Harry Potter şi Talismanele Morţii

Harry o puse deoparte şi pipăi cu grijă prin cufăr după restul, dar, din ultimul cadou pe care îl primise de la naşul său, nu mai rămase nimic în afară de sticlă pisată, care se lipesc de celelalte lucruri ca un strat de sclipici.

Harry se ridică şi examină bucata neregulată în care se tăiaase, dar nu văzuse decât reflexia propriului ochi, verde scânteietor. Apoi puse bucata peste exemplarul din ziua aceea al Profetului zilei, care rămăsese necitit pe pat, şi încercă să-şi controleze şuvoiul sibit de amintiri neplăcute, regretele amare şi nostalgia pe care i le trezise bucata de oglindă, luând cu asalt restul gunoaielor din cufăr.

Mai trecu încă o oră până îl goli complet, aruncă obiectele inutile şi sortă restul pe categorii, după cât de folositoare aveau să-i fie de acum înainte. Robele de vâjthaţ şi de şcoală, ceaunul, pergamentele, penele de scris, şi majoritatea manualelor erau strânse într-un colţ, pentru a fi lăsate în urmă. Se întreba ce urmau să facă mătuşa şi unchiul său cu ele; probabil că aveau să le ardă în miez de noapte, ca pe nişte dovezi ale unei crime teribile. Hainele sale Încuiate, Pelerina Invizibilă, trusa de făcut porţiuni, anumite cârti, albumul cu fotografii pe care i-l dăduse Hagrid odată, un teanc de scrisori şi bagheta sa fuseseră împachetate din nou într-un rucsac vechi, într-un buzunar din faţă erau Harta Ştrengarilor şi medalionul cu biletul semnat „R.A.B." în interior. Medalionul ocupa acest loc de cinste nu pentru că era valoros - nu făcea doi bani, din orice punct de vedere obişnuit l-ai fi privit -, ci pentru preţul plătit ca să-l obşină. Nu mai rămăsese decât un teanc mărişor de ziare pe birou, lângă bufniţa sa albă, Hedwig - câte un ziar pentru fiecare zi pe care o petrecuse Harry in Aleea Boschetelor vara aceasta. Se ridică de pe podea, se întinse şi se duse la birou. Hedwig rămase nemişcată, în timp ce Harry începu să răsfoiască ziarele, aruncându-le unul câte unul peste grămada de gunoi; bufniţa dormea sau se prefăcea că doarme; era supărată pe Harry pentru că, momentan, o lăsa să petreacă doar foarte puţin timp afară din colivie.

Când se apropie de numerele de la sfârşitul teancului, Harry încetini, căutându-l pe unul anume, care ştia că sosise la scurt timp după ce se întorsese în Aleea Boschetelor pentru petrecerea verii; îşi aduse aminte că pe copertă era un titlu mic despre demisia lui Charity Burbage, profesoara de Studii despre Încuiaţi, de la Hogwarts. Îl găsi, în sfârşit. Deschizând la pagina zece, se aşeză la birou şi reciti articolul pe care îl căutase.
ÎN AMINTIREA LUI ALBUS DUMBLEDORE,

de Elphias Doge

L-am cunoscut pe Albus Dumbledore la unsprezece ani, în
prima noastră zi la Hogwarts. Fără îndoială, afinitatea dintre noi
s-a datorat faptului că ne simţeam amândoi ca nişte străini. Eu
făcusem vărsat de dragon cu puţin timp înainte de începerea şcolii
şi, cu toate că nu mai era contagios, faţa mea cu cicatrice şi paloarea verzuie nu îi încurajau pe alţii să se apropie de mine. Cât despre Albus, el sosise la Hogwarts purtând povara celebrităţii nedorite. Abia dacă trecuse un an de când tatăl său, Percival, fusese condamnat pentru un atac sângeros şi îndelung mediatizat asupra a trei tineri încuiaţi. Albus nu a încercat niciodată să nege că tatăl său (care avea să moară în Azkaban) era vinovat de acea crimă, din contră, când am avut destul curaj să îl întreb de asta, m-a asigurat că ştia cu siguranţă că tatăl său era vinovat. Dumbledore a refuzat să spună mai multe despre acest subiect delicat, deşi mulţi au încercat să îl convingă să vorbească, într-adevăr, unii erau dispuşi să laude faptele tatălui său, presupunând că şi Albus îi detesta pe Încuiaţi. Nici că ar fi putut fi mai departe de adevăr: aşa cum poate confirma oricine care l-a cunoscut pe Albus, nu a dat niciodată dovadă de cea mai mică

tendinţă anti-Încuiaţi. Mai mult, susţinerea constantă a drepturilor Încuiaţilor i-a adus numeroşi duşmani în anii care au urmat.

în decurs de câteva luni însă, propria faimă a lui Albus a
început să o eclipseze pe cea a tatălui său. înainte de sfârşitul
primului an de studiu, nu mai avea să fie cunoscut niciodată
drept fiul cuiva care ura încuiaţii, ci ca - nici mai mult, nici mai
puţin - cel mai strălucit elev din istoria şcolii. Cei dintre noi care
am avut privilegiul de a-i fi prieteni am beneficiat de exemplul
său, ca să nu mai spun de ajutorul şi încurajările sale, pe care le
oferea mereu cu generozitate. Mi-a mărturisit, după nişte ani, că
ştia încă de pe atunci că marea sa plăcere era să predea.

Nu numai că a câştigat fiecare premiu important acordat de

şcoală, dar, cât de curând, coresponda în mod regulat cu cele mai
marcante nume din lumea magiei de la acea vreme, inclusiv cu
celebrul alchimist Nicolas Flamel, vestita autoritate în istorie
Bathilda Bagshot şi teoreticianul în magie Adalbert Waffling.
Mai multe dintre lucrările sale au fost tipărite în publicaţii erudite,

ca de exemplu Transfigurarea la Zi, Cheia farmecelor şi

Poţiuni Practice. Viitoarea carieră a lui Dumbledore se anunţa
a fi una fulminantă şi nu mai era decât o singură întrebare: când
avea să devină ministrul Magiei. Deşi mai târziu s-a zvonit că era
pe cale să accepte funcţia, Dumbledore nu a aspirat niciodată la
postul de ministru.

La trei ani după ce Albus şi cu mine începuserăm şcoala, a

sosit şi fratele lui, Aberforth. Erau diferiţi: Aberforth nu a fost
niciodată un tânăr studios şi, spre deosebire de Albus, a preferat
să rezolve neînţelegerile alegând duelul în locul discuţiilor
raţionale. Cu toate acestea, ar fi greşit să insinuez, aşa cum au
făcut-o alţii, că cei doi fraţi nu au fost prieteni. Se înţelegeau cât
de bine era posibil, dat fiind că erau nişte băieţi atât de diferiţi.
Trebuie să recunosc că din punctul de vedere al lui Aberforth, nu
avea cum să fi fost plăcut să trăiască în umbra lui Albus. Albus
mă depăşea în mod constant, era un fel de risc al meseriei de prieten, bănuiesc că trebuie să fi fost la fel de neplăcut şi din perspectiva unui frate. Când eu şi cu Albus am plecat de la Hogwarts, intenţionam să facem împreună tradiţionalul pe atunci tur al lumii, să vizităm şi să-i studiem pe vrăjitorii străini, pentru ca apoi să ne urmăm carierele alese. însă a avut loc o tragedie. Chiar în ajunul călătoriei noastre, mama lui Albus, Kendra, a murit, lăsându-l pe Albus drept cap al familiei şi singurul care aducea pâinea în casă.

Mi-am amânat plecarea destul cât să iau parte la înmormântarea Kendrei, iar apoi am plecat în ceea ce avea să fie o călătorie solitară. Nu mai exista posibilitatea ca Albus să mă însoţească, dat fiind că îi rămăseseră în grijă un frate şi o soră mai mici, cât şi o situaţie financiară dificilă.

Aceea a fost perioada din viaţa noastră când am comunicat cel mai rar. I-am scris lui Albus, descriind, poate fără să mă gândesc la sentimentele lui, minunile întâlnite în drumul meu, de la cum scăpasem ca prin urechile acului de himere în Grecia la experimentele alchimiştilor egipteni. Din scrisorile lui aflam puţin din viaţa sa de zi cu zi, care bănuiam că era frustrant de monotonă pentru un vrăjitor atât de strălucit ca el. Absorbit de propriile mele experienţe, am fost şocat când am aflat, spre sfârşitul anului dedicat călătoriilor mele, că se petrecuse încă o tragedie în familia Dumbledore, şi anume moartea surorii lui, Ariana. Deşi Ariana avea probleme de sănătate de multă vreme, pierderea ei, la atât de scurt timp după moartea mamei lor, a avut un efect devastator asupra celor doi fraţi. Toţi cei care au fost
foarte apropiaţi de Dumbledore - şi mă consider norocos să mă
număr printre ei - susţin că moartea Arianei şi faptul că Albus
s-a simţit direct responsabil (deşi era nevinovat, bineînţeles) şi-au
lăsat amprenta asupra lui pentru totdeauna. Când m-am întors acasă, am găsit un om care suferise cât cineva având de trei ori vârsta lui. Albus era mai rezervat decât înainte şi cu mult mai multe griji. Îi era greu şi pentru că pierderea Arianei nu îi apropiase pe cei doi fraţi, ci, din contră, îi îndepărtase şi mai mult unul de celălalt. (Aceasta avea să se schimbe odată cu trecerea timpului - mai târziu, au avut o relaţie
cordială, dacă nu una apropiată.) Cu toate acestea, din acel moment, a vorbit doar rareori despre părinţii săi sau despre Ariana, iar prietenii lui au învăţat să nu amintească de ei.

S-a scris mult despre triumfurile din anii care au urmat. Contribuţiile nenumărate ale lui Dumbledore în domeniul ştiinţei vrăjitoreşti, printre care şi descoperirea celor douăsprezece întrebuinţări ale sângelui de dragon, vor servi generaţiilor viitoare, la fel ca şi înţelepciunea de care a dat dovadă în numeroasele hotărâri pe care

lea luat ca Vrăjitor-Şef alVrăjustiţiei. Încă se mai spune, după atâţia ani, că nu a mai fost nici un duel vrăjitoresc care să se măsoare cu cel dintre Dumbledore şi Grindelwald, din anul 1945. Cei care au fost de faţă au descris groaza şi admiraţia pe care le-au simţit în timp ce urmăreau confruntarea dintre acei doi vrăjitori de excepţie. Triumful lui Dumbledore şi consecinţele acestuia asupra lumii vrăjitoreşti sunt
considerate un punct de răscruce în istoria magiei, comparabil cu
instituirea Statutului Internaţional de Tăinuire sau înlăturarea
Celui-Ce-Nu-Trebuie-Numit.

Albus Dumbledore nu a fost niciodată mândru sau vanitos,

putea să găsească ceva demn de admirat în oricine, oricât de
neînsemnat sau mizerabil, şi cred că pierderile suferite în tinereţe
l-au înzestrat cu multă compasiune şi omenie faţă de ceilalţi.
Prietenia sa îmi va lipsi nespus, dar pierderea mea este nimic pe
lângă cea pe care a suferit-o lumea vrăjitorească. Nu încape nicio
îndoială că a fost cel mai admirabil şi cel mai iubit dintre directorii
Şcolii Hogwarts. A murit la fel cum a trăit: luptând pentru binele
celor mulţi, rămânând până în ultima clipă la fel de dispus să-i
vorbească unui băieţel cu vărsat de dragon cum era în prima zi
când l-am cunoscut.

Harry termină de citit, dar continuă să privească la fotografia care

însoţea necrologul. Dumbledore zâmbea binevoitor, aşa cum îi
stătea în obicei, dar cum se uita el aşa pe deasupra ochelarilor în
formă de semilună, dădea impresia că îl examinează pe Harry, a
cărui tristeţe era amestecată cu sentimentul că era oarecum umilit.

Până să citească necrologul, credea că îl cunoscuse destul de

bine pe Dumbledore, dar, de când îl citise, fusese nevoit să accep-
te că abia dacă îl cunoscuse cu adevărat. Niciodată nu îşi imagi-
nase cum fusese Dumbledore în copilărie sau în tinereţe, era ca şi

când s-ar fi născut aşa cum îl întâlnise Harry, venerabil, bătrân şi

cu părul argintiu. Imaginea unui Dumbledore adolescent era, pur
şi simplu, ciudată, la fel ca cea a unei Hermione proaste sau a unui
Homar cu capăt exploziv prietenos. Niciodată nu se gândise să îl întrebe pe Dumbledore despre trecutul său. Fără îndoială că s-ar fi simţit nelalocul lui, obraznic chiar, dar, până la urmă, toată lumea ştia că Dumbledore luptase în duelul legendar cu Grindelwald, iar Harry nu se gândise să îl întrebe cum fusese, aşa cum nu îl întrebase nici despre celelalte succese renumite ale lui. Nu, întotdeauna discutaseră despre Harry, despre trecutul lui Harry, despre viitorul lui Harry, despre planurile lui Harry... şi acum, lui Harry i se părea, în ciuda
faptului că viitorul său era atât de nesigur şi primejdios, că ratase
nişte ocazii unice când nu îl întrebase pe Dumbledore mai multe
despre el, chiar dacă singura întrebare personală pe care i-o pusese
fusese singura la care Harry bănuia că acesta nu răspunsese sincer:

- Ce vedeţi dumneavoastră când vă uitaţi în oglindă?

- Eu? Mă văd cu o pereche de ciorapi de lână, călduroşi.

După câteva minute de reflexie, Harry rupse necrologul din Profet, îl împături cu grijă şi îl puse în primul volum de Magie defensivă practică şi folosirea ei împotriva magiei negre. Apoi aruncă ziarul peste grămada de gunoi şi se întoarse cu faţa la cameră. Era mult mai ordonată. Singurele lucruri care nu stăteau la locul lor erau ediţia din ziua aceea a Profetului zilei, care rămăsese pe pat, şi bucata de oglindă de deasupra lui.

Harry traversă camera, dădu la o parte bucata de oglindă de pe
Profet şi desfăşură ziarul. Abia dacă se uitase la titlul de pe prima
pagină în dimineaţa aceea, când o bufniţă îi livrase ziarul rulat, şi
îl aruncase când văzuse că nu scria nimic despre Cap-de-Mort.
Harry era convins că cei de la minister făceau presiuni asupra Profetului să treacă sub tăcere ştirile despre Cap-de-Mort. Drept urmare, abia acum văzu ce îi scăpase. Pe prima pagină, în partea de jos, era un titlu mai mic, plasat deasupra unei fotografii cu Dumbledore, care se plimba cu paşi mari, arătând foarte chinuit: Dumbledore - adevărul şi numai adevărul?

În curând, povestea şocanta a geniului neînţeles, considerat

de mulţi ca fiind cel mai remarcabil vrăjitor al generaţiei sale. Năruind imaginea populară a înţeleptului senin, cu barbă argintie,
Rita Skeeter dezvăluie copilăria agitată, tinereţea răzvrătită,
certurile de o viaţă şi secretele ruşinoase pe care Dumbledore le-a
luat cu el în mormânt. DE CE a ales să fie un simplu, director,
când se spunea că ar fi putut să fie ministru al Magiei? CARE a
fost adevăratul scop al organizaţiei secrete cunoscute sub numele
de Ordinul Phoenix? CUM a murit, de fapt, Dumbledore?

Răspunsurile la aceste întrebări şi la multe altele sunt explorate

în uluitoarea biografie, recent apărută, intitulată Viaţa şi
minciunile lui Albus Dumbledore, de Rita Skeeter, intervievată

în exclusivitate de Betty Braithwaite, la pagina 13.

Harry dădu paginile una după alta şi se opri la pagina 13. Articolul
era încadrat în partea de sus de o fotografie din care îl privea tot o
figură familiară: o femeie cu ochelari cu rame bătute cu pietre preţioase, cu părul blond aranjat în bucle elaborate, cu dinţii dezveliţi
într-un zâmbet care se voia în mod sigur cuceritor, făcând cu mâna
vioi. Străduindu-se să ignore imaginea dezgustătoare, Harry citi
mai departe.

Rita Skeeter este mult mai caldă şi mai gingaşă în persoana

decât portretul sugerat de articolele sale, renumite pentru cruzimea lor. Poftindu-mă în holul casei ei primitoare, ea mă conduce
direct în bucătărie, unde îmi oferă o cană de ceai, o prăjitură şi,
în mod evident, o porţie generoasă de bârfe nou-nouţe.

- Ei, îţi dai seama, Dumbledore este visul oricărui biograf,

spune Skeeter. A avut o viaţă atât de lungă şi de tumultuoasă...
Sunt convinsă că biografia mea va fi prima dintr-o lungă serie.

Skeeter a fost, fără îndoială, extrem de rapidă. Cartea ei de

nouă sute de pagini a fost terminată la doar patru săptămâni de
la misterioasa moarte a lui Dumbledore, din iunie. Am întrebat-o
cum a reuşit să o scrie într-un timp atât de scurt.

- Ah, când ai o experienţă în jurnalism atât de bogată ca a

mea, termenele-limită devin ca o a doua natură a ta. Ştiam că

lumea vrăjitorilor era dornică să afle întreaga poveste şi am vrut să fiu prima care să le răspundă la întrebări. Amintesc recenta remarcă, îndelung mediatizată, a lui Elphias Doge, Consilier Special al Vrăjustiţiei şi prieten statornic al lui Albus Dumbledore, şi anume că „biografia scrisă de Skeeter conţine mai puţine date decât o surpriză dintr-o broscuţă de ciocolată.”

Skeeter îşi dă capul pe spate, izbucnind în hohote:

- Drăguţul de Dodgy! Îmi amintesc cum l-am intervievat acum câţiva ani despre drepturile oamenilor mării. Era complet dus, părea să creadă că eram pe fundul lacului Windermere şi îmi tot spunea să mă uit după peşti răpitori... Totuşi, acuzaţiile lui Elphias Doge de lipsă de acurateţe şi-au făcut simţite ecoul şi în alte părţi. Oare chiar crede Skeeter că patru săptămâni au fost de ajuns pentru o privire de ansamblu asupra vieţii lungi şi extraordinare a lui Dumbledore?

- Vai, draga mea, a spus Skeeter zâmbind şi lovindu-mă uşor peste mână, ştii şi tu la fel de bine ca mine cât de multe informaţii pot fi scoase la lumină cu un săculeţ de galioni, când nu te mulţumeşti cu un refuz şi când ai o Pană pentru Citate Rapide perfect ascuţită! Oricum, oamenii stăteau la coadă să povestească lucruri de rău despre Dumbledore. Să ştii că nu toată lumea credea că era atât de extraordinar, i-a deranjat pe mulţi la viaţa lui. Iar bătrânul Dodgy Doge n-are decât să nu mai fie aşa cu nasul pe sus, pentru că am avut acces la o sursă pentru care majoritatea ziariştilor şi-ar da propriile baghete, una care nu a mai vorbit niciodată în public şi care i-a fost apropiată lui Dumbledore în perioada cea mai agitată şi mai frământată a tinereţii sale. Publicitatea de dinaintea lansării biografiei lui Skeeter a sugerat în mod clar că cei care cred că Dumbledore a dus o viaţă fără pată vor fi şocaţi. Am întrebat-o care au fost surprizele cele mai mari pe care le-a descoperit.

- Fugi de aici, Betty, cum să dezvălui punctele-cheie înainte ca cineva să fi cumpărat cartea? Surâde Skeeter. Dar în promit că toţi cei care cred că Dumbledore era bun ca pâinea caldă se vor trezi brusc la realitate! Să zicem că nimeni dintre cei care l-au auzit vorbind împotriva Ştim-Noi-Cui nu ar fi visat vreodată că

Dumbledore a avut şi el câte ceva de-a face cu Magia Neagră în
tinereţe! Şi pentru un vrăjitor care şi-a petrecut ultimii ani din viaţă pledând pentru toleranţă, nu era tocmai deschis la minte la începuturi! Da, Albus Dumbledore a avut un trecut extrem de tulbure, ca să nu mai vorbesc de familia aia mai mult decât suspectă, pe care s-a străduit din răsputeri să o ţină ascunsă. Am întrebat-o pe Skeeter dacă s-a referit la fratelr lui Dumbledore, Aberforth, a cărui condamnare, cu cincisprezece ani în urmă, de către Vrăjustiţie pentru folosirea nepermisă a magiei a generat un scandal de mici proporţii.

- A, Aberforth este doar vârful aisbergului, râde Skeeter.

Nu, nu, eu vorbesc despre lucruri mult mai grave decât plăcerea
unui frate de a umbla creanga cu caprele sau decât un tata care a mutilat încuiaţi...

Oricum, Dumbledore nu a putut să-i controleze pe niciunul dintre ei, amândoi fiind condamnaţi de Vrăjustiţie. Nu, pe mine m-au intrigat mama şi sora lui şi, după ce am făcut câteva săpături, am descoperit un cuib de dubioşenii - dar, aşa cum ţi-am zis, va trebui să aşteptaţi să citiţi capitolele 9-12, pentru a afla detaliile. Tot ce pot să spun acum este că nici nu este de mirare că Dumbledore nu a vorbit niciodată despre cum şi-a spart nasul. Lăsând la o parte secretele familiei sale, neagă oare Skeeter geniul care l-a condus pe Dumbledore către numeroasele sale descoperiri magice?

- Omul era deştept, admite ea, deşi acum, mulţi se întreabă
dacă succesele sale i se datorează lui în întregime. După cum
dezvălui în capitolul 16, Ivor Dillonsby susţine că el descoperise
deja opt întrebuinţări ale sângelui de dragon când Dumbledore i-a
„împrumutat” însemnările. Dar îndrăznesc să spun că importanţa unora dintre reuşitele lui Dumbledore nu poate fi trecută cu vederea. Ce părere aveţi de celebra înfrângere a lui Grindelwaldl

- Ah, mă bucur că ai amintit de Grindelwald, spune Skeeter,

zâmbind cu subînţeles. Mă tem că cei cărora li se umezesc ochii
de lacrimi la gândul victoriei spectaculoase a lui Dumbledore
trebuie să se pregătească pentru un şoc de proporţii. O afacere foarte murdară... Tot ce pot să spun este să nu fiţi prea siguri că duelul a fost chiar atât de spectaculos cum se spune. După ce vor citi cartea, oamenii s-ar putea să fie nevoiţi să ajungă la concluzia că Grindelwald a scos, pur şi simplu, o batistă albă din capătul baghetei sale şi s-a predat de bunăvoie! Skeeter a refuzat să dea mai multe detalii despre acest subiect captivant, aşa că ne îndreptăm atenţia spre relaţia care mai mult ca sigur că îi va fascina pe cititori mai mult decât orice altceva.

- O, da, spune Skeeter, încuviinţând veselă din cap, am dedicat un capitol întreg relaţiei dintre Potter şi Dumbledore. S-a spus că este nesănătoasă, ba chiar funestă. Din nou, cititorii Profetului vor trebui să cumpere cartea ca să afle toată povestea, dar nu încape nici o îndoială că Dumbledore a fost deosebit de interesat de Potter, chiar din prima clipă. Dacă această relaţie a fost, într-adevăr, spre binele băiatului... asta rămâne de văzut. Desigur, adolescenţa frământată a lui Potter este un secret public. Am întrebat-o pe Skeeter dacă a păstrat legătura cu Harry Potter, căruia i-a luat un interviu de notorietate cu un an în urmă: un articol de senzaţie, în care Potter vorbea în exclusivitate despre convigerea sa că Stim-Noi-Cine s-a întors.

- A, da, am devenit foarte apropiaţi, spune Skeeter. Bietul Potter are foarte puţini prieteni adevăraţi şi ne-am întâlnit în unul dintre cele mai grele momente din viaţa lui — Turnirul celor Trei Vrăjitori. Probabil că sunt una dintre singurele persoane rămase în viaţă, care poate spune că îl cunoaşte pe adevăratul Harry Potter. Ajungem astfel la numeroasele zvonuri care încă mai circulă despre ultimele ore ale lui Dumbledore. Oare Skeeter crede că Potter a fost acolo când a murit Dumbledore!

— Ei bine, nu vreau să spun prea multe — totul este în carte -, dar martori oculari din castelul Hogwarts l-au văzut pe Potter fugind de la locul crimei la câteva clipe după ce Dumbledore a căzut, a sărit sau a fost împins. Potter a adus mai târziu dovezi împotriva lui Severus Plesneală, cineva pe care toată lumea ştie că îl detestă. Oare chiar este totul aşa cum pare? Asta rămâne să hotărască cei din comunitatea vrăjitorească - după ce vor citi cartea mea.

Îmi iau la revedere cu aceste cuvinte care stârnesc curiozitatea.

Nu încape nicio îndoială că Rita Skeeter a scris un bestseller

garantat. între timp, armata de admiratori ai lui Dumbledore
s-ar putea să tremure în faţa secretelor care urmează să apară
legate de eroul lor.

Harry ajunse la sfârşitul articolului, dar continuă să se uite în gol la

pagină. Simţi cum greaţa şi furia puseră stăpânire pe el, făcu ziarul
ghemotoc şi îl aruncă în perete cu toată forţa, lângă restul
gunoaielor strânse în jurul coşului arhiplin.

Începu să se plimbe absent prin cameră, deschizând sertare

goale şi ridicând cărţi doar pentru a le pune la loc pe aceeaşi grămadă, fără să îşi dea seama exact ce făcea, amintindu-şi diverse
fraze din articolul Ritei Skeeter: „Un capitol întreg despre relaţia
dintre Potter şi Dumbledore... S-a spus că este nesănătoasă, ba
chiar funestă... A avut şi el câte ceva de-a face cu Magia Neagră
în tinereţe... Am avut acces la o sursă pentru care majoritatea ziariştilor şi-ar da propriile baghete..."

- Minciuni! strigă Harry şi îl văzu pe geam pe vecinul de alături,

care era pe cale să pornească din nou maşina de tuns iarba, cum îşi
ridică privirea intrigat.

Harry se aşeză furios pe pat. Bucata de oglindă zbură cât colo; o

ridică şi o învârti între degete, gândindu-se la Dumbledore şi la
minciunile cu care îl ponegrea Rita Skeeter.

Văzu o sclipire de albastru deschis. Harry rămase înmărmurit,

degetul rănit alunecându-i iar pe marginea tăioasă. Probabil că era
imaginaţia lui. Se uită peste umăr, dar peretele avea o culoare
dezagreabilă de piersică, aleasă de mătuşa Petunia: nu era nimic
albastru care să se fi putut reflecta în oglindă. Se uită din nou, drept
în fragmentul de oglindă, şi nu văzu nimic altceva în afară de
ochiul său verde.

I se păruse, nu avea cum să fie altă explicaţie; îşi imaginase asta

pentru că se gândise la directorul său, care murise. Dacă ceva era
sigur, acesta era faptul că Albus Dumbledore nu avea să-1 mai străpungă niciodată cu ochii săi albaştri strălucitori.

— Capitolul 3 —

Plecarea familiei Dursley