Hasdeu, Bogdan Petriceicu

În vorbe împrumutate întregi din afară, de ex. „gârbaci”, „cârpaci”, „copaci”, finalul – aci nu e sufix din punctul de vedere al limbei române, care nu-l utilizează cu o funcţiune determinată la formarea unor nouă cuvinte, după cum utilizează, bunăoară, pe slavicul – nik sau pe turcul – Ž i u.

Sufixul – aci = lat. -a c e m n-are de loc a face cu sufixul – aţ, iar cu sufixele – ac şi – aş se înrudeşte numai în parte sau indirect.

v. 2- ac. – 2- aş. – - aţ.

ACÌ adv.; ici, ci, en ce moment. Acest adverb se întrebuinţează în privinţa locului mai puţin, poate, decât în acea a timpului, fiind adesea sinonim cu a c u m.

Pann, Prov. II, 91: „Munca pe om niciodată nu-l lasă a flămânzi, Când cu firea-nbărbătată noaptea o va face zi.

Aşadar daci-nainte să nu şedem lenevoşi…”

Gr. Alexandrescu: „Vântul, umbra mă-nşală, când crez a o vedea;

Luna aci s-arată, aci iar se ascunde:

A C I

Abia câteodată întunecul pătrunde, Şi norii înainte-i se pun ca o perdea…”

( Aşteptarea) sau: „ Aci se opreşte, aci se aşază, Nimica nu-l face a se depărta…”

( Cânele soldatului)

În construcţiune cu d e şi p î n ă, românul aci corespunde pe deplin spaniolului şi portugezului a q u í, care şi el se aplică mai mult la noţiunea timpului: de a q u í adelante (d’a q u í em diante) = de aci înainte, „dès ce moment”; hasta a q u í (ate a q u í ) = pânaci, „jusqu’à ce moment”. În poema lui Cid, v. 180, o evreică cerând o blană în dar, eroul îi răspunde: „d’a q u í sea mandada” = „ţi-o dau chiar de a c u m.”

În construcţiune cu p e: „pe aci = par ici”, aci este adverb de loc; nu însă şi-n idiotismul: „cât paci = peut s’en faut”, de ex.: „cât pe aci era să caz” ( L. M. I, 543).

[După comunicarea lui Aureliu Candrea. Pe lângă idiotismul „cât paci”, mai avem în româneşte şi reduplicatul „paci – paci”, cu aceeaşi însemnare de „peu s’en faut”.

Ispirescu, Legende, 12: Şoimuleanul meu, pentru care paci – paci era să-mi pierd viaţa până l-am dobândit, a-mbătrânit şi el…”

Aci… aci, cu însemnarea francezului „tantôt… tantôt”:

De la Vrancea, Sultănica, 237: „Hai să spunem ghicitori, zise Doroftei, care începuse a cânta, legănând capul, cam fără voie, aci p-un umăr, aci pe cellalt…” Creangă, Scrieri II, 65: „…ţiind la urechi câte o lespegioară fierbinte de la soare, cu argint printr-însele; şi aci săream într-un picior; aci în celălalt, aci plecam capul la dreapta şi la stânga…”]

Noţiunea timpului e tot atât de pronunţată în aci, precum este noţiunea locului în a i c e, astfel că ambii aceşti adverbi, etimologiceşte aproape identici, pot fi puşi într-un fel de opoziţiune, de ex.: „Porcului aci îi dai bice Şi el se-ntoarce şi zice:

Anţărţ mă bătea p-a i c e …”

(Pann, Prov. III, 36)

Chiar când se întrebuinţează ambele întocmai cu aceeaşi nuanţă de sens, totuşi în gura poporului aci şi a i c e alternează uneori după o normă foarte interesantă, dar pe care e greu a o lămuri. Aşa peste Olt auzi pe alocuri ţărani întrebându-se:

— Vi-s aci?

— Ni-s a i c i „.

(Preut R. Popescu, Mehedinţi, com. Isverna)

Ca adverb de loc, aci arată nu numai că cineva sau ceva se află lângă noi, dar 194 încă servă pentru a-l atrage spre noi, funcţionând atunci ca interjecţiune. În portuge-A C I A za a q u í figurează în chemarea de ajutor: „a q u í del rei!” = „au secours!” În spanioala: „a q u í aquí!” Vânătorii români în strigătele lor îi dau mai cu seamă acest sens, atât lui aci, precum şi lui a i c e cu toate varianturile lui, despre cari vezi mai la vale.

„Ţipetele vânătorilor obicinuite sunt: iacă-l! iacă-l! iacă-l! ia! aci! aci! iacă aci!…” (I. Aldoiu, Muscel, c. Voineşti).

Sau amplificat cu intensivul „de”: „ Aci! aci! aci-de! aci-de! sânc pă el!…” (S. Istratescu, Dâmboviţa, com.

Cobia).

Acest „a c i – d e!” ar fi o interjecţiune independinte în toată puterea cuvântului, dacă n-ar păstra ambele accente: a c ì – d è.

Din lat. ecc-hic (ec-ic) = eccu-hic (ecu-ic), de unde şi ital. quì şi ci, span. aquí, portug. aqui, v. franc. iqui etc., derivă la români numai aci, nu şi a i c e, care presupune un prototip latin amplificat: ecc-hicce (ec-ice). Din aci apoi, prin emfaticul

— a (v. 5. A) se naşte forma: a c i a, care scade în gura poporului la a c i e şi a c i i.

Aproape toţi adverbii şi pronumii româneşti compuşi cu ac- = lat. e c c u m, având câte o formă scurtată fără a-: acolo – colo, aice – ice, acest – cest, acel – cel etc., cată să fi fost o dată şi variantul c i pe lângă forma întreagă aci. Aceasta e cu atât mai sigur, cu cât vom vedea mai jos lângă emfaticul a c i a = aci + a forma scurtată c i a = ci + a. Precum construcţiunea „de aci” e conclusivă, tot aşa conclusivă trebuia să fi fost şi construcţiunea: „de c i „. Iată de unde derivă – credem noi – conjuncţiunea d e c i „ergo”, printr-o tranziţiune logică întocmai ca în germ. „daher” şi engl. „therefore” iar nu din construcţiunea „de ce” = lat. de quid (Cihac). În adevăr, „de aci” şi d e c i sunt ca şi sinonimi în: „de aci urmează că… = d e c i, urmează că…, de aci se vede că… = d e c i, se vede că…, de aci am cunoscut că…

= d e c i, am cunoscut” etc. În acest caz „deci” nu se urcă la un prototip latin, ci este o formaţiune posterioară românească, care de aceea nici nu se găseşte în celelalte graiuri romanice.

v. Acia.

— Ci.

— Cia.

— Deci.

ACÌA, adv.; ici, ci, en ce moment, immédiatement là ou alors, y. Format din a c i prin emfaticul – a (v. 5 A), acia e mult mai des în circulaţiune, dacă nu în viul grai, cel puţin în vechile texturi; dar totodată el are o însemnare şi mai mlădioasă, putându-se întrebuinţa aproape dopotrivă nu numai în înţeles de: a i c i şi a c u m, ci încă în loc de: a c o l o şi a t u n c i, mai cu seamă: c h i a r a c o l o, c h i a r a t u n c i.

Din două prototipuri latine rustice: ecc-hic (eccu-hic) şi ecc-hicce (eccu-hicce) se născură doi adverbi româneşti: a c ì = ecc-hic şi a c ì c e, cu forma mai răspândită a ì c e = ecc-hicce. Pe când ramura „a i c e „ conservă în toate varianturile sale funcţiunea adverbială de loc, şi anume de locul cel mai apropiat de vorbitor, în ramura „a c i „, din contra, se dezvoaltă din ce în ce mai mult funcţiunea adverbială de timp, iar acea de loc se tot lărgeşte, trecând peste marginea strictă a apropierii. În simplul a c i ambele funcţiuni se mai ecuilibrează încă; în emfaticul acia, funcţiunea 195

A C I A de timp începe a precumpăni, ca şi întinderea funcţiunii de loc; în amplificatul a c i a ş i, pe care-l vezi mai la vale, funcţiunea de loc în genere şi acea de timp apropiat în specie dispar mai-mai cu desăvârşire.

Moxa, 1620, p. 346: „pănâ aciša răotăţi hitléne în inima lui nu era…” Ibid., p. 388: „nu numai ca pănâ aciša, ce încâ neşte spurcâcšuni réle făcša…” Istrate Dabija-vodă, 1662 ( A. I. R. III, 243): „…să aibă a ţinea moşiša, partea Ursului cu tot vinitul, pănă-i va întoarce Ursul banii, de aciša îş va lua moşiša…” O predică transilvană, circa 1600 ( Cuv. d. bătr. II, 226): „…toţi vorŠ sta, cineşŠ cu meserearea sa, ce šaste gătită lor în vecia veacului, şi amu deacia cu bucurie nesfrăşitâ bucura-se-vorŠ, şi amu deacia greaţâ de nimenilša nu vorŠ avea…” În Călătoria la iad a Maicei Domnului, scrisă circa 1550 ( Cuv. d. bătr. II, 330): „…să s-erâ aprinde casa acelora de tute patru šunghšurele şi să o încun• ure foculu şi n-ară pute eşi afară, ce ară arde aciša…”

Psaltirea Scheiană, circa 1550 (ms., Acad. Rom.), ps. XLIX, 23: „…şi acia cale cu ce ivescu lui spăsenia mea…”, ceea ce la Dosofteiu, 1680, sună: „şi a c o – l o – š calša cu care vošu arăta…” = et i l l i c iter… = ™ke‹ ÐdÕj…

La Radu din Măniceşti, 1574 ( ms. Harl. 6311 B. British Mus.):

Mat. VI, 21: „şi io šaste comoara „…ubi enim est thesaurus tuus, i b i est voastră, aciša va fi şi inima voastră…” et cor tuum…”

Mat. XVIII, 20: „şi šuo amu săntŠ doi „…ubi enim sunt duo vel tres congregati sau trei adunaţi în numele mieu, aciša în nomine meo, i b i sum…” săntŠ eu…” „…et e x i n d e quaerebat opportunitaMat. XXVI, 16: „şi de aciša socotiša tem ut eum traderet…” podoabă vréme să el vănză…” „…et c o n t i n u o dimisit eam feMarc. I, 31: „şi o lăsă ša focul aciša…” bris…”

Luc. VIII, 44: „ aciša stătu cursul săn- „…c o n f e s t i m stetit fluxus sanguigelui ei…” nis ejus…”

Luc. XIV, 5: „carele deîn voi feorŠ sau „…cujus vestrum asinus aut bos în putebou în puţŠ va cădea, şi nu aciša-l va scoaum cadet, et non c o n t i n u o extrahet te elŠ…” illum…”

Emfaticul – a scăzând la – e prin acomodaţiune regresivă cu – i- rezultă forma acie = acia, care nu rareori ne întimpină în grai şi-n texturi.

În Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms. în Acad. Rom.):

Act. Apost. XVIII, 19: „pristoi întru „…devenitque Ephesum, et illos i b i

Efesu şi aceša lăsă acie, e însuş întră întru reliquit, ipse vero ingressus synagogam…” gloată…”

Ibid., XXVII, 6: „şi acie află sutaşul „…et i b i inveniens centurio navem…” corabie…”

Ibid., XXVIII, 15: „şi acie fraţii au- „…et i n d e quum audissent fratres…” dziră…”

Ib., XXV, 14: „ca multe dzile prebăndi „…quum dies plures i b i demorarenacie…” tur…”

Ib., XXVII, 12: „sfătuiră-se cum se „…statuerunt consilium navigare văânslédze de acie…” i n d e …”

A C I A

Născut prin acomodaţiune din acia, trisilabicul acie scade apoi prin asimilaţiune la disilabicul aciš (= acii).

Coresi, 1577:

Dosofteiu, 1680:

Ps. CXXXVI: „La răulŠ Vavylonului, „La păraole Vavilonului, aciš şedzum i aciša şezumŠ şi plânsem…” plânsăm…”

Ps. CXXXVIII:de faţa ta încătruo să „…de faţa ta încătro să fugŠ? de m-oš fugŠ? să suire în ceršu, tu eşti aciša; să sui în ceršu, tu a c o l o eştŠ; de-aş pugodeştinsere în šadŠ, aciša eşti…” râ-mâ în šad, aciš eşti…”

Deosebirea între emfaticul acia din aci şi emfaticul a i c e a din a i c e se arată mai apriat la Dosofteiu în psalmul CXXXI: „Aasta-š odihna mša în veacul de veac, „Haec requies mea în saeculum saeculi, a i c š a m-oš sălăşlui…” h i c habitabo…” „ Aciš vošu răsări cornŠ luš DavidŠ…” „I b i suscitabo cornu David…”

Astfel a i c e a este „hic”, iar acia – „ibi”, dar nu tocmai cu sensul de „acolo”, ci cu acel de „acolea”, precum vedem tot la Dosofteiu, în Paremiar, 1683, f. 103 a: „…să-š aduŠ în cortulŠ mărturieš, şi „…¥xeij aÙtoÝj prÕj t¾n skhn¾n toà vorŠ sta aciš cu tine, şi mă voš pugorâ şi martur…ou, kaˆ st»sontai ™ k e ‹ met¦ voš grăi a c o l š a cu tine…” soà, kaˆ katab»somai, kaˆ lal»sw

™ke‹ met¦ soà…”

De asemenea, în Omiliarul de la Govora, 1642, p. 29: „unde frica lui Dumnezău nu šaste, acii mare foamete šaste de lucruri bune; unde nu să séceră spicul curăţiei ca al grăului, acii e foamete mare de viaţa de vecie…”

Alături, ba poate chiar mai presus de sensul local de „acolea”, acia funcţionează aproape întocmai ca adverbul de timp „atunce”. Aşa, în acelaşi Omiliar, p. 63: „… numai ce-ţi cugetâ, a cătâ frămséţe vor fi acel ceršu şi pămănt nou, că šatâ de acii nu va fi nice o fricâ, nice schimbare de vremi şi nice se vor acoperi cu nori întunecoşi şi trăsnet şi fulger ucigâtoršu; de acii vedére înfricoşatâ nu se va arăta a c o l o; aşijderea şi pămăntul se va lumina cu frămséţe de flori cu bunâ mirizmâ, şi adecâ de acii nu vor mai fi pre el fšeri šuţi…”

În acest pasagiu, atât de bine scris, acii este curat un adverb de timp, sinonim cu „atunci” şi având drept corelativ, ca adverb de loc, pe a c o l o.

În scurt, acia pare a avea, ca derivat emfatic din a c i, o funcţiune intermediară între a i c e şi a c o l o pe de o parte, între a c u m şi a t u n c i pe de alta, dar plecându-se totuşi mai mult spre a t u n c e şi spre a c o l o.

Zilot, Cron., p. 83: „… pricina de se punea Rosia pentru Constantin-vodă Ipsilant, era adevărat şi a trahtaturilor şi a hatihumaiunurilor, dar era mai mult slujbele şi îndatoririle ce făcuse el Rosiei, în vremile acelea când Napoleon umbla cu toate meşteşugirile să surpe şi pe Rosia, cum surpase şi stricase şi celelalte împărăţii şi crăii ale Evropei, gata având războiul şi cu dânsa, şi pe taină umblând a ridica şi pe turci asupra ei, ca mai lesne să o surpe; care lucru simţindu-l Ipsilant şi făcându-i-l 197

A C I A cunoscut, Rosia foarte s-au fost îndatorat lui; şi de acii, mână dreaptă avându-l la aceasta, cum şi la arădicarea sărbilor împotriva Porţei, sta Rosia pentru dânsul a nu se mişca din domnia sa, fiindu-i cel mai trebuincios la acele îngrozitoare pentru dânsa vremi…”

În acest pasagiu, „d e a c i i „ se poate înlocui mai bine prin „d e a t u n c i „ sau „d e a c o l o „ decât prin „d e a i c e „ sau „d e a c u m „.

Precum lângă simplul a c i s-au păstrat urma unei forme scurtate c i, tot aşa emfaticul acia are alături pe scurtatul c i a, ajuns însă rar chiar în vechile texturi.

Dosofteiu, Parem., 1683, f. 58 b: „şedeţŠ aciš cu asâna, šară eu şi coconulŠ om tršace pănă c i š a …”

La macedo-români pare a nu exista simplul a c i, ci numai emfaticul acia: „trâ acia = di¦ aÙtoà, di acia = autÒqen, pre acia = ¢pautoà” (Bojadschi). În istriano-româna însă ne întimpină nu numai acia, şi anume cu o nuanţă „intermediară între a i c e şi a c o l o „, dar până şi forma scurtată c i a: „ Acia, aci, aice, însă ceva mai la o parte. Acia se aude şi în Ardeal şi în alte părţi. În Berdo în Istria se zice şi c i a tot în această însemnare” (I. Maiorescu, Itin., 83).

v. Aci.

— Acice.

— Acolea.

— Acolo.

— Aice.

— Cice.

— Ci.

— Cia.

— Ice…

ACÌC (plur. acicuri), s. n.; t. de mar.: sorte d’ambarquement. Un fel de ş a i c ă.

Cuvânt turcesc, care ne întimpină nu o dată în Condica Vistieriei din 1693 (ed.

Aricescu), mai ales pe pag. 180, unde se menţionează alături cu ş e i c i, c a i c e şi b u r a z a n i: „Cheltueala acestor bani de birul ş e i c i l o r care scrie înapoi unde s-au dat, pe cum arată în jos anume:

5000 tal. s-au dat la Hagi-Ali pentru gătirea celor cinci c a i c e ce se gătesc cu bani de haraciu, afară den ce i s-au dat den haraciu.

2085 tal. s-au dat pe cheresteaoa ce s-au cumpărat de la Giurgiuvéni, scânduri şi crivaci şi cuşaclâcuri de s-au dat pentru 20 de acicuri.

1440 tal. s-au dat la Ibraim Aga, voivoda de la Giurgiov, pentru deresul b u – r a z a n i l o r cu sebepi-takrir.

800 tal. s-au dat ear la Ibraim Aga pentru deresul acicurilor celor vechi cu sebepi-takrir.

1035 tal. s-au dat darurile Ibraim Agăi; când au venit aicia de s-au luat socoteală pentru cheresteaoa ce i s-au dat pentru acicuri şi pentru alţi bani ce i s-au dat.

1751/2 tal. s-au trimis la Sterie Căpit. ot – de au făcut 1370 de opacine de le-au dat la Căpitan-Paşa de Dunăre pentru acicuri şi pentru ş e i c i …” Cuvintele din urmă ne-ar face a crede că acic era ceva mai mult decât ş a i c ă, deoarăce figurează pe prima linie.

Acic se află şi la Dumitrache Stolnicul, în Istoria anilor 1769–74, al căriia editor, d. V. A. Urechia ( Anal. Acad. Rom. X, p. 470), îl explică „ acicuri, bărci cu câte o văslă sau pânză largă în formă de şeici”.

v. Şaică. – 1 Turc.

A C I C E A

ACÌCE. – v. Acicea.

ACÌCEA, adv.; ici. Sinonim şi dublet etimologic cu a i c e a. Forma simplă a c i c e, de unde s-a făcut acicea prin emfaticul -a (v. 5A), pare despărută din grai deja de vro doi-trei secoli, căci n-o mai găsim nicăiri în texturi; forma amplificată acicea a perit şi ea, dar cu mult mai târziu, după ce-şi înfipsese urma în mai toate scriptele române din secolii XVI şi XVII, fie transilvane, fie moldovene sau muntene. Ne-ar fi anevoie a reproduce măcar a zecea parte din pasagele cu acicea.

a) Din tipărituri:

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. A, p. 10: „… să lepâdâmŠ acicea păcatele noastre, ca să fimŠ curaţi şi gătiţi…”

Ibid., quatern. D, p. 1: „zice Hs. în eastâ Evanghelie că unde săntŠ comoarâle voastre acolo săntŠ şi inimile voastre; acicea învaţâ pre noi Hs. nu numai spre dare şi spre pace…”

Pravila Muntenească, 1640, f. 116 b: „… célša ce au acicea sfrăşit, šară a c o l o fără de sfrăşit şi săntŠ neînpuţinate…”

Omiliarul de la Govora, 1642, p. 58: „… să va zice cineva voao: šatâ acicea e Hristos, nu crédeţi…”

Evangeliarul transilvan, 1648, Mat. XVII, 4: „bine este nouo acicea a fi, să vei să facem trei colibi…”

Ibid., XVII, 20: „treci de acicea c o l o …”

Dosofteiu, Parem., 1683, ghen. 30: „dzâsâ Ilie cătră Eliseš: şedzŠ dară acicša, că DomnulŠ m-au mânatŠ pănă la IordanŠ…” b) Din manuscripte:

Moxa, Cron., 1620, p. 399: „… pănâ acicša s-au scosŠ dentr-alte cărţi sloveneşti pre limba noastrâ…”

Predica măhăceană, din 1619 ( Cuv. d. bătr. II, 125): „… a ta šaste înpărăţiša şi sila şi slava în veciša veacului aminŠ, înralţă noi acicea în dărnire să avemu upovăinţă tare…”

Legenda Sântei Vineri, circa 1580 ( Cuv. d. bătr. II, 146): „… nu mi se cade numai acicea să fiu şi să lăcuescu, ce mi se cade să mă ducŠ să propovedu-escu…”

Codicele ms. miscel. al Bis. St. Nicolae din Braşov, p. 132: „… ce fericiţi carii nu se-au îndulcitŠ acicea, că a c o l o îndulci-se-vorŠ; cine se vorŠ pocăi şi se vorŠ curăţi acicea, aceša întru sâlaşul ceršului veseli-se-vorŠ; şi cine se va usteni acicea, a c o l o în vecie odihnise-va; carii se vor plănge acicea, a c o l o în vecie bucura-se-vor…”

Ceea ce explică dispariţiunea lui acicea din grai este că era de prisos, căci niciodată el n-are în vreun text un alt sens decât acela de a i c e a, lătineşte h i c, h i n c, h u c.

Radu din Măniceşti, 1574 ( ms. Harl. 6311 B., British Mus.):

A C I C E A

Mat. XVII, 4: „bine šaste noao acicea să „…bonum est nos h i c esse…” fimŠ…”

Ib., XVII, 19: „zicere-aţi codrului aces- „…dicetis monti huic: transi h i n c tui: treci de acicea încolo, şi arŠ tréce…” illuc, et transibit…”

Ib., XXVI, 38: „aşteptaţi acicea şi pre- „…sustinete h i c et vigilate…” vegheaţi…”

Luc. XIII, 31: „te du de acicea…” „…vade h i n c …”

Io. VI, 25: „cănd ai fostŠ acicea…” „…quando h u c venisti…”

Forma a c i c e, de unde emfaticul acicea, nu derivă din lat. ecc-hic, care a dat naştere numai lui a c i (= ec-ìc), ci din prototipul amplificat ecc-hicce (= ec-ìce), cu finalul – ce ca în a t u n c e = lat. tuncce. În vechile texturi române mai este şi forma scurtată c i c e, emfatic: c i c e a, de ex. la Dosofteiu, Parem., 1683, iulie 20, f. 21 a: „şi când fu pănă c i c š a şi pănă ciša, şi ceršulŠ să întunecâ de nuori…” Scurtatul c i c e (= lat. ecc-hicce) corespunde lui q u i c i (= lat. eccu-hicce) care ne mai întimpină la Dante, dar a despărut şi el demult din limba italiană, fiind şi acolo de prisos, întocmai precum a despărut acicea din româna.

v. Aice.

— Cice.

— Cicea.

— Ice…

ACÌE A v. Acia.

ACÌI

ACÌ-DÈ! – v. Aci.

ACÌIAŞI, adv.; instantanément, subitement, à l’instant même. Derivat din a c i prin forma emfatică a c i a şi din intensivul -şi = lat. sic, aciiaşi (= ecc-hic-a-sic) a perdut aproape de tot caracterul local, funcţionând numai ca adverb de timp.

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. D, p. 5: „… întrâ întru o casâ, šarâ acišaşŠ eşi véste pretutindinea de elŠ, că no se putea ascunde lumina céša marea a înţeleptului…” Ioan din Vinţi, 1689, f. 156 b: „Cine šase în deşărtŠ dinŠ ceša ce aleargâ în beséreca ta, Născătoare de Dumnedzău, cu tot sufletul, şi să nu dobăndeascâ acišaş vindecare?…” În Codicele ms. miscelaneu al bis. Sf. Nicolae din Braşov, scris în secolii XVI şi XVII, aciiaşi e foarte des, ca şi forma scăzută aciişi: p. 79: „… părea-i că zboarâ pre suptŠ ceršu, şi de părérea bunâ şi de bucurie elu se mira cumŠ va mai face, şi acišaşŠ tremése…” p. 90: „… aastea deaca auzi Maximišan, înplu-se de mânie, şi învăţâ aciiş să fie adus sfântul cătră el…” p. 110: „… de aasta aciişŠ de nâprasnâ spămăntaţi furâ şi căzurâ cu faţa la pâmănt…” p. 164: „… šară sfântul nemica nu pesti, ce aciişŠ sări în corabie…” p. 248: „… deac-au născutŠ, acišaşŠ pusu-l-au în šasle…”

Într-un loc, p. 146, forma plină aciiaşi şi forma scăzută aciişi figurează alături: „… aciişŠ nerugatŠ mérse sfântulŠ şi se rugâ cătră Dumnedzău, şi acišaş învise-l, 200 nu ca pre un mortŠ, ce ca pre un adurmit…”

A C I L E A

Varlam, 1643, f. 338 a: „…să atinse de poalele veşmentelorŠ lui, „…¼yato toà kraspšdou toà ƒmat…ou şi acišşŠ stâtu curărša…” aÙtoà. kaˆ paracrÁma œsth ¹`rÚsij…”

Precum a c i a scade la a c i e şi a c i i, tot aşa aciiaşi posedă, ca forme fonetice scăzute, nu numai pe aciişi, ca în pasagele de mai sus, dar şi pe acieşi, de ex. într-un text circa 1550 ( Cuv. d. bătr. II, 291): „ acieşi-l tremese elu suptu întunerec…” De asemenea, în Codicele Voroneţian, scris cam tot pe atunci (ms., Acad. Rom.), unde cuvântul este tetrasilabic:

Act. Ap. XXI, 30: „şi acieşi închiseră „…et s t a t i m clausae sunt januae…” uşile…”

Ib., 32: „déci acieşi luo voinici şi su- „…s t a t i m assumptis militibus et taşi… „ centurionibus…”

Ib., XXII, 29: „ acieşi se deluângară de „…p r o t i n u s ergo discesserunt ab elu…” illo…”

Pretutindeni aciiaşi ( acieşi, aciişi) ne întimpină cu unul şi acelaşi înţeles, care se arată şi mai limpede în Predica transilvană, circa 1600 ( Cuv. d. bătr. II, 226): „… şi aciişŠ î n t r u c l i p i t u l o c h š u l u i …”

Limba noastră literară de astăzi, neavând nici un adverb poporan pentru noţiunea de „instantanément”, căci slavicul „d e n ă p r a s n ă „ exprimă mai mult noţiunea de „fortuitement”, bătrânul aciiaşi are dreptul de a fi rechemat la viaţă.

v. Aci.

— Acia – Năprasnă.

ACÌLEA, adv.; ici, ci. În acilea nu este articularea lui a c i după analogia altor adverbi ca: almintrelea, aiurilea etc., ci numai acăţarea analogică a finalului – lea din „acolea”, adverbul cel mai apropiat prin sens şi-n care – le derivă pe cale organică din latinul -i l i c.

A. Pann, Moş Albu I, 6: „Şi sătenii auzindu-i, au luat funii pe loc, Gândind că din sat dacilea a căzut vrun dobitoc…”

Într-un basm, povestit de d. B. Ştefănescu (De la Vrancea), Sultănica, p. 263, acilea figurează lângă a i c i: „… mai sunt pacilea şi fete mari, zise Ţuguia; şade rău; nu fii slobod la gură; a i c i nu e cumetrie cu chief şi cu lăutari…” Alexandri, în Cinel-Cinel (sc. V), râde de acilea ca de un muntenism, opunându-l lui a i c i al moldovenilor: „Graur: Fa, Florică!

Florica: Ce-i?

Graur: Ian uită-te la mine.

Florica: Ş-apoi ce?

Graur: Multe sunt ca tine a i c i în sat?

Florica: Unde?… Acilea?

A C I L E A

Graur: Ba a i c i.

Florica: Ha, ha, ha, moldoveanu dracului!”

Negreşit, acilea este o formaţiune nouă, dar curat poporană, întemeiată pe o adevărată trebuinţă. Prin a i c e nu se înţelege o apropiare imediată; cu atât mai puţin prin a c o l e a, care este deja un pas cătră a c o l o; în a c i, pe de altă parte, s-a dezvoltat mai mult noţiunea de timp decât acea de loc; în acest mod, poporul a crezut de cuviinţă a forma pe acilea, ca un adverb menit a indica anume gradul cel mai intim de apropiare.

v. Aci.

— Acolea.

ACINTÙŞ, t. de botan.; Jacinthe (Scilla, Hyacinthus). Sinonim cu z a m b i l ă.

Termen întrebuinţat pe alocuri în Transilvania (Haţeg, com. Clopotiva). Este o formaţiune poporană din „Hyacinthus” gr. Ø£kinqoj, poate prin intermediul formei ungureşti, în care finalul – thus se pronunţă – tuş, ca şi când ar fi un deminutiv românesc.

v. ambilă.

— Spiritus.

ACIOAIE, s. f.; bronze, airain, métal mélangé. Ne întimpină în grai şi-n texturi sub două forme: acioae şi cioae, perzându-se iniţialul aprin analogie cu: cest, cel, colo, colea, caţăr, cutare etc.

În inventarul de averea mănăstirii Arnota, 1741 ( Cond. ms., Arh. Stat., p. 697): „…3 tingirš maš micš şi 2 capace dă aramă, 3 sféşnice dă acioae…”

În inventarul mănăstirii Polovraci din acelaşi an ( ibid., p. 729): „Sfeşnicel de acioae la proscomidie;

Cădélniţă de argint prost;

Cădélniţă de acioae;