Hasdeu, Bogdan Petriceicu

2AGAFTÒN, n. pr. loc.; nom d’un couvent en Moldavie. Numele unei mănăstiri din districtul Botoşani (Frunzescu,. Dicţ. top., ad voc. ). E acelaşi cuvânt cu numele personal A g à f t o n, dar cu mutarea poporană a accentului.

v. 1 Agafton.

AGÀLE, adv.; lentement, tout doucement, nonchalamment. Se întrebuinţează mai adesea reduplicat: agale-agale. Sinonim cu î n c e t i n e l sau î n c e t i ş o r, dar cu o nuanţă de plăcere sau mulţumire, care îi este proprie.

Basmul Peneş împărat ( Calend. basmelor, 1882, p. 78): „Nunta mergea agale-agale, făcând soroace pe la soroace şi mai sărutând din vreme în vreme a sfântă de ploscă…”

Ispirescu, Poveştile, p. 53: „Împlinindu-şi a noua poruncă a împăratului Euristeu, Ercule se întorcea acasă agale-agale cu corăbiile; pe drum însă se abătu şi pe la Troia cetate…”

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 266: „Aşa mergeau agale, spunând fiecare ce-o tăia capul; şi sănătatea, mulţumirea, veselia să desluşea pe toate chipurile…”

Este neogrecul ¢g£lia, mai adesea reduplicat: ¢g£li’¢g£lia (Passow, Tragoud…a, p. 354). La noi a străbătut abia în epoca fanarioţilor. Costachi Negruzzi, în Muza de la Burdujăni (sc. II), pune în gura grecului Lakerdopulos: „Te grăbeşti să te măriţi? He, he, he, agali-agali. Te-i face sulzereasa, n-ai habar…” Deşi străin şi nou, totuşi adverbul agale a devenit poporan şi se va înrădăcina în 404 grai. El are ceva onomatopoetic a mişcării lenevoase, şi sună atât de româneşte, A G A P I A încât unii îl scriu: a-gale sau chiar a gale, ca şi când ar fi compus cu prepoziţiunea a (= lat. ad).

v. Cătelin.

— Cătinel.

AGÀLI. – v. Agale.

AGÀLMĂ, s.f.; statue, idole. Sinonim cu i d o l. În Dicţionarul lui Budai-Deleanu (ms. în Muz. istor. din Bucureşti): „ Agalmă, ein Götzenbild von Gold oder Silber”, citând Vieţile Sânţilor de mitropolitul Dosofteiu, dar fără a indica pasagiul. Este grecul ¥galma.

v. Boz.

AGAMBANÂU. – v. Agabanâu.

1AGÀPIA, n. pr. fém. Nume femeiesc destul de întrebuinţat. La deminutiv face A g a p i ţ ă, ca la Costache Negruzzi, Au mai păţit-o şi alţii: „Agapiţa mea a să fie cocoană mare…”

Alt nume este G a f i ţ ă, deminutiv din „Agatha” = 'Ag£qh, ca la Stamate, în G a f i ţ a blestemată de părinţi: „Şi pentru aşa greşa1ă, G a f i ţ a nenorocită

De Iancu fu ruşinată, de Iancu fu urgisită…”

În Pomelnicul mitropoliei din Bucureşti (Venelin, Vlacho-bolgarskiša gramaty, p. 341): A g a f i ţ ă.

2AGÀPIA, n. pr. loc.; nom de quelques localités en Moldavie, surtout d’un couvent.

Dintre cele câteva localităţi din Moldova numite Agapia (Frunzescu, Dicţ. top., ad voc. ) cea mai importantă este o mănăstire în munţii districtului Neamţ, acum de călugăriţe, altădată bărbătească, fundată în a doua jumătate a secolului XVI, cam pe la 1570. S-a zis aşa nu după numele femeiesc A g a p i a, precum s-ar putea crede la prima vedere, ci d-a dreptul din grecul ¢g£ph „agape, repas chrétien, charité”.

Episc. Melchisedec ( Notiţe istorice, p. 28): „Mănăstirea Agapia, numită d i n v a l e, spre deosebire de schitul Agapia d i n d e a l, carele este vechea mănăstire Agapia fundată pe la mijlocul veacului 16-lea, datează din anul 1646 şi este zidită de hatmanul Gavriil şi cu soţia sa cneaghina Liliana…”

De pe timpul când Agapia era încă a călugărilor, rămăsese pe loc o mulţime de manuscrise slavice şi româneşti, unele foarte interesante. Plecând cuvioşii părinţi de acolo pe la 1803 pentru a face loc maicelor, au uitat să ia cu dânşii biblioteca, aruncată şi lăsată apoi în pod în curs de şeaptezeci de ani. Câte nu putrezise şi nu prinsese mucegai, s-au dat jos abia la 1871, s-au legat frumuşel, şi s-au aşezat într-un dulapaş.

Mitropolitul Anastasie, 1612 (Melchisedec, Roman, I, 240; cfr. A. I. R. I, 22): „au venit înaintea noastră egumenul de la svănta mănâstire de la Agapia şi cu tot săborul, şi egumenul cu tot săborul de la svănta mănâstire de 1a Săcul, şi s-au tocmit dinaintea noastră pentr-o poiană ce să cheamă poiana lui Uréche, care poiană au 405

A G A P I A fost mainte a Agapiei, iar apoi deacă s-au hotărăt hotarul Săcului acea poiană au căzut în hotarul Săcului, însă aşea au mărturisit că dumnea-sa vornicul Uréche au fost zis că le va plăti acea poianâ A g a p i a n i l o r şi nu le-au mai plătit…” v. Aghiasmatariu.

AGAPIÀN (plur. Agapiani). – v. 2 Agapia.

AGAPÌŢĂ. – v. 1 Agapia.

AGAREAN s. AGARINEAN. (pl. Agareni), n. pr.; nom biblique qu’on aplliquait aux Mahométans. După o credinţă foarte răspândită în veacul de mijloc, arabii şi mahometanii în genere se trag din Ismail, fiiul lui Avraam din roaba A g a r. De aci medio-lat. A g a r e n u s, gr. 'AgarhnÒj, paleoslav. agarènină, la noi agarean sau agarinean. Românii numeau aşa mai cu seamă pe tătari, rezervând turcilor alţi termeni biblici. Aşa în Psaltirea lui Arsenie de la Bisericani., circa 1650 ( Ms.

Sturdzan, în Acad. Rom., p. 194), ps. LXXXII: „Tabernacula Idumaeorum et Ismaelitae, „Satele idumeeşti şi turceşti Moavitšanii

Moab et A g a r e n i …” şi Agareanii (scholia: şi T ă t a r i i )…”

Corbea, Psaltire, 1700 (ms., în Acad. Rom).: „ Agareanii şi Amon, Amalic şi cei ce domn

Au strein, şi sunt de alt

Neam, cu al său împărat…”

Enachi Văcărescu, Istoria (Papiu, Monum. II, 247): „Ismailteni, agarineni şi saraceni s-au numit toţi acei ce s-au tras din neamul lui Ismail, zicându-se ismailteni după Ismail, agarineni după A g a r, mumă-sa, şi saraceni, după Sara, stăpâna mumă-sei…” v. Sărăcin.

1AGARÌCIU (plur. agarici), s.m.; t. de botan.: agaric, amadou, Agaricus quercinus.

Cuvânt păstrat în Transilvania. Sava Bărcianu: „ Agariciu, ciupercă de copaci, der Blätterschwamm”. E latinul a g a r i c u s (= gr. ¢garikÒn), trecut în toate limbile romanice. La români în loc de a g a r i c s-a făcut agariciu sub influinţa pluralului, întocmai ca în: melciu = melc – melci; culbeciu = culbec – culbeci; cărnaţ = cărnat

— cărnaţi, dorobanţ = dorobant etc. În Moldova această vorbă s-a conservat în numele vechei familii A g a r i c i u.

v. 2 Agariciu.

2AGARÌCIU (plur. Agariceşti), nom d’une famille noble moldave. Familia moldovenească Agariciu e de baştină din districtul Fălciiului. Forma veche locală a numelui 406 este: Agărăciu (Agărăcü). Condicele Episcopiei de Huşi (ms. în Arh. Stat.) cuprind A G ATA N G H E L multe documente din secolii trecuţi relative la Agariceşti, ca răzeşi, boieri de ţară şi popi de pe lângă Prut. Bunăoară:

Zapis din 1698 ( Cond., t. V, f. 101 a): „Adecă eu P a v ă l Agărăcšu scriŠ şi mărturisesc cu acest adevărat zapis al meu, de nime silit nice asuprit, ce de a mea bună voe, am văndut a mea dreaptă ocină şi moşiša din sat din Buneşti şi din Căbiceşti…”

Zapis din 1709 ( Cond., t. V, f 98 b): „Adecă eu Ştefan Frătiţa biv serdar cu fii-mei Costantin şi I7urga post, şi eu Chenan, şi p o p a S t r ă t u l a t Agărăcšu, r ă z é ş i i ce am fost din sat din Căbiceşti, făcut-am acest zapis…”

Mihaiu Vv. Racoviţă, 1756 ( Cond., t. III, f. 119): „Scriem domnie-me credinos boeršul domnii-mele Dum. Mihălache Cehan biv vel med, şi Grigoraş Agărăcšu v o r n i c d e p o a r t ă …” v. 1 Agariciu.

AGASÌ – v. Agà.

A-GÀTA (D-), adv.; sans peine, en parasite, en écorniflant. Compus din prepoziţionalul a (= lat. ad) şi din adverbul g a t a, a-gata a căpătat un înţeles cu totul independinte de elementele sale constitutive, şi anume acela de un comfort parazitic, o bună stare fără muncă şi fără grijă, o lene scutită de nevoi. Ca adverb, el exprimă noţiunea cuprinsă în substantivul t r î n t o r, ca şi când am zice: t r î n t o r e ş t e.

I. Creangă, Dănilă Prepeleac ( Conv. lit., 1876, p. 457): „Tot mănăstiri că croieşti, dacă vrei să te bage dracii în samă, să-ţi vie cu banii d-a gata la picioare şi să te facă putred de bogat…”

Jipescu, Opincaru, p. 109: „Păi vezi, hine, aia e aia! D-aia n-are ursu coadă! Că ne-ndemnăm şi ne-mbulzim mai cu drag la mămăligă, la bucăţica a mare, la toate d-a gata; şi la muncă – hici!…” „Între albine sunt şi trântori, cari mănâncă d-a-gata, cum fac şi ciorbagiii…” (V.

Voinea, Tulcea, com. Somova).

„A aştepta de a-gata, toate de a-gata, bani de a-gata…” ( L. M., Glos., 260).

v. 11 A.

— Gata.

AGATÀNGHEL, n. pr. pers.; espèce de Nostradamus. Sub titlul de 'Agaqagšlou Profhte…a, grecii posedă un fel de apocalips politic al unui călugăr bizantin, care se pretinde că va fi trăit în secolul XIII la Mesina în Sicilia. În epoca fanarioţilor această minunăţie străbătând şi la români, erau la noi mulţi cari credeau în ruptul capului că orice mare eveniment, până şi bătălia de la Waterloo, se află deja prevăzut şi prevestit acolo. Când zicea cineva: Agatanghel, sau mai bine Agaftanghel – căci aşa se rostea – înţelegea „prophète par excellence”.

Alexandri, Ginerele lui Hagi Petcu, act. I, sc. 4: „D-ta eşti un sofologhiotatos!

un om cetit!… ca p r o o r o c u l Agatanghel… Cum nu?… Ai vorbe cu parimii…” 407

A G ATA N G H E L

Noi cunoaştem trei ediţiuni româneşti ale „Chrismilor” lui Agatanghel: 1. Iaşi, 1818; 2. Bucureşti, 1838; 3. Iaşi, 1850. În Bucureşti s-a tipărit şi greceşte la 1838 în tipografia răposatului Heliade: Crhsmo… Àtoi Profhte…a toà makar…ou 'Ieromon£cou 'Agaqaggšlou. Puţine galimatii în lume sunt mai galimatii decât acest Agatanghel!

ÀGĂ (artic. aga, genit. agăi, plur. agi), s.m.; ci-devant titre de noblesse, préfet de police. Acelaşi cuvânt cu a g à, dar românizat prin mutarea tonului şi prin declinaţiune, aplicându-se la o demnitate pământeană, care însă imita oarecum pe ienicer-a g a s i de la Stambul. În acest sens, s-a întrodus la noi de pe la finea secolului XVI.

Urechea, Letop. I, 105: „ Agă, ispravnic pre dărăbani, şi pre târg pre Iaşi giudeţ…” (cfr. Miron Costin, A. I. R. I, 171).

Cronica Muntenească ( Magaz. ist. IV, 285): „Iar când fu la iulie 16 (1597), alése Mihaiu-vodă oşti care era mai de folos şi le puse cap pre Fărcaşagă şi-i trimise la Diiu ca să-l dobândească…”

Prefectul poliţiei se zicea şi „v e l agă”, adecă: m a r e l e agă.

Gheorgachi, Letop. III, 292: „…vel armas, vtori logofăt, vel uşer, v e l agă.

Însă pănă la Grigorie-vodă în domnia a doua, aga purta baltag, şi cinstea i se păzia la această răndueală; ear atuncea Grigorie-vodă cu testament, care s-au cetit în spătărie răndueala agai, au suit a g i a după vel comis, dăndu-i domnul cu măna lui semn să poarte topuz, adecă buzdugan, şi de atuncea s-au numit şi v e l agă. După agă, vel gramatic, vel camaraş…”

Constantin Brâncovan, 1697 ( Cond., ms., în Arh. Stat., p. 233): „šar bošarinul domnii-méle Radul Golescul v e l agă, el aşa au dat seama înaintea domnii-méle…” Enachi Cogălniceanu, Letop. III, p. 195: „…au răsipit curţile domneşti de la Frumoasa şi casele agăi Enachi ce era în Iaşi…”

La Alexandri, Boieri şi ciocoi, pe lângă singularul articulat àga, ne întimpină şi agàoa: „o încurcă agaoa” (act. I, sc. 7), iar mai jos (sc. 8): „au năvălit în curte aga c-o ceată de slujitori”. În primul caz însă este o ironie, ca şi când n-ar fi vorba de un român, ci de un turc. La plural (act. II, sc. 10): „uşa lui îi deschisă pentru toţi, fie agi ca dumneta, fie giupâni ca mine”. Şi aci ironic s-ar fi putut zice: agale. La feminin: a g o a i e: „De mâni nu-i mai fi a g o a i e „ ( ibid., act. IV, sc. 9).

v. Agà.

— Agesc.

— Agie.

AGĂDUIÈSC ( agăduit, agăduire), vb.; endurer, concéder, acquiescer, faire grâce.

Ne întimpină, dacă nu mă înşel, numai la mitropolitul Dosofteiu, şi anume:

Paremiar, 1683, f. 32 a (vineri a treia):

Genes. VIII, 12: „şi cunoscu Noe c-au „…et cognovit Noe, quia cessavit aqua a îndărăptat apa de pre faţa pământuluš, şi terra. Et cum s u s t i n u i s s e t adhuc maš agăduì încă 7 dzâle altele…” septem dies alios…”

Tot acolo, f. 56 b (la vecernie sâmbătă):

A G Ă R L Î C

Sophon. III, 8: „Acšastša dzâce Dom- „…Propterea e x s p e c t a me, dicit nulŠ: agădaš-mâ la dzua sculăriš miale de

Dominus, în diem resurrectionis meae în mărtorie…” testimonium…”

În Biblia din 1688, primul pasagiu sună: „maš a ş t e p t î n d Š şi alte şapte zile”, iar pasagiul al doilea: „î n g ă d u š a ş t e -mă…”

Prin urmare, agăduiesc este acelaşi cuvânt cu î n g ă d u i e s c, deosebindu-se numai prin elemente prepoziţionale.

v. Îngăduiesc.

AGĂNĂU, s.n.; nom d’une danse populaire pleine de vivacité. Un fel de horă ţărănească, care se mai joacă pe lângă Olt. „La agănău jucătorii se mişcă foarte iute din picioare. Se bate în loc cu piciorul stâng de trei ori, mai mulţi băieţi împreună numărând cu o voce prelungită: una-două-trei! trei şi patru! trei! Apoi ocolesc. De aci iarăşi bat cu piciorul. Şi aşa înainte până se sfârşeşte hora după voinţă. Agănăul n-are cântec din gură. Cântă lăutarii, din vioară. Îl joacă numai bărbaţii…” (I. Preoţescu, distr. Olt, com. Râjleţu-Vieroşu).

Agănăul face parte dintre horele aşa numite b ă t u t a, foarte răspândite la toţi românii şi cari se disting prin apucăturile voiniceşti ale jucătorilor. În Dolj, el se cheamă chiar b ă t u t a.

Iată încă un rest la români din choreutica antică greco-latină. Precum a noastră h o r ă vine din grecul corÒj, prin latinul c h o r u s, tot aşa agănău, adecă agăn cu sufixul – ău, este grecul ¢gèn „lutte, débat, jeu public”, devenit foarte poporan deja la vechii romani, iar mai cu seamă ceva înainte de Traian, când se introduseseră „a g o n e s Capitolini”. Romanii mai avuseseră A g o n a l i a, dies

A g o n a l e s, Salii A g o n e n s e s etc.

Sub raportul fonetic, forma „horă” în loc de „hoară” se explică prin prototipul „hor” – lat. chorus, întocmai ca „noră” = „nor” = lat. nurus; iar forma agăn, din latinul vulgar a g – n e m, clasic a g – n a, se justifică prin „plămân” = lat. pulm-nem.

Sub raportul morfologic, sufixul – ău nu are numai aceeaşi funcţiune intensivă ca în f l ă c – ă u, m î n c – ă u, b ă t – ă u – u ş (= bătăuş), j u c – ă u – u ş (= jucăuş) etc., ci mai mult rezultă din aplecarea românului de a prelungi ultima silabă în numirile danţurilor, astfel că din „arcan”, bunăoară, se face „arcan-auă”, unde femininul – a u ă corespunde masculinului – ău.

v. Arcanauă.

— Alunel. – - ău.

— Bătuta.

— Horă…

AGĂRLÂC, s.n.; bagage. Turcul a g y r l y k „bagage, charge”. Sinonim cu c a l a b a l î c, altă vorbă de asemenea turcească.

Neculce, Letop. II, 288: „atunce şi agărlăcul lui Dumitraşco Beizadea şi a capi-chihaelelor acolo s-au prăpădit, numai ce au scăpat ei cu capetele…”

Nic. Muste, Letop. III, 27: „Cantemir-vodă, găndind că va să meargă craiul earăşi în gios, au trimes agărlăcul său la Tutova, eară el au mers la Ţuţora şi s-au împreunat cu sultanul, carele şedea acolo cu tătarii…”

A G Ă R L Î C

D. Şaineanu ( Elem. turc., p. 7) aduce din cronice varianturi angarlâc şi argalâc.

În orice caz, cuvântul n-a reuşit sub nici o formă a se împământeni în grai.

v. Calabalâc.

AGĂRN ( agărnat, agărnare),

9 AGĂRNÈSC ( agărnìt, agărnire), vb.; couvrir, voiler. Dicţionarul bănăţean, ms.

circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 421-2) ne dă: „ Agărn. Tego.” „ Agărnit. Tectus.” „A g ă r n i t u r ă. Tectio. Tegumentum.”

Participiul agărnit presupune a patra conjugaţiune: agărnesc, pe când prezintele agărn, de conjugaţiunea dentâi, trebui să aibă un participiu agărnat. Este dară un verb de felul lui a d e v e r i r e – a d e v ă r a r e, a d ă u g i r e – a d ă u – g a r e etc.

Serbeşte g r a n a „frunte, culme, partea de sus a unui lucru”, de unde g r a – n a t i „a pune vârf”. Serbul g r a n a a trecut la bănăţeni în g ă r n ă, întocmai ca în „gărniţă” o varietate de stejar, din serbul „granitza”. În agărn e românesc numai prepoziţionalul a (= lat. ad).

v. Agrăiesc.

AGĂRNÌT

A v. Agărn.

AGĂRNITÙRĂ

AGĂŢ ( agăţat, agăţare), vb.; suspendre, accrocher. O formă scăzută din a c a ţ, cunoscută numai în dialectul daco-român, dar totuşi foarte răspândită, mai ales în Muntenia. Trecerea lui c între vocale în g, atât de obicinuită în unele dialecte romanice, nu se află la români. În agăţ această anomalie fonetică se datoreşte influinţei analogice a cuvintelor g o g o ţ, g u r g u ţ, a t ă g ă r ţ, de cari a c a ţ se apropie prin sens.

Alexandri, Concina, sc. 2: „Princesa: Închipuieşte-te încungiurat de vro giumătate de duzină de nepoţi şi nepoţele, o claie de tirani drăgălaşi…

Doctorul: Dar… o claie… o duzină…

Princesa: Care să-ţi sară-n spinare, să se agaţe pe genunchi…”

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 200: „Iar copii[i], tremurând vargă de spaimă, goi puşcă, agăţându-se de bietele femei, îngânau, înecaţi de plâns, ştergându-şi nasul cu ciolanele mânelor goale şi slabe: Mamă, vin turcii?…” Balada Gherghelaş: „Moş Radul i le dedea, Gherghelaş mi le lua, La ciochină leagăţa Şi-n Poiană se ducea…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 593)

A G Ă Ţ Ă T O R

Ghicitoarea: „Sunt cercel cu toartă, Dar om nu mă poartă, Decât mă agaţă

La case în faţă.

— Lacătul.”

( Ibid., 231) „Buruiana numită zburătoare, cu foaia ca de cânepă, cu floarea galbenă, şi după ce se coace sămânţa are dinţi de se agaţă de haine, e bună pentru boale de vite…” (G. Manianu, Mehedinţi, c. Prunişoru).

„Brusturul, numit şi scaet şi captalan, cu frunza foarte mare şi lată, face în vârf neşte gogoşi ce se agaţă de toate lucrurile…” (G. Voicu, Tecuci, c. Stănişeşti).

v. 2 Acaţ.

— Atăgărţ.

— Gogoţ.

— Gurguţ…

AGĂŢÀRE (plur. agăţări), s.f.; l’infinitif d’a g ă ţ pris substantivement: suspension, accrochement. Se zice şi a g ă ţ ă t u r ă (Polysu).

Acest cuvânt însă are sensul mai propriu de „accroc”. Costinescu: „A g ă ţ ă – t u r ă = sfâşiitură la haină apucându-se sau prinzându-se de ceva; lucrul de care îşi rupe cineva haina agăţând-o”.

v. Agăţ.

— Agăţat.

AGĂŢÀT, -Ă, adj.; part. passé d’a g ă ţ: suspendu, accroché. Afară de scăderea fonetică din c la g, nu se deosebeşte prin nemic de a c ă ţ a t.

De la Vrancea, Sultănica, p. 8: „trei icoane muscăleşti, roşii ca para focului, stau agăţate pe părete: toţi sfinţii se aseamănă ca două picături de apă; toţi au ochii din trei linii, nasul dintr-una şi gura din două…” „pe la noi poporul adesea nu trece pe netonicul a în ă, de ex.: carat, cascat, agaţat, jaratic etc.” (Putna, com. Făurei).

v. Agăţ.

AGĂŢĂTOARE. – v. Agăţător.

AGĂŢĂTOR, -OARE, subst. et adj.; grimpant, qui s’accroche. Costinescu: „ Agăţător = care se urcă, s e a g a ţ ă prin ajutorul labelor, unghiilor”. Se zice şi despre unele vegetale. Iedera şi viţa sunt plante agăţătoare, al căror luger, fiind prea slab, caută să se burice în sus a g ă ţ î n d u – s e prin cârceie de alte plante sau răzemători. Scaiul şi căptălanul sunt de asemenea agăţătoare, deşi ei nu se suie, ci s e a g a ţ ă prin gogoaşele lor de lucruri de alături.

Substantivul feminin agăţătoare (plur. agăţători) însemnează o unealtă cu cuie sau cu cârlige sau cu căngi, făcută într-adins pentru a g ă ţ a t pe ea haine, rufe, proviziuni sau altele.

v. Agăţ.

— Cârcei.

— Cârlig…

A G Ă Ţ Ă T U R Ă

AGĂŢĂTÙRĂ. – v. Agăţare.

1AGÈM, t. de géogr.: la Perse. Numele Persiei, pe care românii l-au împrumutat de la turci, din arab. ’a • e m „peuples non-arabes, barbares, la Perse” (Şaineanu, Elem.

turc., p. 8).

Nic. Muste, Letop. III, 75: „s-au hainit o samă de turci de la Agem şi s-au rădicat asupra împăratului a g e m i l o r şi l-au biruit…” v. 2 Agem.

2AGÈM (plur. Agemi), t. de géogr.: Persan. Acelaşi cuvânt cu cel precedinte, aplicat însă la popor, nu la ţară.

N. Muste, p. 79: „Mai mers-au oaste turcească într-acest an la agemi, şi au mers şi 15.000 de tătari…”; apoi mai jos: „pre urmă eară au izbăndit turcii, şi au mai luat căteva cetăţi vestite, cu mult loc pin pregiur, dintre care s-au şi scris anume cetatea Revanul, care cetate este mare în ţara agemilor…” v. 1 Agem. – 3 Agem.

3AGÈM, adj. indecl.; t. de commerce: sorte d’étoffe orientale.

Inventariul Cotrocenilor, 1681 (ms., Arh. Stat.), f. 46: „poală de tratapod de lastră roşie agem; poală de colivă dă lastră vérde agem…; procovu dă préstol dă lastră roşie agem…” v. 1,2,4 Agem.

— Lastră.

4AGÈM, s. indécl.; t. de mus.: nom d’un signe dans la notation musicale religieuse.

Costinescu, Vocab. I, 26: „ Agem. Un semn în notele orientale bisericeşti”.

Despre agem, ( adzem) ca termen muzical turcesc vorbeşte deja Cantemir, Operele, ed. Acad. Rom., t. 7, p. 85.

v. 1,2,3 Agem.

— Psaltichie.

AGEMÈSC s. AGIMÈSC, -Ă; adj.; persan, d’origine persane. Cu aspiraţiune: hagimesc.

a) Despre statul p e r s i a n:

N. Muste, Letop. III, 79: „şi au agiuns pănă aproape de Spăhaciu, scaunul Ţărei Hagimeşti…” b) Despre stoafe p e r s i a n e:

Inventariul Cotrocenilor, 1681 (ms., Arh. Stat.), f. 41: „sfită de saraser agemescu (aßæmæsku) galben…” şi mai jos, f. 42: „stiharšu de saraserŠ agemescu galben…”, apoi tot acolo, f. 45: „păréche de rucaviţe de saraser agemescu galben…” Saraserul era nu numai agemescu, dar şi de Veneţia, căci tot acolo, f. 41: „sfită de saraser galben de Veneţia cu solzi…” şi: „sfită de saraser albu de Veneţia cu solzi…” c) Despre cântece erotice de felul celor p e r s i a n e:

Neculce, Letop. II, 412, descriind pe Grigorie-vodă Ghica (1727): „Şi în vieaţa 412 lui era tot în primblări, şi tot cu mese mari, şi cu căntări cu feluri de feluri de muzici.

A G E R

În toate zilele, prea de avea vreo treabă mare, să nu easă la cămp, ca să facă veselii cu naiuri şi cu c ă n t i c e hagimeşti şi cu mulţi pelivani măscărici…” v. 1,2,3,4 Agem.

AGEMÌU, AGIAMÌU (plur. agemii), subst. et adj.; novice, mal-adroit, peu habile; mazette. Turcul a • î m y, arabul ‘a • e m i, de aceeaşi origine cu cuvintele de mai sus, având sensu1 fundamental de „non-arabe, barbare, grossier” (cfr. Şaineanu, p. 8, Cihac, II, p. 542).

Basmul Roş-împărat şi Alb-împărat ( Calend. basmelor, 1875, p. 10): „Ajungând Făt-Frumos înaintea palatului, fu întâmpinat la scară de însuşi marele vizir şi dus înaintea împăratului, care era cam încruntat de ciudă că a fost dovedit în isteţime de către un tânăr agiamiu…”

Cuvântul se întrebuinţează mai ales în graiul jucătorilor de cărţi.

Ianov, Stosachi ( Conv. lit. VII, p. 313): „La cărţi sunt blând cu toată lumea, mai cu seamă cu ageamii, pentru că de la dânşii ies bune parale…” v. 1 Agem.

AGER, -Ă, adj.; alerte, vif, prompt, sagace, adroit. Forma organică pentru ambele sexe este àgere = lat. à g i l e m, care în secolul XVII se mai întrebuinţa pe alocuri împreună cu analogicul àger ( àgeră). În Dicţionarul bănăţean, ms. circa 1670 ( Col.

l. Tr., 1883, p. 422): „ Ags‚r. Agilis.” „ Ags‚re. Agilis.”

N-are a face cu latinul „acer” şi nu e de loc un dublet etimologic cu al nostru „acru” (Cihac). În Lexiconul Budan, de unde a trecut apoi şi-n alte dicţionare, se găseşte în adevăr pentru ager semnificaţiunea de: „ascuţit la tăiuş, ascuţit la vârf”, dar tot acolo figurează pentru prima oară şi derivaţiunea vorbei din lat. a c e r, astfel că e permis a bănui că sensul s-a dat în interesul etimologiei. În texturi şi-n viul grai, un „tăiuş ager”, un „vârf ager” – nu ştim dacă se află undeva.

Înţelesul fundamental al cuvântului fiind a g i l i t a t e, ager se aplică mai cu deosebire des la un cal bun.

Balada Inelul şi năframa: „Vorba bine nu sfârşea, Şi de cale se gătea, Pe-un c a l ager s-arunca Şi la tabără pleca…”

Balada Oprişanul: „Negri, ageri a r m ă s a r i

Cu cozi lungi şi coame mari…”

Balada Ghiţă Cătănuţă: „Pe doi ageri c ă l u ş e i, Încărcaţi cu gălbinei…”

(A. Pann, Moş-Albu, II, 67)

A G E R

Cost. Negruzzi, Şalul: „Pe c a l u l meu ager sării cu grăbire, Şi lăsându-i frâul, ca vântul zburam…”

Gr. Alexandrescu, O impresie: „Când c a i i, repezi, ageri, cu coame răsfirate, Cu nările aprinse, cu gurile spumate, Muşcând de neastâmpăr zăbala ce-i ţinea, Izbind supt ei pământul şi răsuflând omorul, La sunete de luptă pe câmp îşi lua zborul…”