Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Miron Costin, Letop. I, 292: „Şi aceia să se ştie, că ţara aceasta fiind mai mică, nice un lucru singură de sine fără adunare şi amestecare cu alte ţeri n-au făcut…” În cărţi bisericeşti adunare, urmat sau nu de un calificativ, însemnează totdauna o colectivitate de oameni de acelaşi fel sau având acelaşi scop:

Dosofteiu, 1680, ps. LXXXV: „…călcătoriš ceš de lšage să scularâ „…iniqui insurrexerunt super me, et asupra mša, şi adunare de putšarni cercarâ s y n a g o g a potentium quaesierunt anisufletulŠ mieŠ…” mam meam…”

În Biblia Şerban-vodă, 1688: „ adunarea celor tari…”

Pentru sinonimică, acelaşi pasagiu, după cum s-a tradus în:

Coresi, 1577: „…lége-călcâtorii scularâ-se spre mine, şi z b o r u l Š vrătoşilorŠ cerşurâ sufletulŠ mieu…”

Arsenie de la Bisericani, circa 1650 (ms., Acad. Rom.): „…călcâtorii cei de lége se scularâ spre mene, şi s ă b o r de cei tari cercarâ sufletul mieu…” Silvestru, 1651: „…făloşii sculară-se spre mine, şi s f a t u l putérnicilor căutarâ sufletul mieu…”

Adecă: adunare d e – = s b o r sau s ă b o r şi s f a t, doi slavismi, din cari însă cel dentâi însemnează mai în specie „concile”, cellalt: „conseil”, în ambele cazuri ceva organizat, pe când adunare d e – presupune o unitate de stări de vederi fără a implica o constituire. Chiar în privinţa clerului, s o b o r se zice despre o întrunire organizată; iar despre una momentană: adunare.

Enachi Cogălniceanu, Letop. III, 231, descriind înmormântarea unei doamne: „…a doua zi cu mare cinste şi jale au rădicat boierii cei mari oasele, cu mare adunare de vlădici, egumeni şi preoţi făr de număr…”

Tot aşa: adunare de neguţitori, adunare de învăţaţi etc.

În vechile texturi, adunare, ca şi ceilalţi substantivi cu iniţialul a- iubeşte prepoziţiunea î n t r u în loc de î n.

Dosofteiu, 1673, f. 32 b:

A D U N AT

„În mijloc de besšaricâ mare

Âţ voš mulţămi ş – i n t r – adunare…”

Cipar ( Principia, p. 122) citează vechea formă a genitivo-dativului determinat adunariei = adunării, după Pentateucul din 1581:

Exod. XVI, 9: „a toatâ adunariei fiilor „…omni s y n a g o g a e filiorum lu Israil…”

Israel…”

Ibid., XXXIV, 30: „mai marii aduna- „…s e n i o r e s …” riei…” v. 1 Adun.

— Adunăciune. – 2 Adunat.

— Adunătură.

1ADUNÀT, -Ă; part. passé d ’ a d u n: réuni, rassemblé, amassé, récolté, additionné. Sinonim cu s t r î n s, c u l e s, î n t r u n i t, î m p r e u n a t, în opoziţiune cu r i s i p i t şi î m p r ă ş t i a t.

Evangeliarul lui Brâncovan, 1693, în alăturare cu al lui Silvestru, din 1648: 1693:

Marc. I, 33: „şi era adunată toată cetatea „…şi era tot oraşulŠ s t r ă n s u la la uşă…” uşe…”

Moxa, 1620, p. 353: „deaca văzurâ trošanii adunate atâta oşti de pretutindinša, a d u n a r î şi ei ajutorŠ…”

Samuil Clain, Învăţături (Blaj, 1784, p. 7): „Dară încă de are adunate avuţii, de are moşii bune, de are căsi frumoase, pentru care elŠ atâta s-au ostenitŠ, atâta s-au muncit, atâtea nevoi au răbdatŠ…”

Zilot, Cron., p. 79: „Prin uliţe, prin curţi, vedeai adunaţi pâlcuri:

Prieteni, cunoscuţi, toţi făcând fugei tâlcuri…”

Cost. Negruzzi, Aprodul Purice: „De acolo nu departe ţăranii stau adunaţi, Cu securi, cu lănci, cu coase şi topoare înarmaţi…” v. 1 Adun.

2ADUNÀT (plur. adunate), s. n.; part. passé d’a d u n pris substantivement: récolte, réunion.

Cântecul Nevasta bolnavă: „Cânipa mi-am semânat, Dar când fu pe adunat

Boala-n trupu-mi a întrat…”

(Alex., Poez. pop. 2, 310)

A D U N AT

Cântecul haiducului Petreanu: „Bată-l crucea om bogat, Om bogat şi fără sfat!

Toată vara l-am rugat

Să-mi dea bani pe adunat, Măcar două, trei parale

Să-mi cumpăr la copii sare…”

( Ibid., 259)

La Coresi adunat ne apare ca sinonim cu a d u n a r e „réunion”, de ex.: 1577, ps. LXXVIII: „…pomenéşte adunatulŠ tău ce-ai aflatŠ

„…memento c o n g r e g a t i o n i s de întăšu…” tuae quam possedisti ab initio…”

1580, quat. XXII, p. 5 (Math. XXII, 41): „… adunatele Fariseilor întrebâ Isus „…c o n g r e g a t i s autem pharisaegrăi…” is, interrogavit eos Jesus…”

Primul pasagiu sună la Silvestru, 1651: „adu-ţi aminte de a d u n a r š a ta”, iar la margine mai adaugă scholia: „săborul”.

v. 1 Adun.

— Adunare. – 1 Adunat.

ADUNÀŢII, nom propre de plusieurs villages. În secolii trecuţi şi până sub Regulamentul Organic, când ţăranii români lăsau vetrele lor şi se risipeau de groaza năvălirilor din afară, a dărilor domneşti şi a jafurilor din întru, astfel că – zice N.

Bălcescu – „numai din judeţul Dolj au fugit o dată 15.000 familii” ( Mag. ist. II, 239), administraţiunea şi stăpânii pământului întrebuinţau toate mijloacele pentru a face să se întoarcă fugarii, şi uneori reuşeau de a-i a d u n a, fie cu d-a sila, fie prin făgăduieli. De aci mulţimea satelor numite Adunaţii. Frunzescu ( Dicţ. top., 2) menţionează vro trei numai în Dâmboviţa. Mai sunt în Teleorman, Olt, Mehedinţi etc.

v. 1 Adun. – 1 Adunat.

ADUNĂCIÙNE, s. f.; jonction, réunion. Ca sinonim cu a d u n a r e, la Budai-Deleanu ( Dicţ., ms. în Muz. istor. din Bucur.): „ adunăciune, Versammlung”.

Cu sensul de „jonction”, la Dosofteiu, Paremiar, 1683, f. 127 a: „părintele să cunoaşte şi fišul să slăvšaşte şi de toţŠ šaste ştiut, una putšarša, una adunăcšunša, una închinăcšunša svinteš troiţe…” unde în contextul slavic: săcætañïæ.

v. 1 Adun.

ADUNĂTÒR, -OARE, adj. et subst.; qui réunit, qui assemble, qui rassemble.

Cuvântul e interesant mai ales cu sensul agricol de „cel ce a d u n ă fân”.

Balada Buruleanu:

A D U N Ă T U R Ă

„Tu măre mie să-mi faci, De voieşti ca să mă-mpaci, Vro cincizeci de cositori, Patruzeci adunători

Să-mi cosească f î n cu flori…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 601)

Formă şi accepţiune din epoca latinităţii rustice. Într-un act francez din 1312

(ap. Du Cange, v. Adunator): „Una cum corveriis debitis pro f e n o dictorum pratorum a d u n a n d o et intassando, pro quibus corveriis a d u n a t o r i b u s et intassatoribus dicti f e n i XVIII denarii duntaxat annuatim debentur…” v. 1 Adun. – 2 Adunat.

ADUNĂTÙRĂ (plur. adunături), s. f.; ramas d’hommes ou de choses.

N. Muste, Letop. III, p. 39: „Turcul dăndu-le (ungurilor) bună nădejde de ajutor, ei s-au şi rocoşit asupra nemţilor din cetăţi şi, rădicăndu-şi craiu pre Racoţi, feciorul lui Gheorghi Racoţi celui bătrăn ce au fost craiu acolo, s t r î n s -au adunătură de ţară, catane şi altă pihotă multă…”

Zilot, Cron., p. 85, despre domnia fanariotului Constantin Ipsilant: „făcea mereu şi oaste, din adunătură de felurimi de oameni blestemaţi, cu cheltuială din visteria ţărei, pe care oaste o numia a ţărei; – era, pociu zice, curată ceată de tâlhari, că pe unde ajungea, gemea pământul…”

De aci, tot la Zilot, p. 61, expresiunea: „oameni de adunătură”.

Enachi Cogălniceanu, Letop. III, 279, aplică această vorbă chiar la un congres de ambasadori, care însă n-a făcut nici o treabă: „nu s-au putut tocmi, şi s-au stricat acea adunătură…”

În sens bun, adunătură la Costachi Negruzzi, Aprodul Purice: „Un puţin număr de oameni, tot în cete împărţit;

Îns-acea adunătură era mândră de privit:

D-o parte boierinaşii, d-a lor slugi încungiuraţi, Călări pe armăsari ageri şi felurit îmbrăcaţi…

Unul c-o sabie-ntoarsă, c-un capot ros înfirat Şi haine înaurite, este turceşte-mbrăcat;

Altul încalecă iarăşi un cal de Don căzăcesc, Poartă o suliţă lungă şi un hanger calmucesc…”

Era frumoasă, dar tot adunătură, adecă un „mixtum compositum”, un „fel de fel nu de un fel”.

La Dosofteiu, 1680, ps. LXVII, despre vite: „ adunătura taurilor în vacile popoarelor…”, unde la Silvestru, 1651: „a d u n a r š a taurilorŠ…”

Despre lucruri, adunătură însemnează o strânsură de ceva prost sau sărăcăcios: Jipescu, Opincaru, 126, descrie averea ţăranului: „Să te apere numa Dumnezeu, casa ta, boi[i] tăi, muierea ta, pământu, copilaşi[i], adunătura ta…” v. 1 Adun.

— Adunare.

A D U N E Z

ADUNÈZ A v. Adun.

ADÙR

A-DÙRA (D-A), adv.; roulant comme une boule, roulant avec fracas.

Se construieşte cu verbul d a r e: „a da d-a-dura”.

Alexandri, Răzbunarea lui Statu-palmă, descriind pe fabulosul uriaş Sfarmă-peatră: „Unde vede-o stâncă naltă, el o macină cu palma.

Bolovanii sub picioare-i d a u de-a dura, dau de-a valma; Şi cu peatra măcinată, şi cu petrele-aruncate

El iezeşte, bate, umflă râurile tulburate…”

I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb ( Conv. lit., 1877, p. 174): „să aibi tu puterea mea, ai vântura ţările şi mările, pământul l-ai da de-a dura…” v. 11 A (p. 61).

— Dur.

— Dura.

1ADÙS, -Ă, adj.; apporté, amené, produit, causé.

v. 1 Aduc.

2ADÙS, -Ă, adj.; fléchi, penché, recourbé.

A. Odobescu, Mihnea-vodă, p. 7: „Amândoi purtau în cap o ţurcă flocoasă, adusă la o parte…”

Acelaşi, Doamna Chiajna, p. 69: „uşi cu tocuri de peatră nalte şi înguste, aduse sus în îndoit perghel…”

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 165: „De şapte ori s-a lăsat temeiul nopţii de când Şuer aţine, în plaiuri depărtate, potica arnauţilor cu fes roşu şi cu iatagan adus…”

Laurian-Massim I, 30: „coarnele unor boi sunt tare aduse spre spate…” „Pe la noi coarnele la vite se deosebesc în: ţapoşe, grebleşe, aduse, lateşe, butace, flencheşe şi cercelate” (I. Iordăchescu, Botoşani, c. Cristeşti).

Acest participiu trecut n-are a face cu a d u c „apporter, amener”, ci vine din celalalt verb a d u c, corelativ cu „răsucesc, îndoiesc”, de exemplu:

Balada Balaurul: „Paloş r ă s u c e a, Paloş aducea Şi-n două-l tăia…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 450) sau balada Ghiţă Cătănuţă: „La genuche le-a d u c e a, În genuche le-n d o i a Şi pe toate le rupea…”

( Ibid., 628) v. 2 Aduc.

A D VA R E

3ADÙS (plur. aduse), s.n.; offrande, prémices. Arhaism.

Coresi, 1577, ps. XXXIX: „…comândâri şi aduse nu vruşi…” „…sacrificium et o b l a t i o n e m noluisti…” v. 1 Aduc.

ADUSĂTÙRĂ (plur. adusături), s. f.; t. de méd.: littéralement a p p o r t, toute sorte de maladie que l’on suppose étre apportée de loin par un maléfice quelconque.

Adusătură face parte din numeroasa terminologie medicală poporană cu – t u r ă: vătămătură, aruncătură, apucătură, lipitură, strâcnitură, năprăcitură, potcitură etc.

Orice boală a d u s ă în casă prin fermecele sau vrăjile unui duşman e adusătură.

Descântec ardelenesc „ca să desfacă de urât”: „Tu ştii de toate făcăturile, De toate aduseturile, De toate puseturile

Din talpa căsii

Până-n vârful căsii, Din vârful căsii

Până-n talpa căsii;

Toate făcăturile, Toate aduseturile Şi toate puseturile

Le ia în gură Şi le du pe capul cui le-a dat Şi le-a mânat…”

(S. F. Marian, Familia, 1883, p. 102) v. 1 Aduc.

— Boală. – - tură.

ADUSOARE (plur. adusori), s. f.; emportement. Admirabilă formaţiune din participiul a d u s, pe care cu multă eleganţă o întrebuinţează mitropolitul Dosofteiu, Paremiar, 1683, nov. 30, f. 18 b: „Trevalure de gânduri, şi de patimi adusori, şi adâncuri de păcatŠ, ticălosulŠ mšeu sufletŠ învăluesc…” v. 1 Aduc.

— Pusoare.

ADVÀRE, s. n. plur.; t. d’archéol.: phylactère, morceau de parchemin sur lequel sont écrits des passages de l’Ecriture et que les Juifs s’attachent au bras et surtout au front. În limba ebraică se cheamă „thephilin”. La noi astăzi se zice c o r n sau c o r n u l j i d a n i l o r, după prima impresiune pe care o produce vederea acestei amulete puse pe frunte.

Biblia Şerban-vodă, 1688, f. 767 (Math. XXIII, 5) despre farisei: „toate faptele lor le fac pentru să să arate oamenilorŠ că-ş lărgescu advarele lor şi-ş măresc poalele veşmintelorŠ…”

A DVA R E

Tot aşa în Evangeliarul bucureştean din 1703, f. 20.

Noul Testament greco-român, 1693, f. 105: „…că-ş lărgescŠ advarele lor şi mărescŠ

„…platÚnousin g¦r t¦ f u l a k – poalele hašnelor…” t » r i a aÙtân kaˆ megalÚnousin t¦ kr£speda…”

După ce mult mi-am bătut capul, cercetând originea acestui cuvânt, împreună cu d. L. Şaineanu, foarte ştiutor în limba ebraică, am ajuns la convingere că advare nu este altceva decât h a d e v a r i m „oƒ lÒgoi, praecepta”, „paroles par excellence”, după cum se cheamă evreeşte cele zece porunce şi orice text sacru, iar cu atât mai vârtos pasagele cele scrise pe filacter. Este o vorbă întrodusă la noi în grai pentru a numi un lucru specific evreesc; există însă un sinonim românesc propriu-zis: f r u n t a r e (= lat. frontale), care se poate aplica la orice atârnătură pe f r u n t e, până şi la un „breton”:

Noul Testament, 1648, f. 25: „toate faptele lorŠ le fac pentru să sâ arate oamenilor, lărgindu-ş f r u n t ă r i l e lor şi mărindu-şŠ marginile veşmintelor…” v. Corn.

— Fruntare.

AEASTA. – v. Aiasta.

— Iasta.

AÈPT. – v. Aiept.

1ÀER (plur. aere), s. n.; air. Fluid elastic şi transparinte, compus din 0,79 de azot şi 0,21 de oxigen şi formând în giurul pământului un strat de peste 60 kilometri. În sens mai restrâns, sinonim cu v ă z d u h „¢»r”; în sens mai întins, cu s l a v a c e r i u l u i „a„q»r” şi cu ceriul „oÙranÒj”; apoi ca atmosferă, plăcută sau uri-cioasă, aer se aplică prin metaforă la f i z i o n o m i e.

În legătură cu s l a v ă:

Basmul Hoţu împărat (Ispirescu, Leg., 378): „…foişorul începu a se sui în s l a v ă şi a pluti în aer…” v. Slavă.

În legătură cu v ă z d u h:

Un bocet poporan din Bucovina: „La fântâna lui Ignat

Sunt leacuri de vindecat, Ş-am săpat şi le-am adus, Pe fereastră ţi le-am pus, Dar un gangur a zburat

Cu leacul de vindecat, Şi în aer s-a urcat Şi-n v ă z d u h el 1-a scăpat…”

(Burada, Înmormântări, p. 138)

A E R v. Văzduh.

În legătură cu c e r, mai ales în expresiunea „paserile c e r u l u i „: Coresi, 1580, quatern. XXV, p. 13: „…pasârile c e r š u l u i célea ce zboarâ, ce se zice ceša ce săntŠ pre suptŠ aerŠ (aærð) dracii, şi o pierdŠ acéša; šară c e r š u l Š a c i c e a v ă z d u h u l Š cheamâ-se…” v. 1 Cer.

Din cauza transparinţei sale, aer se poate zice uneori în loc de z a r e „lueur”: „Casa p-o muche clădită, Singură câmpul domnind, De umbră neocolită

O vezi în aer albind…”

(Gr. Alexandrescu, Viaţa câmpenească) unde Alexandri ar fi pus tot aşa de bine: „în z a r e albind…”

Pe de altă parte, prin gazuri ce cuprinde, aer se poate confunda cu a b u r, astfel că în unele locuri (S. Velişcu, Iaşi, com. Bădenii) ţăranii numesc aşa sufletul dobitoacelor, căruia pe aiuri pretutindeni se zice a b u r. De altmintrea, între ambele aceste cuvinte, după cum am arătat-o într-un alt articol, există şi o înrudire etimologică primordială.

v. Abur.

În credinţele tuturor popoarelor, aer închipuieşte un fel de lume aparte, în opoziţiune mai ales cu p ă m î n t şi cu a p ă.

Cantemir, Istoria ieroglifică (ms., în Acad. Rom., p. 129): „din doaâ una îţi alége: sau în aer, sau pre p ă m î n t să lăcueşti, şi aşea sau supt umbra Vulturului sau supt brânca Leului te suppune…”

Critil şi Andronius (Iaşi, 1794), p. 9: „ElefantulŠ s-au mulţămitŠ de păduri, calulŠ de câmpuri, vulturulŠ de aere, peştele de ape, broasca de lacuri…” Jipescu, Opincaru, 36: „La ţară, airu, codru, ceru, muntili, ruşinţa, verdeaţa, florili câmpului şi nu-şti mai ce ascuns în inima rumânului te-nsuflă aşa dă puternic, că pari c-ai hi mai aproape dă Dumnezeu…”

Un frumos pasagiu ironic în Chronicul lui Cantemir, II, 346: „…chipul, a căruia fiinţă în lucrurile firii nu să află, a zugrăvi ne apucăm, şi corabii în aer, stânci pre apă plutind, lei şi zmei plugurile pre arături trăgând, şi altele ca acéste fosturi de chiteală, lucruri pre carile le zămisléşte părerea, a arăta ne nevoim…”; pasagiu care se aseamănă cu din Plaut, Asin. I, I, 86: „Jubeas una opera me piscari în a ë r e;

Venari avem rete jaculo în medio mari…”

Sub raportul schimbărilor meteorologice:

Costachi Stamate, Muza, I, 25: „Furtună grozavă pe aripi negrite

Despre apus vine, văjâind în aer;

Văile suspină, codrul clocoteşte,

A E R

Stejari de ani sute scârşnesc să se rumpă;

De ploaie şi vifor nu-i adăpostire…”

Metaforic, după cum f u l g e r u l despică aerul:

Balada Doncilă: „Pala-n aer f u l g e r a, Capul mârzăcesc zbura…”

Alexandri, Balta: „ Aerul e viu şi proaspet!… el trezeşte şi învie

Peptul, inima şi ochii, peste care lin adie…”

Acelaşi, Secerişul: „Ciocărlia ciripie, fâlfăind din aripioare, Pe o scară de lumină se coboară de sub soare;

Aerul e-n neclintire, el devine arzător;

Prepeliţa cântă-n grâie, grierul cântă-n mohor”.

Tot aci vine expresiunea „a schimba aerul”: „Se duseră împreună

La moşie să se plimbe, Aerul ca să-şi mai schimbe…”

(A. Pann, Prov. III, 45)

În fine, în aplicaţiune la f i z i o n o m i e:

Critil şi Andronius, p. 85: „ia avea chipul înţeleptŠ, ochii pătrunzători, vorbele drepte şi curate, mânule minunate pentru că ele da viaţă la totŠ aceia ce atingea; aerulŠ f e ţ i i sale strălucitŠ şi alŠ său statŠ pre-încuviinţatŠ; în scurtŠ, nu să poate să se vază o frumseţe mai desăvârşitŠ…”

A. Pann, Prov. I, 172: „Vezi tu astă alifie şi acel clondir lucios?

Cei mai urâte stafie îi dă aer d r ă g ă s t o s …”

Costachi Negruzzi, O alergare de cai I: „Cum! aşa degrabă ne laşi? – am adaos încreţind fruntea şi rădicând sprincenele, ca să-mi dau un aer mâhnit…” Acelaşi, Aprodul Purice: „De acolo nu departe ţăranii stau adunaţi, Cu securi, cu lănci, cu coase şi topoare înarmaţi;

A lor mâneci suflecate, aerul posomorât, Tăcerea lor, toate-arată că spre război s-au gătit…”

Latinul à ë r este un împrumut din grecul ¢»r; un împrumut însă foarte vechi şi ajuns a fi de tot poporan în epoca colonizărilor romane, aşa că a trecut în generali-358 tatea graiurilor neolatine: ital. a e r e, span. a i r e, provenţ. a ë r sau a i r etc.

A E R E L

(Cihac). E foarte importantă mai cu seamă prezinţa în limba română a lui aer cu sensul de „physionomie, mine”, care nu poate fi la noi un galicism, deoarăce e poporan şi anterior înriuririi franceze. Prin aceasta se înlătură cu totul ipoteza lui Diez ( Wtb. 2 I, 7), a lui Littré ( ad voc.), a lui Scheler ( a. v. ) etc., cum că romanicul occidental a i r „aspect” n-ar fi de aceeaşi origine cu a i r „văzduh”, ci ar deriva bunăoară din a r e a. Din lat. a r e a vine al nostru „arie”, vechi „ are = loc unde se trieră grâul”, dar după fonetica românească e peste putinţă de a ajunge de la a r e a la aer; şi chiar sub raportul curat ideologic distanţa e mult mai mare decât între „ aer pe faţa pământului, bun sau rău” şi „ aer pe faţa unui om, iarăşi rău sau bun”. D-a dreptul din grecul ¢»r, s-a mai dezvoltat un al treilea sens: a e r „le suaire”, termen teologic pentru vălul care se pune d-asupra sântelor daruri: „quia per modum aëris circa terram expansi ea ambit” (Du Cange, Gloss. m. graec., ad voc. ). Cu mai mult drept s-ar putea zice despre aerul f i g u r e i: „per modum aëris eam ambit”, având uneori aer liniştit, altă dată aer turburat, aci aer furtunos, posomorât etc.

v. 2 Aer.

— Aerisesc.

2ÀER, s. m.; t. de théol.: le suaire. Învălitoare a sântelor daruri. „ Aer, vălul cu care s-acoperă sf. potir; poalele de la icoane” (Baronzi, Limba română, 101).

Inventarul mănăstirii Galata, 1588 ( Cuv. d. bătr. I, 196): „† 2 tetruvangghele neferecate. † 1 aeru tot sărma…”

Dosofteiu, Liturgiar, 1673, f. 44 b: „Şi strigâ diaconulŠ: să luâmŠ aminte! šară popa vârându-şŠ mânule pre suptŠ aerŠ, cu fricâ şi cu sâšalâ dumnădzăšascâ să atinge de svănta pâšne…”

Gheorgachi Logofăt, Letop. III, p. 312: „(În zioa sfintei şi marei Vineri) se scoate aerul, mergănd domnul cu mitropolitul alăturea înaintea aerului cu tot alaiul…”; şi apoi ceremonialul se încheie prin: „sărutarea aerului de toţi pe obiceiu…” Beldiman, Tragod., v. 2897, despre mănăstirea Secul: „Acel Vornicul Ureche, ctitor din râvnă aprins, Cât se dă cu vrednicie, fericitul s-au întins

A o zidi la loc tare, minunat a o-nzestra, În cheltuială şi trudă fără preget a întra:

Odăjdii de un preţ mare, un aer prea minunat, De mâna soţiei sale cu mărgăritar lucrat…”

Cuvântul derivă din medio-grecul ¢»r, cu acelaşi înţeles; în vechile texturi însă tonul cade totdauna pe a, niciodată pe e, ceea ce – ca şi e = h – pare a dovedi că vorba n-a trecut la noi prin intermediul slavilor, la cari se zice aírð (Miklos., Lex., 3), ci cu mult mai denainte, accentuaţiunea şi vocalismul fiind curat latine: à ë r.

v. 1 Aer.

AERÈL, s. n.; t. de botan.: Asa-foetida. O plantă ombeliferă exotică al cării suc are un miros foarte greu şi un gust respingător. Cuvântul se întrebuinţează, pare-ni-se, 359

A E R E L numai în Transilvania: „ Aerelu, der stinkende Asant, Teufelsdreck” (S. Barcianu).

Are trebuinţă de a mai fi verificat, ca sens şi ca formă. Nu cumva să fie aiorel, de la a i u (= lat. allium) „usturoi”, din cauza mirosului specific al asafetidei?

v. Aiu.

— Aior.

AERÈSC. – v. Aerisesc.

AERISÈSC ( aerisit, aerisire), vb.; aérer, éventer (Cihac). „A svânta, a scoate, a întinde la aer” (Costinescu). De aci şi substantivul a e r i s e a l ă „action d’aérer, état d’aéré” (Polysu). Cuvânt din epoca fanariotică, aproape necunoscut graiului ţărănesc şi peste Carpaţi. Din neogrecul ¢er…zw. Curat româneşte, de la a e r (= lat.

a ë r ) se poate zice: a e r e s c, a e r a r e, a e r e a l ă.

v. 1 Aer.

— Svântez.

AERISEALĂ A v. Aerisesc.

AERISÌRE

AERÒS, -OASĂ, adj.; aérien, vaporeux. Cost. Stamate, Muza I, 58, despre umbra lui Ştefan cel Mare; „Grăind aceste, el pune pe a soldatului frunte

A sa mână aeroasă, zicând cu glas tunător…” v. 1 Aer.

AÈST, AEASTĂ (plur. aeşti, aeste), pron. demonstr.; ce, cet (cette). Formă rustică în loc de a c e s t (v. pag. 187), de care altfel nu se deosebeşte întru nemic prin funcţiune. Acăţându-şi pe emfaticul – a (v. 5 A), se face aesta ( aeasta) = a c e s t a (a c e a s t a ).

În vechile tipăriture, aest nu ne întimpină mai de loc. Numai doară printr-o scăpare de vedere, la Dosofteiu, 1673, f. 162 b: „ aesta (aésta) psalom aratâ scurtarša vieţiš…” În documente însă nu e rar, mai ales în cele din Moldova şi-n zapise scrise de ţărani.

Pătraşco Păturniche, Suceava, 1597 ( Cuv. d. bătr. I, 77): „nime din ruda mea ca să n-aibă a pără ašastă păra nice dineoară…”; dar în acelaşi act: „a  a s t ă mică cărţulie…”

Dumitrachi Vătavul, 1695 ( A. I. R. I, 63): „deci să-i întorcem de frate căte 4 lei, aeşti patru fraţi cari mai sus scriu, şi-i fac să i să de 16 lei…”; dar cu câteva rânduri mai sus: „noi a c e ş t i patru fraţi”, şi: „dintr-a c e ş t i 80 lei…” Popa Vasilie, Bârlad, 1603 ( Cuv. d. bătr. I, 131): „căndŠ am făcut aestŠ zapis, au fost şoltuzul Sandul di Bărlad…”; şi mai jos: „ ašasti omeni sintŠ toţ din tărgŠ din Bărlad…”

Inventarul mănăstirii Galata, Iaşi, 1588 ( C. d. b. I, 192): „toate ašastea s-au dat 360 la măna lui Ghervasie…”

A FA R Ă

Din aest se mai reduce la e s t şi chiar la e s, de ex. în acelaşi Inventar ( C. d.

b. I, 207): „stoguri de grâu de e s -timpu…”

Costachi Negruzzi, Cârlanii, sc. 4, convorbire între ţărani: „Feciorul boieriului, care vine în toate dimineţile de citeşte sub răchiţile aeste…”

Pentru Transilvania, Lex. Bud., 7: „ aestu = a c e s t u „.

v. Acest.

— Acesta.

— Aist.

— Est.

— Ist…

AÈSTA. – v. Aest.

AÈVE. – v. Aieve.

AFÀN, s.n.; contrariété, ennui, crève-coeur. „Vorbă de origine necunoscută şi auzită în gura puţinilor români din Moldova în loc de: d u r e r e d e i n i m ă, n e c a z, a m a r a l s u f l e t u l u i „ ( L. M. ).

Acest cuvânt se potriveşte prin înţeles şi prin formă, pe de o parte, cu italianul a f f a n n o, vechi spaniol a f a ñ o, vechi francez a h a n = a f a n etc., toate cu sens de „turburare, nemulţumire”, pe de alta, cu grecul ¢ f a n i s m Ò j,