Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Tot aşa, în Mihnea-vodă, p. 23, despre craioveni: „ca copoii adurmecă orice mişcare a domniei…” „A adulmeca ca copoiul” este o locuţiune proverbială despre cei ce iscodesc.

Alături cu adulmec circulează forma fără prepoziţionalul a d -

N. Rucăreanu, Încercări poetice, p. 63: „Vânătorul se opreşte.

Jos, copii, pe brânci cu toţii!

Auzirăţi şuieratul

Caprei negre pântre stânce?

Ne-a u l m a t, dar sunt aicea.

Drept l-aninători vă duceţi…” „,Pe la noi copoii sau cânii ce u l m e a z ă şi aduc vânatul la puşcă nu se găsesc mai de loc…” (I. Tacu, Covurlui, c. Braniştea).

Caracteristica poporană despre urs şi lup: „Ursul se zice că ar fi fost fecior de popă. Când a ieşit Maica Precista la biserică, el a speriat-o orăcăind şi, blăstămat fiind de ea, s-a făcut urs. El e tâmp la vedere, dar u l m ă bine. Lupul se zice că e câinele Sf.-lui Petru şi, unde-i porunceşte, el acolo face pradă. Când se strâng mai mulţi lupi la un loc de urlă, se zice că se roagă lui Sf. Petru să le rânduiască pradă. Se crede că lupul are trei peri de drac pe cap, de aceea e fioros. Lupul vede bine, însă nu u l m ă „ (I. Aldoiu, Muscel, c. Voineşti).

Forma cu – r-: adurmec s-a născut prin etimologie poporană de la „urmă”.

Organică, mai veche şi mai răspândită, e forma cu – l-: adulmec. Sensul fundamental al cuvântului nu este u r m ă, ci m i r o s. Adulmecarea stă în acelaşi raport cătră 339

A D U L M E C nas, ca vederea cătră ochi şi auzul cătră urechi. Cantemir, Divanul lumii, 1698

( A. I. R. II, 108): „cu ochii nevăzând, cu uréchile neauzind, m i r o s u l neadulmăcând…”

În secolul XVI mai exista încă la noi substantivul o l m u „odeur”. Îl găsim la Radu din Măniceşti, 1574 ( Ms. Harl. 6311 B., British Mus.):

Io. XII, 3: „casa înplu-se de o l m u l „…domus impleta est ex o d o r e unmyrului…” guenti…”

Vechiul român o l m u, învederat de la latinul „oleo”, presupune un prototip o l m e n cu „ol-” ca în „ol-facio” şi cu sufixul „-men”. Latinul vulgar o l m e n se referă cătră medio-latinul o l i m e n t u m „miros” (Du Cange, ad voc.: olimen-tum pretiosorum florum), ceva ca: „tegmen” cătră „tegimentum”. Din numele o l m u vine dentâi verbul u l m a r e, apoi u l m e c a r e prin sufixul verbal deminutival – ec (= lat. – ico) ca în „orbec”, şi de aci în fine, prin prepoziţionalul a d – sau a-: adulmec, alături cu forma a u l m e c la mitropolitul Dosofteiu.

v. 1Ad.

— Aulmec.

— Olmu.

— Ulmec…

ADULMECĂTÒR A v. Adulmec.

ADULMECÒS

ADUMBRÀRE A v. Adumbresc.

ADUMBRÀT

ADUMBRĂTÒR, -OARE, adj.; ombrageux, qui répand de l’ombrage. Forma pe care o găsim în Dicţionarul lui Budai-Deleanu (ms. în Muz. istor. din Bucureşti), ca şi a d u m b r ă c i u n e şi a d u m b r ă t u r ă. În grai se aude mai mult a d u m b r i t o r, a d u m b r i c i u n e, a d u m b r i t u r ă.

v. Adumbresc.

ADUMBRĂCIÙNE A v. Adumbrător.

ADUMBRĂTÙRĂ

ADUMBRÈSC ( adumbrit, adumbrire), vb.; „ombrager, couvrir d’ombre, mettre à l’abri, protéger” (Cihac). O formă mai organică, dar aproape despărută din grai, este din prima conjugaţiune: a d u m b r a r e = lat. a d u m b r a r e = ital.

a d o m b r a r e = provenţ. a d u m b r a r, a o m b r a r etc. Mai sunt două forme fără prepoziţionalul a d: u m b r i r e şi u m b r a r e, de exemplu: Coresi, 1577:

Arsenie, 1650:

Ps. XC: „…cu spatele sale u m – „…cu spatele sale te va u m b r à …” b r i-te-va…”

Lex. Bud., 6: „ adumbresc, beschatten, überschatten etwas”.

În basmele adunate de Ispirescu:

A D U N p. 230: „Copaciul supt care se adumbrise era măreţ şi parcă se lupta ca să ajungă la nuori…”; p. 289: „Băiatul rămase adumbrit într-un crânguleţ verde, căci era gol pistol…” În poezia poporană ne mai întimpină forma dumbresc, în privinţa cării nu se poate decide dacă d este un rest din adca în d e v ă s i t = a d e v ă s i t, ori din „de” ca în: d a l b = a l b.

Doină din Transilvania: „Mărită-te, mândra mea, După mine nu şedea, Nu trage nedejdea mea!

Că nedejdea de la mine

Ca şi umbra de la spine, Când gândeşti să te dumbreşti, Tot mai tare te soreşti…”

(G. Sima Ion, Familia, 1883, p. 580) v. Umbră.

— Umbresc.

ADUMBRÈZ

ADUMBRICIÙNE

ADUMBRÌRE

A v. Adumbrător.

— Adumbresc.

ADUMBRITÒR

ADUMBRITÙRĂ

ADUMERÈSC ( adumerit, adumerire), vb.; ajuster, adapter. Această formă o găsim numai la Budai-Deleanu ( Dicţ., ms. în Muz. istor. din Bucureşti): „ adumeresc, anpassen; einer Sache gemäss machen, einrichten”.

v. Dumeresc.

1ADÙN ( adunat, adunare), vb.; réunir, rassembler, amasser, récolter, additionner.

Derivat din lat. a d u n o (= ad + uno), care s-a păstrat în toate graiurile romanice (Cihac), adun exprimă noţiunea fundamentală de: a reduce o mulţime la u n u, în opoziţiune cu „risipesc” şi cu „împrăştii”, cari consistă în bucăţirea unităţii.

Doină din Transilvania: „Străduieşte-te, bărbate, Şadună m u l t e bucate, Că şi eu m-oi strădui

Până ce le-oi r i s i p i …”

(Jarnik-Bârsanu, 454)

Dosofteiu, Liturgiar (Cuminicare), 1674, f. 90 a: „s-aŠ ivit cšale-ntunecate să luminšadze, să adune cšale-m p r ă ş t i š a t e …”

Principalii sinonimi ai lui adun sunt: s t r î n g, c u l e g, î m p r e u n e z sau î n t r u n e s c, cu aceşti doi din urmă fiind înrudit şi etimologiceşte.

A D U N

I. S i n o n i m i c a.

a) adun = s t r î n g:

Ca verb tranzitiv, adun se întâlneşte cu s t r î n g şi adesea îl înlocuieşte atunci când e vorba de fiinţe aduse din diferite direcţiuni şi de averi grămădite cu încetul.

Zilot, Cron., p. 61: „S-au ostenit prea mult Mihaiu-vodă sadune

Ostaşi, şi au şi s t r î n s, dar doar numai cu nume…”

Moxa, 1620, p. 351: „acesta adunâ oşti mari pre apâ şi pre uscat…”

Beldiman, Tragod., v. 4125: „Vrăjmaş ţi-am fost până astăzi, iar acum te tânguiesc:

Sfetnicii ce adunaseşi, aceia te osândesc…”

Act moldovenesc din 1639 ( A. I. R. I, 87): „mergănd la numitul loc, am adunat pre toţi omenii bătrăni şi pre toţi megišaşii di prin prejur…”

Cost. Stamate, Muza I, 293: „Dumnezeu aruncă soarte pentru oameni pe pământ:

Unii, încujbaţi sub sarcini de nevoi, amar trăiesc;

Alţii, cu averi mulţime şi trăiesc tot adunând, Şi trăiesc în îmbuibare, iar la săraci nu gândesc…”

Jipescu, Opincaru, 134: „sărac eşti, că nu te taie capu şi puterea să faci negoţuri, meserii şi plugăriie mare; păstrare n-ai, şi nu-nţelegi cum s ă adună…” Ca verb reciproc, adun se poate pune în loc de s t r î n g când se atinge de vietăţi în genere, venite la un loc din mai multe părţi.

N. Muste, Letop. III, p. 73: „Sultanul încă au venit cu tătări, şi s-a u adunat cu toţii la Botoşeni…”

Balada Iordachi al Lupului: „Boierii s e adunară

De la târg şi de la ţară, Şi trei zile se vorbiră, Trei zile se sfătuiră…”

Balada Mihu Copilul: „Un cântec duios, Atât de frumos

Munţii că răsună, Şoimii s e adună, Codrii se trezesc, Frunzele şoptesc…”

Doină din Transilvania:

A D U N

„Colea jos în prunduleţ

A crescut un nuculeţ, Nuculeţ cu frunză rară, Sadună cucii din ţară Şi cântă de se omoară…”

(Jarnik-Bârsanu, 182)

Act muntenesc din 1622 ( A. I. R. I, 31): „ne-amu adunatu toţi şi amu vorbitu, de vor vrea să ne primească şi pă noi…”

A. Pann, Moş Albu II, 54: „Stan era un tânăr d-aia care traiul îi plăcea;

Când cu unul, când cu altul, saduna şi petrecea…” b) adun = c u l e g:

C u l e g şi adun se întrebuinţează adesea unul pentru altul în privinţa rodurilor: flori, poame, grâne etc.

Basmul Luceafărul de ziuă (Ispirescu, Leg., p. 381): „…priviră fluturii cum săltau şi săreau din floare în floare, cum albinele c u l e g e a u ceara şi adunau mierea…”

Doină din Ardeal: „De la noi până la Cluj

Viorele şi lemnuş…

Da cine le-o aduna?

Bădiţă cu mândra sa…”

(Jarnik-Bârsanu, 305)

Alta: „Săracele fetele, Multu-şi bat picioarele

Pe toate răzoarele, Sadune ceapă ciorească, Faţa să şi-o rumenească…”

( Ibid., 439)

Macedo-româneşte: „ună ligatură di floare, care se clšamă tufă, u adunai pre livade…” (Bojadschi, 1813, 161-2).

În Colinda Plugului: „Alţi[i]-n urma lor lega, Snopuri nalte aduna Şi clăi mândre rădica

Ce la soare se usca…”

(Alex., Poez. pop.2, 389)

A D U N

În privinţa f î n u l u i mai ales, adun este un termen rămas încă din latinitatea rustică: „pro f e n o dictorum pratorum a d u n a n d o „, vechi francez: „a ü n e r les foins” (Du Cange).

v. Adunător.

Într-un sens figurat:

Cost. Negruzzi, Aprodul Purice: „Precum norul de lăcuste, soarele întunecând, Vine pre sus cu iuţeală ţarinile-ameninţând, Încât tremurând aşteaptă spăriiatul muncitor

Neştiind unde-a să cadă acel nor îngrozitor:

S-amăgeşte cu nădejdea că ogoru-i va scăpa Ş-a sudorii sale roduri va putea încaduna…”

Tot aşa omul poate să adune suferinţe, dureri etc. C. Negruzzi, Gelozia: „Ştii pentru ce?

— Ba nu.

— Ah! trebui să ţi-o spun, Destul e de când chin în sufletu-mi adun…”

Acelaşi, Zoe IV: „despoaie pe văduvă şi pe orfan, adunându-şi o pomenire de blăstemuri…”

Omiliar de la Govora, 1642, p. 83: „fărâ témere greşaşte, măniind pre Dumnezeu, şi adunâ spre sine mănia lui în zua măniei…” c) adun = î m p r e u n e z, î n t r u n e s c:

Balada Radu Calomfirescu: „Noroc bun şi cale bună!

Ce vânt dulce vă adună Şi cu mine vă-m p r e u n ă?…”

Ca î m p r e u n a r e sexuală, reciprocul adun figurează nu o dată în vechile texturi:

Radu din Măniceşti, 1574 ( Ms. Harl. 6311 B., British Mus.): „a lu Isus Hristos născutul aşa era: logodită amu muma lui Mariša cu IosifŠ, mainte pănă nu s e adunase, aflâ-se aibăndŠ în maţe de Duhul sfăntŠ…”

De asemenea în Evangeliarul, circa 1570, la Cipar ( Analecte, p. 1).

Text din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 43): „mainte pănă nu s e adunase ei, afla-se avăndŠ în maţe diân Duhul sfăntŠ…” Dar şi-n înţeles de î n t r u n i r e, adecă o întâlnire nesexuală între două sau mai multe persoane, de exemplu:

Dosofteiu, Synaxar, 1683, nov. 30: „acolo (apostolul Andrešu) să dšade în cunoştinţâ cu dumnedzăesculŠ PavelŠ şi s ă adunâ cu frate-său PetrŠ, şi de-acolo mšarsâ…”

Nicolae Costin, Letop. II, 85: „Fost-au şi aicea veniţi aceşti boieri ungureşti de s-a u adunat cu Nicolai-vodă: datu-le-au cărţi de volnicie şi lor şi oamenilor lor se 344 fie slobozi de toate supărările…”

A D U N

Acelaşi, II, 113: „Şi doamna lui Dumitraşco-vodă atuncea s e adunasă cu împărăteasa, şi i-au dăruit împărăteasa un leftu de aur…”

Tot aşa în macedo-româna: „tamamu tora m e adunai cu buna Nuşa mea…” (Bojadschi, 169).

În cronice, „ adun pe cineva c u cineva” ne mai întimpină în accepţiunea cauzativă de „faire rencontrer quelqu’un”.

Nic. Costin, Letop. II, 129: „Şi aşa îndată i-au pus în hiere pre trei boieri, pre Lupul Costachi vornicul, pre Antiohie Jora hatmanul, pre Maxut postelnicul, şi cu mare pază i-au dus la urdie, şi nice i-a u adunat cu vezirul…”

Într-un sens figurat:

Zilot, Cron., p. 19: „Aşa au fost şi cu oastea cea împărătească: destulă era, zic că ar fi fost peste o sută de mii; vrednică au fost; dar în zadar! nimic nu s-au cunoscut, din pricină că aceştia fiind atâţia paşi daţi supt ascultarea căpitan-paşei, a cărora minţi de ar fi fost cu putinţă să le aduni toate la un loc şi cu a căpitan-paşei împreună, o minte întreagă nu s-ar fi putut face…”

II. adun în: a) Proverbi:

Pentru cheltuitori: „Nu risipi meiul, c-anevoie se adună (Pann, II, 87; III, 72).

Pentru cei ce câştigă pe căi piezişe: „ adună unde n-a răsipit, dar nu se sfinţeşte” ( Ib., II, 28).

Pentru cei ce perd speranţa: „Vântul adună norii, şi tot vântul îi risipeşte” (Baronzi, Limba, p. 50).

E mai cu seamă interesant proverbul: „Parcă a tunat şi i-a adunat” (Pann, II, 136).

P. Ispirescu, Părintele Bimbirică ( Familia, 1883, p. 73): „Nu cunosc eu pe românaşul ăla care cel dintâi a zis: a tunat şi i-a adunat; că zău! dacă ar fi mort, i-aş zice: Dumnezeu să-l odihnească în corturile drepţilor; iar dacă ar fi viu, să-i zic: bravo ţie, om dezgheţat! fi-ţi-ar gura aurită! Şi apoi nu crez eu o dată cu capul că vreunul din d-voastre, români neaoşi, să nu fi auzit, o dată măcar în viaţa d-voastre, zicătura: a tunat şi i-a adunat. Acuma să vă spui şi eu că pe părintele Bimbirică şi pe maica preoteasa a tunat şi i-a adunat…”

Când tună, toate vietăţile speriate, fără a-şi da seamă de ce fac, îşi caută printr-o acţiune reflexă tovarăşi cu cari să împărţească spaima. De aci: „a tunat şi i-a adunat”, un fel de confederaţiune de frică. Proverbul poate să aibă o veche origine romanică.

Despre Catone se zice că: „jamais sa femme ne l’embrassoit, sinon quand il tonnoit bien fort, et pour ce avoit il accoustumé de dire en se jouant, qu’il estoit bien heureux quand Jupiter tonnoit” (Amyot). Ar fi putut să zică şi el: „când tună, ne adună”.

„Spune-mi cu cine te aduni, să-ţi spun ce fel de om eşti” (C. Negruzzi, Scris.

XII) – zice un alt proverb, cunoscut în mai toate limbile, dar care la români se ramifică în zicători secundare cu sens rău şi cu sens bun, de exemplu: „Unde e stârvul, acolo se adună cioarele” (Pann, II, 73), proverb de origine biblică. Radu din Măniceşti, 1574 ( Ms. Harl. 6311 B., British Mus.): 345

A D U N

Math. XXIV, 28: „šuo va amu fi trupul, „…ubicumque fuerit corpus, illic acolo aduna-se-vor vlăturii…” c o n g r e g a b u n t u r et aquilae…”

Italieneşte se zice: „Le mosche şi posano sopra alle carogne” (Giusti). Un proverb analog despre „muşte”, dar mai trivial, se găseşte şi la noi. Îl indicăm numai, fără a-l reproduce întreg: „S-au adunat

La sfat

Ca muştele…”

(R. Simu, Transilv., c. Orlat)

Fără rime, acest proverb e foarte cuviincios sub forma: „S-au adunat ca muştele la miere” (Baronzi, Limba, p. 41) = în limba sardă: „ad su mele curret sa musca” (Spano).

O variantă: „Ca albinele la fag sadună” ( Conv. lit., 1874, p. 74).

Cu acelaşi înţeles: „La gospodină bună

Mulţi voinici sadună…” Şi tot aci frumosul vers de I. Văcărescu (p. 434), ajuns a circula în grai ca un adevărat proverb: „La faptă bună

Puţini sadună:

Mult pot puţinii

Buni împreună!”

Dar şi mai frumoasă este o urare moldovenească curat poporană: „Cele rele

Să se spele, Cele bune

Să sadune, Vrajba dintre noi să piară Şi neghina din ogoară…”

(I. Creangă, Conv. lit., 1881, p. 10) b) Idiotismi: „A-şi aduna g î n d u r i l e „, „a-şi aduna m i n ţ i l e „ = „se recueillir”.

Alexandri, Florin şi Florica, sc. 5: „Mare poznă şi minune! De când am văzut vivandiera regimentului, nu-mi mai pot aduna g î n d u r i l e p e – a c a s ă. Ce frumoase haine purta…”

Jipescu, Opincaru, 57: „las vouo cu grai limpede, cu limba dăslegată şi cu m i n ţ i l i adunate, adišata mea…”

În poezia poporană, reflexivul „m ă adun” se aplică la florile cari îşi închid 346 cununa la apropiarea nopţii.

A D U N

Aşa în legenda cicorii, schimbate dintr-o zână în floare, soarele zice că o va face: „Floare de cicoare

Cu ochi după soare:

Când voi răsări, Ea s-o-nveseli;

Când voi asfinţi, Ea s-o ofeli;

Când voi scăpăta, Ea s-o aduna…”

( Familia, 1881, p. 585)

III. V a r i a n t u r i d i a l e c t i c e.

Nu putem socoti tocmai ca un variant forma adunedzu în loc de adun la mitropolitul Dosofteiu:

Paremiar, 1673, f. 102 a: „Toate le dâ Duhul cel svântŠ: izvoršaşte prorociš, preuţiš obârşiaşte, necărturareţŠ înălepcšune au învăţatŠ, păscari bogoslovniŠ arătâ, toatâ aduneadzâ (adunèåä) pusoarša besšariciš…”

E însă foarte importantă forma istriano-română adur ( adurat, adurare), care adesea ni se prezintă în unele texturi curat daco-române din secolul XVI, bunăoară: Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms., în Acad. Rom.):

Act. Ap. XIX, 18: „ adura-şi cărţile şi le „…c o n t u l e r u n t libros et comardea între toţi…” busserunt coram omnibus…”

Ib., XIX., 25: „ adură ceša ce era de „…quos c o n v o c a n s, et eos qui acélša lucrători şi lă dzice…” hujus modi erant opifices, dixit…”

Ib., XXI, 22: „ce amu šaste? totu gintu „…quid ergo est? utique oportet cade-se a se adura…” c o n v e n i r e multitudinem…”

Codicele Şcheian, aproape din aceeaşi epocă ( Ms. Sturdzan, în Acad. Rom.): Ps. XV, 4: „nu adură-se zborul lor de „…non c o n g r e g a b o conventisănge…” cula eorum de sanguinibus…”

Ps. XXX, 14: „căndu adură-se de ură „…dum c o n g r e g a r e n t u r ipsi spre mere…” simul adversum me…”

Ps. XXXII, 7: „ adură ca în foale apele „…c o n g r e g a n s sicut utrem aquas mariei…” maris…”

Ps. XXXIV, 15: „şi de mere veseliră-se „…et adversus me laetati sunt et şi adurară-se; adurară-se spre mere c o n v e n e r u n t; c o n g r e g a t a rane…” sunt super me flagella…”

Ps. XXXVIII, 7: „ascunde şi nu şti cui „…thesaurizat, et ignorat cui c o n – adură…” g r e g a b i t ea…”

Ps. XLVII, 5: „că amu înpăraţii pămăn- „…quoniam ecce reges terrae c o n – tului adurară-se…” g r e g a t i sunt…”

A D U N

Cu r = n şi totodată cu o pentru u, în Legenda lui Avram, din sec. XVI ( Cuv. d.

bătr. II, 191): „căndo se adora îngerii şi se închiră Domnolui…” Prin syllexis: n = nr (cfr. Cuv. d. bătr. II, 218, 240), în Codicele Voroneţian ne întimpină şi forma adunru:

Act. Ap. XXV, 5: „ceša ce săntu tari „…qui ergo în vobis – ait – potentes întru voi, gice, aduânră-se (adoy÷rðse) şi sunt, d e s c e n d e n t e s s i m u l, şi ce e de bărbatul acesta se grăšască quod est în viro crimen, accusent eum…” spri-însu…”

Ibid., XXVIII, 17: „şi deca se aduânrară „…quumque c o n v e n i s s e n t, di-

(adu÷rară) ei, grăi cătră-nşii…” cebat eis…”

Vom observa aci în parentezi că o asemenea trecere syllectică a lui n în nr se găseşte şi-n dialectul italian de la Perinaldo în Provincia di Porto Maurizio, unde se zice: pellegrinraggiu = pellegrinaggio, ünra = una, lünra = luna, caichünra = qual-cuna, villanramente = villanamente etc., iar prin urmare şi a d ü n r a r e = ital.

a d u n a r e. Acest fenomen, pe care profesorul Vivaldi (ap. Papanti, I parlari în Certaldo, p. 362) îl constată unic în dialectele italiane, presupune la Perinaldo, ca şi la români, o trecere anterioară a lui n în r, de unde apoi syllecticul nr.

v. 2 Adun.

— Culeg.

— Împreunez.

— Întrunesc.

— Risipesc.

— Strâng.

— Un…

2ADÙN (D-), adv.; ensemble, y compris. Formă macedo-română, care totuşi s-ar putea întroduce şi-n daco-româna. Bojadschi, 121: „d i adunu, ¢nt£ma, zusammen”.

Ibid., l63: „atuncea va şi le lomu d i adunu = dann wollen wir sie m i t e i n – a n d e r heraus nehmen”. Ib., 167: „şi eu arideamu d i adunu cu elši = ich würde m i t lachen”. Petrescu, Mostre I, 31: „să nšieargă d e – adun cu năşii = a merge î m p r e u n ă cu dânşii”. Nu derivă din verbul a d u n (= lat. aduno), ci d-a dreptul din numeralul u n u prin prepoziţiunea a d. Deja lătineşte construcţiunea a d – u n u m servea ca adverb: „a d u n u m omnes” (Gell.) = „toţi î m p r e u n ă „, „consurrexit senatus cum clamore a d u n u m „ (Virg.) = „cu zgomot s-a rădicat senatul î n t r – u n a „ etc.

v. Unu.

— Una.

ADUNÀRE (plur. adunări), s. f.; l’infinitif substantivé d’ a d u n: addition, recueil, assemblée, réunion, rendez-vous. Sinonim cu î n t r u n i r e, când e vorba de oameni, şi cu s t r î n s u r ă, când se vorbeşte de lucruri.

Vechiul Testament din 1581 (Cipar, 46) în alăturare cu Biblia din 1688: 1688:

Genes. I: „şi zise Dumnezău: a d u – „şi zise Dumnedzeu: s t r i n g î -se n e -se apa cea de suptŠ ceršu într-o aduapele de suptŠ ceršu într-unŠ locŠ să se nare şi să să ivească uscatulŠ, şi să făcu vadzâ uscatulŠ, şi fu aşa; şi chemâ Dumaşa, şi să a d u n ă apa cea de suptŠ ceršu nedzeu uscatulŠ pământŠ şi s t r i n s u l la adunările ei şi să ivi uscatulŠ; şi numi apelorŠ chemâ mare…”

Dumnezău uscatul pământŠ şi adunările

348 apelorŠ numi mări…”

A D U N A R E

În contextul greco-latin: t¦ s u s t » m a ta tân Ød£twn „c o l l e c t i o – n e s aquarum”.

Despre lucruri, întrebuinţarea substantivului adunare e destul de rară, fiind în cele mai multe cazuri înlocuit prin diferite numi cu sensul de „mulţime”. Într-un mod constant se aplică numai la adăugarea unei câtimi cătră altă câtime: „ adunare în aritmetică se pune în loc de a d i ţ i u n e „ ( L. M. ). În literatură, cuvântul e nemerit pentru a exprime noţiunea de „recueil”; de ex.: „ Adunare de pilde bisericeşti şi filosofeşti de Constantin din Goleşti” (Buda, 1826, in-8):

În privinţa persoanelor, adunare este orice întâlnire între mai mulţi pentru a se apropia unii de alţii, fie prin petrecere, fie cu o ţintă mai serioasă, generalmente însă bună, căci în cazul contrar se zice mai potrivit a d u n ă t u r ă.

Cea mai importantă adunare este, negreşit, un parlament, în care toate sau mai toate clasele societăţii sunt reprezintate pentru a hotărî asupra intereselor comune, a întocmi veniturile şi cheltuielile statului, a face legi şi altele. De aceea, Adunare, cu literă iniţială mare, chiar fără nici un epitet, însemnează „A s s e m b l é e =

Parlement”.

La noi, Regulamentul Organic de la 1831 n-a făcut decât a sistematiza sub numele de „ Adunare obştească” o veche instituţiune românească, analoagă cu aşa-numitele altădată „Etats généraux” din Francia ( A. I. R. 1, 175; Laurian-Bălcescu, Mag. ist. I, 122 etc.); nu ştim însă cum vor fi mers lucrurile, se vede totuşi că nu tocmai bine, judecând după următorul portret:

Alexandri, Boieri şi ciocoi, act. I, sc. 7: „Obşteasca obicinuita Adunare au agiuns o adevărată A d u n ă t u r ă slugarnică, care încuviinţează toate catahrisurile; ba-ncă-şi însuşăşte dreptul a face iama în iconomiile visteriei şi a le dărui pe tot anul lui Vodă, sub cuvânt de recunoştinţă…”

Cu literă iniţială mică, fără a fi o trebuinţă neapărată de un calificativ, se cheamă adunare, ca termen general, acele petreceri de familie, cari în oraşe poartă numiri mai speciale de: baluri, serate etc., iar pe la ţară se zic: şezători.

La nunţi ţărăneşti, peţitorii încep stereotipa cuvântare în versuri cătră familia miresei: „Bună vreme la cinstita adunare Şi la cinstiţi socri mari…”

( Albina Carpaţilor, 1879, p. 298)

Cam toate adunările de familie fiind în legătură cu o perspectivă de măritiş, de aceea: „Un tânăr, voinic, în vârstă, în anii înflăcăraţi, Când mergea la adunare între oameni însuraţi Şi când le da bună zioa, ei – de mult ce le plăcea – «Îţi mulţămim, împărate», toţi d-a rândul îi zicea:

Junele neînsurat

Este ca un împărat…”

(A. Pann, Prov. II, 144)

A D U N A R E

Cost. Negruzzi, Au mai păţit-o şi alţii: „E de prisos a vă descrie ce înger este Zefiriţa. Ştiţi cât e de frumoasă; ştiţi ce plăteşte într-o adunare…” În graiul vechi, prin adunare se mai înţelegea o întâlnire pregătită de mai-nainte între două sau foarte puţine persoane: „rendez-vous”.

Nic. Costin, Letop. II, 85-86, vorbind despre venirea la Iaşi a unui ambasador francez: „cu mare cinste aducăndu-l la adunarea sa Nicolai-vodă, de aice l-au petrecut cu oamenii săi pănă la Tighinea…”; apoi, mai jos, despre un magnat polon: „a doua zi au purces la adunarea sa cu Nicolai-vodă…” şi tot acolo: „după adunare i-au trimis dar un cal moldovenesc…”

Nic. Muste, Letop. III, p. 21, vorbind despre venirea viteazului hatman moldovenesc Buhuş la Halil-paşă, care-l chemase într-adins ca să-l vază, zice că: „i s-au prilejit a merge nu cu mâna goală la adunare”.

Cu aceeaşi noţiune aplicată la raporturi internaţionale, considerându-se staturile ca neşte individualităţi: