Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Poporul mai înlocuieşte pe acela prin ă l a, a h ă l a, a i a, a h a i a etc.

Jarnik-Bârsanu, Transilv., 217: „Mult mă mir eu de-a h ă l a

Care nu ştie-a cânta

Cum îşi petrece lumea, Că eu cânt, zău, tot mereu Ş-o petrec destul de rău!…” sau tot acolo, 38: „Bădiţa cel sărăcuţ, Zău, acela mi-i drăguţ, Că zău ă l a mi-i mândruţ…” „Hincă ne cunoaştem ă l a p – ă l a d-atâţia ai dă zile…” (Jip., Opincarul, 19).

Numai ca acelaşi sau acela-şi, în combinaţiune cu intensivul – şi = lat. sic, acela nu poate fi înlocuit cu ă l a sau a h ă l a. Nici în texturi, nici în viul grai, nu ni s-a întâmplat a întimpina undeva pe un „ălaşi” sau „ahălaşi”, ci numai acelaşi.

Compoziţiunea este de aceeaşi natură ca în sinonimul latin: idem = isdem, ejusdem, eodem etc., adecă noul cuvânt, compus din două elemente, păstrează întocmai flexiunea primului element, finalul rămânând imobil: acela-şi, aceea-şi, acelea-şi, aceluia-şi, aceleia-şi, acelora-şi. Oriunde se rosteşte acie pentru plur. masc. aceia, iar acee pentru sing. fem. aceea, pe acolo se pune şi-n combinaţiune cu – şi: acie-şi, acee-şi. Mai pretutindeni în vorbirea poporului vocala din – şi, după ce se redusese 184 dentăi la š, a despărut apoi cu desăvârşire, pronunţându-se: acelaş. În vechile texturi A C E P T însă ne mai întimpină uneori tetrasilabicul a-ce-la-şi, forma cea organică; de ex. în Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms., Acad. Rom.), p. 24:

diântracelaşi rostu esu urăcšurile şi „…ex i p s o ore procedit benedictio et blăstemul…” maledictio…” sau tot acolo, p. 25: „….doară izvorul diântracéšaşi curere „…numquid fons de e o d e m foramiizvori-va dulce şi amaru…” ne emanat dulcem et amaram…”

Compusul acelaşi însemnează:

1. „le même”:

Samoil Clain, Învăţături, p. 21: „…precum acelaşi filosof (Seneca) într-altŠ loc foarte înţălepţéşte şi adevăratŠ grăiaşte: mare parte a vieţii oamenilorŠ tréce fără de nici o lucrare, iară mai mare parte în rea lucrare…”

2. „celui-là avec plus d’affirmation”:

Const. Brâncovanu, 1695 ( Cond., ms. în Arh. Stat.): „…grăšaşte dar Solomon nu pentru înţelepcšune adecă filosofia elinilor, dă vréme ce acéšaşš šaste rătăcită şi deşartă…”

În acest pasagiu s-ar fi putut zice aceia, însă intensivul – şi dă afirmaţiunii mai multă putere. Oricum, deosebirea între acela şi acelaşi e atât de mică, încât pentru sensul de „le même”, ca să nu se confunde cu „celui-là”, se poate pune: „t o t acelaşi”.

Zilot, Cron., p. 18: „Deci văzând domnul Ipsilant că s-au lăţit năravul acelor hoţi şi nici cu strejuirea nu face nimic, n-au zăbovit a înştiinţa Porţii apucăturile lui Pazvantoglu, că adică calcă oamenii lui ţara şi o jefuiesc; t o t întraceiaşi vreme asemenea înştiinţări mergând Porţii şi după la alte oraşe…” v. Aceea.

— Acel.

— Ahaia.

— Ahăla.

— Ăla.

— Aia.

— Ca.

— Ca-mai.

— Ceea. –

Cela…

ACÈLAŞI, ACÈEAŞI, (plur. aceiaşi, aceleaşi), pron. demonstr.; le même, celui-là même.

v. Acela.

— Acestaşi.

ACÈPT ( aceptat, aceptare), vb.; accepter, ou plutôt: s’attendre à recevoir, avoir envie de prendre. Nu e neologism, ci din contra un venerabil arcaism despărut din grai. În glosarul slavo-român muntenesc, circa 1620 ( Ms. Sturdzan, în Acad. Rom.) ne întimpină cuvântul de d o u ă ori sub d o u ă forme, ceea ce garantează că nu este vreo eroare grafică. În ambele cazuri e tradus slavoneşte. La pag. 170: „ ašu vŠspriati, acept (ac æ pt) a lua”. La pag. 171: „ aetŠ aceaptă (acèptă)”. Paleoslavicul „ašati” însemnează „a spera” (Miklos.). Ca formă, românul aceptare este învederat lat. a c c e p t a r e = prov. acceptar = span. aceptar etc., de care se apropie şi ca sens. Când alăturăm cu „accipio”, de unde frecuentativul „accepto”, sinonimii latini: praehendo, capio, sumo şi recipio, constatăm că el cuprinde în sine 185

A C E P T totdauna noţiunea de speranţă, căci implică voinţa altuia de a da sau de a nu da: „quod dat, accipimus” (Cic., Fam. I, 1). Această noţiune a devenit precumpănitoare în derivatul român acept din cauza asemănării formale cu vorba a ş t e p t, în care elementul speranţei e şi mai pronunţat. Astfel se explică apoi însăşi dispariţiunea ulterioară a lui acept, poporul confundându-l şi ajungând a-l identifica cu a ş t e p t.

În adevăr, într-o redacţiune circa 1670 a aceluiaşi material glosografic slavo-român (ms. al Societăţii arheologice din Moscva, f. 147), ne întimpină deja înlocuirea lui acept prin a ş t e p t: „ašu vŠspriati, a ş t e p t u a lua.

„ašanie, a ş t e p t a r e „ v. Aştept.

ACEPTÀRE A v. Acept.

ACEPTÀT

ÀCER ( acerat, acerare), vb.; désirer, s’attendre, solliciter. Vorbă conservată în Dicţionarul româno-latin, ms. circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 421): „ A‚r. Expecto.

A‚ratul. Expectatio.”

Cu e scăzut la i, acer se află deja la Coresi, Omiliar, 1580, quatern. XXXII, p.

16: „…priimitŠ amu šaste anulŠ acela şi cu pohtâ şi cu dragŠ derepţilor, cei ce acirâ şi aşteaptâ de ce-au lucratŠ pentru acea dulceaţâ şi viaţâ ce va să fie…”, unde în Omiliarul rutean publicat de mitropolitul Petru Movilă (Kiev, 1637, p. 745): „ e k a – š u t Š na nego i o×idašutŠ…” Ruteneşte  e k a t i (= polon. czekaŽ) însemnează „exspecto”.

Pe când în vocabularul bănăţean, circa 1670, tonul este pe prima silabă: a‚r = àcer, la Coresi el ne apare pe a doua, adecă pe i scăzut din e: acìr, acìră (acírä), intonându-se astfel după analogia tuturor verbilor terminaţi prin – ir: înşìră, mìră, răsfìră etc.

E învederat că àcer este mai organic decât acìr.

Acest interesant cuvânt nu e numai transilvan. Sub forma: acir, acirat, el se aude la popor şi-n preajma Bucureştilor, de unde îl vedem trecut în Dicţionarul răposaţilor Laurian şi Maxim (t. I, 24): „ Acirare, a aspira, a aştepta sau a căuta, a umbla să capete de la altul: când omul are al său, nu aciră la mâna altuia…”

E peste putinţă a trage pe acer din latinul aspiro. Grupul fonetic sp nu trece în .

Noi credem că acer nu poate fi decât o compoziţiune curat românească din a = lat.

ad şi c e r = lat. quaero. Sub raportul sensului nu se prezintă nici o dificultate. În privinţa formei, accentul în acer trebuia neapărat să fie pe penultima: àcer, ca în toţi verbii români disilabici terminaţi prin – er: sècer, dèger, fùlger etc., de unde apoi trecerea în prima conjugaţiune: acerare, acerat în loc de a c e r e r e, a c e r u t.

v. 2 Cer.

A C E S T

ACERÀRE A v. Acer.

ACERÀT

ÀCERĂ (plur. àcere), s. f.; aigle. Sinonim cu v u l t u r şi p a j u r ă.

„ Aceră, aquila, pasere rapace din familia falconilor, pentru tăria şi ageritatea sa numită regina paserilor” ( L. M.).

„ Acera, der Adler” (S. Barcianu).

S. F. Marian, Ornitol. I, 137: „Pajură, numită în unele locuri pajoră, pajeră, paji-ră, pagiră, iară în România-Mică a c i r ă „ (comunicat de d. V. Burlă).

După fonetica română, àceră este din punct în punct lat. à q u i l a = span.

aguila, provenţ. aigla, fr. aigle etc.

v. Pajură.

ACÈST, ACEASTĂ (plur. aceşti, aceste), pron. demonstr.; ce, cet (cette). Arată ceva mai apropiat, în opoziţiune cu a c e l pentru lucruri mai depărtate, fie apropiarea sau depărtarea reale, fie ele numai în cugetarea vorbitorului.

Ca şi corespunzătorul a c e l, acest trebui pus totdauna denaintea unui substantiv sau adjectiv, nu singur sau la urmă, căci altfel spiritul limbei române cere pe emfaticul acesta, corelativ emfaticului a c e l a. E neromâneşte a zice: „omul acest” sau „oamenii aceşti” în loc de a c e s t a, a c e ş t i i a.

Tocmai de aci vine în grai puţina circulaţiune a lui acest în alăturare cu a c e – s t a; şi chiar atunci când trebui să se întrebuinţeze, mai adesea îl înlocuiesc forme mai scurte: a s t, ă s t, i s t. În expresiuni ca: a s t ă d a t ă, a s t ă n o a p t e, a s t ă v a r ă şi altele, poporul niciodată nu va întrebuinţa pe această; ba până şi pe a s t ă o mai reduce uneori la a s ’ noapte etc.

Poetul se poate folosi cu intenţiune de mulţimea formelor, ca un mijloc de varietate: „A s t glas, această câmpie, Noaptea care mă-nvălea, Gândiri de melancolie

În inimă-mi învia…”

(Gr. Alexandrescu)

Poporul, când nu ştie care anume din cele multe forme e mai potrivită, o face şi el tot aşa, deşi fără intenţiune; de ex. într-un act moldovenesc din 1612 ( A. I. R. I, 71): „…cum ştiu ei toţi a e ş t i omene cu sufletele lor că dinnaintea lor s-au făcut această tocmală şi această scrisore, şi boul mi l-au biuluit aceişti omene buni…” În macedo-româna acest nu există, ci numai a i s t. Îl are însă istriano-româna: „ acest, plur. acesti, se zice şi simplu c e s t, i s t; în toate aceste, prin o escepţiune singulară, c se pronunţă cu un sunet ce e un mijloc între ce şi ţ” (I. Maiorescu, Itin., 83).

Afară de forme de mai sus, graiul poporan mai posedă încă alte varianturi ca: c e s t, a h ă s t, a i s t etc., despre cari a se vedea la locurile lor.

În vechile texturi apare din când în când forma organică întreagă: acestu.

Aşa, în Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms. în Acad. Rom.), p. 51: 187

A C E S T

Act. Apost. XXIlI, 17: „şi dzise: du „…ait: Adolescentem h u n c perduc acestu gšure la mišaşul, că oarece-i va se-i ad tribunum, habet enim aliquid indicare spue lui; elu-l luo şi-l duse la mišaşul; illi. Et ille quidem assumens eum, duxit ad de-acii dzise: Pavelu fuglul chiemă-me de tribunum, et ait: Vinctus Paulus rogavit me me rugă se aducu acestu gšure…” h u n c adolescentem perducere…”

Ib., XXIV, 5: „aflămu acestu bărbatu „…invenimus h u n c hominem pestipierdzătoršu…” ferum…”

Dar până şi-n secolul trecut se mai rostea încă uneorí trisilabic: acestu. De exemplu într-un act moldovenesc din 1703 ( A. I. R. III, 268): „eu Ursul Murguleţ părcălabul scriu şi mărturisăsc cu acestu adevăratu zapis al mieu…”

Se pare că anume la acuzativ trisilabismul reuşise a se mănţine mai mult timp, după ce perise la nominativ.

Cazurile oblice sunt: acestui, acestei sau aceştii la singular; acestor la plural.

După femininul acestei sau aceştii numele ce-i urmează se pune generalmente în cazul oblic nedeterminat: acestei femei (nu: femeie), aceştii case (nu: casă), ceea ce nu se face după masculinul acestui, deoarăce nu există la noi declinaţiune nedeterminată pentru genul bărbătesc. În graiul vechi însă, numele femeiesc preces de „ acestei” sau „ aceştii” poate să conserve forma nominativă, după analogia numelui bărbătesc preces de „ acestui”. Aşa, într-un text circa 1600 ( Cod. ms. miscel. al Bis.

Sf. Nicolae din Braşov, p. 48): „Iarâ cănd venise acasâ-ş IosifŠ de la lucrul său, dupâ scrăba céša ce aflâ nedeşartâ cocoana Domnului, şi deaca-i fu spus de aasta de înger în somnŠ cum šaste diân Duhul sfăntŠ întru ša, el au proslâvitŠ pre Dumnedzău ce l-au spodobitŠ pre elŠ a sluji aceştii b u n î t a t e prea mare şi aceştii t a i n î dumnedzešascâ…”

Precum a c e l u vine din lat. ecc-illum, tot aşa acestu nu e decât lat. ecc-istum

= eccu-istum, de unde se trag de asemenea ital. questo = provenţ. aquest = v. portug.

questo = reto-rom. est sau quest = v. franc. icest etc.

În Plaut:

— …quam te virginem

Me reposcis?

— Quam ab Lenone abduxti hodie, scelus viri.

— Nullam abduxi.

— Certe e c c i s t a m, video.”

( Curcul. V, 2) adecă: „– Ce fel de fată ceri tu de la mine?

— Pe care ai luat-o astăzi de la Hotru, ticălosule!

— N-am luat pe niciuna.

— Ba iată-o, chiar pe această…” v. Acel.

— Aest.

— Ahăst.

— Aist.

— Ast.

— Ăst.

— Cest.

— Ist…

ACÈSTA, ACEASTA ( aceştiia, acestea), pron. demonstr.; celui-ci. Pronume compus, care se deosebeşte de simplul a c e s t prin mai multă energie, datorită particulei enclitice – a (v. 5 A). În privinţa lucrurilor mai apropiate, acesta se rapoartă 188 cătră a c e s t întocmai ca a c e l a cătră a c e l în privinţa lucrurilor mai depărtate.

A C E S TA Ş I

Poziţiunea normală a emfaticului acesta este după un nume, fie substantiv sau adjectiv, ori în locul unui nume, sau la finea propoziţiunii, pretutindeni adecă unde spiritul limbei române nu sufere pe simplul a c e s t. A zice: „omul a c e s t „ sau: „i-am văzut pe a c e ş t i „ nu e româneşte, ci trebuie: acesta, aceştiia.

În vechile texturi şi-n viul grai emfaticul acesta înlocuieşte adesea pe simplul a c e s t chiar denaintea unui nume, de ex.:

În Psaltirea circa 1550 ( ms. Şcheian, în Acad. Rom.), ps. XXIII, de două ori: „…cire e acesta înpăratul slaveei?…” „…quis est i s t e rex gloriae?…”

Dosofteiu, 1673, pref.: „ acesta obicšaš šaste din bătrăni, scoţândŠ v-un izvod den svănta carte a-l scrie supt numele a de mare cinste Scaun…”

Acelaşi, 1680, f. 38 b:

Ps. XXXII, 7: „ Acesta mişel strigat-au şi „I s t e pauper clamavit, et Dominus

Domnul audzâtu-l-au…” exaudivit eum…”

Într-un act muntenesc din 1669 ( A. I. R. I, 96): „eu Mihăil deîn Groşani scriu şi mărturisescŠ cu acesta al mieu zapis…”

Samoil Clain, Învăţături, Blaj, 1784, p. 2: „Întru acesta chip, iubiţilor creştini, au pus D-zeu pre om în lumea aceasta ca într-un oraş de negoţitorie…”, unde „lumea aceasta” e o construcţiune normală, iar „ acesta chip” este o abatere înadins pentru a da afirmaţiunii mai multă forţă.

În popor, acesta se aude foarte rar, fiind mai totdauna înlocuit prin ă s t a – a s t a, a i s t a – a i a s t a, a e s t a, a h ă s t a etc., pe cari vezi-le la locurile lor. În acelaşi timp, în cazul oblic feminin la singular: acesteia sau aceştiia, precum şi la nominativul plural de ambele genuri: aceştiia şi acestea, emfaticul – a tinde a scădea la – e prin acomodaţiune regresivă cu vocalele învecinate, devenind astfel: aceştie şi aceste. De aci o confuziune formală între a c e s t şi acesta. În: „a c e s t e femei” e simplul a c e s t, pe când în: „femeile aceste”, în loc de „ acestea”, este emfaticul acesta. Scăderea finalului – a la – e ne întimpină deja în vechile texturi ţărăneşti. Aşa într-un document moldovenesc din 1622 ( A. I. R. I, 31): „noi aceştie moşteni ot satul Brăneşti…” v. Acela.

— Acest.

— Aesta.

— Ahăsta.

— Aista.

— Ăsta.

— Cesta.

— Ista…

ACÈSTAŞI, ACEASTAŞI ( aceştiiaşi, acesteaşi), pron. demonstr.; celui-ci même, toujours celui-ci. Arată un lucru mai apropiat, despre care s-a vorbit deja, după cum corelativul a c e l a ş i indică tot aşa un lucru mai depărtat. E compus din emfaticul a c e l a şi din intensivul – şi = lat. sic.

Pravila Moldov., 1646, f. 29.: „căndŠ vor avša doi oameni pără pentru vreo vie, sau pentru vreunŠ pămăntŠ, şi pănă a să părâ, unulŠ dentr-ănşŠ va mérge de va secera pămăntulŠ sau va culége viša, fără de voša gšudeţului, acestaş pišarde tot venitulŠ…”

Ibid., f. 49: „…cănd va fi un om bolnav, şi va lăsa cuiva să moşneneascâ multŠ-puţinŠ ce va avša şi-i va face şi zapisŠ şi acestŠ moşnšan nu va griji de dănsŠ să-i aducâ 189

A C E S TA Ş I vreun vra bun să-l păzască căndai doară l-are tămădui, ce-l va lăsa aşša negrijitŠ şi nesocotitŠ, şi de va muri bolnavulŠ, acestaş va pišarde moşneniša şi vor fi toate bucatele şi ocinile domneşti…”

Constantin Brâncovanu, 1694 ( Cond., ms. în Arh. Stat., p. 94): „…şi am dat domniša mea Radului Ştirbéšu légea ţărăi, cum să jure el înpreună cu frate-său Costandin vel clucer şi cu văru-său – că n-au luat nicš un ban de la soacră-sa Ilinca vorniceasa pentru aastă moşie Negrénii, de jurănd întracestaş chip, el să-ş ţie moşiša…”

Zilot, Cron., p. 40: „deci întracestaşi chip au fost ieşirea pazvangiilor şi de la Şegarcea…”

În declinaţiune, acestaşi urmează simplului a c e s t, emfaticul – a şi intensivul

— şi rămânând invariabili: acestui-a-şi, acestei-a-şi, acestor-a-şi…

În grai acestaşi e mai puţin întrebuinţat decât corelativul a c e l a ş i.

v. Acela.

— Acest.

— Acesta.

— ÀCHE. – v.

— Achi.

ACHERMÀN, n pr:; Akkerman, ville de Bessarabie, située à l’embouchure du Dniester.

Enache Cogălniceanu, Letop. III, p. 276… „eară Hanul, de la Movila Răbăei cum au simţit, îndată au fugit spre Acherman, cu oastea lui…”

Compus din ak „alb” şi kerman „cetate”, Acherman este o traducere turcă a unui vechi nume românesc.

„Aşa Ştefan-vodă au curăţit ţeara de vrăjmaşi, eară cetăţile care le-au luat turcii, Chiliea şi C e t a t e a A l b ă, nu au putut să le mai scoată de la turci; că ei, mai înainte de ce au eşit din ţeară, le-au grijit cu oameni, cu pucte şi cu bucate de agiuns; şi aşa au rămas pre măna turcilor pănă astăzi” (Ureche, Letop. I, p. 134).

Însuşi Ştefan cel Mare, vestind Ungariei expediţiunea turcilor asupra celor două cetăţi, într-o scrisoare din 22 iuniu 1475, zice: „Turci veniunt ad nos contra nos et contra terram nostram, et per aquam et per terram et ita dicunt, quod valida classis precedit cum maximis munitionibus bombardarum magnarum expugnare A l b a m et Chiliam:” (Vigna, Codice diplom. tauro-ligure, t. 3, p. 479).

v. Cetatea-Albă.

ACHÈŢ. – v. Aconiţă.

— ÀCHI, suffixe servant à former certains diminutifs. Acest sufix se acaţă mai cu seamă la numi de botez, având un sens micşurător sau dezmierdător. Întrodus în graiul românesc abia de prin secolul XVII, el devenise foarte răspândit în epoca fanarioţilor şi n-a mai despărut din limbă, dar a început a căpăta din ce în ce mai mult o nuanţă oarecum ironică.

Unul din cei mai însemnaţi cronicari moldoveni din secolul trecut a fost Enachi 190 Cogălniceanu (1733–1774). Sufixul – achi ne întimpină nu numai în însuşi numele A C H I L I M I T lui de Enachi, dar încă la tot pasul în cursul cronicei sale. Aşa în capitolul VII ( Letop. III, 225–234), ca să ne mărginim cu unul singur din cele cincisprezeci, găsim:

Iordachi Spatarul fecior lui Stăvărachi, Iordachi Cantacuzino, Costachi Razu, Iordachi Genetu, Iordachi Mană vel agă, Lăscărachi Genetu, Sărdarul Măzărachi, Spatarul Manolachi socru lui Stavarachi, Fotachi, Manolachi Costachi vornic, Iordachi Mananu paharnic, Bălăsachi vel agă, Spatarul Niculachi Ruset etc.

Câteodată sufixul se reduplică în acelaşi nume, ca în: „Enăcachi Căminarul”, unde Enăcachi este: Ene + achi + achi! Uneori îşi asociază un alt sufix, ca în: Enăchiţă = Ene + achi + iţă.

În numele istoricului Hurmuzachi, al poetului Conachi şi al publicistului Asachi, este acelaşi sufix.

Dizarmoniosul – achi ne vine din neogreaca, în care el se prezintă sub forma

—£khj în numi proprii: Dhmhtr£khj, EÙstaq£khj „Gewrg£khj kaˆ Farm£khj „

(Passow, Carm. Gr., 168) şi altele, iar sub forma -£ki în termeni comuni ca: paid£ki „copilaş”, trapez£ki „mesuţă”,podar£ki „picioruş” etc. (Mullach, Gramm., 171).

Şi la români acest sufix a reuşit a trece peste sfera nomenclaturei personale, fie în locuţiuni ca „înghite Agachi”, fie în epitete ca Samurachi.

„Căţelul Samurache, ce şedea la o parte

Ca simplu privitor, Auzind vorba lor…”

(Gr. Alexandrescu)

În Covrigarul, de Alexandri, un grec plângându-se de luarea moşiilor mănăstireşti, românul îl întreabă: „Care moşii, cilibidachi?”

Cel mai uricios din toate sufixele deminutivale, destul de numeroase în limba română, – achi şi-a trăit traiul; negreşit, el va rămânea pentru totdauna în istorie, ca o trăsură incidentală a unei epoce, dar în viul grai se va păstra pe ici, pe colea numai doară la luarea peste picior, după cum a şi ajuns deja până la un punct în: „Cucoane Mihalachi” sau „Cucoane Petrachi”, alături cu: „Domnule cutare”.

v. Agachi.

— Beicachi.

— Samurachi…

ACHILIMÌT, adj.; ayant ses aises. Vorbă bănăţeană: „dacă nu eşti achilimit = dacă n-ai tot ce-ţi trebuie acasă”. (Liviu Iancu, Caraş-Severin, com. Visagu). –? – 191

A C H I L I M I T

Pentru a ne rosti asupra originii acestui cuvânt, care presupune un verb, a c h i l i – m e s c, trebui să cunoaştem mai întâi toate formele şi accepţiunile lui în cutare sau cutare regiune a teritoriului românesc, ceea ce docamdată ne lipseşte.

ACHINDÈI. – v. Achindie.

ACHINDÌE (plur. achindii), s. f.; vêpres. Forma obicinuită a cuvântului e chindie sau chindii, „dies ad occasum inclinatus, timp al zilei ce cade la mijloc între ameazi şi apusul soarelui” ( L. M. ). Prin analogie însă cu: a-meaz, a-prânz, a-murg, poporul foarte ades zice: achindie, adecă: a-chindie; ba încă uneori, prin aceeaşi analogie, îl trece la masculin: achindei, mai ales în Moldova, dând astfel vorbei o formă de tot românească.

„Ziua se împărţeşte în următorul mod, de ex. în ianuarie: la zori corespunde cu oarele 61/2; prânzu-mic, cu 9; prânzu-mare, cu 101/2; amiază, cu 12; achindii, cu 2 oare p. m.; toaca, cu aproape 4…” (Preut N. Sandovici, Dorohoi, c. Târnauca).

„Zori de ziua, revărsatul zilei şi dimineaţa e timpul pe când răsare soarele; aprânzul mic, pe la 6 ceasuri; aprânzul mare pe la 8; sub-ameaze, pe la 11: ameaze, pe la 12; după-ameaze, pe la 2; achindii, pe la 4…” (Botoşani: I. Iordăchescu, c. Cristeştii; G. Gheorghiu; c. Călineştii).

„…dimineaţa, aprânz, amează, achindei…” (Iaşi: I. Gheorghiu, c. Cârjoaea; S. Mironescu, c. Roşcanii).

„Poporul împărţeşte ziua ca şi ciobanii: de-a prânzu cel mic, de-a prânzu cel mare, de-amează, deachindie…” (Bottez, Iaşi, c. Şipotele).

„Ciobanii împărţesc ziua astfel: când se scoală cu 2 ceasuri înainte de a răsări soarele, zic: mânecate; pe la 9 sau 10 ceasuri dimineaţa, zic: aprânz; la 12 ceasuri: ameaze; la 4 – achindei…”, (N. Bâncescu, Vaslui, c. Telejna).

„…în zori-de-ziuă, dimineaţa, la amează, la toacă, la achindie…” (V. Lohan, Iaşi, c. Buciumii).

În achindie fiind prepoziţionalul a- = lat. ad, în unele locuri poporul îl înlocuieşte cu „în”, făcând totodată din c h i n d i e – t i n g h i e: „înainte de răsăritul soarelui, se zice: timpul p-în-ziori; după răsărit: soarele d-o suliţă; apoi cum este soarele vara pe la oarele 8: d-ameaza; pe la oarele 3–4: timpul d-amează-n-de-seară; înainte de apusul soarelui se zice: soarele î n t i n g h i e; şi-n fine în timpul apusului: soarele în scaun…” (Preut G. Rarinca, Tecuci, c. Torceşti).

Cuvântul e atât de răspândit în România şi atât de poporan, încât răposaţii Laurian şi Maxim îi căutau o proveninţă latină. Deşi turceşte i k i n d ì însemnează „le temps entre le midi et le coucher du soleil” (Şaineanu, Elem. turc., 30), totuşi e anevoie a crede că românii vor fi luat această vorbă de la turcii propriu-zişi, ci mai curând din dialectul turcesc al cumanilor, adecă încă de prin secolii XIII–XIV, ceea ce ne-ar explica adânca-i înrădăcinare în graiul ţăranilor şi al ciobanilor. În adevăr, la cumani aceeaşi parte a zilei se chema: e c h i n d ü şi e c h i n d ä (Kuun, Cod. Cumanicus, p. 80).

v. Chindie.

— Zi.

A C I

ACHIPĂIÈSC. – v. Apipăiesc.

ACHIU (plur. achiuri), s.n.; t. de billard: acquit. Sinonim cu t a c. Se aude mai ales în Moldova. Vine din francezul a c q u i t (Şaineanu, Dict. rom. germ., 3); să observăm însă că băţul cu care se joacă biliard se cheamă şi la ruşi k i š „bâton”, şi că românii, mai cu samă moldovenii, au învăţat biliardul în timpul ocupaţiunilor ruseşti.

I. Ianov ( Conv. lit., 1867, p. 212): „Amoreze am vro două, Una de alta nu ştiu;

Sunt tânăr de moda nouă:

Cred în cărţi şi în achiu!…” v. 2 Tac.

— ÀCI, -ÀCE; suffixe servant à former des adjectifs et marquant surtout un penchant.

Nu derivă din latinul – aceum, după cum s-ar părea la prima vedere (Diez, Gramm.

II, 315), ci din -a c e m (-a x ), cu care se întâlneşte nu numai în funcţiune, dar uneori chiar în cuvinte, de ex. fugaci = fugacem, trăgaci = trahacem. Forma – ace conservându-se la feminin: „femeie fugace, vacă trăgace”, masculinul s-a disimilat în – aci: „om fugaci, bou trăgaci”, italieneşte şi portugezeşte la ambele genuri: fugace. Ca şi lat. -a c e m, sufixul românesc – aci indică mai totdauna un nărav, o aplecare la ceva, bună sau rea, de ex.: bătaci „batailleur”, pungaci „disposé à frapper des cornes”, stângaci „gaucher”, hrănaci „vorace”, gonaci etc. ca lătineşte în: mordacem, bellacem, audacem, linguacem, edacem, voracem…