Hasdeu, Bogdan Petriceicu

54. Cari sunt metaforele, figurele sau asemănările luate de popor din lumea minerală, adecă: ce fel de lucruri sau de însuşiri se asemenează cu aurul, ce fel cu argintul, cu ferul etc. şi cu ce cuvinte anume?

55. Cari sunt cuvintele, puţin întrebuinţate pe aiuri sau necunoscute, privitoare la vegetaţiune, adecă părţile arborului sau plantei una câte una, creşterea plantei etc.?

56. Cari sunt numirile cele mai neobicinuite pe aiuri ale arborilor sălbateci: stejar, fag, ulm, mesteacăn, anin, brad etc.?

57. Cari sunt numirile cele mai neobicinuite pe aiuri ale arborilor roditori: păr, măr, prun şi altele?

58. Cari sunt pe acolo diferitele numiri de struguri, cu descrierea pe cât se poate mai pe larg a fiecării varietăţi?

59. Cari sunt pe acolo cuvintele privitoare la viie şi la lucrarea ei sau la cules?

60. Cari sunt pe acolo numirile feluritelor vinuri şi cele privitoare la culoarea vinului, la gustul lui, la tăria etc.?

PREFAŢĂ

61. Cari sunt pe acolo numirile feluritelor grâne: grâu, orz, ovăs etc. şi dacă sunt vreunele numiri neobicinuite pe aiuri?

62. Cari sunt pe acolo numirile, puţin întrebuinţate pe aiuri sau necunoscute, ale legumelor bob, mazere, fasole etc.?

63. Sunt oare pe acolo numiri de arbori, de plante, de grâne sau legume cari se întrebuinţează şi pe aiuri în ţară, dar cu un alt înţeles?

64. Cari sunt pe acolo, într-un număr pe cât se poate mai mare şi cu o descriere pe cât se poate mai lămurită, numirile diferitelor buruieni, ierburi şi flori?

65. Cari sunt metaforele, figurele sau asemănările luate de popor din lumea vegetală, adecă: ce fel de lucruri sau însuşiri se asemănează cu arborul cutare, cu floarea cutare, cu buruiana cutare etc.?

66. Cari sunt pe acolo numirile, puţin întrebuinţate pe aiuri sau necunoscute, ale feluritelor fiare şi dobitoace?

67. Cari sunt pe acolo cuvintele în privinţa calului: felurile lui, vrâsta lui, culoarea şi altele?

68. Cari sunt pe acolo cuvintele în privinţa boului şi vacei: felurile, vrâsta, culoarea şi altele?

69. Cari sunt pe acolo cuvintele în privinţa berbecelui şi oiei: felurile, vrâsta, culoarea şi altele?

70. Cari sunt pe acolo cuvintele în privinţa caprei şi a porcului: felurile lor, vrâsta, culoarea şi altele?

71. Cari sunt pe acolo cuvintele în privinţa câinelui: felurile, vrâsta, culoarea şi altele?

72. Cari sunt pe acolo cuvintele în privinţa pisicei?

73. Cum se numesc pe acolo deosebitele feluri de şoareci?

74. Cum se numesc pe acolo deosebitele feluri de vermi?

75. Cum se numesc pe acolo deosebitele feluri de insecte?

76. Cari sunt pe acolo cuvintele despre gâscă, raţă, lebedă, porumbel sau turturică, cocoş şi găină şi altele?

77. Cari sunt pe acolo cuvintele privitoare la albină şi la creşterea albinelor?

78. Cari sunt pe acolo cuvintele despre urs, lup, vulpe, cerb sau ciută şi căprioară, vidră, iepure, veveriţă etc.?

79. Cari sunt pe acolo cuvintele privitoare la vultur, uliu, coroiu, şoim şi alte păseri răpitoare de acest fel?

80. Cari sunt pe acolo cuvintele privitoare la bufniţă sau cucuvaie?

81. Cari sunt pe acolo cuvintele privitoare la corb şi cioară?

82. Cari sunt pe acolo cuvintele privitoare la mierlă, sturz, ciocărlie, rândunică, vrabie, cuc, pătârniche etc.?

83. Cari sunt pe acolo cuvintele privitoare la cocor şi la barză sau cocostârc?

84. Cari sunt pe acolo cuvintele privitoare la broască şi felurile ei, la arici, la viezure etc.?

PREFAŢĂ

85. Cari sunt pe acolo cuvintele privitoare la şopârlă cu felurile ei şi la şerpi cu felurile lor?

86. Cari sunt pe acolo cuvintele privitoare la melc sau culbec, la scoică, la rac, la păianjen, la omidă, flutur, lăcustă, grier, furnică, lipitoare etc.?

87. Cari sunt pe acolo numirile feluriţilor peşti?

88. Cari sunt metaforele, figurele sau asemănările luate de popor din lumea animală, adecă: ce fel de lucruri sau însuşiri se asemănează cu fiara cutare sau cu dobitocul cutare?

89. Cum se cheamă pe acolo sonul sau glasul ce scot feluritele fiare sau dobitoace, bunăoară: boul muge, raţa măcăieşte şi aşa mai încolo pentru toate anima-lele, în privinţa cărora se află în popor câte o vorbă deosebită?

90. Cari sunt pe acolo cuvintele privitoare la vânătoare?

91. Cari sunt ţipetele sau strigătele ce obicinuiesc vânătorii, fie în privinţa vânatului, fie în a câinilor de vânat?

92 Ce fel de numi se dă pe acolo câinilor de vânat?

93. Cari sunt pe acolo cuvintele în privinţa pescăriei?

94. Cari sunt pe acolo cuvintele privitoare la ciobănie, bunăoară felurile de locuinţă ciobănească, uneltele obicinuite de cătră ciobani, vorbe despre păşiune, despre brânzeturi şi lăpturi cu felurile lor şi cu chipul de a le face etc.?

95. Ce fel de numi dau ciobanii vitelor ca să deosebească pe una de alta?

96. Ce fel de numiri se dă pe acolo câinilor ciobăneşti?

97. Ce deosebire fac ciobanii între un dulău, un mozoc sau un altfel de câine de stână?

98. Cum împărţesc ciobanii ziua şi cum se cheamă la ei fiecare parte a zilei?

99. Cari sunt metaforele, figurele sau asemănările întrebuinţate de cătră ciobani în privinţa deosebitelor lucruri sau însuşiri?

100. Au oare ciobanii cuvinte pe cari nu le întrebuinţează ceilalţi săteni?

101. Cari sunt pe acolo cuvintele, puţin întrebuinţate pe aiuri sau necunoscute, privitoare la plugărie?

102. Cum se numesc deosebitele feluri de câmp, lucrat şi nelucrat?

103. Cum se numesc deosebitele unelte sau scule de plugărie?

104. Cum se numesc, una câte una, deosebitele părţi ale plugului?

105. Cum se numesc, una câte una, deosebitele părţi ale căruţei?

106. Cum se numesc, una câte una, deosebitele părţi ale moarei?

107. Cum se numesc deosebitele mesteşuguri sau meserii cunoscute pe la ţară?

108. Cum se numesc uneltele de dulgherie, materialul şi apucăturile la lucru ale dulgherilor?

109. Cum se numesc uneltele de ferărie, materialul şi apucăturile la lucru ale ferarului?

110. Cum se numesc uneltele de zidărie, materialul şi apucăturile la lucru ale zidarului?

PREFAŢĂ

111. Cum se cheamă deosebitele feluri de ţesături ţărăneşti, covoare, pânzeturi etc.?

112. Cum se cheamă deosebitele unelte de tors, ţesut şi cusut?

113. Cari sunt pe acolo cuvintele, puţin întrebuinţate pe aiuri sau necunoscute, privitoare la plutire, precum luntre, vâslă etc.?

114. Cum se cheamă deosebitele arme cu cari se servesc sătenii?

115. Ce fel de cuvinte s-au păstrat printre săteni despre armele obicinuite la români în trecut?

116. Cari sunt pe acolo cuvintele, puţin întrebuinţate pe aiuri sau necunoscute, privitoare la ale casei, precum la: zid, acoperiş, poartă, ferestre, vatră, beci, curte sau ogradă, puţ, pat, scaune sau laviţe, mese, oale etc.?

117. Oare se întrebuinţează acelaşi cuvânt, când este vorba că mănâncă un om şi când este vorba că mănâncă o fiară sau un dobitoc, ori altfel se numeşte mâncarea de om şi altfel mâncarea de animal?

118. Cari sunt pe acolo, una câte una, numirile hainelor la săteni, fie bărbăteşti, fie femeieşti?

119. Cari sunt pe acolo numirile podoabelor femeieşti, precum: salbă, brăţări, inele etc.?

120. Cari sunt pe acolo numirile mai deosebite ale mâncărilor?

121. Cari sunt pe acolo numirile deosebite ale băuturilor?

122. Cari sunt cuvintele privitoare la înrudire, adecă despre părinţi, fraţi, veri şi alte rude, trupeşti şi sufleteşti?

123. Cari sunt cuvintele privitoare la căsătorie, începând de la logodnă până la săvârşirea nuntei?

124. Ce fel de jurăminte întrebuinţează poporul de acolo?

125. Ce fel de ocări întrebuinţează poporul de acolo?

126. Ce fel de jocuri copilăreşti, cu cuvintele privitoare la ele, cunoaşte poporul pe acolo?

127. Cum se numesc vasele pentru gătirea bucatelor, pentru punerea lor pe masă şi pentru ducerea lor la câmp?

128. Cari sunt pe acolo cuvintele cu privire la gătirea bucatelor şi la tot ce se ţine de aceasta?

129. Cum se numesc deosebitele feluri de cântece ce le cântă poporul pe acolo?

130. Cari sunt pe acolo cuvintele privitoare la jocul de cărţi?

131. Ce fel de danţuri, cu cuvintele privitoare la ele, cunoaşte poporul de acolo?

132. Cum se numesc pe acolo deosebitele instrumente de muzică, cu părţile fiecăruia?

133. Cari sunt pe acolo cuvintele privitoare la înmormântare?

134. Face poporul vreo deosebire între suflet de om şi suflet de dobitoc, şi cum se numeşte aparte fiecare din ele?

PREFAŢĂ

135. Este oare vreun cuvânt deosebit când se vorbeşte despre moarte de dobitoc, bunăoară: omul moare şi dobitocul cicneşte?

136. Cari sunt credinţele poporului în privinţa cugetului, a minţii, a gândirii etc.?

137. Cum înţelege poporul frumosul, şi cari sunt, după părerea lui, lucrurile cele mai frumoase în lume?

138. Care este părerea poporului în privinţa stelelor, despre natura lor, scopul etc.?

139. Cum se cheamă la popor, una câte una, deosebitele stele, şi ce se zice despre fiecare din ele?

140. Cum se cheamă partea cea albicioasă a cerului de noapte, pe care unii o numesc Calea lui Troian, şi ce se povesteşte despre ea?

141. Cum priveşte poporul eclipsa ori întunecarea soarelui sau a lunei şi ce povesteşte despre acestea?

142. Ce sunt vârcolacii după credinţa poporului şi cum se mai cheamă?

143. Cum înţelege poporul aşa-numitul diochiu şi ce povesteşte în această privinţă?

144. Ce fel de zâni şi zâne cunoaşte poporul, cum îi numeşte pe toţi unul câte unul, şi ce povesteşte despre ei?

145. Ce se povesteşte despre zâna Cosânzana sau Sânzana şi ce alt nume i se mai dă?

146. Cunoaşte oare poporul vreo zână cu numele de „Filma”?

147. La nunţi sau în alte întâmplări se cântă oare despre „Lada” şi „Mana”, şi ce sunt acestea?

148. Ce povesteşte poporul despre Drăgaica?

149. Ce povesteşte poporul despre strigoi sau strigoaie şi despre stafie, şi prin ce se deosebesc aceste fiinţe unele de altele?

150. Ce povesteşte poporul despre dracul şi cum îl descrie?

151. Ce povesteşte poporul despre Ursite şi cum le mai numeşte?

152. Ce povesteşte poporul despre Iele sau Dânsele şi despre Iezme şi cum le mai numeşte?

153. Ce povesteşte poporul despre Joimariţa şi cum o mai numeşte?

154. Ce credinţe şi obiceiuri are poporul în privinţa zilei Sântului Ioan Botezătorul?

155. Ce este Papaluga sau Paparuda şi cu ce fel de obiceiuri e însoţită?

156. Ce povesteşte poporul despre Zburător şi cum îl mai numeşte?

157. Cunoaşte oare poporul de acolo vreun obicei sau vreo credinţă cu numele de Turcă sau Ţurcă?

158. Ce este Brezaia?

159. Ce sunt Borboasele?

160. Cum se petrec pe acolo Colindele?

PREFAŢĂ

161. Ce povesteşte poporul despre Pricolici sau Tricolici şi cum îl mai numeşte?

162. Ce însemnătate au în basmele şi credinţele de acolo zmeii şi balaurii şi cum sunt descrişi de cătră popor?

163. Poporul de acolo povesteşte el ceva despre „oamenii roşii”, şi ce anume?

164. Ce obiceiuri sunt pe acolo în privinţa vrăjilor?

165. Cari sunt pe acolo cuvintele în privinţa boalelor de om?

166. Cari sunt pe acolo cuvintele în privinţa boalelor de vite?

167. Care este, după părerea poporului de acolo, pricina frigurilor, a epilepsiei, a holerei, a ciumei etc.?

168. Cum povesteşte poporul de acolo despre Sântul Petru?

169. Cum povesteşte poporul de acolo despre Sântul Ilie?

170. Ce alţi sfinţi sunt mai socotiţi de cătră popor şi pentru ce anume sunt mai socotiţi?

171. Cum împărţeşte poporul ziua şi noaptea, necunoscând împărţirea precisă în ore sau ceasuri?

172. Dacă pe acolo zioa dântâiu a fiecării lune nu poartă o numire deosebită, bunăoară: Sân-văsia lui Faur, a lui Mărţişor etc.?

173. Ce zice poporul despre fiecare zi a săptămânei, adecă le socoteşte pe toate deopotrivă, ori face între ele vreo deosebire?

174. Ce povesteşte poporul despre Sânta Miercuri, Sânta Joi, Sânta Vineri, Sânta Duminică etc.?

175. Ce fel de dobitoace sau păseri socoteşte poporul de acolo ca mai plăcute lui Dumnezeu?

176. Sunt oare locuri, ape, păduri, movile sau altceva pe care poporul le priveşte ca sfinte?

177. Poporul priveşte el oare ca sfinţi pe Soarele şi pe Luna?

178. Ce sunt, după părerea poporului de acolo, Zorilă şi Murgilă?

179. Este oare pe acolo vreun blăstem cu pomenirea Dunării, bunăoară: bată-te Dunărea! sau altfel cumva?

180. Cari sunt prejudecăţile poporului de acolo în privinţa vântului?

181. Cum se numesc pe acolo deosebitele vânturi?

182. Cunoaşte oare poporul de acolo niscaiva rugăciuni afară de cele bisericeşti?

183. Cum îşi explică poporul căderea stelelor?

184. Ce înţelege poporul prin fapţi, – punerea cuţitului şi darea de argint-viu?

185. Ce este şi cum se face legarea sau dezlegarea ploiei?

186. Ce este Mama pădurii?

187. Ce este Ciurica şi ce sunt Circovii?

PREFAŢĂ

188. Ce credinţe şi obiceiuri are poporul asupra Anului Nou, a Bobotezei, a Lăsatului de sec?

189. De ce scot babele ochii la sfinţii zugrăviţi pe biserică?

190. Ce sunt pasările cu ciocul de foc?

191. Ce este vântul turbat?

192. Ce înţelege poporul prin toaca din cer?

193. Ce crede poporul despre curcubeu?

194. Ce este rodul pământului?

195. Ce e mânicătoarea?

196. Ce e focul lui Sân-Medru?

197. Ce e iarba fearelor?

198. Ce sunt pocânzeii şi colăcerii?

199. Ce e ceasornicul casei?

200. Ce credinţă are poporul despre raiu şi despre iad?

201. Ce înţelege poporul când zice: „pe celalt tărâm”?

202. Ce se înţelege prin Craiu-nou?

203. Cum îşi explică poporul ieşirea cu plin – ieşirea cu sec?

204. Ce este Spiriduşul?

205. Ce sunt căpcâunii sau cătcăunii şi cum altfel se mai cheamă?

206. Ce crede poporul despre Vremea d-apoi?…

În acest Cestionar predomnesc două puncturi de vedere nouă pe cari mi le împunea starea actuală a ştiinţei limbei şi cari sunt cu totul străine lexicografiei de şcoala clasică: 1. fonetica poporană, temelia d i a l e c t o l o g i e i; 2. credinţele cele intime ale poporului, obiceiele şi apucăturile sale, suspinele şi bucuriile, tot ce se numeşte astăzi – în lipsă de un alt cuvânt mai nemerit – cu vorba engleză f o l k l o r e. Voiam să cunosc pe român aşa cum este dânsul în toate ale lui, aşa cum l-a plăsmuit o dezvoltare treptată de optsprezeci veacuri, aşa cum s-a străcurat el prin mii şi mii de înrâuriri etnice, topice şi culturale.

În interval de un an, mi-au sosit teancuri de răspunsuri de pe la preuţi şi mai ales de pe la învăţători săteşti: vro câteva adevărat preţioase, unele foarte bune, multe bunicele, aproape niciunul din care să nu se tragă o brumă de folos. De la primele pagine ale Dicţionarului – oriunde indic în parentezi numele corespondentului şi localitatea – se vede modul în care m-am putut servi de acele răspunsuri. În cazuri dubioase sau puţin lămurite, trimiteam o cartă-postală cu întrebări suplementare, şi mi se răspundea prin scrisori, aşa că s-au mai grămădit un nou teanc din epistole primite, pe lângă cari unii mi-au împărtăşit plante şi chiar minerale în natură, împreună cu nomenclatura.

Dicţionarul unei limbi trebui să fie pentru un popor o enciclopedie a traiului său întreg, trecut şi prezinte. În limbă o naţiune se priveşte pe sine însăşi într-o lungă galerie de portrete din epocă în epocă, unele ceva mai şterse de vechime sau de împregiurări, dar în cari totuşi ea îşi recunoaşte pe deplin individualitatea: cum 47

PREFAŢĂ a fost din leagăn, cum a crescut, cum a mers înainte şi iarăşi înainte, cum a ajuns acolo unde este. Graţie Cestionarului meu, cele mai învechite din acele portrete vor căpăta un colorit de viaţă; cele mai nouă, vor putea chiar să vorbească, fiecare cu timbrul său propriu.

B. P. H.

Bucureşti, 15 mai 1885

Î N L O C D E I N T R O D U C E R E.

I. C E E S T E E T I M O L O G I A?

— I I. C U M S E A M E S T E C Ă L I M B I L E?

I I I. Î N C E C O N S I S T Ă F I Z I O N O M I A U N E I L l M B I?

I.

Ce este etimologia?

Termenii tecnici în genere ar trebui totdauna să-şi întinză accepţiunea în măsură cu treptata lărgire a acelei sfere ştiinţifice sau artistice, din care ei fac parte. Dacă la cei vechi ¢natom» însemna o simplă disecţiune, ba încă foarte neperfectă, de aci nu urmează ca acelaşi sens îngust să aibă anatomia actuală. Ei bine, într-o contradicţiune flagrantă cu imensul progres în studiul limbei, etimologia mai păstrează până astăzi accepţiunea cea rudimentară, pe care o avusese cu sute şi chiar cu mii de ani înainte de naşterea linguisticei.

Romanii explicau pe grecul ™tnmolog…a prin: „quae verborum originem inquirit”1. Aceasta rezumă cât se poate de bine aplicaţiunea cea tradiţională a termenului, care, la romani, ca şi la greci, ca şi la noi toţi până acuma, are a face numai cu verbum, numai cu c u v î n t u l şi iarăşi cu c u v î n t u l. Prin perifrază, etimologia este „derivaţiunea unei vorbe”. De ce însă nu orice derivaţiune linguistică? Cum să numim oare, de exemplu, derivaţiunea unei construcţiuni sintactice?

Menţionăm anume cazul sintactic, căci el încurcase în secolul trecut pe unul din oamenii cei mai geniali, care ghicise de pe atunci aproape tot ce distinge metoada linguistică contimpurană. Nemuritorul Turgot a scris, între celelalte, o scurtă bucată intitulată: Etymologies et fragments sur les langues, compusă din şease numere, dintre cari primele trei se referă la originea unor cuvinte latine, iar restul la originea unor construcţiuni sintactice ebraice. Pe cele dentâi, el le numeşte „étymologies”; pe cele din urmă, negăsind nici un termen propriu, se vede silit a le boteza „fragments”, expresiune pe care ar fi putut aplica mult mai bine la o grămadă de petre sau de geamuri sparte!2

O derivaţiune sintactică este e t i m o l o g i e cu acelaşi drept ca şi o derivaţiune lexică. Când Weil probează că construcţiunea engleză: The king’s eldest son has given a feast to the citizens derivă din amestecul construcţiunii franceze: Le fils aâné du roi a donné une fête aux citoyens cu construcţiunea germană: Des Königs ältester Sohn hat den Bürgern ein Fest gegeben, astfel că dacă 1 Quinctil., Inst. I, 6, 28.

2 Turgot, Oeuvres, Paris, 1844, t. 2, p. 754-6.

ÎN LOC DE INTRODUCERE vom exprime ordinea cuvintelor în cea franceză prin: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, vom avea atunci în cea germană: 4, 5, 3, 2, 6, 10, 11, 8, 9, 7, iar în cea engleză: 4, 5, 3, 2, ca la germani, şi apoi: 6, 7, 8, 9, 10, 11, ca la francezi1, – el ne dă o etimologie întocmai ca şi când ar explica pe englezul useful prin francezul user şi anglosaxonul ful. Etimologia sintactică, în cazul de faţă, se rezumă în următoarea ecuaţiune: The king’s eldest son has given a feast to the citizens = Des Königs ältester Sohn + a donné une fête aux (= à les) citoyens, care nu diferă întru nemic de etimologia lexică: useful = use + ful.

Pe acelaşi temei, dacă este e t i m o l o g i e de a zice că cuvântul francez charme „ceva ce ne atrage prin plăcere” vine din cuvântul latin carmen „cântec”, atunci tot e t i m o l o g i e este de a constata că sonul francez chvine din sonul latin c-; şi iarăşi e t i m o l o g i e este de a arăta că semnificaţiunea „cântec”, graţie semnificaţiunii intermediare de „fermec prin cântare”, poate să treacă la semnificaţiunea de „ceva ce ne atrage prin plăcere”2; în fine, va fi tot e t i m o – l o g i e dacă, mergând mai departe, vom descompune pe latinul carmen, sub forma cea veche casmen, în radicala casşi sufixul – men. Mai pe scurt, derivaţiunea sintactică, ca şi cea fonetică, ca şi cea ideologică, ca şi cea morfologică, toate sunt deopotrivă e t i m o l o g i e.

Până la naşterea linguisticei, sonurile nu aveau pentru ştiinţă nici o geneze hotărâtă: „les voyelles ne font rien, et les consonnes font peu de chose”, după faimoasa glumă a lui Voltaire; formele gramaticale se expuneau atunci în paradigme, regulate sau neregulate, dar fără nici o analiză genetică; regulele sintactice constituiau de asemenea un fel de codice dogmatic; doctrina semnificaţiunilor nu exista de loc; a deriva dară o vorbă dintr-o altă vorbă sau – cel mult – a o deriva din oarecari elemente constitutive înţelese în modul cel mai confuz, iată tot ce făcea şi tot ce putea face etimologia. Astăzi însă, când linguistica d e r i v ă nu numai cuvintele, ci încă sonurile, formele gramaticale, construcţiunile sintactice, semnificaţiunile, orice alt ingredient al limbei, se cuvine oare ca „etimologia” să mai rămână închisă nestrămutat în cercul cel strâmt al „cuvintelor”?

Şi totuşi anomalia nu încetează.

Curtius începe clasica sa operă prin aceea că „etimologia este ştiinţa menită a urmări originea c u v i n t e l o r şi filiaţiunile lor reciproace”3. Pentru Pott, etimologia este „descompunera c u v i n t e l o r în radicale şi elemente formative”4. Când cităm pe un Pott şi pe un Curtius, ajunge. În fond, tot aşa înţelegeau e t i m o l o g i a Ménage şi chiar Cicerone.

1 Weil, De l’ordre des mots dans les langues anciennes comparées aux langues modernes, Paris, 1869, p. 47.

2 Cfr. Littré, Etudes et glanures, Paris, 1880, p. 9.

3 Curtius, Grundzüge der griechischen Etymologie, ed. 3, Leipzig, 1869, p. 3: „Denn unabweislich ist trotz alles Zweifels und Spottes das Streben dem Ursprung der Wörter und ihrer Verwandschaft unter einander nachzuspüren, oder wie es der Name unserer Wissenschaft so treffend bezeichnet, das œtumon, das seiende, den wahren und eigentlichen Gehalt derselben, zu ergründen…” – (Cf. Tobler, Versuch eines Systems der Etymologie, în Zeitschr. f. Völkerpsych., t. 1, p. 355.

4 Pott, Etymologische Forschungen, ed. 2, t. 2, part. 1, Lemgo, 1861, p. 185: „die Etymologie, Hovelacque a scris un paragraf întreg întitulat Pericolele etimologiei, în care ne spune, între celelalte, cum că există o „etimologie filologică” (étymologie phi-lologique) şi o „etimologie linguistică” (étymologie linguistique), ambele foarte primejdioase. El aduce ca specimen de cea dentâi derivaţiunea lui cadaver din caro data vermibus, iar ca specimen de cea a doua pe latinul forma din grecul morf»1. Ceea ce speriase atât de mult pe Hovelacque şi i-a produs chiar un fel de confuziune în spirit se pare a fi tocmai identitatea cea fundamentală, pe care am constatat-o noi mai sus în rolul cel mărginit al „etimologiei” la cei vechi şi la cei noi. La cei noi şi la cei vechi deopotrivă, scopul este derivaţiunea unui cuvânt; toată deosebirea consistă în procedură. Un Pott sau un Curtius, negreşit, întemeiază o derivaţiune lexică pe fonologie şi pe ideologie, ba încă mai recurg nu o dată la sintaxă, urmărind întrebuinţarea cuvântului în frază; dar derivaţiunea sonului şi derivaţiunea sensului, în orice caz, îi preocupă abia pe un plan secundar, numai ca un instrument, ca un mijloc metodic de a ajunge la ţintă.

Nedomerirea trebui curmată o dată. Dacă etimologia este d e r i v a ţ i u n e, atunci ea nu formează o ştiinţă separată şi nu face parte dintr-o singură ramură a ştiinţei, ci aparţine linguisticei întregi. Oriunde linguistul nu se mulţumeşte de a înregistra un fapt, ci caută a stabili raportul între o cauză şi un efect, fie pe terenul sonurilor, fie pe al formelor gramaticale, al sintaxei, al semnificaţiunilor, al cuvintelor etc., iar generalmente cauzele şi efectele se împletecesc pe toate aceste terenuri, uneori abătându-se chiar peste sfera linguisticei, el face e t i m o l o g i e.

Să luăm pe francezul dirai. Aceste două silabe se descompun în dire-ai, derivând din latinul dicere habeo. Tranziţiunea lui dicere habeo în dirai constituă: o etimologie fonetică prin r din cr = c‚retc.; o etimologie morfologică, prin scăderea lui habeo la un simplu sufix, întocmai ca – bo în dicebo sau -sw în lšxw; o etimologie ideologică, de vreme ce sensul de prezinte se schimbă în sensul de viitor; o etimologie lexică, fiindcă dirai este un singur cuvânt; am mai putea adăuga încă o etimologie, tonică, căci perderea lui ce în dire = dìcere se datoreşte conservaţiunii accentului pe prima silabă latină, ca şi-n reducerea lui hàbeo la ai.