Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Nicolae Arbure, 1698 ( A. I. R. III, 264): „… am văndutu dumisaale lui Lupaaşco Murguleţ – din saatu din Žumătaate de saatu din paarte de sus, din a paatra paarte a paatra paarte de saatu, şi cu baaltă ce šaste pe aa paarte şi cu tot vinitul acei părţ, care paarte šaste alšasă dintr-alte…”

Acest aa = ° ne întimpină numai în manuscripte, şi mai ales în acte rustice, adică cele scrise de oameni necărturari, pe cari îi stăpânea nu o ortografie tipică, ci 115

A A deprinderea lor proprie de a rosti sonurile. În tipăriture nu-l mai găsim, şi nu prea în texturi transcrise cu o îngrijire oarecare.

Netonicul aa în numi feminine articulate: portaa, jupăneasaa, polaa, se rostea fără cea mai mică îndoială ca o vocală lungă, căci lungimea-i rezultă din contracţiunea a două vocale: portă + a, jupăneasă + a, polă + a, şi din aceeaşi cauză era lung şi e în cazul oblic, care şi-n texturi tipărite se scria foarte des prin ee = ‘, în Coresi bunăoară la tot pasul: caseei, şarbeei, féţeei etc. În scurt, aci este ° sau aa prin compensaţiune fonetică directă.

Tonicul aa în paarte, saatu, fraate, dumnitaa şi altele, unde lungirea era înlesnită prin accent, nu este organic, ci se datoreşte unui principiu de reacţiune. Deasa trecere în vocală confuză ă sau î micşurând din ce în ce sfera lui a în fonetica română (v. 1 A), trebuia î n t ă r i r e a acestei vocale ameninţate, şi anume ori pe unde ea poate să reziste. Este aceeaşi lege prin care Curtius explică fenomenul că aspiraţiunea în greaca şi-n latina, atunci când slăbeşte sau se perde în cuvintele unde e organică, tinde a se întroduce în altele; aceeaşi lege, pe care Le Marchant Douse ( Grimm’s law, London, 1876, p. 36, 599) a studiat-o în limba engleză şi a numit-o foarte potrivit „compensaţiune încrucişată” (Cross Compensation). În latina rustică, perderea lui h în ircus pentru hircus făcuse a se furişa h în hinsidiae pentru insidiae; în engleza, poporul, încetând de a pronunţa pe r în father, l-a acăţat dodată la et-cetera, pronunţând and-ceterer. În acelaşi mod la români, dispărând a în mână sau păgân, graiul poporan l-a adaos în fraate sau dumnitaale. Un asemenea ° sau aa se aude până astăzi în gura ţăranului, mai cu seamă la munte şi peste Carpaţi, dar nu se observă, privit ca o particularitate individuală a vorbitorului, fiindcă nu se poate supune la o normă.

Acest ° sau aa este curat românesc. Întâlnirea lui în unele cuvinte cu lungul a latin, de ex. vaas = lat. v°s, fraate = lat. fr°ter, taare = lat. t°lis etc., pare a fi o simplă coincidenţă.

v. Aamu.

— Aapă.

— Aşaa.

— H.

2. ° î n g r a i u l v i u.

Afară de cazul prin compensaţiune încrucişată, despre care s-a vorbit mai sus, viul grai al poporului mai posedă un aa sau ° de o natură simbolică.

„Când cineva e mânios sau năcăjit, lungeşte vocala, de ex.: Faa, vin-aice! Aadă apă!…” (I. Iordăchescu, Botoşani, c. Cristeşti).

Este ceva propriu naturei umane în genere. În limbile primitive reduplicarea silabei a fost şi este unul din mijloacele obicinuite de a forma imperativul şi vocativul.

„Vocalele se prelungesc atunci când ţăranul vrea să arate o acţiune continuă, de ex.: taai lemne toată ziua!… el mă ceartă şi eu taac!…” (C. Dermonescu, Prahova, c. Măgureni).

Lungirea vocalei pentru a exprime durata acţiunii este iarăşi un proces comun tuturor popoarelor. Ca mijloc simbolic, al nostru taai = „tai mereu” nu diferă de mexicanul aahuiltia „umblu mereu” de la ahuiltia „umblu”.

Românul însă mai întrebuinţează pe aa la un altfel de simbolism, pe care nu 116 poate să-l aibă decât numai un popor înzestrat cu mult spirit.

A A M

„Vocala a se lungeşte mai ales când se exprimă o mirare sarcastică, de ex.: maa-re lucru! adecă nu prea mare; sau: taare bine! adecă nu prea bine…” (G. Trailă, Banat, Timişoara).

O admirabilă ironie printr-o singură vocală!

v. Aa!

— Aaii!

— Aaoleo!

2AA! A! A! interj. Întrucât nu trece peste o silabă, aa! adecă °! este aceeaşi interjecţiune cu a! numai ceva mai intensivă. Lungirea monosilabică poate să meargă chiar până la aaa! fără a se schimba totuşi caracterul interjecţiunii; de ex.: „Vine cineva şi spune unuia că în cutare sat s-a născut un copil cu patru capete; atunci el se miră în modul acesta: aaa! haida să-l văz şi eu…” (Ialomiţa, c. Grindu).

Când e disilabic, a! a! devine o altă interjecţiune, prin care cel ce o întrebuinţează nu-şi arată nici o surprindere a sa proprie ca în °! dar surprindere tot este, însă nu subiectivă, ci din partea unei a doua persoane, uimite prin o întâmplare neaşteptată pentru dânsa şi de demult prevăzută de cătră noi. Exclamând a! a! noi ne bucurăm de păţeala cuiva. Cu alte cuvinte, noi zicem a! a! când vedem pe aproapele nostru ajuns la a!

La ţară interjecţiunea a! a! cu sensul fundamental de a i p ă ţ i t – o este una din cele mai obicinuite.

„Se aude a! a! când zicem cuiva că i s-a întâmplat aşa cum îi prevestisem, de pildă: a! a! bine ţi-a făcut… sau: a! a! nu ţi-am spus eu să te fereşti?…” (Dâmboviţa, c. Pietroşiţa).

„ A! a! degeaba fusăşi acolo!” (Dolj, c. Seaca-de-Pădure).

Dacă acela căruia i s-a zis un asemenea a! a! se supără, el ameninţă atunci repetând interjecţiunea: „ţi-oi da eu a! a! „ sau: „vei vedea tu a! a! „ Într-un document francez din 1373: „Adonc icellui Fatroulle va sacher s’espée, et dist à son compere: N’aprochiez de moy, car se vous aprochiez, je vous donrai de ceste H a a „, ceea ce Du Cange (ed. Carpent., III, 605) explică prin: „vox interjec-tionis, qua ensem nostri significarunt; forte quod evaginatus terrorem incutiat”. O explicaţiune mai potrivită se cuprinde în românul: a! a!

v. 2 A!

— Aaoleo!

— Aha!

— Ă!

— Ăă!

— Ei!

— Na! …

AAIII! interj. Se pronunţă disilabic: aa-iii.

„Auzi pe sătean, când vrea să-şi exprime regretul: aaiii! rămasăi pe urma tutu-lor!…” (S. Vasilescu, Dolj, c. Seaca-de-Pădure).

v. 2 A! – 2 Aa!

— I!

— Ii!

AAM; archaisme pour: o am.

Într-un act din 1596, scris în Prahova (c. Glodeni): „n-am avutu cu ce plăti, ci am văndut ocina aasta care šaste scrisă maš sus dereptu ughi 18, şi aam prinsu şi datoria cša véche tot într-acei bani…” ( Cuv. d. bătr. I, 72).

În acest pasagiu aa în aam provine prin contracţiune asimilativă din „o am”, adecă: „şi o am prinsu şi datoria…” În acelaşi document, ceva mai sus, se citeşte: 117

A A M

„caau datu părinţii lor bani”, unde aa în c a a u vine iarăşi prin contracţiune asimilativă din ăa, şi anume: „ că au datu…” În ambele cazuri, aa reprezintă pe °, iar nu două silabe.

Până astăzi, într-un mod analog, poporul uneşte adesea în rostire într-un singur lung °, adecă aa monosilabic, pe auxiliarul a cu iniţialul a al verbului ce urmează, de ex.: „ °dus lemne = a adus lemne, sau: °juns la târg = a ajuns la târg, tot aşa precum în loc de: o oca de lapte, zice: -ca de lapte, cu un o lungit” (P. Antofe, Covurlui, c. Folteşti).

v. l Aa.

— Am.

AAOLEO! interj. Se pronunţă trisilabic: aa-o-leo.

„ Aaoleo, exclamă femeile, când îşi aduc ceva aminte. Bunăoară: aaoleo! bine zici; despre nenea Ion este vorba?” (D. Mihăescu, Braila, c. Ceacâru).

Este o interesantă nuanţă a interjecţiunii de părere de rău „aoleo”, în care prin lungirea lui a a crescut expresiunea surprinderii (v. 2 A, 2 Aa), scăzând în acelaşi timp noţiunea mâhnirii.

Aci e locul de a indica în genere extrema bogăţie a sferei interjecţionale în graiul poporului român. O vom constata adesea în cursul acestei opere. Pe lângă mulţimea interjecţiunilor deosebite, apoi fiecare din ele se mai diferenţiază în câte două, trei şi mai multe forme pentru a exprime câte o fină adumbrire a emoţiunii fundamentale. Fenomenul e cu atât mai instructiv, cu cât e străin limbei latine. Vechii romani erau de tot săraci în interjecţiuni şi-şi cârpeau acest neajuns împrumutând de la greci pe: euge, io, iu, evoe, papae etc. Grecii, din contra, tot atât de vioi pe cât de magistrali erau romanii, puteau să-şi exprime fiecare mişcare de simţimânt printr-o altă interjecţiune. Nu mai puţin avuţi decât grecii şi romanii, sunt în această privinţă albanezii.

— V. Hahn, Alb. Stud., Gramm., 105 sqq; Reisig, Vorles. üb. Zat.

Sprachwiss., §161.

v. Aoleo!

— Ăoleo!

— Alei!

— Alelei!

— Valeu! …

AAPĂ, archaisme pour: a p ă.

v. Apă.

— Appă.

AARON, n. pr. – v. Aron.

AB, préfixe. Ca prepoziţiune, latinul a b n-a trecut de loc în limba română şi a lăsat prea puţine urme chiar în totalitatea dialectelor romanice. Ca prefix, Cihac (I, 1) îl crede conservat numai în: ascund, abat, arunc şi ameţesc, dintre cari însă – după cum vom vedea mai jos – abia cazul dentâi e pe deplin sigur, iar cel de al doilea pe jumătate.

v. Ainte.

AB (fem. abă, plur. abš, abe); adj. Forma istriano-română pentru alb.

v. Alb.

— Oab.

A B A

A-BA! interj. Compusă din a! (v. 2 A! ) şi din negativul ba, această exclamaţiune exprimă mirare amestecată cu o îndoială oarecare. Poporul o întrebuinţează foarte des în Oltenia şi-n Vlaşca. „ A-ba, mă! când ai venit?… A-ba, neică! de ce mai vorbeşti şi d-ta? mai totdauna în propoziţiuni interogative şi-n asociare cu un vocativ” (G. Constantinescu, Craiova).

v. Abo!

— A-ma!

ABÀ (artic. abaua sau abaoa, plur. abale); subst. fem.; étoffe grossière, bure, drap trés commun et sorte de manteau rustique. „Pănură sau ţesetură din fire de lână gros toarse. Ca şi derivatele sale: a b a g e r i e, a b a g i u, vorba abà se aude mai numai la românii din România liberă, precum şi d i m i e, care are aproape aceeaşi însemnare. În Transilvania se aude între puţini numai habà = pănură albă” ( L. M. ).

Cuvântul e cunoscut românilor de vro trei secoli. În Del Chiaro ( Ist. della Vala-chia, Venezia, 1718, p. 237) el figurează nu numai ca românesc, dar încă ca ceva foarte vechi în limbă, astfel că se vede pus între „parole valache le quali hanno corrispondenza colla lingua latina ed italiana”. În secolul XVII însă, românii ştiau foarte bine că abà ne vine de peste Dunăre, şi ziceau că anume din Sofia. Dicţionarul bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1884, p. 421): „ Aba. Pannus rusticanus, S o p h i e n s i s „.

Turcul ’ abă, de proveninţă arabă, s-a răspândit de prin secolul XVI în întreaga Europă orientală: la neogreci ¢mp©j, la unguri aba, tot aşa la serbi şi la bulgari, la ruşi a$a şi (a$a, la ruteni haba (Miklos., Türk. Elem. I, 5). Poloneşte acest cuvânt s-a diferenţiat în haba „postav prost” şi chaba „haină proastă”, de unde apoi, prin intermediul de „zdrenţe”, sensul de „sărăcie” (Linde). O diferenţiare de formă, şi-n parte de sens, s-a întâmplat şi la români: alături cu abà s-a născut àbă, despre care vezi mai jos. Ambele forme, abà şi àbă, pot fi aspirate: habà, hàbă.

Filimon, Ciocoii, p. 269: „Înlăuntru era aşternut fân peste care era pusă o scoarţă (covor) roşie cu vărgi, pe care şedea un boierinaş de provincie, îmbrăcat cu anteriu de dimie verde, cu caravani (nădragi) de pânză albă de casă, cu târlici şi iminei roşii în picioare, cu libadea de aba albă împodobită cu găitanu negru, şi cu un cauc ascuţit îndesat pe cap…”

Beldiman, Tragodia, v. 215: „Mai erau încă şi alţii, scriitori şi gramatici, Nu puteai a mai alege pe cei mari dintre cei mici;

Toţi din marginile lumei, în Moldova adunaţi, Veniţi goli, în stare proastă, în abale îmbrăcaţi…”

Generalmente abaua este albă; poate să fie însă şi de alte culori mai ales neagră şi roşie.

Socoteala M-rii Căluiul, 1738–39 ( Condică de socoteli, ms., Arh. Stat., f. 724): „S-au dat pe o păreche cizme i pe o bucată de aba neagră i nădragi moşului Ra-fail…”; mai jos: „S-au dat pe 2 bucâţi aba neagră lui Onofrie călugăru…”; de aci: „S-au dat pe o bucată de aba neagră de s-au făcut dulamă luš Climent călugăr…” 119

A B A

Socoteala M-rii Hurezu, 1740 ( Cod. ms. laud., f. 678): „La 2 abale négre dă s-au făcut haine lui Nictarie…”

În tarifa vamală moldovenească din 1761 (Cogăln., A. R. II, 323): „ Aba albă, de 14 bucăţš un leu vechšu; aba roşie, de 7 bucăţš 1 leŠ vechšu…”, adecă abaua roşie de două ori mai scumpă decât cea albă.

Mai era un fel de aba numită u r i c e a s c ă, despre care în Socoteala M-rii Căluiul ( loco cit.): „S-au cumpărat 6 bucăţi de aba uriască de s-au făcut dulămi la dărvari şi la alţi ţigani…”

Ca toate ţeseturele săteneşti, abaua este şi a fost din vechime la noi o industrie locală a ţărancelor române pe care numai în mică parte o sporea importul din Turcia, de unde, prin desul contact cu serbii şi bulgarii, ne-a venit însuşi numele lucrului. Vorba românească cea străbună, păstrată până astăzi pe alocuri, mai ales peste Carpaţi, este p ă n u r ă ( Lex. Bud.) = lat. panula. De câtva timp cuvântul abà se află şi el în luptă cu un alt termen turcesc: d i m i e, care a şi reuşit deja a-l goni din unele districte, mai ales în Oltenia, iar în altele poporul întrebuinţează astăzi cu acelaşi înţeles ambele vorbe, deşi vechile texturi nu le confundă niciodată. Aşa de exemplu în Ialomiţa: „Deosebitele ţeseturi femeieşti se numesc pe aici: pânză de bumbac, de in, de cânepă, ştergare, macat, foiţe, scoarţe, iorgan, chilim, abale…” (C. Teodorescu, c. Dudeşti).

Şi tot în Ialomiţa: „Felurite ţeseturi ţărăneşti sunt abale din lână sau d i m i e, scoarţe alese, scoarţe vărgate, foiţe, velinţă, pânză de in, de bumbac, de cânepă, covor de lână etc.” (M. Do-brescu, c. Ciochina).

Astfel a b a u a a gonit pe p ă n u r ă, iar pe ea o goneşte d i m i a; nici un element însă, o dată înrădăcinat într-o limbă, nu dispare cu desăvârşire. În interval de trei veacuri, din abà s-a născut la români o familie întreagă de derivate.

v. Abager.

— Abagerie. – l Abagiu. – 2 Abagiu.

— Abai.

— Abaluţă. – 1 Abă.

— Abăio-ară.

— Dimie.

— Pănură.

— Uricesc.

ABACIU, – v. 2 Abagiu.

ABAE (plur. abăi), subst. fem.; housse, schabraque. – v. Abai.

ABAGÈR, subst. masc.; tailleur, commerçant ou fabricant d’abas. Format din a b a g i u prin sufixul – ar = – arius, adecă abagiar, de unde apoi, cu acomodaţiunea vocalică, abager. Foarte rar întrebuinţat, numai doară în Moldova, abager e cunoscut mai mult prin derivatul său a b a g e r i e.

v. Abagerie.

ABAGERIE, subst. fem.; boutique ou atelier d’abas. Dintr-o abagerie s-a rădicat un arnăut care, în a doua jumătate a secolului XVII, domnise când în Moldova, când 120 în Muntenia, ba chiar peste o parte din Polonia sudică, şi cât p-aci era să fundeze o A B A G I U dinastie. Nic. Muste, Chron. III, 9: „Duca-vodă era de moşie de la Rumele din Ţara Grecească, şi de copil mic viind aice în ţară în zilele lui Vasilie-vodă, au fost la dugheană la abăgerie; apoi Vasilie-vodă l-au luat în casă…”

Format prin sufixul – ie = lat. – ia din a b a g e r.

v. Abager.

1ABAGÌU, subst. masc.; tailleur, commerçant, fabricant d’abas. Format din a b a prin sufixul turc – Ž i. La serbi şi bulgari: abaŽiša.

Inventariul M-rii Cotroceni, 1681 (ms., Arh. Stat.), f. 11, despre neşte locuri în Bucureşti: „den gardul lui Drăgan šuz(başa) pănă în casa lu Petco abagiul…” Pe abagiii din Oltenia îi descrie Ion Ionescu ( Mehedinţi, p. 696–8): „ Abagiul este un meseriaş care croieşte dimie de lână şi de bumbac, o coasă şi face haine cu cari se îmbracă oamenii din sate. Dacă abagiul are capital de cumpără dimie, o lucrează şi o face gata de vândut, atunci este meseriaş şi neguţitor; iar dacă lucrează pre bani materia ce i se aduce, atunci este simplu meseriaş croitoriu. Dimia de lână se face de femeile sătenilor şi se vinde la abagii cu 2 până la 2 1/2 lei cotul. Dimia este albă, foarte puţin se întrebuinţează boită negru sau roşu. Abagiul face haine simple sau cu cheltuieli, adecă cu cusături de găitane şi bucmea de mătasă şi de lână. Straiele ce fac abagiii sunt tuzluci, nădragi, mintene scurte până la brâu, epingele, şube…” Astfel în Mehedinţi, deşi în loc de a b à poporul a început a zice numai d i – m i e, totuşi cuvântul abagiu a rămas.

v. Abà.

— Abager.

2ABAGÌU ( habagìu, habacìu), subst. masc.; sorte de manteau de femme.

„Frunză verde clocotici!

N-aţi văzut mândra pe-aici?

— B-am văzut-o ici-colea

Moartă bată de cafea, Îmbrăcată-n habagiu, Moartă bată de rachiu…”

(Marian, Bucov. II, 224)

Într-o foaie de zestre din Moldova de la 1669, pintre alte haine pe cari o văduvă de domn le da fiicei sale: „1 habaciu de şahmara cu spinări de sobol; 1 habaciu de aclazu neblănitu…” (Tiktin, în Tocil. Rev., p. 339).

De aci rezultă că forma cea mai veche a cuvântului nu este cu – giu, ci cu – ciu, de unde apoi – giu printr-o scădere fonetică foarte normală (cfr. aprig din apric, vitreg din vitrec, harag din harac, alagea din turc. alaŽa etc.), pe când e peste putinţă a presupune filiaţiunea contrarie prin urcarea lui gi la ci, cu atât mai vârtos când media învecinată b ar fi concurs a mănţine pe media g, astfel că – în scurt – un abaciu poate deveni abagiu, dar nu viceversa.

Cuvântul nu vine d-a dreptul din a b à şi n-are a face cu omonimul a b a g i u, ci este deminutivul unguresc abacse ( abae) „abaluţă”. E de observat că în abaciu, 121

A B A G I U ca şi-n rudele sale a b a l u ţ ă şi a b ă i o a r ă, despre cari vezi mai jos, deminuţiunea indică nu o micime materială, dar calitatea superioară, mai subţire, mai fină, adecă tocmai ceva care se depărtează de a b à, déşi-i conservă numele.

v. Aba. – l Abagiu.

— Abaluţă.

— Abăioară.

ABAGIÙBĂ, subst. fem.; nom d’un arbrisseau: troëne, frésillon. Cuvântul pare a fi întrebuinţat abia într-o mică parte din Transilvania. Îl găsim numai la Sava Bărcianu ( Vocab., p. 1, cfr. p. 137), care trăia la Răşinar în regiunea Sibiiului şi care-l identifică cu m ă l i n – n e g r u sau m ă l i n i ţ ă, adecă Ligustrum vulgare, nemţeşte „Mundholz, Rainweide”. Francezii n-au descoperit încă etimologia sinonimilor „troëne” şi „frésillon”. Fie-ne permis şi nouă de a nu şti de unde vine enigmaticul abagiubă. Ar trebui mai întâi de toate să se constate adevărata formă şi adevărata semnificaţiune a cuvântului, două puncturi esenţiale, în privinţa cărora Bărcianu a putut să greşească. Nu cumva să fie abagiubă = a r b o r – J u j u b a (Rhamnus zizyphus, jujubier), un copăcel ca şi mălinul, rodind broboane acrişoare gustoase?

Italienii îl numesc: giuggiola, dintr-un tip latin deminutiv: jubiola.

v. Lemn cânesc.

— Câne.

ABÀI, subst. masc.; housse, schabraque, couverture.

Într-un inventar din 1579, scris cu însăşi mâna lui Petru-vodă Şchiopul (Col.

Dim. Sturdza, în Acad. Rom.): „1 abai cadife roş cu sirma cosit; 1 arşaf cosit matasă; 1 birin galbin matasă; 1 abai cadife roş; 2 abai zerbap cosit; 2 gugiman sobol; 1 boh€a; 4 arşaf cos; 1 abai cadefe ne(gru?)”, şi mai jos: „on abai sirma i cadife…”

Cuvântul derivă numai indirect din turcul ’ ab°, şi anume prin serbul abaša care însemnează arşea, cioltar, dentâi îmbrăcăminte de cal făcută din aba, apoi cu timpul orice învălitoare, fie cât de preţioasă şi chiar aurită (v. Miklos., Türk. Elem. I, 5).

Serbeşte abaša e feminin; româneşte, vorba a trecut la masculin în textul de mai sus: „on abai” = „un abai”. Există însă până astăzi la românii din Macedonia forma feminină abae (M. Iutza, Cruşova), care a existat odată şi la noi, precum dovedeşte deminutivul a b ă i o a r ă, despre care mai jos. Abae = serb. abaša, e turcul ’ abà trecut prin limba albaneză, în care aba-ša este forma articulată: „l’aba”. E interesant că la noi ceilalţi doi sinonimi ai cuvântului: a r ş e a şi c i o l t a r, sunt ambii de asemenea de proveninţă turcă.

v. Abà.

— Abăioară.

— Arşea.

— Cioltar.

ABÀLDĂ (plur. abalde), subst. fem.; entrepôt, lieu de dépôt pour les marchandises.

Fântâna de unde luăm cuvântul este Lexiconul Budan, care-l traduce prin: „horreum, emporium mercium”. Se găseşte şi la braşoveanul Isser ( Wörterb., Kronstadt, 1850): „ abaldă, die Niederlage der Waaren”. Tot aşa la Polysu revăzut de Bariţ. Pontbriant îl derivă dintr-un grec ¥baltoj, care nu există. Cunoscută numai peste Carpaţi, ba şi acolo prea puţin, această vorbă e de proveninţă germană. După sens şi după formă, 122 îi corespunde Hab-lade, de la Habe „biens, fortune” şi Lade „caisse, dépôt” (v. Ladă), A B A N O S adecă „garde-marchandise”. Trecerea finalului – bladă în – baldă este întocmai ca în rom. baltă = slav. blato. Ar fi important de a consulta în această privinţă numeroasele subdialecte săseşti din Transilvania.

ABALÙŢĂ, subst. fem.; mantelet. Deminutiv din a b à, format întocmai ca m a n t a l u ţ ă din m a n t à şi având acelaşi înţeles. Cuvântul e destul de întrebuinţat, deşi nu se prea găseşte în texturi, ba l-au uitat şi dicţionarele, afară de al lui Polysu.

v. Abà. – 2 Abagiu.

— Abăioară.

1ABANÒS, subst. masc.; Diospyros, ébène, toute sorte de bois noir et dur. Origi-nar din India, acest arbore, al cărui lemn înfăţişează o frumoasă culoare neagră şi o mare tărie totodată, din vechimea cea mai depărtată se făcuse cunoscut în Europa prin comerciul fenicienilor. Din limba feniciană a trecut la eleni însuşi numele lucrului: œbenoj, de unde lat. ebenus. Împrumutând apoi cuvântul de la greci sub forma ebenüs, ebenos, abanos, arabii în veacul de mijloc l-au răspândit d-a dreptul în Occidinte, iar prin turci în Europa orientală. Vechiul francez benus, span. ebano, tot aşa la portugezi şi italiani, vin din araba, nu din latina. Pe de altă parte, nu din vechea greacă se trage neogrecul œmpanoj, ¢mpanÒzi, ¢mpanÒj, ci se datorează turcilor, de la cari de asemenea românii, bulgarii şi serbii au căpătat pe abanos.

Într-o foaie de zestre moldovenească din 1669 (Tiktin, în Tocil. Rev. I, 340): „2 săpete mari; 2 lăzi verzi mari; 1 săcrešu všarde; 1 săcrešaş de abanos şi polieitu…”

Aci e vorba de adevăratul abanos; acest cuvânt însă înseamnă la noi, ca şi la vecinii noştri de peste Dunăre, orice lemn negru şi tare care se poate dobândi printr-o procedură artificială. La serbi – zice Kara€i€ ( Lex. I) – a b o n o s se cheamă „lemnul care prin şedere în apă se întăreşte ca o peatră”. Românul crede că: „din stejar se face abanos, foarte negru şi tare, când şeade o sută ani în apă; din acest abanos se fac apoi gâturile la ghitare şi la scripce, cuie la aceleaşi instrumente şi la flaute etc.” (Stareţ G. Theodorescu, Galaţi).

Cuvântul este la noi atât de poporan, încât a ajuns a se întrebuinţa şi ca adverb.

Când cineva nu se schimbă, nu se moaie, nu slăbeşte, poporul îi zice: „Şade tot abanos, Ţapăn şi vârtos…”

(Pann, Prov. II, 159)

În acest adverb, nu numai noţiunea de lemn, dar şi acea de n e g r u au despărut cu desăvârşire. Anton Pann ( op. cit. II, 98) zice cătră o fată: „Cât să te dregi la obraz, Te-ai trecut, nu mai ai haz;

Gândeai că chipu-ţi frumos

O să stea tot abanos…”

A B A N O S

A şedea abanos, a sta abanos, a se ţinea abanos, este o expresiune cu atât mai interesantă, cu cât numele arborelui în cestiune, deşi a călătorit foarte mult, totuşi n-a dat nicăiri naştere la o asemenea adverbizare, care se explică la români printr-o asociaţiune de idei curat romanică. Lătineşte robur, forma veche robus, însemna pe de o parte s t e j a r, şi chiar anume stejar împetrit, „abanos”, iar pe de alta t ă r i e, adică calitatea de a fi: „… abanos

Ţapăn şi vârtos…”

De aci spanioleşte substantivul roble „stejar”, locuţiunea fuerte como un roble „a se ţinea abanos”, adjectivul roblizo „ţeapăn, vârtos, abanos”. Înainte de a fi căpătat de la turci pe abanos, românii cată dară să fi avut, ca şi spaniolii, un termen latin, o veche vorbă indigenă, cu cele două înţelesuri de „robus” şi „robustus”, pe cari ambele după aceea le-au altoit cuvântului împrumutat de peste Dunăre. În acest mod, oricât de turcesc prin formă, abanos este la noi latin prin fond.

2ABANOS, adv.; d’une manière forte, durable, en persistant.