Minori şi a Statutului Interna­ţional de Tăinuire, comise de către Harry James Potter, domiciliat la numărul patru, pe Aleea Boschetelor, Little Whinging, Surrey. Interogatori: Cornelius Oswald Fudge, Ministrul Magiei; Amelia Susan Bones, Şefa Departamen­tului de Punere în Vigoare a Legilor Magice; Dolores Jane Umbridge, Ministru-adjunct al Ministerului. Scribul curţii de judecată, Percy Ignatius Weasley...

― Martor al apărării, Albus Percival Wulfric Brian Dum­bledore, zise încet o voce din spatele lui Harry, care întoar­se capul atât de repede, încât făcu o întindere la gât.

Dumbledore traversă sala senin, cu paşi mari, purtând o robă lungă albastru închis, şi o expresie de calm absolut. Barba şi părul său lung argintiu străluceau în lumina torţe­lor când ajunse lângă Harry şi se uită în sus la Fudge, peste ochelarii în formă de semilună, aşezaţi la jumătatea nasului foarte strâmb.

Membrii Vrăjustiţiei începuseră să vorbească între ei. Acum toate privirile erau îndreptate spre Dumbledore. Unii păreau enervaţi, alţii puţin speriaţi; însă două vrăjitoare mai în vârstă din rândul din spate îşi ridicară baghetele şi le flu­turară în semn de bun venit.

Când îl văzu pe Dumbledore, Harry încercă un sentiment foarte puternic, o senzaţie întăritoare, plină de speranţă, care semăna oarecum cu cea pe care i-o dăduse cântecul phoenixului. Vroia să-i întâlnească privirea, însă Dumble­dore nu se uita la el; îl privea în continuare pe Fudge care era evident tulburat.

― A, zise Fudge, care părea derutat cu desăvârşire. Dum­bledore. Da ― hm ― să înţeleg că ai primit ― hm ― mesajul nos­tru cu schimbarea orei şi a ― hm ― locului de judecată?

― Cred că l-am ratat, spuse Dumbledore vesel. Cu toate acestea, datorită unei greşeli norocoase, am sosit la Minister cu trei ore mai devreme, aşa că nu este nici o problemă.

― Da... păi... presupun că o să mai avem nevoie de un scaun ― eu ― Weasley, poţi să...?

― Nici o problemă, zise Dumbledore binevoitor.

Îşi scoase bagheta, o încercă puţin şi chiar lângă Harry apăru din senin un fotoliu moale de pânză cerată. Dumble­dore se aşeză, îşi uni vârfurile degetelor lungi şi îl urmări pe Fudge cu o expresie de interes politicos. Membrii Vrăjus­tiţiei încă şuşoteau şi se foiau neliniştiţi; se calmară numai când vorbi Fudge.

― Da, spuse acesta iar, răsfoindu-şi notiţele. Bine, atunci. Acuzaţiile. Da.

Scoase o bucată de pergament din teancul din faţa lui, trase aer în piept, şi citi cu voce tare:

― Acuzaţiile sunt după cum urmează: Faptul că a făcut o Vrajă Patronus în deplină cunoştinţă de cauză, cunoscând foarte bine caracterul ilegal al acţiunilor sale, după ce mai pri­mise în trecut un avertisment din partea Ministerului Magiei ca urmare a acuzaţiilor asemănătoare, într-o zonă locuită de În­cuiaţi, în prezenţa unui Încuiat, pe 2 august la ora 9 şi 23 de minute, ceea ce este un delict, conform paragrafului C al De­cretului de Restricţie Rezonabilă a Vrăjitorilor Minori, 1875, şi în egală măsură conform Articolului 13 al Statutului de Tăinu­ire al Confederaţiei Vrăjitorilor. Eşti Harry James Potter, domi­ciliat la numărul patru, pe Aleea Boschetelor, Little Whinging, Surrey? zise Fudge, uitându-se urât la Harry peste pergament.

― Da, spuse Harry.

― Cu trei ani în urmă ai primit un avertisment oficial din partea Ministerului pentru folosirea magiei, este adevărat?

― Da, dar...

― Şi totuşi, ai creat un Patronus în noaptea zilei de doi august? spuse Fudge.

― Da, zise Harry, dar...

― Ştiind că nu ai voie să faci vrăji în afara şcolii până nu împlineşti şaptesprezece ani?

― Da, dar...

― Ştiind că erai într-o zonă plină de Încuiaţi?

― Da, dar...

― Perfect conştient de faptul că în acel moment erai foar­te aproape de un Încuiat?

― Da, spuse Harry supărat, dar am făcut-o doar pentru că... Vrăjitoarea cu monoclu îl întrerupse cu o voce răsunătoare.

― Ai creat un Patronus capabil să zboare?

― Da, zise Harry, pentru că...

― Un Patronus concret?

― Un ― ce? spuse Harry.

― Patronusul tău avea o formă bine definită? Adică era mai mult decât vapori sau fum?

― Da, zise Harry, simţindu-se şi nerăbdător şi puţin dis­perat. Este un cerb, întotdeauna este un cerb.

― Întotdeauna? tună doamna Bones. Ai mai creat un Patronus până acum?

― Da, zise Harry, îl pot crea de mai bine de un an.

― Şi ai cincisprezece ani?

― Da, şi...

― Ai învăţat asta la şcoală?

― Da, m-a învăţat profesorul Lupin în anul trei, din cauza...

― Impresionant, spuse doamna Bones, uitându-se în jos la el, un Patronus adevărat la vârsta lui... cu adevărat, cât se poate de impresionant.

Unii dintre vrăjitorii şi vrăjitoarele din jur începuseră iar să şuşotească; unii dădeau din cap aprobator, însă alţii erau încruntaţi şi clătinau din cap cu o vădită neplăcere.

― Nu se pune problema de cât de impresionantă a fost vraja, zise Fudge pe o voce nesigură. De fapt, cu cât a fost mai impresionantă, cu atât este mai rău, mă gândesc eu, având în vedere că băiatul a făcut-o chiar sub ochii unui Încuiat!

Cei care se încruntaseră vorbiră acum în şoaptă, părând să fie de acord, însă mica şi ipocrita încuviinţare cu capul a lui Percy fu cea care îl făcu pe Harry să vorbească.

― Am făcut-o din cauza Dementorilor! spuse el tare, îna­inte să îl mai poată întrerupe cineva din nou.

Se aşteptase la mai multe şuşoteli, însă liniştea care se aşternu păru să fie chiar mai apăsătoare decât înainte.

― Dementori? spuse doamna Bones după câteva clipe, ri­dicându-şi sprâncenele groase, până când fu cât pe-aci să îi cadă monoclul. Ce vrei să spui, băiete?

― Vreau să spun că în gangul ăla au fost doi Dementori şi că ne-au atacat pe mine şi pe vărul meu!

― A, spuse Fudge iar, cu un zâmbet maliţios, în timp ce se uita în jur la membrii Vrăjustiţiei, parcă invitându-i să se alăture glumei sale. Da. Da, mă gândeam eu că o să auzim ceva de genul acesta.

― Dementori în Little Whinging? zise doamna Bones, cu o voce foarte surprinsă. Nu înţeleg...

― Chiar nu înţelegi, Amelia? zise Fudge, zâmbind în continuare. Dă-mi voie să îţi explic. S-a tot gândit şi a ajuns la concluzia că Dementorii ar fi o scuză cât se poate de potri­vită, Încuiaţii nu pot să-i vadă pe Dementori, nu-i aşa, bă­iete? Foarte convenabil, extrem de convenabil... aşa că nu avem decât cuvântul tău şi nici un martor...

― Nu mint! spuse Harry tare, acoperind un nou val de şoap­te din partea curţii de judecată. Au fost doi, care veneau din câte un capăt al gangului, totul s-a întunecat, s-a făcut frig, iar eu vărul meu i-am simţit şi am luat-o la fugă...

― De ajuns, de ajuns! zise Fudge, cu o expresie plină de superioritate pe chip. Îmi cer scuze că întrerup ceea ce sunt sigur că ar fi fost o poveste bine închegată...

Dumbledore îşi drese vocea. Vrăjustiţia amuţi.

― De fapt, mai avem un martor al prezenţei Dementorilor în acel gang, zise el. În afară de Dudley Dursley.

Faţa dolofană a lui Fudge păru să se ofilească, de parcă ar fi golit-o cineva de aer. Pentru câteva clipe se uită în jos la Dumbledore cu ochii mari, apoi, cu înfăţişarea unui om care încerca să îşi vină în fire, spuse:

― Dumbledore, mă tem că nu mai avem timp să ascultăm alte poveşti cusute cu aţă albă. Vreau să rezolvăm totul cât se poate de repede...

― S-ar putea să mă înşel, spuse Dumbledore binevoitor, însă sunt sigur că în Carta Drepturilor Vrăjustiţiei acuzatul are dreptul să prezinte martori la proces, nu? Doamnă Bones, nu este aceasta metoda Departamentului de Punere în Vigoare a Legilor? continuă el, adresându-se vrăjitoarei cu monoclu.

― Aşa este, zise doamna Bones. Perfect adevărat.

― Mă rog, fie! se răsti Fudge. Unde este această persoană?

― Am adus-o cu mine, zise Dumbledore. E chiar la uşă. Să... ?

― Nu ― Weasley, du-te tu! răcni Fudge la Percy, care se ridică imediat, coborî în grabă treptele de piatră din loja judecătorilor şi trecu în fugă pe lângă Dumbledore şi Harry, fără să se uite la ei.

O clipă mai târziu, Percy se întoarse, urmat de doamna Figg. Părea speriată şi mai ciudată ca niciodată. Harry îşi dorea să-i fi dat prin cap să-şi schimbe papucii de casă.

Dumbledore se ridică şi îi oferi locul său doamnei Figg, creând un altul pentru el.

― Numele complet? zise Fudge tare, după ce doamna Figg se aşezase neliniştită chiar pe marginea fotoliului.

― Arabella Doreen Figg, spuse doamna Figg cu o voce tre­murândă.

― Cine sunteţi de fapt? zise Fudge pe un ton superior şi plictisit.

― Locuiesc în Little Whinging, aproape de casa unde trăieşte Harry Potter, zise doamna Figg.

― Noi nu avem înregistrată nici o altă vrăjitoare sau un alt vrăjitor în afară de Harry Potter, spuse doamna Bones ime­diat. Această situaţie a fost mereu monitorizată îndea­proape, având... având în vedere evenimentele trecute.

― Sunt o Non, zise doamna Figg. Aşa că probabil că nu m-aţi înregistrat, nu-i aşa?

― O Non, da? spuse Fudge, privind-o cu atenţie. O să veri­ficăm asta. Puteţi să lăsaţi detaliile descendenţei dumneavoas­tră asistentului meu, Weasley. Apropo, Nonii îi pot vedea pe Dementori? întrebă el, uitându-se în stânga şi în dreapta băncii.

― Da, putem! spuse doamna Figg indignată.

Fudge se uită iar la ea, cu sprâncenele ridicate.

― Foarte bine, zise el nepăsător. Care este varianta dum­neavoastră?

― Ieşisem să cumpăr mâncare de pisici de la magazinul din colţ, din capătul Căii Wisteria, în jurul orei nouă, în seara zilei de doi august, spuse doamna Figg ca din puşcă, de parcă ar fi învăţat ce să spună pe de rost, când am auzit un zgomot din gangul dintre Aleea Magnoliei şi Calea Wisteria. Când m-am apropiat de intrarea în gang, am văzut nişte Dementori care fugeau...

― Fugeau? zise doamna Bones tranşant. Dementorii nu fug, plutesc.

― Asta am vrut să spun, zise doamna Figg repede, lăsând să-i apară nişte pete roz în obrajii ofiliţi. Plutind de-a lungul gangului către doi băieţi, din câte mi-am dat seama.

― Cum arătau? zise doamna Bones, închizându-şi ochii pe jumătate, astfel încât marginea monoclului se pierdu în piele.

― Păi, unul era foarte mare şi celălalt destul de slab...

― Nu, nu, spuse doamna Bones nerăbdătoare. Demen­torii... descrieţi-i.

― Ah, spuse doamna Figg, şi mai îmbujorată. Erau mari. Mari şi purtau pelerine.

Lui Harry i se păru că, indiferent ce-ar fi spus doamna Figg, lăsa impresia că nu văzuse un Dementor decât în poze, iar poza nu putea să ilustreze cum erau aceste fiinţe în reali­tate: modul sinistru în care se mişcau, plutind la câţiva cen­timetri de pământ; mirosul de putrefacţie pe care îl răspân­deau; sau acel zgomot îngrozitor, ca un horcăit muribund, pe care îl făceau când absorbeau aerul din jur...

În al doilea rând, un vrăjitor bondoc, cu o mustaţă mare şi neagră, se apropie ca să-i şoptească ceva la ureche vecinei sale, o vrăjitoare cu părul creţ. Aceasta zâmbi şi încuviinţă din cap.

― Mari şi îmbrăcaţi cu pelerine, repetă doamna Bones cu calm, în timp ce Fudge pufni în bătaie de joc. Am înţeles. Altceva?

― Da, zise doamna Figg. I-am simţit. S-a făcut frig peste tot, şi să ştiţi că era o seară foarte călduroasă de vară. Şi m-am simţit... de parcă nu ar mai fi fost deloc fericire pe lume... şi mi-am amintit... lucruri îngrozitoare...

Vocea îi tremură şi amuţi.

Ochii doamnei Bones se deschiseră puţin şi Harry văzu nişte urme roşii sub sprânceană, acolo unde îi intrase mono­clul în piele.

― Ce au făcut Dementorii? întrebă ea, şi Harry simţi un val de speranţă.

― I-au atacat pe băieţi, zise doamna Figg, al cărei glas era acum mai încrezător şi mai puternic, iar roşeaţa din obraji începuse să se estompeze. Unul dintre ei căzuse. Celălalt se dădea în spate, încercând să-l ţină la distanţă pe Dementor. Acela era Harry. A făcut două încercări, creând însă doar vapori argintii. La a treia încercare, a creat un Patronus care s-a repezit la primul Dementor şi apoi, la îndemnul lui Harry, l-a alungat şi pe al doilea de lângă vărul său. Şi asta a fost... tot ce s-a întâmplat, încheie doamna Figg, oarecum nesatisfăcător.

Doamna Bones se uită la doamna Figg în tăcere. Fudge nu o privea deloc, însă îşi tot frunzărea hârtiile. Într-un târ­ziu, ridică privirea şi zise, destul de agresiv:

― Deci, asta aţi văzut?

― Asta a fost tot ce s-a întâmplat, repetă doamna Figg.

― Foarte bine, spuse Fudge. Sunteţi liberă.

Doamna Figg aruncă o privire speriată de la Fudge la Dumbledore, apoi se ridică şi merse târşâit spre ieşire. Harry auzi cum se închide uşa în urma ei.

― Nu a fost un martor foarte convingător, zise Fudge cu superioritate.

― A, nu aş fi atât de sigură, zise doamna Bones, cu vocea ei răsunătoare. Este clar că a descris foarte bine efectele unui atac al Dementorilor. Şi nu pot să-mi dau seama de ce ar spune că au fost acolo dacă nu ar fi fost cu adevărat.

― Însă Dementori care să se plimbe... printr-o suburbie Încuiată şi pur şi simplu să se nimerească să dea peste un vrăjitor? pufni Fudge. Şansele trebuie să fi fost foarte, foarte mici. Nici măcar Bagman nu ar fi pariat pe...

― A, cred că nici unul dintre noi nu este de părere că De­mentorii erau acolo din întâmplare, spuse Dumbledore calm.

Vrăjitoarea care stătea în dreapta lui Fudge, cu chipul în umbră, se mişcă puţin, dar toţi ceilalţi rămaseră nemişcaţi şi tăcuţi.

― Şi ce ar trebui să însemne asta? întrebă Fudge pe un ton glacial.

― Înseamnă că eu cred că li s-a ordonat să meargă acolo, spuse Dumbledore.

― Cred că ar trebui să existe o înregistrare undeva, dacă cineva le-a ordonat unor Dementori să se plimbe prin Little Whinging! răcni Fudge.

― Nu şi dacă în ultimul timp Dementorii primesc ordine de la altcineva decât de la Ministerul Magiei, zise Dumble­dore calm. Ţi-am împărtăşit deja părerea mea în ceea ce priveşte acest subiect, Cornelius.

― Da, aşa este, spuse Fudge cu voce tare, şi nu ara nici un motiv care să mă împiedice să cred că părerile tale sunt mai mult decât nişte simple vorbe în vânt, Dumbledore. Demen­torii rămân în Azkaban şi fac tot ce le cerem noi să facă.

― Atunci, zise Dumbledore încet, dar limpede, trebuie să ne întrebăm de ce cineva din Minister le-a ordonat unor Dementori să se ducă în acel gang pe doi august.

În liniştea desăvârşită care întâmpină aceste cuvinte, vrăji­toarea din dreapta lui Fudge se aplecă în faţă, astfel încât Harry îi văzu chipul pentru prima oară.

Arăta exact ca o broască mare şi palidă. Era destul de îndesată, cu o faţă lată, fără trăsături puternice, un gât la fel de mic ca al unchiului Vernon şi o gură foarte mare, cu bu­zele de culoarea cărbunelui. Avea ochii mari, rotunzi şi puţin exoftalmici. Chiar şi micuţa fundă de catifea neagră prinsă în părul scurt şi creţ îi aducea aminte de o muscă mare, pe care era pe cale să o prindă cu limba sa lipicioasă.

― Curtea îi dă cuvântul lui Dolores Jane Umbridge, Ministrul-adjunct, zise Fudge.

Vrăjitoarea vorbi pe o voce subţire, agitată, ca de fetiţă, care îl şocă pe Harry; acesta se aşteptase la un mormăit.

― Sunt sigură că trebuie să vă fi înţeles greşit, domnule profesor Dumbledore, spuse ea cu un surâs prostesc, care îi lăsă ochii mari şi rotunzi la fel de reci ca întotdeauna. Ce prostie din partea mea. Însă pentru un minuţel am avut sen­zaţia că sugeraţi că Ministerul Magiei a ordonat ca acest băiat să fie atacat!

Râse ca un clopoţel, făcând ca lui Harry să i se ridice pă­rul pe ceafă. Alături de ea râseră şi alţi câţiva membri ai Vră­justiţiei. Însă era cât se poate de clar că nici unul dintre ei nu era cu adevărat amuzat.

― Dacă este adevărat că Dementorii primesc ordine doar de la Ministerul Magiei, şi este adevărat şi că doi Dementori i-au atacat pe Harry şi pe vărul său cu o săptămână în urmă, atunci rezultă în mod logic că cineva din cadrul Ministerului ar putea să fi ordonat atacul, zise Dumbledore politicos. Desigur, aceşti Dementori ar fi putut să fie în afara con­trolului Ministerului...

― Nu există nici un Dementor care să nu fie sub controlul Ministerului! se răsti Fudge, care se făcuse roşu ca un rac.

Dumbledore îşi înclină capul într-o mică plecăciune.

― Atunci Ministerul va face negreşit o anchetă completă, pentru a afla de ce erau Dementorii atât de departe de Azkaban şi de ce au atacat fără permisiune.

― Nu tu decizi ce face sau nu face Ministerul Magiei, Dumbledore! tună Fudge, având acum o nuanţă de magen­ta de care unchiul Vernon ar fi fost mândru.

― Bineînţeles că nu, spuse Dumbledore cu blândeţe. Eu doar îmi exprimam convingerea că această problemă nu va rămâne neinvestigată.

Se uită la doamna Bones, care îşi aranjă monoclul şi îi întoarse privirea, încruntându-se puţin.

― Aş vrea să vă reamintesc tuturor că nu comportamen­tul acestor Dementori, care s-ar putea să fie nişte produse ale imaginaţiei acestui băiat, este subiectul acestei audieri! zise Fudge. Suntem aici pentru a examina încălcarea Decre­tului Restricţiei Rezonabile a Vrăjitorilor Minori de către Harry Potter!

― Desigur, spuse Dumbledore, însă prezenţa Dementorilor în acel gang este deosebit de importantă. Clauza numărul şapte a decretului susţine că magia poate fi folosită de faţă cu Încuiaţii în circumstanţe excepţionale, şi cum acele circum­stanţe excepţionale includ situaţiile care pun în primejdie viaţa unui vrăjitor, a unei vrăjitoare, sau a oricăror magicieni, sau Încuiaţi care sunt prezenţi în momentul în care...

― Vă mulţumim, dar cunoaştem foarte bine clauza numă­rul şapte! se răsti Fudge.

― Desigur, zise Dumbledore respectuos. Atunci suntem de acord că folosirea Vrăjii Patronus de către Harry în această situaţie se încadrează exact în categoria circumstan­ţelor excepţionale pe care le descrie această clauză, nu?

― Dacă au fost Dementori, ceea ce mă îndoiesc.

― Aţi auzit-o de la un martor ocular, întrerupse Dumble­dore. Dacă încă vă îndoiţi de veridicitatea celor spuse, chemaţi-o înapoi, puneţi-i iar întrebări. Sunt sigur că nu va avea nimic împotrivă.

― Eu ― asta ― nu ― bâigui Fudge, răsfoind hârtiile în faţa sa. Este ― vreau ca asta să se termine azi, Dumbledore!

― Dar, bineînţeles, nu ar conta de câte ori aţi audia un martor, dacă alternativa ar fi o gravă eroare judiciară, zise Dumbledore.

― Eroare judiciară, pe naiba! spuse Fudge cât de tare putu. Te-ai deranjat vreodată să numeri câte poveşti de tot râsul a inventat băiatul acesta, Dumbledore, în timp ce în­cerca să acopere folosirea flagrantă a magiei în afara şcolii? Presupun că ai uitat de Vraja de Plutire pe care a folosit-o acum trei ani...

― Nu am făcut-o eu, ci un spiriduş de casă! zise Harry.

― AUZIŢI? răcni Fudge, gesticulând animat spre Harry. Un spiriduş de casă! Într-o casă de Încuiaţi! Haida-de.

― Spiriduşul de casă despre care este vorba lucrează acum pentru Şcoala Hogwarts, zise Dumbledore. Dacă doriţi pot să-l chem aici într-o clipită, ca să vă dea detalii.

― Eu ― nu ― nu am timp să ascult spiriduşi de casă! Oricum, nu este singura ― şi-a umflat mătuşa, pentru nume­le lui Dumnezeu! strigă Fudge, dând cu pumnul în masa juraţilor şi zdruncinând o călimară.

― Şi aţi fost foarte binevoitori atunci şi nu I-aţi acuzat, accep­tând, bănuiesc, faptul că nici cei mai mari vrăjitori nu îşi pot controla întotdeauna sentimentele, zise Dumbledore calm, în timp ce Fudge încerca să şteargă cerneala de pe hârtii.

― Şi nici n-am ajuns la ce face la şcoală.

― Însă, având în vedere că Ministerul nu are autoritatea de a-i pedepsi pe elevii de la Hogwarts pentru purtarea din timpul şcolii, comportamentul lui Harry de acolo nu este relevant pen­tru această audiere, zise Dumbledore, la fel de politicos ca întotdeauna, însă având acum o urmă de răceală în voce.

― Oho! zise Fudge. Nu este treaba noastră ce face la şcoală, da? Aşa crezi?

― Ministerul nu are puterea de a-i exmatricula pe elevii de la Hogwarts, Cornelius, aşa cum ţi-am amintit în noaptea zilei de doi august, spuse Dumbledore. Şi nici nu are dreptul să confişte baghetele până când nu a fost dovedită cu succes veridicitatea acuzaţiilor, aşa cum ţi-am reamintit tot în noaptea zilei de doi august. În graba ta lăudabilă de a te asigura de apli­carea a legii, se pare, fără să îţi fi dat seama, sunt sigur, că ai trecut tu însuţi cu vederea nişte legi.

― Legile pot fi schimbate, spuse Fudge sălbatic.

― Sigur că da, spuse Dumbledore, plecându-şi capul. Şi este evident că tu faci multe schimbări, Cornelius. Păi, în puţinele săptămâni care au trecut de când mi s-a cerut să pă­răsesc Vrăjustiţia, a început deja să devină un obicei susţine­rea unui întreg proces penal pentru a rezolva simpla proble­mă a vrăjilor făcute de minori!

Câţiva vrăjitori de deasupra lor se mişcară în scaune tul­buraţi. Fudge prinse o nuanţă puţin mai închisă de cărămi­ziu, însă vrăjitoarea ca o broască din dreapta sa îl privea pe Dumbledore cu un chip inexpresiv.

― Din câte ştiu eu, continuă acesta, nu există nici o lege în acest loc conform căreia să fie de datoria acestui tribunal să-l pedepsească pe Harry pentru vrăjile făcute. A fost acu­zat de un anumit delict şi şi-a prezentat apărarea. Acum tot ce putem să facem, el şi cu mine, este să aşteptăm verdictul dumneavoastră.

Dumbledore îşi uni iar vârfurile degetelor şi nu mai zise nimic. Fudge se uită urât la el, fiind evident că era mânios. Harry îl privi cu coada ochiului pe Dumbledore, căutând o încurajare; nu era foarte sigur că Dumbledore făcuse bine să reamintească Vrăjustiţiei că, de fapt, era timpul să ia o decizie. Însă şi de această dată, Dumbledore părea imun la încercarea lui Harry de a-i întâlni privirea. Se uită în con­tinuare în sus, la băncile unde toată Vrăjustiţia se cufundase în conversaţii grăbite în şoaptă.

Harry privi în jos. Inima, care părea să i se fi umflat, ajun­gând la o dimensiune anormală, îi palpita cu putere în coşul pieptului. Se aşteptase ca audierea să dureze mult mai mult. Nu era deloc convins că făcuse o impresie bună. De fapt, nu spusese prea multe. Ar fi trebuit să explice mai detaliat ce se întâmplase cu Dementorii, cum se împiedicase, cum şi el, şi Dudley aproape că fuseseră sărutaţi...

De două ori se uită în sus la Fudge şi deschise gura pen­tru a vorbi, însă inima sa mărită îi astupa căile respiratorii şi de fiecare dată trase aer în piept şi îşi coborî din nou privirea asupra pantofilor.

Atunci se opriră şoaptele. Harry vroia să se uite în sus la judecători, însă descoperi că era mult, mult mai uşor să îşi examineze şireturile în continuare.

― Cine e pentru retragerea tuturor acuzaţiilor? spuse vocea răsunătoare a doamnei Bones.

Capul lui Harry se ridică brusc. Erau mâini ridicate, multe... mai mult de jumătate! Respirând foarte repede, încercă să le numere, dar, înainte să termine, doamna Bones spuse:

― Şi cei pentru condamnare?

Fudge ridică mâna; la fel şi vreo şase vrăjitori, inclusiv vrăjitoarea din dreapta sa, vrăjitorul mustăcios şi femeia cu părul creţ din al doilea rând.

Fudge se uită în jur la toţi, arătând de parcă i-ar fi rămas ceva mare blocat în gât, apoi lăsă mâna jos. Trase aer în piept de două ori şi zise, cu o voce distorsionată de furie:

― Foarte bine, foarte bine... retragerea tuturor acuzaţiilor.

― Minunat, zise Dumbledore vioi, ridicându-se sprinten, sco­ţându-şi bagheta şi făcând ca cele două fotolii de pânză cerată să dispară. Ei bine, ar cam trebui să plec. O zi bună tuturor.

Şi, fără să se uite măcar o dată la Harry, ieşi repede din încăpere.

CAPITOLUL IX


Yüklə 4,8 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   35




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin