Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Jipescu, Opinc., p. 133: „îl învârteşte şi îl suceşte şi-l întoarce până scoate limba, şi ochii i ies cât pumnu afară dân adâncături…”

Cuvântul e format nu din a d î n c, ci din participiul a d î n c a t prin sufixul

— u r ă.

v. l,2 Adâncat.

— Adâncime.

— Adâncitură. – 2 Melc. – - ură.

ADÂNCÈSC ( adâncit, adâncire), vb.; creuser, enfoncer. Formaţiune posterioară, care moşteneşte funcţiunea vechiului a d î n c = lat. adunco, gonindu-l puţin câte puţin din grai.

Jarnik-Bârsan, Transilv., 111: „De-i vedea că stă pe apă, Fie-ţi inimioara-ntreagă;

De-i vedea că sadânceşte, Nu-mi trage nici o nădejde, Plânge şi te tânguieşte!…”

Donici, Râul şi heleşteul: „Deşărtăciunile lumeşti eu le urăsc Şi în filosofie prin somn mă adâncesc…”

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 214: „În curtea bisericilor vechi, vezi cruci de peatră şi de lemn, uneori câte două-trei în acelaşi cuib, umbrite de vişini şi de pruni. Te adânceşti în gânduri, parc-ăi vrea să ştii cine odihneşte sub pământul încărcat cu ştevie, cu urzici şi pelin…” v. 4 Adânc.

— Adâncit.

— Adâncitură.

ADÂNCÌME (plur. adâncimi), s.f.; profondeur, épaisseur. Sinonim cu a d î n c, cu a d î n c a r e sau a d î n c i r e şi cu a d î n c ă t u r ă, cu deosebire că a d î n c este ceva foarte profund, fără a se avea în vedere măsura, sau chiar fără măsură; a d î n c a r e sau a d î n c i r e este acţiunea de a săpa, a scurma etc. sau rezultatul imediat al acestei acţiuni; a d î n c ă t u r ă e ceva puţin profund; adâncime este profundul măsurat sau măsura profundului. Astfel un a d î n c sau o a d î n c ă t u r ă poate să aibă nu numai o singură, ci mai multe adâncimi în diferite direcţiuni.

Critil şi Andronius, 1794, p. 41: „aşa de • osŠ afundatŠ întradâncimele a d î n – c u r i l o r Š …”

Odobescu, Pseudokyn., p. 34: „…echo îi răspunde de prin toate adâncimile codrului trezit…”

O adâncime, fie cât de mare, se poate măsura.

Costache Negruzzi, în descrierea turnului din Târgu-Ocnei ( Scrisoarea XXVIII): „te cobori pe o scăriţă dreaptă şi îngustă, putredă acum de vechime, într-o închisoare 316 subpământeană fără lumină, fără aer şi de o adâncime grozavă…” A D Î N C I T U R Ă

Aci ar fi fost o greşeală de a zice: „un a d î n c „.

Mitropolitul Dosofteiu însă întrebuinţează foarte des adâncime în loc de a d î n c, acolo unde Silvestru e mai corect:

1651:

Ps. XXXV: „gšudecările tale adăncime „…gšudecările tale a d ă n c u mare…” multâ…”

Ps. XXl: „ adâncimša pre adâncime chša- „…a d ă n c Š pre a d ă n c Š chišamâ…” mâ…”

Ps. LXXVII: „š-au adăpatu-š ca-ntru „…adăpâ pre eš ca den a d ă n c u r i adâncime multâ…” mari…”

Adâncime s-a format prin sufixul – ime din adjectivul a d î n c, ca „nălţime” din „nalt”, „lărgime” din „larg” etc.

v. 1 Adânc.

— Adâncătură.

— Adâncitură.

ADÂNCÌRE. – v. Adâncesc.

ADÂNCÌT, -Ă; part. passé d’ a d î n c e s c. Această formă mai nouă s-a substituit din ce în ce mai mult vechiului a d î n c a t.

Gr. Alexandrescu: „Singurul tovarăş de nenorocire, Singura-i avere, un câine iubit, Şedea lângă dânsul, şi-n mare mâhnire

Părea adâncit…”

Costachi Negruzzi, Melancolia: „Câte ori a zilei rază îl găseşte încă treaz, Adâncit în reverie şi cu lacrimi pe obraz…”

Beldiman, Tragod., v. 125: „Jăcuesc, pradă, omoară, mărfurile împărţesc, Şi cu cât privesc folosul, cu atâta se iuţesc.

Cine să se-mpotrivească? căci, săracii, ameţiţi

Fiind toţi în aşternuturi şi întru somn adânciţi…” v. Adâncesc.

ADÂNCITÒR, -OARE, adj.; „approfondissant” (Cihac).

ADÂNCITÙRĂ (plur. adâncituri), s.f.; creux en général, petit enfoncement. Sinonim cu a d î n c ă t u r ă, pe care tinde a-l înlocui în grai.

v. Adâncătură.

Fiindcă, atât în ordinea alfabetică precum şi-n cea cronologică, adâncitură ne apare ca ultimul descendinte din tulpina latină a d u n c o -, aci dară va fi locul cel 317

A D Î N C I T U R Ă mai potrivit de a da în conspect întreaga familie născută pe tărâmul românesc din prototipul străbun:

A aduncoaduncus, – a, – um adunco – aduncatum – aduncare adânc, – ă adânc – adâncat – adâncare

A subst. adv.

adânc adânc adâncime adâncesc adâncătură adâncit adâncitură

Latinul a d u n c o – era compus din prepoziţiunea a d şi din tulpina nominală u n c o -: uncus, – i „crampon”; uncus, a, um „recourbé” = gr. Ôgkoj, Ñgkèn = sanscr. ankas = litv. anka etc. Chiar lătineşte originalul aera conservat în arhaismul a n c u s „qui aduncum brachium habet” (cfr. Curtius, Griech. Etym.5, 130). De aci, ca un rest din latinitatea vulgară, se explică forma română adânc în loc de adunc.

Să mai adăugăm că grupul final – nc era o nazală guturală, rostindu-se ca grecul gk sau ca franţuzeşte în „manque”, de unde vine că în vechile texturi cuvântul se scrie foarte des prin ÷ sau chiar ă÷: adă÷ku, pe când nazala dentală se exprimă totdauna prin i.

În macedo-româna, după Dr. Obedenaru ( Dicţ., ms. în Acad. Rom.), adânc nu mai există, fiind înlocuit prin „ahundos” (= afundos). Din istriano-româna el a despărut de asemenea, întrebuinţându-se în locu-i: „profundăit” (Miklos., Unters.

I, 71).

ADÂNCÙŢ, -Ă, adj.; „un peu profond” (Cihac).

ADOÀRA, ADÀORA, adv.; secondement, pour la deuxième fois. O contracţiune veche, elegantă şi foarte poporană, din cele trei cuvinte: a d o u a o a r ă, cimen-tate într-un singur adverb şi întărite prin emfaticul – a (v. 5 A).

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. XII, p. 5: „strigarâ amu adoara (adoara) omului ce-au fostŠ orbŠ, ziserâ lui: dă slavâ lu Dumnezeu…”

Legenda Sf. Dimitrie, text din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 121): „de tot amăruntulŠ înnaintea tuturora spunea cumu i se-au arătat sfăntul şi î n t ă i şi adoara…”

Cu prepoziţiunea d e: dèdáwra = de + a + doua + oară + a, adecă din cinci elemente constitutive, fără a mai număra ca al şeaselea pe articlul feminin din „dou-a”:

Dosofteiu, Paremiar, 1683, aug. 6, f. 53 b:

A D O R M

Regn. III, XlX, 7: „…şi să-ntoarsâ „…et revertit angelus Domini s e – îngerulŠ Domnuluš deadaora de l-au deşc u n d o, et tetigit eum, et dixit ei…” teptatŠ şi š-au dzâsu-š…”

În graiul ţărănesc de astăzi: „…(La lucrarea viei) primăvara se iau parii de pre viţe, iar viţele se scoală în sus, apoi ascuţindu-se parii se împlântă din nou în pământ lângă viţe; după aceea vine legatul viţei pre pari, adecă cercuitul; apoi urmează săpatul î n t î i şi a d o u a o a r ă, ceea ce de popor se zice: adoara…” (Învăţător G. Dobrin, Transilv., Făgăraş, com. Voila).

„Lucrarea viei se cheamă: tăiat, îngropat, butăşit, arăcit, cercuit, sapă de vie, plevilă î n t î i şi dadoara, adecă a l d o i l e a … „ (N. Vasilescu, Muscel, com.

Glâmbocel).

Macedo-româneşte se zice d e – adaŠora (M. Iutza, Cruşova).

Într-un alt loc noi am vorbit deja despre o interesantă fuziune a acestui adverb adoara sau adaora cu verbul a d a u g în gura ţăranilor din Moldova.

v. Adaog.

— Adauză.

— Doi.

ADOCHÈSC ( adochit, adochire), vb.; faire signe des yeux, jouer de la prunelle.

„A adochi, a face semn cu ochiul” (Costinescu, Vocab. I, 19). Cuvântul să fie oare poporan? Italieneşte: a d o c c h i a r e, a d o c c h i a m e n t o.

v. A-ochi.

— Deochi.

— Ochesc.

ADÒRM ( adormit, adurmit; adormire, adurmire), vb.; endormir, s’en dormir, s’assoupir, fig. mourir. „A începe a dormi, a cădea în somn, a perde conştiinţa de sine: nu vorbiţi, că deşteptaţi pe amic, care abia a adormit; ca tranzitiv, a face să doarmă: nu poţi adormi copilul? figurat, a repausa, a muri: amicul nostru a adormit î n t r u D o m n u l „ ( L. M.)

A. Pann, Prov. II, 90: „Abia pân-aci el zise şi ostenind încetă, Adormi, ochii-şi închise şi nu se mai deşteptă…”

Doina haiducească: „Să deie ploaie cu soare

Ce îndeamnă la culcare, Să adoarmă stevarii, Să le fur armăsarii…”

(Alex. Poez. pop.2, 314)

Pompiliu, Sibiu, 22: „Şi deodată ameţea, Pe masă capul punea Şi în grabă adurmea…”

A D O R M

Moxa, 1620, p. 353: „…se luarâ a bša şi a mănca şi a juca pănâ înnoptâ, şi adurmirâ d e g r e Š …”

Poporului îi place pleonasticul adorm s o m n: „Cotul pe masă trântea, Mâna la obraz punea Şi greu s o m n că adormea…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 665) sau: „Iar unde lungit cădea

Acolo somnu-l fura, S o m n adânc că adormea…”

( Ibid., 673)

Aci ne apare sinonimul cel mai metaforic al adormirii: mă f u r ă s o m n u l.

Macedo-româneşte se zice mai puţin poetic: mă l u o s o m n u l, mă b ă g a i s ă d o r m (Dr. Obedenaru, Dicţ., ms. în Acad. Rom.).

Adorm e sinonim cu a ţ i p e s c, dar arătând o treaptă ceva posterioară: cel ce a ţ i p e ş t e începe a adormi, devenind nemişcat şi încetând de a simţi ceea ce se petrece în giuru-i; cel ce adoarme a ţ i p i s e deja, dar încă nu d o a r m e deplin.

Raportul între a ţ i p e s c şi adorm este ca greceşte între: nust£zw sau koim£w şi Øpnèssw.

Dosofteiu, 1680, ps. III: „…eŠ a ţ i p i š u şi adormišu…” „…™gw ™ k o i m » q h n kaˆ Ûpnwsa…”

La Silvestru, 1651: „eu mâ c u l c a š u şi d o r m i š u …”

E rău intervertit la Coresi, 1577: „eu adurmišu şi a ţ i p i š u …” Cu toate acestea, deosebirea între adorm şi a ţ i p e s c e atât de mică, încât confuziunea e scuzabilă.

Arsenie de la Bisericani, circa 1650 (ms., Acad. Rom., p. 282): „…nici ca să adormâ cela ce te feréşte.

„…mhd n u s t £ x h Ð ful£sswn

Iatâ nu va adormi nici va a ţ i p i cela ce se. 'IdoÝ n u s t £ x e i oÙd Ø p – feréşte israilténii…” n è s e i Ð ful£sswn tÕn 'Isra»l…”

Acelaşi pasagiu la Coresi, 1577, ps. CXX: „şi să nu d u r m i t é z e celŠ ce feréşte tine: adecâ nu d u r m i t e a z î, nece adurmi, ce feréşte Israilii…” Un al doilea sinonim e p i r o t e s c, un fel de cădere în nesimţire, fără culcare, dar cu aparinţa somnului, ceea ce se poate exprime şi prin adormire, de exemplu: La A. Pann, Prov. I, 104: „Puind pe săteni la clacă oarecare arendaş, S-a-ntâmplat în ei să fie şi un leneş, nevoiaş,

Care de-l punea la sapă, adormea în mâini cu ea…”

A D O R M

Costachi Negruzzi, Scrisoarea VII: „…de multe ori în biserică li se întâmpla să adoarmă şi să horaiască când era mai frumos…”

De aci ocara: adormitule! când e vorba de cineva fără spor la lucru, de un om care adoarme î n p i c i o a r e.

Vocabularul lui Costinescu (I, 15) aduce cu acelaşi sens: „ a adormi p e t ă – c i u n i, a moşmoli, a nu căuta cu îngrijire de un lucru”, alăturându-l cu locuţiunea franceză: „s’endormir sur le rôti”.

Între adorm şi p i r o t e s c există totuşi o deosebire: cineva p i r o t e ş t e numai de slăbiciune, de boală, de o patimă cronică, de care poate să se vindece, pe când adormire, rareori patologică, este în principiu un fenomen curat fiziologic.

Un al treilea sinonim e a r o m e s c, care însă – precum vom vedea la locul său – implică totdauna un început de vis sau de iluziune optică.

Într-un sens figurat, adorm e sinonim şi cu a l i n: a adormi o durere, o suferinţă, o temere, o grijă.

Într-o doină din Transilvania, o copilă adoarme d o r u l pentru iubitul său: „Dorul lui e mare domn;

Seara când îi vine somn

Trebuie să i-l adorm, Dimineaţa să-l trezesc, Peste zi să-l giugiulesc…”

(Jarnik-Bârsanu, p. 126)

Gr. Alexandrescu, Un ceas e…: „A! dacă-n astă lume ceva putea fi-n stare

S-a l i n e, să adoarmă un chin sfâşiitor…”

Cost. Negruzzi, O alergare de cai, II: „fiinţă ticăloasă ce sunt! adormeam p e n ă d e j d e a făgăduinţelor lui; visam fericirea în braţele ce erau să mă vândă…” De aci adorm se aplică foarte des la m o a r t e, mai ales când ea este liniştită, venind oarecum pe nesimţite.

Moxa, 1620, p. 362: „pentru că era bunŠ şi milostivŠ, lui i fu moartea ca unŠ somnŠ de adurmire…”

Dosofteiu, 1673, f. 6 a: „I7ară eu cu pace bunâ

Voš adormi de preunâ, Şi când din lume mi-š duce

Mă veš odihni cu dulce…” sau ibid., f. 19 b: „Să nu adorm în somnul de a dóa moarte…”

Dosofteiu, 1680, ps. XII: „ca nu căndva să adorm întru moarte…”; Coresi, 1577: „să nu căndŠ-va adormu în moarte…”; Silvestru, 1651: „ca să nu adormu în moarte…”, unde greceşte: m» pote Ø p n è s w e„j q£naton”

A D O R M

Cost. Negruzzi, Scrisoarea XI: „Moartea! Numele ei înfiorează pre cel bogat, pre cel care lumea nu-l încăpea… Săracul însă, privindu-o ca o odihnă după o zi de muncă, adoarme în linişte…”

Numai excepţional se aplică adormire la o moarte care nu e tocmai liniştită: Moxa, 1620, p. 346: „ adurmi AdamŠ somnul celŠ amarŠ, începătura căderiei…” O aplicaţiune de tot poporană a adormirii cătră moarte este: „a adormi somnul tatei”.

A. Pann, Moş Albu I, 4: „Noroc că nu fuse apă, ci un puţ năsipos, sec, Săpat neisprăvit încă, dar puteam să mă înec;

Nici n-au fost ghizduri sau lemne de care să mă lovesc, Că adormeam s o m n u l t a t i [ i ], să nu mă mai pomenesc…” Lătineşte a d d o r m i r e era o vorbă mai mult poporană în loc de clasicul „obdormire”. Vechi italian a d d o r m i r e, provenţal şi vechi spaniol a d o r – m i r, a d u r m i r (Cihac). Există şi-n vechea franceză, dar numai reflexiv: „Il faisoit elz doner bevrajes por loquel il s ’ a d o r m o i t matin…” (Godefroy).

v. Adormit.

— Adormitez.

— Aromesc.

— Aţipesc.

— Dorm.

— Dormitez.

— Picotesc.

— Pirotesc…

1ADORMÌRE (plur. adormiri); l’infinitif substantivé d’a d o r m; action d’endormir, de s’endormir. – v. Adorm.

2ADORMÌRE, t. de théol.: la fête de l’Assomption de la Ste-Vierge. Se zice: „ Adormirea Preacuratei fecioare”, „ Adormirea Precistei”, „ Adormirea Maicei Domnului”; mare sărbătoare sau „sărbătoare împărătească”, de la 15 august.

Varlam, 1643, II, f. 104 b: „…mérse arhanghel Gavriil cu stlăparšu de finicŠ în mănâ şi dzise: să ştii, măria-ta a lui Dumnedzău Nâscâtoare, că de astădzi a treša dzi te veri muta de pre pămăntu în ceršu; deci te gătšadzâ pre sine şi tocméşte céle ce-s de moarte şi aştaptâ Adormirša ta, că va veni fišulŠ tâu de va lua sufletul tău…”

Termen curat poporan pentru această sărbătoare este: S î n t ă M a r i a -

M a r e, în antiteză cu S î n t ă M a r i a – M i c ă, de la 8 septembre, adecă ziua naşterii Preacuratei fecioare. La naştere, „Maria-M i c ă „; la moarte, „Maria-M a r e „.

Fiindcă în acest interval de trei săptămâni foarte rar se întâmplă să cază bruma, poporul din Banat zice în ironie: „de la Sânta-Maria-Mare până la Sânta-Maria-Mică dacă nu cade bruma, se împut jidovii” (Mangiucă, Calendar, 1882) […]

Adormirea Preacuratei, fiind una din sărbătorile creştine cele mai importante, îi sunt închinate o mulţime de mănăstiri şi biserici în România: mănăstirea din Câmpulung, mănăstirile Barnoski (Iaşi), Varatic, Bistriţa din Moldova şi Bistriţa din Oltenia, Cotrocenii, Tismana, Ţigăneştii şi altele, catedralele din Buzău, din 322 Argeş, din Bârlad, din Botoşani, Sărindar etc. (Melchisedec, Oratoriu, passim).

A D O R M I T E Z

Slavoneşte această sărbătoare se cheamă „Uspenie”, greceşte „Ko…mhsij”, ambele cuvinte însemnând „ Adormire”. Dar şi-n latinitatea medievală se zicea D o r – m i t i o: „in loco ipso usque ad D o r m i t i o n e m M a r i a e hospitari” (Du Cange, v. Dormire).

v. Adorm.

— Maica-Domnului.

— Maria.

1ADORMÌT, -Ă; part. passé d’a d o r m: endormi, assoupi, paresseux; fig.

tranquille, mort, décédé. „ Adormit, apucat de somn, repausat, mort. Ce om adormit!

adecă fără vivacitate” ( L. M.).

Dosofteiu, Liturgiar, 1673, f. 17 b: „cerceteadză-ne, Dumnedzău, şi pomenšaşte pre toţ adormiţiš pre nedšajdša de všaţa venicâ şi răpaosă-š…”

Cost. Negruzzi, O alergare de cai III: „Vedeam oraşul adormit desfăşurându-se sub mine ca o mare umbră. L i n i ş t e a domnea pretutindeni, numai inima mea era turburată…”

O caracteristică a femeii la I. Văcărescu, p. 279: „Te plângi d-o mică înşelăciune!

La femei asta nu e minune.

Eu ştiu că ele, şi adormite, Izvodesc lucruri mai negândite…”

Una din înjurăturile poporane de despreţ este: „ adormitule!” sinonim cu „trândav”, „leneş”, „netrebnic”, dar mai ales cu „c ă s c ă u n d „ (I. Ştefănescu, Buzău, c. Zărneşti). Italieneşte se zice cu acelaşi sens: a d d o r m e n t a t o şi chiar a d d o r m e n t a t i s s i m o; în dialectul sicilian: a d d o r m i s c i u t u, a d d o r m i s c i u t i s s i m u (Traina).

v. Adorm.

2ADORMÌT, ADURMÌT, s.n.; part. passé d’ a d o r m pris substantivement.

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. VII, p. 2: „…grăi lor: LazarŠ soţul nostru au a d u r m i t Š, ce mergŠ să deşteptŠ elŠ; ziserâ ucenicii lui: Doamne, de va durmi, mântuitŠ va fi; zise Isus de moartea lui, ei le părea că de adurmitulŠ somnului grăiša…” v. Adorm. – 1 Adormit.

ADORMITÀRE A v. Adormitez.

ADORMITÀT

ADORMITÈZ, ADURMITÈZ ( adormitat, adormitare), vb.; endormir lentement, s’endormir lentement, commencer à sommeiller. Formaţiune frecuentativă din a d o r m, paralelă simplului d o r m i t e z „sommeiller” din d o r m.

Coresi, 1587, ps. CXVIII: „… adurmitâ sufletulŠ mieu de tristŠ, „… d o r m i t a v i t anima mea prae învrătoşâ-mâ în cuvintele tale…” taedio, confirma me în verbis tuis…”

A D O R M I T E Z

Tot aceea la Ioan din Vinţi, 1689, 102 a: „… adormitâ sufletul mieu de întristare; întăréşte-mâ pre mine după cuvăntul tău…”

O corelaţiune perfectă între a d o r m = lat. ( a d ) d o r m i o şi adormitez = lat. ( a d ) d o r m i t o ne întimpină la Coresi în psalmul LXXV: „A d u r m i r î somnulŠ său, şi nu „D o r m i e r u n t somnum suum, et aflarâ nemicâ toţi bărbaţi cu mâinile sale.

nihil invenerunt omnes viri divitiarum

De zapréştenia ta, zeulŠ lu IacovŠ, adurmanibus suis. Ab increpatione tua, Deus mitarâ încălecăndŠ cai…”

Jacob, d o r m i t a v e r u n t qui ascenderunt equos…”

Paralelismul e cu atât mai instructiv, cu cât Coresi traducea din paleoslavica şi nu ştia de loc lătineşte.

La Dosofteiu, 1680, f. 94 b, sunt forme fără ad: „d o r m i r î somnul său”, şi: „d o r m i t a r î ceša ce încălecarâ”, adecă şi mai aproape de contextul latin.

Lex. Bud., 5: „ adormitare, somnus lenis, das Schlummern; adormitez sau adormit, obdormito, obdormisco, schlummern, einschlummern”.

v. Adorm.

— Dormitez.

ADORMITÒR, -OARE, adj.; endormant, assoupissant, soporifique. Însuşirea aceluia care a d o a r m e, în toate sensurile cuvântului: buruiană adormitoare, cântec adormitor, poveşti adormitoare.

v. Adorm.

ADORMIŢEÀ (plur. adormiţele), s.f.; t. de bot.: 1. Anemone pulsatilla, Pulsatille; 2. Ipomaea variabilis, Convolvulus, Liseron. Se întrebuinţează numai la plural. Cu primul sens, cunoaştem cuvântul la românii de lângă Nistru (Dubassari, 1855); cu sensul al doilea circulează în părţile unde Transilvania se învecinează cu Banatul (N. Sânzian, Haţeg).

1. Adormiţele „Anemone”. Sinonim cu d e d i ţ e i. Se mai zice: o i ţ ă, f l o a r e a – v î n t u l u i, f l o a r e a – p a ş t e l u i etc. (cfr. Dr. Brândză, Col.

l. Tr., 1882, p. 227). Fiecare din aceste numiri îşi are o regiune unde se aude şi o explicaţiune prin paraleluri străine. Basarabeanul adormiţele ar merita de a se generaliza. Această floare se strânge sau se închide după apusul soarelui, ca şi când ar a d o r m i, de unde-i vine însuşi numele, un frumos deminutiv de la a d o r – m i t ă: „les petites endormies”. Nemţeşte se cheamă de asemenea în unele provincii: T a g e – s c h l a f, S i e b e n – s c h l ä f e r c h e n, S c h l a f – k r a u t etc.

(Nemnich, v. Anemone). Tot aşa ruşii îi zic: S o n – t r a v a, adecă „i a r b ă – s o m n „ (Gubernatis, Myth. des plantes I, 291).

2. Adormiţele „Ipomaea”. Sinonim cu z o r e l e, v o l b u r ă, r o c h i ţ a – r î n d u n e l e i etc., dintre cari cel mai elegant este termenul moldovenesc: b u n ă – d i m i n e a ţ ă. Această plantă agăţătoare, podoabă a gardurilor, a teraţelor, a balcoanelor, dimineaţa îşi deschide florile şi le strânge la apropiarea nopţii, de unde spaniolii au şi numit una din varietăţile sale: B u e n o s – n o c h e s, nemţeşte 324 G u t e – N a c h t (Nemnich, v. Ipomaea).

A D U C v. Adorm.

— Albastru.

— Bună-dimineaţă.

— Dediţel. – 2 Oiţă.

— Floarea-paştelui.

— Floarea-vântului.

— Volbură.

— Zorele…

A-DRAG. – v. Drag.

A-DREAPTA A v. 11 A. – 12 A.

— Drept.

A-DREPT

1ADÙC ( adus, aducere), vb.; 1. apporter, amener, faire venir, faire parvenir, produire, causer. 2. aduc aminte: rappeler, faire souvenir. Derivat din latinul a d d u c o (= ad + duco), ca şi italianul a d d u r r e, span. a d d u c i r, vechi francez a d u i r e etc., aduc exprimă acţiunea de a da cuiva sau de a pune undeva, într-o apropiare materială sau numai ideală de vorbitor, un ce care se afla mai-nainte la o depărtare relativă sau nu se afla de loc, fie aceasta o vietate, ori un lucru sau fenomen, ori o situaţiune, sau chiar o simplă cugetare, o vorbă de aiuri şi din alte timpuri. De aci: aduc un om, aduc un cal, aduc o trăsură, aduc fân, aduc mărturie, aduc roadă, aduc pace, aduc somn, aduc veste etc.; dar tot aşa: aduc pagubă, aduc sărăcie, aduc lipsă, aduc supărare, aduc ruşine, aduc boală, aduc nenorocire, şi altele asemeni. În compusul aduca m i n t e, sensul de „amintire” se datoreşte elementului celui adaos: a d m e n t e m. De aceea ambele cuvinte: simplul aduc şi compusul aduca m i n t e se pot întrebuinţa în aceeaşi frază, fără a produce efectul unei repetiţiuni; de ex. la Dosofteiu, Liturgiar, 1673, f. 18 a: „Pomenšaşte, Doamne, pre ceša ce aducŠ rodâ şi facŠ lucrurš bune în svintele tale besšariŠ şi-ş aducŠ-a m i n t e de mişeš…”

Diferitele accepţiuni ale lui aduc, lăsând la o parte pe aduc-a m i n t e, nu se pot traduce lătineşte prin singurul a d d u c o, ci şi prin „adfero”. Dicţionar ms.

bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 421): „ Aduc. Adduco. Adfero.

— Adus.

Adductus. Allatus”.

I. a d u c î n a c c e p ţ i u n i l e o r d i n a r e.

a) Despre vietăţi:

I. Canta, Letop. III, p. 187, zice că Vodă Grigorie Ghica (1764) „greci nadusăse mulţi, numai căţi era de trebuinţă curţei sale…”

Nicolae Muste, Letop. III, p. 7: „zic că au poroncit Împăratul să-i aducă pre Dabija Vornicul, să-l vază în ce chip este, şi l-au adus de l-au văzut…” Dosofteiu, 1680, ps. XLIV: „ Aduce-să-vorŠ înpăratuluš feoriţe după „A f f e r e n t u r regi virgines post dânsa; prišatinile eš aduce-să-vor ţie; adueam, proximae ejus a f f e r e n t u r tibi; ce-să-vor în veseliš şi-n bucurie…” a f f e r e n t u r în laetitia et exultatione…”

Acelaşi pasagiu la Corbea, Psaltire, 1700 (ms., Acad. Rom.):

A D U C

„ Aduce-se-vor în veselie Şi se vor închiina cu bucurie, Întru bisérecă să vor aduce

Înpăratului cu cântec dulce…”

Constantin Brâncovan, 1694 ( Cond., ms., în Arh. Stat., p. 73): „şi am judecat cum să aducă Mihašu cu frate-său Dumitraşco oameni buni mărturii de acolo din-prejurul locului…”

Doina din Transilvania: „Zice taica să mă-nsor, Saduc mamei ajutor;

Dară mama nu mă lasă

Să-i aduc leneşă-n casă, Cum eşti tu, măi jupâneasă!…”

(Jarnik-Bârsanu, 428)

Pravila Moldov., 1646, p. 10: „cănd va mérge neştine să-şŠ aducâ nişte dobitocŠ den cămpŠ…”

Tot aci vine aduc în privinţa lucrurilor considerate ca persoane, ceea ce ne întimpină mai ales în ghicitori poporane; de exemplu:

Ce este „fedeleşul”?

„Urduc, Burduc, De barbă îl duc, De barbă laduc.”

Un dialog între „căldarea, în care ferbe apa, şi între doniţa, menită a căra apă”:

— Scurto, groaso, und’te duci?

— Arso-n fund, de ce mă-ntrebi?

Unde eu mă duc, Tot ţie ţiaduc.”

Apoi într-o mulţime de ghicitori locuţiunea „acasă maduse” se repetă într-un mod stereotip. Aşa: „În pădure crescui, În pădure născui, Acasă dacă maduse