Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Vrea, adică, să ştie

Cui mai mult se cuvine…”

A. Pann, Moş-Albu II, 63: „Căci întâi e vinul must, Al doilea fiert la gust, Şi al treilea oţet:

Nici must, adecă, nici fiert…”

Alexandri, Rusaliile, sc. I: „Toarce, leleo, toarce, toarce

Pân’ce badea s-a întoarce.

Vai! fuiorul mi l-am tors Şi bădica nu s-a-ntors!

A D E C Ă adică, ferească Dumnezău pe-o fimee să se mărite cu vornicu satului, că nu mai are parte de bărbat…”

Zilot, Cron., p. 111: „…într-acest chip şi Caragea, căci el în 5 ani trecuţi ai domniei sale petrecând ca în întunerecul noptii, slobodă hiară nesăţioasă, hrăpind din ţară şi făţiş şi curmeziş şi dosiş, iar întru al 6-lea an începând a se lumina de zio, adică a se descoperi ale lui fapte toate, după mijlocul ce au lucrat Banul Filipescul de le-au arătat Porţei prin Rosia…”

Dosofteiu, 1680, f. 119 a: „psalomul cânteculuš la dzua simbetiš, adecâ ce va să fie la • udeţ…”

Dar acest sens de „c’est-à-dire”, prin care adecă e sinonim cu locuţiunile v r e a s ă z i c ă şi c e s e z i c e, nu este singurul şi nu e cel mai vechi. În texturile din secolul XVI ne întimpină la tot pasul adecă cu înţeles de „iacă”, „iată”, „voici”.

În Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms., Acad. Rom.), de patru ori pe pag.

Epist. Jacob. V, 4: „ adecă preţurele lu- „…e c c e merces operariorum qui crătorilor celora ce au lucratu agrele voasmessuerunt regiones vestras…” tre…”

Ib., V, 7: adecă lucrătoršul aştšaptă ciân- „…e c c e agricola exspectat pretiosum stitul rodu al pămăntului…” fructum terrae…”

Ib., V, 9: „ adecă gšudeţul între uşe stă…” „…e c c e judex ante januam assistit…”

Ib., V, 11: „ adecă fericămu rebdătorii…” „…e c c e beatificamus eos qui sustinuerunt…”

Tot aşa în Psaltirea Şcheiană, aproape din aceeaşi epocă (ms., Acad. Rom.): VII, 15: „ adecâ mai mare nederep- „…e c c e parturiit injustitiam…” tate…”

X, 3: „că adecă păcătoşii întinseră „…quoniam e c c e peccatores intenarcul…” derunt arcum…”

XXXII, 18: „ adecă ochii Domnului spre „…e c c e oculi Domini super metuentemuţii lui…” tes eum…”

XXXVI, 25: „tărăru fušu, şi adecă bă- „…junior fui, e t e n i m senui…” trărišu…”

XXXIX, 8: „atunce dziş: adecă vi- „…tunc dixi: e c c e, venio…” nišu…”

LIII, 6: „ adecă dzeul agšută mie…” „…e c c e enim Deus adjuvat me…”

LXVII, 34: „ adecă dede glasului său „…e c c e dabit în voce sua vocem virglas vărtute…” tutis…”

De asemenea la Radu din Măniceşti, 1574, şi la Coresi, atât în Psaltirea din 1577, precum şi-n Omiliarul din 1580.

Întrebuinţarea lui adecă cu sens de „iacă” nu încetează în tot cursul secolului XVII, deşi începe deja a precumpăni din ce în ce mai mult noţiunea de „vrea să zică”.

În Codicele ms. miscelaneu al bisericei Sf. Nicolae din Braşov:

A D E C Ă p. 6: „èşi de acicea şi pasâ în casa ta, că adecâ mušarea ta Anna întru maţe priimi-va şi va naşte…” p. 299: „grăiša Malahiša: adecâ eu tremite-vošu îngerulŠ înnaintea féţeei tale…” Dosofteiu, 1680, f. 45 a: „vădzušu pre necuratul suprănălţându-sâ şi suindu-sâ ca chedriš Livanuluš, şi pre-aproape trecušu, şi adecâ nu era…”

Tot cu înţelesul de „iacă” ne apare adecă la începutul celor mai multe zapise scrise româneşte: adecă eu… = „i a c ă eu…”, fără ca să figureze mai sus de această formulă altceva decât o cruce.

Act moldovenesc din 1577 ( Cuv. d. bătr. I, 26): „+ adecă eu Petrea Brahăş scriu şi mărturisescu…”

Act muntenesc din 1622 ( A. I. R. I, 31): „ adică noi aceştie moşteni ot satul Brăneşti…”

1638 ( A. I. R. I, 24): „+ adecă eu Marco armaşul ot Dragodăneşti depreună cu feméša mea…”

1650 ( A. I. R. I, 78): „+ adecâ eu popa Mitrofan egumenul şi popa Andonie…” 1683 ( A. I. R. III, 257): „+ adšacă (adqkă) eu Miron săn Lazor Cotujchi ot Cerneuţ scriu şi mărtorosescu…”

Într-un certificat dat de mai mulţi boieri moldoveneşti, 1644 ( A. I. R. I, 120), după ce înşiră numile tuturora: „…şi alţi bošari mulţi de la curtea mării-sale domnu nostru, adecă au vinit înnaintea noastră Statie marele vameş şi cu Alexandra fata Fotései, de a lor bună voe şi de nime nevoiţi ni înpresuraţi, au schimbat a lor direaptă ocină şi moşie…”

O donaţiune domnească de la Moise-Vv. Movilă, 1634 ( A. I. R. I, 72), după titulatura princiară începe d-a dreptul: „ adecă domniša mea m-am molistivit şi am dat şi am miluit…”

Atunci când actul poartă în cap o formulă slavică, urmând apoi mai departe româneşte, în loc de „ adecă” se pune serbul æto „en, ecce”, (Danii • , Rjenik I, 330), de exemplu:

Act moldovenesc din 1581 ( Cuv. d. bătr. I, 28): „+ e t o az (= adecă eu) Druţea scriu şi mărturisescu eu cu cest zapis…”

1621 ( A. I. R. III, 215): „e t o az Gavrilaş staroste cernăuskii scriu şi mărturisescu…”

1618 ( Ibid., III, 214): „+ e t o az Mihail Furtuna vel-aşnic i Arsenie logofet, adecă au venit nainte noastră Miron feorul Lenţei…”, unde se pun alături ambii sinonimi: românul adecă lângă slavicul e t o (= rom. iată).

Despre arhaicul „ adecă amù acmù”, care însemna „i a c ă dară acum”, vezi la cuvintele: Acum şi Amù.

Nici prin sensul de „vrea să zică”, nici prin acela de „iacă”, nu e cu putinţă de a ajunge într-un mod metodic la originea lui adecă, pe care ştiinţa în deşert a căutat-o în tot felul de construcţiuni latine: unii în „ad quod” (Cihac), alţii în „adaequa, adde quod, id est quod” ( L. M. ), alţii în „adeoque” ( L. B. ) etc. Cheia enigmei se cuprinde într-un al treilea înţeles al lui adecă, păstrat într-o locuţiune stereotipă, oarecum proverbială: „la àdecă”, „la àdică”, „la dìcă”.

A D E C Ă

Lex. Bud., 4: „ adecă usurpatur pro substantivo, et tunc significat finis, exitus, p.e. l a adecă = ultimatim, în fine finali, letztens, auf die Letzt, zur Letzt, am Ende”.

Polysu, 5: „când va ajunge treaba l a adică = wenn es Ernst wird, wenn es darauf ankommt, zu…”

Alexandri, Iaşii în carnaval, act. III, sc. 4: „Lunătescu: Te temi?…

Săbiuţă: Vorba vine.

Lunătescu: Că te poftesc să nu cumva să m ă l a ş i l a dică. Eu am venit cu d-ta, precum m-ai rugat, iar apoi n-am gust s ă – m i d a u p e l e a p o p i i … „ Acelaşi, Boieri şi ciocoi, act. I, sc. 8: „Stâlpeanu: Fă-te om, dacă poţi, român verde în faţa prigonirii, boieriu de viţă sănătoasă, iar nu un mişăl din tulpină putredă.

Hârzobeanu: Vorbe, vere… vorbe late şi frumoase!… Dar e u s î n t l a dică… S ă r a c u l d e m i n e!… Unde să m-ascund?…”

I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb ( Conv. lit., 1876, p. 194): „Harap-Alb, văzân-du-se p u s î n î n c u r c a l ă, nu mai ştia ce să facă şi încotro s-o deie ca să nu greşească t o c m a i a c u m l a dică…”

Acelaşi, Ivan Turbincă ( Alman. liter., 1886, p. 108): „M-am dus la rai, de la rai la iad, şi de la iad iar la rai; şi t o c m a i a c u m l a adică n-am nici o mân-gâiere…”

Jipescu, Opincaru, 147: „Cuscru-tău – hiše vorba-ntre noi – nu-l cunoşti? Nu še rumân dă omeniše, şi c î n d o h i l a adicăte, n-are nici bani!…” Fără a arăta fântânele sale, Cihac (II, 573) citează locuţiunile „ dica pornirei = le moment du départ” şi: „a prinde la dică = prendre sur le fait”, de unde conchide că românul dică este turcul d a q î q a „moment, point”, uitând însă că atunci tot turcesc cată să fie şi adică, deoarăce românul zice dopotrivă: „la dică”, „la adică”, ba încă şi la „ adicăte”. Nu mai adăugăm că, sub raportul curat fonetic, din turcul d a q î q a ar fi putut să iasă româneşte numai doară „de chică”, dar niciodată dică.

Mai întâi, forma dìcă probează că vocala de mijloc în àdeca = àdică nu e netonicul

— e- ci tonicul – i- astfel că accentul a sărit mai târziu pe prima silabă, de unde a rezultat apoi trecerea lui i, devenit netonic, în e prin acomodaţiune cu tonicul a, după cum în vechile texturi ne întimpină: àrepă = àripă = arìpă. Să nu uităm că, dacă vocala organică ar fi fost un e netonic, el n-ar fi scăzut la – i- fiind pus între vocalele a şi ă, cari sunt ambele fiziologiceşte mai aproape de e decât de i. În acest mod, forma primitivă adìcă, nu àdică sau àdecă, e sigură. Ajunşi aci, nu avem decât a ne aduce aminte înlocuirea vechiului a (= lat. ad) prin prepoziţiunea „la” în: a-mână

= la mână, a-munte = la munte, a-ochi = la ochi, a-timp = la timp etc., pentru ca să ne izbim de ecuaţiunea: l a dìcă = a-dìcă = lat. a d – d i c a m. După ce natura prepoziţională a lui a în adică a fost uitată, poporul a început a zice: „l a adică” alături cu „l a dică”, după cum zice: „la ameazi” în loc de simplul „a-meazizi = lat.

ad-meridiem”.

În graiul poporan se mai întrevede până astăzi uneori vechiul a-dică.

A D E C Ă

Aşa este, bunăoară, în doina: „Avui parte d-un mişel, Pică ţundra de pe el;

El mi-o dă să i-o cârpesc, Eu o iau şi o izbesc…

Adică mă socotesc, Tot să i-o mai petecesc, Că cu el am să trăiesc!”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 277)

Aci adică nu poate fi nici „c’est-à-dire”, nici „voici”, ci numai doară „à la fin des fins”, prin urmare: a-dică = „l a dică”.

Cam tot aşa la Costachi Negruzzi, Cârlanii, sc. 4: „Miron: Îţi temi nevasta?

Terinte: Eu? Ba nici gândesc. Dar judecă tu singur, ce cată el aice? Nu vine, măi, de flori de cuc, ş-aş pune rămăşag că ş-au pus ochi pe ceva.

Miron: Zău, se poate. Dar adecă de ce-ţi baţi capul? Parcă-i numai Vochiţa în tot satul…” v. 12 A.

— Aripă.

Ce însemnează însă prototipul latin a d – d i c a m, din care se trage românul àdecă = àdică = adìcă? Sau mai bine, lăsând elementul prepoziţional la o parte, ce este dică?

În latina vulgară, pe care o reprezintă până la un punct Plaut şi Terenţiu, d i c a însemna „chemare la judecată” sau „tragere la răspundere”.

— Quid tibi ego referam?

— Quod surripuisti meum.

Jam quidem hercle te ad praetorem rapiam, et tibi scribam d i c a m …”

(Plaut, Aulul. IV, sc. 10)

Una din ameninţările poporane cele mai energice era: „îţi voi împinge dică”: „Si tu illam attigeris secus quam dignum est liberam, D i c a m t i b i i m p i n g a m g r a n d e m.

D i x i …”

(Ter., Phorm. II, sc. 2)

Cine despreţuia o ameninţare zicea că nu-i pasă de d i c ă: „Sexcentas proinde scribito jam mihi d i c a s.

Nil do: impuratus me ille ut etiam irrideat?”

( Ib., sc. 3)

În veacul de mijloc dica a trecut la sensul de s o c o t e a l ă sau r ă f u i a l ă: „D i c a, tabula vel cautio vel charta proprie, ubi continetur s u m m a d e b i t i et nomina d e b i t o r u m v e l d e b e n t i u m „ (Jo. de Janua, ap. Du Cange, ad. voc. ).

A D E C Ă

„D i c a, la carta del d e b i t o „, zice un vechi glosar italian ( Ibid.).

Aşadară locuţiunea română: „ajunge treaba l a adică” (Polysu), „sunt l a dică, săracul de mine” (Alexandri), „pus în încurcală = tocmai acum l a dică” (Creangă), „n-are bani l a adică” (Jipescu), „prins l a dică” (Cihac), însemnează: „mă văz judecat, socotit, răfuit”, „d i c a impactus”, „a d d i c a m „.

Latinul d i c a, deşi devenise de tot poporan deja în epoca plautină, era un împrumut de la greci: d…kh „justice, peine infligée, satisfaction que l’on rend à quelqu’un”, de unde şi adverbii: d…kh, ™n d…kh, d…khn, literal „justement”, ceea ce nu e prea departe de unele accepţiuni ale lui adică, cu care d…khn coincidă şi sub raportul morfologic, ambii fiind formaţi prin acuzativ.

În privinţa strict fonetică, silaba tonică în latinul d i c a ( dšca) fiind scurtă, ca şi-n înruditul „dšgitus”, de unde românul „deget”, a rămas la noi fără asibilare, pe când s-a asibilat silaba tonică cea lungă din latinul „dico” ( d§ co): „zic”. Tocmai din cauza acelei scurtimi, tonicul ì din dìcă ar fi trecut la ea: deacă, adeacă, după o normă cunoscută a vocalismului românesc, să nu fi fost împedecat prin naşterea formei colaterale àdică, ambele varianturi circulând în acelaşi timp. Tot aşa, bunăoară din lat: striga ( stršga) „sorcière” nu s-a făcut la români streagă (= ital. strega), fiind oprit prin netonicul i din strigoi. E cu putinţă totuşi ca deja în latina rustică să fi existat două forme: d š c a şi d § c a, după cum erau: stršgibus (Ovid.) lângă str§ gibus (Plaut.), sšnus lângă s§ nus; lšquor lângă l§ quor.

În privinţa semasiologică, din sensul fundamental adică „la judecată, la socoteală, la răfuială”, s-au dezvoltat deopotrivă, prin noţiunea intermediară de c o n c l u – z i u n e, pe de o parte: adică „vrea să zică”, pe de alta: adică „iacă”. Accepţiunea concluzivă este foarte bine indicată în Dicţionarul ms. româno-latin, circa 1670

( Col. l. Tr., 1883, p. 421): „ Adecă. Id est vel E r g o „.

Mai mult ca „ergo” funcţionează adecă, de exemplu la A. Pann, Prov. II, 127: „…să-l am să car

Când lemne, când apă, când altceva greu, S-am adică-n curte ajutor şi eu…”

Cuvântul Sf. Ioan Crisostom, text din sec. XVII ( Cod. ms. misc. al Bis. Sf. Nic.

din Braşov, p. 500): „şi PavelŠ apostolŠ, pâziţi-vâ – zice – de căini; pâziţi-vâ cum înblaţi, şi căutaţi şi prevegheaţi şi luaţi aminte nu pre voi numai, ci şi de toatâ turma; nemica adecâ nu tacŠ sfintele cârţi de ce šaste noao spre folos…”

Prin analogie cu sinonimul „iacă”, care se amplifică în „iacătă”, adică îşi acaţă şi el în graiul poporan pe – t ă acomodat în – t e.

Constantin Brâncovan, 1696 ( Cond., ms., în Arh. Stat., p. 143): „ca să fie sfintii mănăstiri milă dă la domniša mea roata dă la Ocna Teişanii, adecăte vama carălor…” Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 135): „deci socotiţi binişor că de nu sănt acolea acéle doaâ jiganii, filul adecăte şi inorogul, să nu cumva prin scrisori cu lupul să să ajungă…”

Un act moldovenesc din 1699 ( A. I. R. III, 266): „ adecăte eu Drăguţa Frăţimănesa, 270 fata lui Dumitraşco Şepteli…”

A D E M E N E S C

Jipescu, Opinc., 65: „Acù să-ţi spui, să nu-ţi mai spui, c-ai nişte păcate dă moarte, pă care le văz lăţite-ncuibate şi-nrădăcinate în mai toată suflarea rumânească; adicăte, nici casă ca lumea, nici trai dă doamne-ajută…”

Printr-o a doua analogie, anume cu adverbii ca: încailea, aiurilea, altmintrelea etc., analogicul adecăte îşi mai anină pe – l e a.

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 223: „Daca nu te înţelegi cu rumân la cuvinte, adicătelea daca nu grăieşte acelaşi grai, poate să facă o mie de cruci una peste alta, până ş-o găuri fruntea, umerii şi buricul, că tot juvină şi pacoste cade pe urechile noastre…”

Jipescu, Opinc., 155: „ adicătile muierea uniori ne-ntrece şi pă d-ande noi la lucru şi la hărnicie…”

Analogicul – l e a poate fi adaus şi d-a dreptul la adică, fără – t e: I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb ( Conv. lit., 1877, p. 177): „ş-apoi, când este la adecălea, te-aş întreba ca ce fel de zăticneală ai putea să întimpini din pricina asta?…”

Pentru a mai completa cele de mai sus, vom adauge că la Coresi adecă se accentează pe a doua silabă: adékä şi tot aşa se pronunţă până astăzi în unele locuri din Transilvania, mai ales lângă Blaj. În regiunea Năsăudului însă predomneşte forma adhìcătea, cu accentul pe i, cu emfaticul – a (v. 5 A) şi cu un fel de d aspirat, de ex.: „ adhìcătea dhin Sâmgiorz şi pânâ-n Rocna i-o postâ…”

În macedo-româna – zice Dr. Obedenaru ( Dicţ., ms., în Acad. Rom.) – adecă sau adică a dispărut, fiind înlocuit prin grecul dhlad¾.

v. 1,2,3 Dică.

— Eto.

— Iacă.

— Iată.

ÀDECĂLEA

ÀDECĂTE

A v. Adecă.

ÀDECĂTELEA

ADEMÀNĂ

ADEMÂN v. Ademenesc.

ADEMÂNÀRE

ADEMÂNÀT

A

ADEMENÈSC ( ademenit, ademenire), vb.; attirer, appâter, séduire. Sinonim cu î n ş e l şi cu a m ă g e s c, de cari însă diferă prin noţiunea esenţială de „atragere la sine sau la ceva”: ademenesc la cutare faptă prin bani, prin făgăduinţe, prin vorbe, prin laude etc.

Nicolae Costin, Letop. II, 110: „…mai înainte trimisesă (Cantemir) pe Stefan Luca logofătul, cumnatul lui Ioan Neculcea, hatmanul său, la singur împăratul Petru Alexievici, pe la Cernăuţi în Ţara Leşească, tocma la Iavorov, de au întărit lucrurile mai tare cu giurământuri, că împăratul venia cu obuzul său pe urma tuturor ghene-ralilor săi; şi aşa i-au ademenit, şi pe împăratul şi pe Şeremet, de au lăsat calea spre Tighinea şi au socotit să treacă Nistrul să vie spre Prut la Iaşi…”

A D E M E N E S C

Beldiman, Tragod., v. 2031: „Ne-au adimenit cu vorba – ziceau unii dintre ei –

Starea ne-am stricat-o toată, lăsând case şi fimei;

Ne-au adus de la Odesa, zicând că are în Ieşi

Ca la treizeci de mii oaste, oameni vrednici şi aleşi…”

Pompiliu, Sibiiu, 42: „Somnul m-o ademenit

Su pom verde înflorit…”

Costachi Stamate, Muza, p. 35: „Iat-obrajii rumeni ca bujorii proaspeţi, Iată ochişorii plini de drăgănele, Iată o guriţă ca cireşa coaptă, Ce ademeneşte sărutare dulce…”

Costachi Negruzzi, Zoe I: „…mă despreţuieşti, după ce m-ai î n ş e l a t! nu-ţi e milă de o ticăloasă fată, pe care ai adimenit-o cu juruinţi mincinoase…” Reflexivul „m ă ademenesc” însemnează în gura poporului a se amăgi pe sine-şi printr-o nălucire. Aşa în basmul povestit de B. Ştefănescu (De la Vrancea), Sultănica, p. 85, împăratul, nemaizărind denainte-i semnul cel rău ce-l speriase, „singur în gândul său s e adimeni”.

După analogia lui „pomană” din „pomenesc”, „dojană” din „dojenesc”, „prihană” din „prihănesc” etc., din tulpina verbului ademenesc s-a format substantivul a d e – m a n ă, pe care-l găsim la Silvestru, 1651, f. 42 b:

Ps. XXV: „întru a cărora măni šaste „…in quorum manibus iniquitates sunt, păcat, şi direapta lor plină-i de a d e – dextera eorum repleta est m u n e r i – m a n î (adæmanä)…” b u s …”

La margine, Silvestru comentează: „mitâ”.

O altă formă a lui ademenesc este adămănesc, pe care ne-o dă Lexiconul Budan: „ adămănesc, allicio, pellicio, – locken, anlocken; adămănesc spre rău, seduco, soli-cito, – verführen, verleiten”.

La Molnar ( Walach. Sprachlehre, 1810, p. 227) ne mai întimpină încă două forme: „ adămân

A anlocken”.

„ adămânez

Din alăturarea celor patru varianturi, rezultă ca prototip: ademânare, adecă o formă de prima conjugaţiune, trecută apoi la a patra: ademenire, întocmai precum vechiul a d e v ă r a r e (= lat. adverare) a devenit mai târziu a d e v e r i r e.

A deriva pe ademân sau pe ademenesc din slavicul maniti „faire un signe, allécher” (Cihac) e peste putinţă din cauza prefixului a d e – (= lat. ad), care nu se 272

A D E M E N I T O R adauge niciodată decât numai denaintea consoanei labiale a tulpinelor curat latine: adăpost, adevăr, adăvăsesc.

Sensul fundamental al lui ademân fiind „atrag pentru a mă servi”, este tocmai latinul a d m a n u m, de ex.: aliquem vel aliquid a d m a n u m habere, venire a d m a n u m, a d m a n u m esse etc., de unde o formă verbală „admanuare”

= ademânare.

v. A-mână.

— Amăgesc. – 1,2,3 Amnar.

— Înşel.

— Mână…

ADEMENÌRE. – v. Ademenesc.

1ADEMENÌT, -Ă; part. passé d’ a d e m e n e s c: attiré, appâté, séduit.

Beldiman, Tragod., v. 3393: „Băieţi mulţi luaţi cu sila şi alţii adimeniţi, De fugea de ei vreunul, vai şi amar de părinţi…”

Caranfil, Valea Prutului, 29: „Oliolio! codru cărunt, Ce mi-ai dres, ce mi-ai făcut, De mă ţâi ademenit?…” v. Ademenesc.

— Ademenitor.

[După comunicarea lui Aureliu Candrea:

2ADEMENIT, -Ă, le part. passé d’ a d e m e n e s c pris comme substantif; action d’attirer, séduction.

Conv. lit. XX, p. 137: „ar fi dus, sărmanele, mult şi bine dorul ademenitului, căci el, berbantul, în toată viaţa n-a ademenit decât o singură femeie…” v. Ademenesc].

ADEMENITÒR, -OARE, adj.: séduisant, attrayant. Sinonim cu î n ş e l ă t o r şi a m ă g i t o r sau a m ă g e u, dar numai prin mijloace plăcute.

Alexandri, Concina, sc. 2: „Românii nu dau îndărât, ci dinpotrivă ei merg tot înainte, urmând glasului celui tainic şi ademenitor ce le zice: înainte, copii, înainte!…” Ispirescu, Poveste ţărănească ( Legende, 261): „Viind baba la dânsul, începu să-i vorbească cu nişte graiuri m i e r o a s e şi ademenitoare, de ar fi supus pe nu ştiu ce voinic…”

Beldiman, Tragod., v. 209: „Cel dântâiŠ, Treisfetiteanul, suflet scârnav şi urât, Oricând îi cătai în faţă, îl vedeai posomorât;

Celălalt îi Floreşteanul, viclean, ademenitoriu, Ipocrit de cei de frunte şi de ţări vânturătoriu…” v. Ademenesc.

— Ademenit.

A D E N

ADÉN. – v. 2 Adins.

ADENEAORI. – v. Adineaori.

ADÈNSUL. – v. 1 Adins.

1ADÈS, ADÈSE, adv.; souvent, fréquemment, assidûment. În opoziţiune cu a-r a r sau a-r a r e – o r i. Funcţionează întocmai ca adverbul d e s, opus adverbului r a r.

1. ades, vechi adesu.

Alexandri, Poez. pop 2., p. 260: „Las’ să moară ca un câne, Că i-am zis ades: stăpâne, Nu-ţi tot bate gioc de mine…”

Balada Balaurul: „Ist copil chiar din pruncie

Maica sa mi l-a dat mie, Că ades îl blăstema…”

Beldiman, Tragod., v. 231: „Îngâmfat de a sa slavă, ades la Curte mergea, Iar maică-sa după dânsul în gura mare plângea…”

Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms., Acad. Rom., p. 64, 144):

Act. Ap. XXIV, 26: „déci şi adesu tre- „…propter quod et f r e q u e n t e r mitea de băsăduiša cu rusul…” accersens eum, loquebatur cum eo…”

Epist. Petr. I, 22: „diân curată înremă „…simplici ex corde invicem diligite urul alaltu šubiţi adesu.” a t t e n t i u s …”

2. adese, vechi: adése, cu emfaticul – a: adesea.

Omiliar de la Govora, 1642, f. 17: „aşa şi sufletul nostru, pănă cândŠ faptele céle bune înlăuntru întru sine bine le păzéşte cu tăcére, atunce bogăţiša lui nu šaste furatâ; šarâ cănd adése pre limbâ o poartâ şi cu mărimea deşartâ bucinâ, atunce mulţi dimoni cheamă ca pre néşte furi…”

Varlam, 1643, II, f. 81 b: „šarâ gšudecătoršulŠ adésea-ş schiânba faţa de măniša ce să aprinsése într-ănsŠ şi nu putu mai multŠ să rabde…”

Samuil Clain, Invăţături, Blaj, 1784, p. 14: „Nici unŠ lucru nu vedemŠ mai adése decât moartea, şi nici unŠ lucru nu crédemŠ mai anevoe decât moartea…” A. Pann, Prov. II, 58: „Şi tot găzduind adese la un ţăran prin câmpii, Care era sărac foarte şi c-o spuză de copii,

Îi ceru să-i dea dintr-înşii pe copilul măricel…”

A D E T

3. Construit cu pluralul de la „oară”: adese o r i; cu emfaticul – a: adesea o r i.

Costache Negruzzi, Zoe, I: „…fanaragii, masalagii, potlogarii de care gemea oraşul, şăzând ascunşi pintre râsipuri, pândeau pe nesocotitul pedestru, care zăbovise a se întoarce acasă şi adese o r i el perdea împreună cu punga şi viaţa, sau cel puţin sănătatea…”

Gr. Alexandrescu, Viaţa câmpenească: „ Adesea o r i pe câmpie

Departe mă rătăceam, Adesea cu bucurie

În dulci gândiri mă perdeam…”; dar tot acolo, cu acelaşi sens şi-n aceeaşi funcţiune adverbială, simplul d e s: „Vedeam livada, grădina, Poteca ce d e s călcam, Părul înalt şi tulpina

Unde copil mă jucam…”

Jarnik-Bârsanu, Transilv., 164: „De s-ar face dealul şes, Ar veni badea mai d e s;

Dar dealul se tot măreşte Şi badea mă părăseşte…” „ Ades = lat. ad densum; adese = lat. ad densa; adese o r i = lat. ad densas horas” (Cihac).

v. Adesul.

— Des.

2ADÈS, ADEASĂ, adj.; fréquent. O formaţiune excepţională în locul simplului d e s. O găsim în cronica lui Nicolae Muste, Letop. III, p. 41: „că domnul muntenesc se nevoia să mazilească pre MihaiŠ-vodă, cum s-au zis, care nu trebuia altă stingere şi nevoe într-aceste ţări, decât adesele schimbări a domnilor…” v. 1 Ades.

ADÈSEA

A v. 1 Ades.

ADESEORI

ADÈSUL, adv.; fréquemment. Una din vechile formaţiuni adverbiale articulate, care se mai găsesc, dintre texturi, numai doară în Dicţionarul ms. bănăţean, circa 1670, şi-n Psaltirea ms. versificată a lui Viski din 1697. În cel dentâi: „ Adesul. Frequenter” ( Col. l. Tr., 1883, p. 421) în opoziţiune cu: „A r a r u l. Raro” ( Ibid., p. 424).

v. 1 Ades.

— Adensul.

— Ararul.

— Lupiul.

ADÈT, ADÈTIU (plur. adeturi, adetiuri), s.n.; coutume, redevance, droits de douane. 275