Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Printr-o fuziune poporană, din afund şi c u f u n d s-a născut forma mixtă a c u f u n d, cunoscută mai ales în Moldova şi despre care vezi la locul său.

Alături cu afund, unii întrebuinţează afundez:

A. Odobescu, Pseudokyn., p. 46: „E păcat de Dumnezeu, cocoane, să mă afundez eu cu totul în focul Gheenei…”, unde ar fi fost mai bine: s c u f u n d.

a) Afund ca verb activ.

O epigramă poporană din Ardeal: „Mere nora la fântână

Cu cămaşa soacri-n mână, Ş-o afund-o dată-n baltă Şi o ţipă peste poartă:

Na-o, soacră, că-i spălată!”

(Jarnik-Bârsanu, 455)

A F U N D

A. Pann, Prov. I, 144: „În loc să-l scoaţă din undă, În vultoare îl afundă…”

La botez, preutul afundă pe copil în apă.

Ioan din Vinţi, 1689, f. 15 b: „Deaca-l vei pomăzui, preote, boteadză-l ţiindu-lŠ în măni, căutăndŠ spre răsăritŠ; afundăndu-lŠ şi scoţindu-l de o datâ, dzi: boteadză-să robulŠ luš Dumnedzău imerek în numele Tatăluš amin; šară a doa oarâ afundăndu-lŠ şi scoţindu-lŠ, dzi: şi al Fišuluš amin; šară a treša oarâ afundăndu-lŠ…” b) Mai adesea sub forma reflexivă.

Legenda St-lui Sisin, circa 1550 ( Cuv. d. bătr. II, 288): „Şi dzise sveti Sisin: lemnul lu Dumnedzeu maslinu! vădzuşi dracul fugindu şi u cocon ducăndu? Şi dzise maslinul: vădzušu-l în mare afunŠdăndu-se (afunðdăndusæ)…”

Coresi, Omiliar, 1580, quat. XVI, p. 15: „şi aciša se porni turma toatâ deîn ţărmure în mare şi se afundarâ într-apâ, e păstorii fugirâ…”

Silvestru, 1651, f. 126 a: „scoate-mâ den tinâ ca să nu mâ afund…”

Legenda Sf. Nicolae, din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nic. din Braşov, p. 178): „şi apa se desfâcea şi fierbea şi clocotiša diân f u n d Š, căt nu se afunda corabiša…”

O predică din sec. XVII ( ibid., p. 291): „apa šaste una diân céle patru fâpturi diân ce šaste lumea tocmitâ, şi-şŠ šaste rudâ cu pâmăntul; şi într-apâ ne afundâmŠ şi ne acoperim, ca şi Hristos în pâmăntŠ…”

Cantemir, Ist. ierogl. (ms., în Acad. Rom., p. 33): „şi în f u n d u l mării a mă afunda, şi în mijlocul focului a mă arunca, şi nici cum vieţii méle a cruţa, nu mă voiu feri…”

A. Pann, Prov. III, 137: „Şi când el de groază plângea, spuind multe, Vine un val mare tocma cât un munte, Îi repede luntrea, o sparge de-o stâncă, Şi el se afundă în marea adâncă…”

Fără noţiune de apă:

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 195: „Spicele răscoapte şi ţepoase, încărcate cu bob mare şi greu, să clătenau alene, încovăindu-se în văi şi dealuri de aur ruginit, în jurul colnicelor, sub cari safundă satul Măgura…”

Balada Soacra şi nora: „De când mândra s-a-ngropat, Ploaie mare s-a vărsat, Vreme lungă n-a-ncetat, Vântu-ntr-una c-a suflat, Groapa i s-a afundat Şi mormântu-i s-a stricat…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 625)

A F U N D

Fiindcă f u n d se cheamă nu numai în linie verticală partea cea mai depărtată a unei văi, fie cu apă sau fără apă, dar şi în linie orizontală partea cea mai depărtată a spaţiului în genere, de aci afundare se poate aplica la orice direcţiune.

Alexandri, Pastel XL: „Pe câmpia dunăreană care fuge-n depărtare, Unde ochii se afundă dintr-o zare-n altă zare…”

E mai ales poporană expresiunea: „a se afunda în codri”.

Pompiliu, Sibii, 51: „Mă-sa-n pragul uşii sta, După fecior se uita

Pân’ ce-n codri safunda…”

Balada Soacra şi nora, după cum se zice în Prahova: „Multă vreme nu pierdea, Ghencea murgu-ncăleca, Ziua-bună-şi mai lua;

Iar mândruţa, vai de ea, Tot cu ochi-l petrecea

Până-n codri safunda…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 623) v. Afundiş.

Într-un sens figurat, se zice: a se afunda în gânduri, în griji, în bănuieli, în datorii etc., sau: a afunda pe cutare. De asemenea: a se afunda în ştiinţă, în lene, în trândăvie, în somn şi altele.

v. 1 Afundat.

Verbul afundare nu e latin clasic, dar comun tuturor graiurilor romanice: ital.

a f f o n d a r e, span. a f o n d a r ( ahondar), portug. a f u n d a r etc. În vechea franceză: a f o n d e r, de ex.: „y ot tant de gens oudit batel, qu’ilz furent en doubte d ’ a f o n d e r en laditte riviere et de noyer” (Du Cange, ad voc. ).

v. 2 Afund.

— Cufund.

— Fund.

— Scufund.

2AFÙND, adv.; à fond. Într-un mod nu numai pe deasupra sau pe de lături, ci până la f u n d = lat. ad-fundum, ital. affondo, span. hondo etc. (Cihac). E sinonim cu d e p l i n, dar presupune mai multă adâncime, iar prin urmare şi mai mare greutate de a ajunge acolo.

Jipescu, Opincaru, p. 55: „Sunt ca spuza rumâni ce să cred că afund cunosc limba rumânească, când colo: crinta, adică vasu un’ să pune caşu-nchiegat să să scurgă, zic că e lucru dă mâncare; şi-ntreabă-i ce e bleavu, risteu, bulfeiu, oporu, cormana, că dă ţi-o şti, lasă!…”

O doină muntenească:

A F U N D

„Să mă-ngroape unde-oi zice, La un sân cu două ţâţe;

Să mă-ngroape mai afund

Să nu putrezesc curând:

Cu mâna la ţâţişoară, Cu gura la bărbioară, Unde-i dragostea mai mare…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 304)

Idiotismul „a d a afund”, „a s e d a afund”, „a întra afund”, însemnează „plonger, faire le plongeon, s’enfoncer”.

Balada Vâlcan: „De l-or da afund în ape, O să-noate ş-o să scape…”

(G. D. Teodorescu, 555)

Balada Chira: „Vreme nu pierdea, În apă sărea, Afund că se da…”

( Ibid., 645, 652)

Idiotismul: „t r a g e afund” însemnează un înec fatal, fără vreo putinţă de scăpare.

„La noi holbură se cheamă locul adânc şi unde în faţă apa se învârteşte, astfel că cel ce cade acolo trebui să peară, căci îl t r a g e afund…” (A. Vasiliu, distr. Iaşi, com. Poienii).

v. 1 Afund.

3AFÙND, -Ă, adj.; „profond, creux” (Cihac). Se întrebuinţează rar în loc de a d î n c.

„Apele line sunt afunde” se zice în Transilvania (Iosif Lita, Blaj). Cuvântul e poetic.

Boliac, O dimineaţă pe Caraiman: „În văile afunde, a Besnei locuinţă, Coboară-n şiruri brazii spre râul zgomotos

Ce spumegă, se luptă în repedea-i silinţă Şi cade, se sfăramă pa d î n c prăpăstios…” v. 2 Afund.

4AFÙND (plur. afunduri), s.n.; abâme, profondeur. Rar, dar totuşi se aude: „ afundul mării”, „ afundul codrilor” etc., în loc de a d î n c u l.

Într-o colindă muntenească: „Toţi s-au înecat, L a afund s-au dat…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 57)

A F U N D AT afund figurează de asemenea ca substantiv.

v. 1 Afund.

AFUNDÀRE (plur. afundări), s.f.; l’infinitif d ’ a f u n d pris substantivement: plongeon, immersion, submersion. Fapta de a se a f u n d a sau a se da a f u n d.

A. Pann, Prov. I, 87: „Pe loc se dezbracă, se aruncă-n baltă, Negândind nerodu c-o să paţă ş-altă:

Pe când el cu totul se da-n afundare

Să scoaţă securea din apa cea mare, Vine oarecine în ascuns, pe taină, Şi-l fură de-l lasă fără nici o haină…”

Ca termen religios, „ afundarea S î n t e i C r u c i „ la Bobotează.

v. 1 Afund. – 2 Afundat.

1AFUNDÀT, -Ă; part. passé d ’ a f u n d pris adjectivement: plongé, immergé, enfoncé, approfondi.

Legenda Sf-lui Nicolae, din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nic. din Braşov, p. 173): „cine va fi gonit de oameni răi muncitori, şi va scâpa în beséreca numelui mieu, dâ-i să învincâ pre acei gonitori; şi vare-cine va fi în bure şi în valurile mâriei afundatŠ saŠ în toate grijile în tot loculŠ, şi va pomeni numele mieu, să faci linâ bura…” Dosofteiu, 1673, f. 12 a: „S-avem bucurie de-a ta mântuinţâ, Să vedem pizmaşii afundaţ în sălţă…”

Critil şi Andronius (Iaşi, 1794, p. 41): „m-amŠ văzutŠ aşa de • osŠ afundatŠ într-adâncimele adâncurilorŠ, cătŠ amŠ avutŠ frică că n-oiu mai eşi de acolo…” A. Odobescu, Mihnea-vodă, p. 9: „ochii unchiaşului, afundaţi sub cercul albit al sprâncenelor…”

În sens figurat:

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. IX, p. 3: „luândŠ camete şi asuprindŠ cu nedereptate şi afundaţi în răpicšuni…”

Cantemir, Ist. ierogl. (ms., în Acad. Rom.), p. 98: „…unii, ca cum încă mai denainte de mângăioase voroavele ei spre somn furaţi şi în chiteala socotélelor afundaţi ar fi fost, ca de somn sau de vin ameţiţi…”

Alexandri, O primblare la munţi: „Călugărul, zicând aceste, ţinti ochii în gios şi stătu puţin afundat în gânduri; tot trupul lui părea împetrit; numai buzele i se mişca…” v. 1 Afund.

2AFUNDÀT, s.n.; l’infinit. d’ a f u n d pris substantivement: immersion, plongeon.

Sinonim cu a f u n d a r e. Ca supin: dacă e vorba de afundat; când e treaba pe afundat etc.

v. Afundare.

A F U N D Ă T O R

AFUNDĂTÒR, -OARE, adj. et subst.; „approfondissant” etc. (Cihac). În grai nu se aude şi în texturi nu s-a întrebuinţat.

AFUNDĂTÙRĂ (pl. afundături), s.f.; approfondissement, enfoncement. Italieneşte a f f o n d a t u r a (Cihac). Se întrebuinţează mai mult î n f u n d ă t u r ă şi a f u n d i ş.

v. 1 Afundat.

— Afundiş.

— Înfund.

AFUNDÌŞ (pl. afundişuri), s.n.; enfoncement, fond. Punctul foarte depărtat al unui spaţiu, dar numai pe uscat.

De la Vrancea, Sultănica, p. 176: „în afundişul depărtării s-auzi, încetinel, un glas de ceată, cântând dupe pofta inimei…”

Ibid., p. 197: „măsurai afundişul codrilor, ţinându-mi zilele cu porumbe sălbatece şi cu pere pădureţe; trecui prin toate, gândindu-mă la tine…” v. 1 Afund. – 4 Afund.

— Afundătură.

AFUNZÌME, s.f.; profondeur. „ Afunzime, profunditas” (Bobb). Sinonim cu a d î n c i m e. În grai nu se obicinuieşte.

v. 4 Afund.

— Afundiş. – - ime.

AFURISÀNIE, AFURISÈNIE (plur. afurisenii), s.f.; excommunication, damnation, malédiction. Cuvânt format de cătră grămăticii români vechi din tulpina verbului a f u r i s e s c prin acelaşi sufix ca în terminul slavic corespunzător „zaklinanie”, în loc de infinitivul substantivat a f u r i s i r e. Sinonim cu a n a t e m ă, dar însemnând o penalitate canonică de un grad ceva mai mic. Vorba curat poporană, trecută la români din greaca prin mijlocire latină, este b l ă s t e m, care însă a căpătat un înţeles mai întins, deşi totuşi se întrebuinţează uneori în texturi juridice ca sinonim cu afurisenie; de exemplu:

Constantin Brâncovan, 1694 ( Cond., ms., Arh. Stat., p. 146): „cu cartea domnească şi cu cartea părintelui patriarhului de la Antiohia cu mare blestem şi afurisanie asupra acelor bošari…”

Acelaşi, 1696 ( ibid., p. 214): „cu mare b l e s t e m şi groaznică afurisanie asupra tuturor delénilor şi moşnénilor şi împrejurénilor de acolo de la Topolovéni…” După Pravila Moldovenească din 1646, f. 54 a, acela care află pe muierea lui „cu om din clirosulŠ beséricei, poate să-i ucigâ pre amăndoi, şi să nu se teamă de afurisenie…”

Tot acolo, f. 141 a, cu sensul de simplu b l ă s t e m: „ aforiseniša ce să va face cu mănie, numai acéša să prinde în samâ şi šaste foarte rrša şi cumŠplitâ, aşijdere şi alteori fiece b l ă s t î m Š …”

Termenul afurisenie se întrebuinţa mai cu deosebire atunci când domnul ţărei lega un bir nedrept sau asupritor pentru popor, îndatorindu-se pe sine şi pre toţi urmaşii săi, sub pedeapsa celei mai teribile excomunicaţiuni bisericeşti, de a nu-l 398 mai renoi pe viitor.

A F U R I S E S C

Nicol. Muste, Letop. II, p. 77: „În anul acesta iară au scos Mihaiu-vodă desetina de stupi să dea toţi; neplăcut lucru era, ales boierimei şi mănăstirilor acest obiceiu; şi testamenturi cu afurisănie era de la alţi domni să nu mai fie desetina pe boieri…” Zilot, Cron., p. 7: „Iar când fu pe la dechembre, cam aproape de Crăciun, Îndemnă dracul pe vodă spre alt gând groaznic nebun:

Ca să scoată văcăritul, un huzmet prea b l e s t e m a t, Prin cărţi de afurisanii de arhierei legat…”

Acelaşi, p. 23: „şi aşa văzându-se de faţă că nu sufere cerul o lăcomie ca aceasta ca să plătească dajdie pe cap steap dobitocul purtător de sarcina plugului, s-au lucrat straşnice legături cu grozave afurisanii, ca să nu se mai pomenească numele văcăritului…” v. Angarà.

— Văcărit.

Alexandri extrage dintr-un vechi text următoarea „formulă de afurisenie”: „Ferul, petrele şi toată firea neputrezitoare să putrezească şi să se risipească, iar trupurile acelor fără credinţă să steie întregi şi sufletele lor niciodată să nu vadă lumină! Să-i omoare pe dânşii dumnezeiasca sabie! Să se facă ei mâncarea vulturilor şi a corbilor! Să cadă asupra lor cărbuni de foc! Fiii lor să fie săraci şi femeile lor văduve! Diavolul să steie în dreapta lor! Să dobândească bubele lui Ghiezi şi zu-grumarea lui Iuda! Să-şi peardă inima şi faţa de om şi s-ajungă jidan! Să fugă de el şi om şi vită, şi răcoarea şi căldura, şi umbra şi soarele şi tot ce este bun pe pământ etc.”

Apoi poetul adauge: „Crâncen blăstem şi de o sălbatecă energie! Accentul neîmpăcat ce-l caracteriză explică luptele şi cruzimile fanatismului religios. Dar ceea ce inspiră o mirare dureroasă este că toate acele formule de afurisenii şi acte de cruzime au fost pretutindeni dictate şi executate în numele lui Christos, care a căutat să propage simţirea de frăţie pre pământ, în numele lui Moisi şi a lui Mohamed şi a tuturor fundătorilor de religii…” ( Conv. liter., 1875, p. 336)

O interesantă descriere a ceremonialului de „mare afurisenie” se poate citi în cronica lui Enachi Cogălniceanu ( Letop. III, 238).

v. Afurisesc.

— Anatemă.

— Blăstem…

AFURISÈSC ( afurisit, afurisire), vb.; excommunier, damner, maudire. Termen trecut la români din dreptul canonic bizantin: ¢for…zw, aorist ¢fÒrisa. „ Afurisire diferă de a n a t e m a t i z a r e întâi pentru că afurisire este mai popular, aşa încât poporul nu cunoaşte vorba a n a t e m a t i z a r e, ci în locul ei face uz sau tot de afurisire, sau de perifraza: a da a n a t e m e i. Al doilea, pentru cărturari, cari fac uz de amândouă vorbele, afurisire diferă şi în înţeles de a n a t e m a t i z a r e, întrucât a afurisi va să zică numai a despărţi pre cineva de turma credincioşilor şi a-l mărgini pentru un timp de la biserică; iar a a n a t e m a t i z a va să zică nu numai a mărgini pre cineva pentru un timp de la biserica lui Christ, ci a-l scoate 399

A F U R I S E S C pentru totdauna din sânul bisericei, şi încă a-l da, a-l închina lui Antichrist” (Laurian-Maxim).

În graiul poporan afurisire însemnează astăzi orice jurământ cu blăstem, că adecă cel ce făgăduieşte ceva, de nu-şi va ţinea cuvântul, apoi să n-aibă parte de cutare sau cutare lucru.

Jarnik-Bârsanu, Transilv., 502:

— Lină Carolină, Floare din grădină, Vină-napoi, vină, Că făgăduiesc Şi mafurisesc, De azi înainte

Să fiu mai cu minte…”

În vechile texturi, numai biserica afurisea, fiind aceasta o penalitate canonică.

Pravila Moldov., 1646, f. 38: „să să afuriseascâ dupâ pravila beséricii…” Ibid., f. 110: „să va gšudeca cu gšudeţul beséricii, ce să dzice să afuriséşte şi i să dâ canon…”

Tot acolo ne întimpină adesea forma aforisesc, mai apropiată de originalu1 grec: f. 111: „gšudeţulŠ beséricii îl va aforisi pănâ cănd să va pocăi şi-ş va face canonul…”; f. 119: „mestecătoršulŠ de sănge încă-l aforiséşte şi besérica…”; f. 154: „să fa cutare lucru, šarâ de nu ver face, de greu te aforisescŠ…” v. Afurisanie.

AFURISÌRE. – v. Afurisesc.

AFURISÌT, -Ă; part. passé d’ a f u r i s e s c: excommunié, maudit, dammé; vaurien, vagabond, mauvais sujet. „Pre lângă însemnările verbului, afurisit mai are şi înţelesul de: rău în gradul cel mai mare, cumplit, îndrăcit, cu care anevoie te poţi înţelege sau învoi, fără omenie, fără Dumnezeu” ( L. M. ).

Sinonim cu b l ă s t e m a t.

Un cântec poporan din Ardeal: „Doar în cale ţ-a ieşit

Pricoliciu afurisit Şi vrè turma să ţ-o strice Şi capul tău să-l mănânce?…”

(Pompiliu, Sibiu, 45)

Altul tot de acolo: „Şi de mână mi-o lua Şi în temniţ-o băga,

Într-o casafurisită,

— A G

De cinci ani necurăţită, De soare nestrăbătută…”

( Ibid., 51) „Din zilele săptămânei, poporul socoteşte mai mari pe Sfânta Vineri, apoi pe Sfânta Miercuri; ziua duminicei este rău de a lucra ceva, pentru că acel lucru nu e bun, se zice: afurisit” (N. Vasilescu, Muscel, com. Glâmbocel).

Act muntenesc din 1631 ( A. I. R. I, 32): „šar cine să va ispiti după moartea mea să facă altă tocmeală într-alt chip, acel om să fie afurisit dé Vlădica Isus Hristos şi să fie b l ă s t e m a t dé 318 sveti otţi…”

În vechile zapise afurisit se mai întăreşte punându-se alături, într-un mod pleonastic, unul sau mai mulţi sinonimi: a n a t e m ă, p r o c l e t, t r i c l e t etc.

Document din 1604 ( Cuv. d. bătr. I, 136): „am pus şi blestemŠ, ca să fie afurisit şi p r o c l e t …”

Altul din 1606 ( ib., I, 151): „cene se va scula să facă altŠ ceva, să fie afurisitŠ de 300 şi 18 osteţi şe să fii afurisitu şe a n a t i m a …”

Ca termen de ocară, din care s-a şters elementul său primitiv religios şi juridic, afurisit e foarte poporan la români.

Deja în Pravila Moldov., 1646, f. 128: „cela ce va dzice cuiva afurisitŠ sau còpilŠ…”, unde „còpil”, cu tonul pe prima silabă, însemnează „bastard”.

„ Afurisit şi a n a f t i m ă!” este una din blăstemele cele mai obicinuite. În munţii din Moldova auzi mereu: „Să deie 40 de draci în mine, să înlemnesc, să fiu afurisit şi a n a f t i m ă, să n-am parte de gite, să li găsăsc crapate, şi altele” (Neamţ, c. Bozienii; Suceava, c. Borca etc.).

În loc de a n a f t i m ă, în unele locuri poporul pune prin asonanţă a n a – p o d a. Aşa printre blăsteme din Tecuci (com. Răchitoasa): „Pir’ legea me, să hiu a n a p o d a şi afurisit!” Apoi într-o ceartă dintre bărbat şi nevastă: „Oi pune eu hodată canga pe tine, dimone, afurisitule, hire-ai a naibei!”

În fine, când ocara cade pe un străin, […] într-o comedie de Alexandri, Iorgu de la Sadagura îi strigă: „Du-te dracului cu bani[i]-ţi cu tot, l i t f ă afurisită!” v. Afurisesc.

— Anatemă.

— Blăstemat.

— Proclet.

— Triclet.

— ÀG; suffixe nominal péjoratif. Finalul tonic – ac din cuvinte străine trece uneori la români în – ag, de ex. ciomag = turc. umaq, ceprag = turc. âprâk, harag = ngr.

car£ki etc. E foarte rar însă sufixul curat românesc – àg scăzut din – àc care să se acaţe de o tulpină consonantică, după cum este, bunăoară, în părţàg „brusquerie”, în loc de părţàc, deminutiv din părciu „bouc”, cu aceeaşi tranziţiune de sensuri ca în francezul „caprice”, ital. „capriccio” de la „capra”. Tot aşa în arţàg sau harţàg =

= harţàc „brusquerie”, de la harţ „escarmouche”. Astfel în zicătoarea „arţagul îşi găseşte părţagul = à la brusquerie on répond par la brusquerie”, ne întimpină de două ori după o tulpină consonantică sufixul pejorativ – àg, născut prin scădere fonetică din deminutivul – àc. Dar nici chiar în aceste cazuri tulpina nu e consonantică pe deplin, căci finalul ţ sau  reprezintă un grup ti sau ci, iar prin urmare – àg figurează 401

— A G aci cam în aceeaşi poziţiune ca în dulceag = dul-àg, din dul-ac sau în briceag = bri-àg, din bri-ac. Oricum însă, fie – ag sau – eag, ori – iag, acest sufix e la noi totdauna pejorativ, exprimând o nuanţă de despreţ, pe care n-o are prototipul său

— ak. Despre sufixele deminutivale înrudite – og (= – ok), – ug (= – uk), – ig (= – ik), cu aceeaşi tendinţă pejorativă, a se vedea la locurile lor.

v. 2 Ac. – - eac. – - eag…

AGÀ (artic. agàoa, plur. agi, agàle şi agalàri), s.m.; officier ou commandant turc.

E cuvântul turc a g à, la plural a g a l è r, conservat cu accentul şi chiar cu forma plurală, dar aplicându-se numai la funcţionari mahometani, pe când aceeaşi vorbă, românizându-se în dubletul à g ă, a ajuns a însemna o boierie locală (Şaineanu, Elem. turceşti, p.7).

A. Pann, Prov. III, 103: „Dar el seamă nu băgà, Vrea să se facă agà…”

Miron Costin, Letop. I, 354: „Turcii agalarii de Tighinea…”, dar cu câteva rânduri mai jos: „deci luăndu-şi sama agii…”

Istoria lui Brâncovanu, 1730, în Conv. lit., 1875, 330: „Când zioa că se făcea, Imbrihorul că sosia

Cu mulţi turci agălari mari…”

Neculce, Letop. II, 315, vorbind despre neşte guralivi breslaşi din Vaslui ce pârau la Constantinopole în divan pe ex-vodă Mihaiu Racoviţă, zice: „Breslaşii în gura mare striga: vândutu-ne-ai! vândutu-ne-ai! vândutu-ne-ai la cochii-vechi cioco-ilor ca pre mascuri şi ca pre oi! care numai ce huia divanul împărătesc şi se mira toţi paşii şi agalarii…”

În balada Tudor Tudoraş, o crâşmăriţă e aşa de frumoasă încât: „Iar turcii când o vedea, Chiar papucii lor îşi bea, Agalele

Cialmalele, Croitorii foarfecele…”

(Burada, Dobrogea, 121)

Balada Iancul mare: „Cam vro cincizeci de agale, Cam vro cincizeci de paşale:

Cât agaua, Şi cealmaua…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 481)

A G A C H I

Balada Badiul: „Mulţumim, agalelor, Cinstiţi caimacanilor…”

( Ibid., 539)

E foarte curios că denaintea lui aga se punea articlul nedefinit feminin „o”, dar totuşi adjectivul în concordanţă avea forma masculină:

Dionisie Eclesiarcul, Cron. (Papiu, Monum. II, 190): „vorbind cu o agà credincios al lui…”

În stil oficial se întrebuinţa şi forma turcească reverenţioasă a g a s i, tot cu articlul feminin „o” şi declinându-se ca un nume propriu.

Constantin Brâncovanu, 1694, Condica de venituri, p. 21: „S-au dat ploconul hanului care s-au trimis cu vel-post.; însă bani gata hanului tal. 1000 şi Hasnadar-başii bani gata 100, şi la 2 postave i la 2 atlase, care s-au trimis Hasnadar-başii i lui divan-efendi tal. 60 şi la o pacea de samur ce s-au trimis ear Hasnadar-paşii tal. 100, şi la o agasi al hanului ce au venit aici tal. 50, şi la un post-şai 1 atlas, i un post-feld care s-a dat ear lui agasi tal. 40…” v. Agă.

AGABANÂU s. AGAMBANÂU (plur. agambanâe), s.n.; sorte d’étoffe précieuse dont les Turcs se font les turbans. Turceşte a g a b î n i (Şaineanu, Elem. turc., p. 116).

A. Odobescu, Doamna Chiajna, p. 75: „boccealâcuri de stofă cu aşternuturi de agabanâu, cu primeneli de borangic şi de filaliu cu bibiluri, cu gevrele şi cu brânişoare de beteală…”

La Episcopul Melchisedec (Roman, II, 134) într-un act moldovenesc din 1785: „ agambanii, citarele, ghermesituri, boccealăcuri, şamălagele…”, şi editorul explică: „ aganbani, alminterea s e v a i, o materie albă ţesută cu argint”.

În L’ Avare al lui Molière, localizat de I. Ruset ( Zgârcitul, Buc., 1836, p. 48): „nişte perdele foarte delicate de agabaniu cu a l e s ă t u r i şi ciucuri de mătase cu ciocănele poleite…” v. Sevai.

AGÀCHI, s.m. indécl.; t. famil.: petit-maâtre, littéralement „petit Aga”. Deminutiv de la a g ă sau mai bine de la a g à prin sufixul – a c h i, despre care vezi la locul său. Tot aşa din „beiu” se făcea „beicachi”. Se întrebuinţează numai în locuţiunea proverbială „înghite, Agachi!” care însemnează: „mai rabdă, că ai păţit-o, măcar că eşti ţanţoş”. În popor această zicătoare trebui să aibă o anecdotă a sa. Se vede că vrun a g à va fi fost silit vreodată să înghiţă ceva nu tocmai pe plac.

E des la Alexandri.

Scara mâţei, sc. 10: „Magdian: Auzi, mă rog, minune!… să uit eu că azi e sărbătoarea Anicăi?…

Marin: Înghite Agachi… gâl… gâl… gâl…”

A G A C H I

Crai-nou, sc. 4: „Iaca toiagul bătrâneţelor… ţine moş Corbule, şi înghite Agachi de-acum…”

Iorgu de la Sadagura, act. I, sc. 6: „Damian: Astăzi soseşte Iorgu, şi cred că-ţi bea cu toţii voiniceşte în sănătatea lui.

Un prieten: Las’ pe noi, vere Enache… dacă-i treaba pe-nghite Agachi… Helbet!

nu te-om da de ruşine…”

În pasagiul din urmă, e vorba chiar de beţie; însă beţivul îşi dă aerul că nu bea de bunăvoie, ci mai mult se jertfeşte din prietenie.

Alexandri a scris şi o comedie întitulată „ Agachi – Flutur”, imitată după L’avare en gants jaunes de Labiche.

v. – - achi.

— Agà.

— Agă.

AGAFÌŢĂ. – v. 1 Agapia.

AGAFTÀNGHEL. – v. Agatanghel.

1AGÀFTON, n. pr. masc. Nume bărbătesc, obicinuit însă mai mult pintre călugări, cu fonetismul slavic – ftpentru grecul th (q). Dosofteiu, Synaxar, 1683, 8 ian.: „Svinţiš Agafton (Agáøon) şi Fteoctist cu pace să săvârşirâ”.