Harry Potter şi Talismanele Morţii



Yüklə 2,21 Mb.
səhifə53/53
tarix07.08.2018
ölçüsü2,21 Mb.
#68234
1   ...   45   46   47   48   49   50   51   52   53

se trezi pe o bancă lângă Luna; era extenuat şi sleit de puteri.

- În locul tău, cred că aş vrea puţină linişte, spuse ea.

- E tot ce mi-aş putea dori, răspunse el.

- Le distrag eu atenţia, asigură ea. Pune-ţi pelerina!

Şi, înainte ca Harry să apuce să spună ceva, Luna strigase deja:

- Vaaai, uite, o Grozăvie Straşnică! şi arătă afară, pe fereastră.

Toţi cei care auziră se uitară în jur şi Harry îşi puse Pelerina

Invizibilă pe furiş şi se ridică.

Acum putea să meargă prin sală fără să fie oprit. O zări pe Ginny

la două mese depărtare, stând cu capul pe umărul mamei ei. O să

aibă timp să-i vorbească mai târziu, o să aibă ore şi zile întregi în

care să-i vorbească, poate chiar ani. Îl văzu pe Neville mâncând cu

sabia lui Cercetaş lângă farfurie, înconjurat de un grup de admiratori înfocaţi. Merse pe culoarul dintre mese şi îi zări pe cei trei Reacredinţă, strânşi unii într-alţii, nesiguri dacă aveau voie să fie acolo, dar nimeni nu îi băga în seamă. Oriunde se uita, vedea familii reunite şi, până la urmă, îi găsi pe cei doi cu care voia să fie cel mai mult dintre toţi.

- Eu sunt, murmură el, lăsându-se pe vine între ei. Vreţi să veniţi cu mine?

Se ridicară imediat şi el, Ron şi Hermione ieşiră împreună din

Marea Sală. Din scara din marmură lipseau bucăţi mari, dispăruse o

parte din balustradă şi, în timp ce urcară, găsiră dărâmături şi pete de

sânge la fiecare pas. Îl auziră de departe pe Peeves, vâjâind pe

coridoare şi cântând un imn victorios, pe care compusese el însuşi:

Am reuşit, am izbândit, micuţul Potter Va izgonit, Lordul e dus la putrezit, vremea distracţiei a venit!

- Reuşeşte să reflecte foarte bine magnitudinea tragicului eveniment, nu-i aşa? spuse Ron, deschizând o uşă şi făcându-le loc să treacă lui Harry şi Hermione.

Harry se gândi că avea să fie şi fericit, dar, în momentul acela,

bucuria îi era înăbuşită de oboseală şi durerea pierderii lui Fred,

Lupin şi Tonks sfredelea ca o durere fizică la fiecare câţiva paşi.

Sentimentul cel mai pregnant era cel de mare uşurare şi dorinţa de

a dormi. Dar, mai întâi, le datora o explicaţie lui Ron şi Hermione,

care fuseseră lângă el atâta amar de vreme şi meritau să ştie adevărul. Făcu eforturile necesare şi le povesti ce văzuse în Pensiv şi ce se

întâmplase în pădure şi nici măcar nu începuseră să îşi exprime

uimirea, când ajunseră, în sfârşit, în locul spre care merseseră, fără

ca niciunul dintre ei să fi menţionat care era destinaţia. De când

văzuse ultima dată, garguiul care păzea intrarea în biroul directorului fusese dărâmat; stătea căzut într-o parte şi părea puţin ameţit,

iar Harry se întrebă dacă mai putea să distingă parolele.

- Putem să urcăm? întrebă pe gargui.

- Chiar te rog, gemu statuia.

Păşiră peste el şi urcară pe scara în spirală, care se mişca încet în

sus, ca un lift. Harry deschise uşa de la capătul ei.

Apucă să zărească pentru o fracţiune de secundă Pensivul din piatră de pe birou, acolo unde lăsase, şi atunci un zgomot asurzitor făcu să ţipe şi să se gândească la blesteme şi la întoarcerea Devoratorilor Morţii, la învierea lui Cap-de-Mort...

Dar erau aplauze. Directorii şi directoarele de la Hogwarts se ridicaseră în picioare şi aplaudau de pe toţi pereţii, îşi fluturau pălăriile şi, în unele cazuri, perucile, îşi întindeau mâinile în afara ramelor, pentru a da noroc între ei, dansau pe scaunele pe care fuseseră pictaţi, Dilys Derwent plângea în hohote, fără să se sinchisească de nimeni, Dexter Fortescue îşi vântura cornetul acustic şi Phineas Nigellus strigă, cu vocea sa stridentă şi ascuţită:

- Să nu uităm că au avut un rol şi Viperinii! Să nu uităm de contribuţia noastră!

Dar Harry nu avea ochi decât pentru cel care stătea în portretul

cel mai mare, aflat chiar în spatele scaunului directorului. Din spatele ochelarilor cu lentile în formă de semilună îi alunecau lacrimi

până în barba lungă, argintie; mândria şi recunoştinţa pe care le

radia umplură pe Harry de acelaşi sentiment de alinare ca şi cel

pe care i-l aducea cântecul păsării phoenix. Până la urmă, Harry ridică mâinile şi portretele tăcură respectuos, zâmbind larg, ştergându-se la ochi şi aşteptând nerăbdătoare să audă vorbind. Insă Harry i se adresă lui Dumbledore, alegându-şi cuvintele cu foarte mare grijă. Cu toate că era extenuat şi avea privirea înceţoşată, trebuia să mai facă acest ultim efort, să ceară un ultim sfat.

- Obiectul ascuns în hoţoaică, începu el, l-am scăpat în pădure. Nu ştiu exact unde anume, dar nu mă duc să-l mai caut. Sunteţi de acord?

- Da, dragul meu băiat, spuse Dumbledore, în timp ce colegii săi

din portrete părură derutaţi şi curioşi. Este o decizie înţeleaptă şi

curajoasă, dar mă aşteptam la aşa ceva din partea ta. Ştie cineva

unde a căzut?

- Nu ştie nimeni, spuse Harry şi Dumbledore încuviinţă. Dar voi

păstra cadoul lui Ignotus, continuă el şi Dumbledore zâmbi voios.

- Sigur că da, Harry, este al tău pentru totdeauna, până o vei da

mai departe!

- Şi a mai rămas aceasta.

Harry ridică Bagheta din Soc, pe care Ron şi Hermione o priviră

cu o veneraţie observată de către Harry, în ciuda ameţelii şi lipsei

de somn. Nu se bucură deloc să o vadă.

- Nu o vreau, spuse Harry.

- Poftim? zise Ron răspicat. Nu eşti în toate minţile?

- Ştiu că este puternică, spuse Harry obosit. Dar eram mai mulţumit de a mea. Aşa că...

Scotoci în punguţa de la gât şi scoase cele două jumătăţi din lemn de tisă, care încă mai erau abia legate între ele de un fir extrem de subţire din pană de phoenix. Hermione spusese că nu putea fi reparată, că era distrusă aproape complet. Tot ce ştia Harry era că, dacă nu avea să funcţioneze asta, nu mai avea să funcţioneze nimic.

Puse bagheta ruptă pe biroul directorului, o atinse cu vârful Baghetei din Soc şi spuse:

- Reparo.

Bagheta se lipi la loc şi, în clipa aceea, din capăt îi ţâşniră scântei roşii.

Harry ştia că reuşise. Luă bagheta din lemn de tisă şi pană de phoenix şi simţi dintr-odată o căldură în degete, de parcă mâna şi bagheta se bucurau să fie din nou împreună.

- O să pun Bagheta din Soc înapoi unde îi este locul, îi spuse lui

Dumbledore, care privea cu nespus de mult drag şi admiraţie.

Poate să rămână aici. Dacă voi muri din cauze naturale, ca şi Ignotus, îşi va pierde puterea, nu-i aşa? Ultimul său stăpân va rămâne neînvins. Şi acesta îi va fi sfârşitul.

Dumbledore încuviinţă din cap. îşi zâmbiră unul altuia.

- Eşti sigur? spuse Ron cu o nuanţă de dorinţă în voce, privind la Bagheta din Soc.

- Cred că Harry are dreptate, spuse Hermione încet.

- Bagheta asta atrage mult mai multe probleme decât beneficii,

îi explică Harry.

Întoarse spatele portretelor pictate, gândindu-se acum doar la

patul cu baldachin care aştepta în Turnul Cercetaşilor şi întrebându-se dacă nu cumva i-ar fi putut aduce Kreacher un sendviş la pat, şi spuse:

- Şi, sincer să fiu, am avut probleme cât pentru o viaţă întreagă.
Epilog

Nouăsprezece ani mai târziu


Dimineaţa zilei de întâi septembrie era răcoroasă şi aurie ca un măr şi, în timp ce micuţa familie traversa şoseaua aglomerată spre gara mare şi cenuşie, fumul din ţevile de eşapament şi răsuflarea trecătorilor sclipeau ca nişte pânze de păianjen în aerul rece. Peste cărucioarele pline pe care le împingeau părinţii erau două colivii mari, bufniţele dinăuntru ţipau indignate şi o fetiţă roşcată mergea înlăcrimată în urma celor doi fraţi, ţinându-l strâns de mână pe tatăl ei.

- Nu mai e mult şi o să mergi şi tu, îi spuse Harry.

- Mai sunt doi ani, se smiorcăi Lily. Vreau să merg acuml

Navetiştii se holbară curioşi la bufniţe, în timp ce familia îşi croia drum spre bariera dintre peroanele nouă şi zece. Vocea lui Albus fu purtată până la Harry peste hărmălaia din jur; fiii săi continuau cearta pe care o începuseră în maşină.

- Ba nu! N-o să fiu la Viperini!

- James, termină cu asta! spuse Ginny.

- N-am zis decât că s-ar putea să fie, explică James, zâmbindu-i

fratelui său mai mic. Ce-i rău în asta? S-ar putea să fie la Vi...

Dar James văzu că mama sa priveşte atent şi tăcu. Cei cinci Potteri se apropiară de barieră. Aruncându-i peste umăr o privire destul de îngâmfată fratelui său mai mic, James apucă în mâini căruciorul de la mama lui şi o luă la fugă. Dispăru în clipa următoare.

- O să-mi scrieţi, nu? îşi întrebă imediat Albus părinţii, profitând

de absenţa momentană a fratelui său.

- O să-ţi scriem zilnic, dacă vrei, spuse Ginny.

- Nu zilnic, răspunse Albus repede. James spune că cei mai mulţi

primesc scrisori de acasă cam o dată pe lună.

- I-am scris lui James de trei ori pe săptămână anul trecut, spuse Ginny.

- Şi să nu crezi tot ce îţi spune despre Hogwarts, adăugă Harry.

Ştii cum e fratele tău, e pus mereu pe glume.

împinseră împreună al doilea cărucior, luând viteză. Când ajunseră la barieră, Albus strânse din ochi şi se strâmbă, dar nu se loviră de nimic şi familia ieşi pe Peronul nouă şi 3/4, care era învăluit în aburul gros şi alb al Expresului roşu de Hogwarts. Siluete nedesluşite roiau prin ceaţa în care James părea să fi dispărut deja.

- Unde sunt? întrebă Albus neliniştit, cercetând siluetele înceţoşate pe lângă care trecură, în timp ce înaintau pe peron.

- O să-i găsim, îl linişti Ginny.

Dar aburul era foarte dens şi chipurile greu de distins. Vocile păreau neobişnuit de răsunătoare, fiind parcă desprinse de posesorii lor de drept. Harry avu senzaţia că auzise pe Percy ţinând un discurs răspicat despre regulile folosirii cozilor de mătură şi se bucură că avu o scuză pentru a nu se opri să salute.

- Cred că ei sunt, Al, zise Ginny dintr-odată.

Un grup de patru oameni ieşi din ceaţă, stând lângă ultimul

vagon. Harry, Ginny, Lily şi Albus nu le desluşiră trăsăturile decât

când ajunseră chiar lângă ei.

- Bună, spuse Albus, părând deosebit de uşurat.

Rose, care purta deja roba ei nou-nouţă de Hogwarts, îi zâmbi larg.

- N-aţi avut probleme la parcare, nu? întrebă Ron pe Harry.

Eu am avut. Hermione n-a putut să creadă c-o să fiu în stare să iau

examenul încuiat pentru permis de conducere, aşa-i? A crezut că o

să trebuiască să arunc o vrajă Confundus asupra instructorului.

- Nu-i adevărat, spuse Hermione, am avut completă încredere în tine.

- De fapt, l-am vrăjit până la urmă, îi şopti Ron lui Harry, când

urcară împreună în tren cufărul şi bufniţa lui Albus. Doar am uitat

să mă uit în oglinda retrovizoare şi, hai să fim serioşi, pot să folosesc

o Vrajă Supersenzorială pentru asta.

Când terminară, îi găsiră pe Lily şi pe Hugo, fratele mai mic al

lui Rose, purtând o discuţie înflăcărată despre casa în care aveau să

fie repartizaţi când vor fi ajuns, în sfârşit, la Hogwarts.

- Vă dezmoştenim dacă nu picaţi la Cercetaşi, spuse Ron, dar să

nu vă simţiti presaţi din cauza asta.

-Ron!


Lily şi Hugo râseră, dar Albus şi Rose aveau un aer solemn.

- Nu vorbeşte serios, spuseră Hermione şi Ginny, dar Ron nu mai era atent.

întâlni privirea lui Harry şi făcu semn cu capul spre un punct aflat

la vreo patruzeci de metri depărtare. Aburul se mai risipise pentru

moment şi trei oameni se prefigurau limpede pe fundalul înceţoşat.

- Ia uite cine e.

Draco Reacredinţă stătea acolo cu soţia şi fiul său, purtând o haină neagră, închisă cu nasturi până la gât. începuse să chelească un pic în jurul tâmplelor şi frunţii şi asta îi scotea în evidenţă bărbia ascuţită. Băiatul semăna cu Draco la fel de bine cum semăna Albus cu Harry. Draco îi zări pe Harry, Ron, Hermione şi Ginny uitându-se la el, îi salută scurt, făcând un semn din cap, şi se întoarse din nou cu spatele.

- Deci el e micuţul Scorpius, spuse Ron în şoaptă. Ai grijă să-l

depăşeşti la toate examenele, Rosie. Slavă Domnului că ai moştenit

deşteptăciunea mamei tale.

- Ron, pentru numele lui Dumnezeu, spuse Hermione, pe jumătate severă, pe jumătate amuzată. Nu mai încerca să-i montezi unul

împotriva altuia înainte să fi apucat măcar să înceapă şcoala!

- Aşa e, iartă-mă! spuse Ron, dar nu se putu abţine şi adăugă:

Rosie, totuşi, să nu te împrieteneşti prea tare cu el. Bunicul Weasley

n-o să te ierte niciodată dacă te măriţi cu unul cu sânge pur.

- Bună!


James apăru din nou - scăpase de cufăr, bufniţă şi cărucior şi era

evident că abia aştepta să le dea nişte veşti.

- Teddy e acolo, spuse el cu respiraţia tăiată, arătând peste

umăr, spre norii învolburaţi de aburi. Tocmai l-am văzut! Şi ghiciţi

ce face? Se sărută cu Victoire!

Se uită la adulţi, dezamăgit în mod evident de lipsa lor de reacţie..

- Teddy al nostrul Teddy Lupin! Se pupă cu Victoire a noastră!

Cu verişoara noastră. Şi l-am întrebat ce face...

- I-ai întrerupt? spuse Ginny. Eşti exact ca Ron.

- ... şi a zis că a venit s-o conducă! Şi după aia mi-a zis să plec.

O săruta adăugă James, îngrijorat că poate nu se făcuse bine înţeles

- Vai, ar fi minunat dacă s-ar căsători! şopti Lily încântată.

Atunci, Teddy ar fi cu adevărat un membru al familiei!

- Vine deja la cină cam de patru ori pe săptămână, spuse Harry.

Mai bine îi propunem să vină să stea la noi şi lămurim problema, nu?

- Da! făcu James entuziasmat. Nu mă deranjează să stau în aceeaşi cameră cu Al. Teddy poate să stea în camera mea!

- Nu! se impuse Harry cu fermitate. Tu şi cu Al veţi sta în aceeaşi cameră doar când o să vreau să demolez casa din temelii.

Se uită la ceasul vechi şi ponosit, care îi aparţinuse cândva lui

Fabian Prewett.

- E aproape unsprezece fix, ar fi bine să vă urcaţi.

- Nu uita să îi transmiţi toată dragostea noastră lui Neville!

rugă Ginny pe James, îmbrăţişându-l.

- Mamă! Nu pot să-i transmit dragoste unui profesor!

- Dar ştii pe Neville...

James îşi dădu ochii peste cap.

- Da, în afara şcolii, dar la şcoală este domnul profesor Poponeaţă, nu-i aşa? Nu pot să mă duc la ora de ierbologie şi să-i transmit dragoste...

Clătinând din cap la vorbele mamei sale, se răcori spunându-i

lui Albus:

- Ne vedem mai încolo, Al. Ai grijă cu Thestralii.

- Nu sunt invizibili? Ai spus că sunt invizibili!

Dar James se mulţumi să râdă; o lăsă pe mama sa să-l pupe, îmbrăţişa repede pe tatăl său, apoi sări în trenul care se umplea cât vedeai cu ochii. Le făcu semn cu mâna şi apoi o luă la fugă de-a lungul coridorului, căutându-şi prietenii.

- Nu ai de ce să îţi faci griji din cauza Thestralilor, îi spuse Harry

lui Albus. Sunt nişte fiinţe paşnice, nu au nimic înfiorător. Oricum,

tu nu o să mergi la şcoală cu trăsura, ci cu barca.

Ginny pupă pe Albus, luându-şi la revedere.

- Ne vedem de Crăciun.

- Pa, Al, spuse Harry, în timp ce fiul său îmbrăţişa. Nu uita că

Hagrid te-a invitat la ceai vinerea viitoare. Să nu te pui cu Peeves.

Nu te duela cu nimeni până nu înveţi cum să o faci. Şi nu lăsa pe

James să te supere.

- Dar dacă o să fiu la Viperini?

O spuse în şoaptă, doar pentru tatăl său, şi Harry ştiu că numai

clipa plecării l-ar fi putut face pe Albus să arate cât de mult şi de

sincer se temea de aceasta.

Harry se lăsă pe vine şi chipul lui Albus ajunse acum puţin mai

sus de al lui. Albus era singurul dintre cei trei copii ai lui Harry care

moştenise ochii lui Lily.

- Albus Severus, spuse Harry, astfel încât să nu mai audă

nimeni în afară de Ginny - destul de diplomată încât să pretindă că

îi făcea cu mâna lui Rose, care tocmai se urcase în tren -, porţi

numele a doi mari directori ai Şcolii Hogwarts. Unul dintre ei a fost

Viperin şi probabil cel mai curajos om pe care l-am cunoscut

vreodată.

- Dar dacă...

- ... atunci, casa Viperinilor va avea un elev excelent, nu-i aşa?

Nouă ne e egal, Al. Dar, dacă pentru tine are atât de mare

importanţă, vei putea alege să fii la Cercetaşi, şi nu la Viperini.

Jobenul Magic ţine cont şi de alegerea ta.

- Serios?

- La mine aşa a fost, spuse Harry.

Nu o mai spusese niciunuia dintre copiii săi până atunci şi văzu

că pe Al uimi să audă acest lucru. Dar acum uşile se trânteau peste

tot de-a lungul trenului roşu şi siluetele nedesluşite ale părinţilor

roiau pe lângă tren, pentru ultimele pupături şi îndrumări. Albus

sări în vagon şi Ginny închise uşa după el. Elevii stăteau aplecaţi

peste ferestrele cele mai apropiate de ei. Multe feţe din tren şi de pe

peron păreau să fie întoarse spre Harry.

- De ce se holbează toată lumea? întrebă Albus, în timp ce el şi

Rose se întinseră pentru a se uita la ceilalţi elevi.

- Nu-ţi face griji, spuse Ron. Eu sunt de vină. Sunt extrem de celebru.

Albus, Rose, Hugo şi Lily râseră. Trenul se puse în mişcare şi

Harry merse alături de el, privind chipul slab al fiului său, care era

deja luminat de entuziasm. Harry îi zâmbi şi îi făcu semn cu mâna

în continuare, deşi se simţea un pic uşurat să îşi vadă fiul plutind

spre depărtări...

Ultima urmă de abur se evaporă în aerul toamnei. Trenul coti.

Harry avea încă mâna ridicată, în semn de rămas-bun.

- O să fie bine, murmură Ginny.

Harry se uită la ea, îşi lăsă absent mâna în jos şi îşi atinse

cicatricea în formă de fulger de pe frunte.



- Ştiu.

Pe Harry nu mai duruse cicatricea de nouăsprezece ani. Totul



era bine..

SFÂRŞIT.
Yüklə 2,21 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   45   46   47   48   49   50   51   52   53




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin