Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Un tufar de afini se zice a f i n a r i u (P. Olteanu, Transilv., Haţeg) sau a f i – n i ş (A. Bunea, Făgăraş, c. Vaidarecea), ori a f i n e t, (R. Simu, Sibii, c. Orlat).

Uneori se pronunţă: afen, a f e n ă, a f e n i ş.

Dar de unde vine cuvântul?

Românii posedă în două varianturi legenda eroului care merge cu amicia până a se preface de bunăvoie într-un stan de peatră: un variant bănăţean, publicat de fraţii Schott sub titlul de Viliş Viteazul ( Wal. Märchen, Stuttg., 1845, nr. 11) şi un variant cules în Muntenia de răposatul Filimon sub numele de Omul de peatră (I. Ionescu, Ţăranul român, 1862, nr. 34). Legende analoage au fost studiate de Hahn ( Griech.

Märchen, Leipz., 1864, nr. 29): una neogreacă, una neapolitană, una germană, afară de oarecari asemănări indice.

Omul de peatră se începe aşa: „A fost odată un împărat şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi, dar nu făceau copii. Într-o zi veni la împăratul un arap buzat şi-i zise: Să trăieşti, luminate împărate! Am auzit că împărăteasa nu face copii şi am adus buruieni, pe care cum le-o bea, rămâne grea. Împăratul luă buruienile de la arap şi porunci să-i dea cal împărătesc şi un rând de haine de aur ce-ţi lua vederile de frumuseţe, apoi chemă pe împărăteasa şi-i dete buruienile să le fearbă şi să le bea. Împărăteasa chemă pe bucătăreasă şi-i dete buruienile să le fearbă, fără să-i spuie de ce treabă sunt. Bucătăreasa, neştiind puterea lor, gustă dintr-însele şi apoi le duse împărătesei să le bea.

Nu trecu mult timp la mijloc, şi rămase grea împărăteasa. Iară când veni vremea, născură amândouă câte un coconaş, mai frumos decât tot ce este frumos pe lumea aceasta, şi le puse nume: unuia D a f i n şi altuia A f i n … „

Basmul întreg aminteşte într-un mod surprinzător mitul elenico-fenician al

Dioscurilor, cei doi fraţi gemeni, unul de viţă mai strălucită decât celalalt, sacrificându-se necontenit unul pentru altul. Deocamdată însă ne interesă numai elementul onomastic: D a f i n şi Afin. Aci nu e o simplă paronomasă fonetică, ca la arabi între „Abel” şi „Kabel” (Avel şi Cain) sau în Biblie între „Gog” şi „Magog” (cf.

Farrar, Language and languages, Lond., 1878, p. 227), ci este o ingenioasă 373

A F I N întrebuinţare logică a două forme ale unuia şi aceluiaşi cuvânt, ajunse a însemna două lucruri foarte înrudite: d a f i n „laurier” şi afin „myrte”. Laurul şi mirtul se bucurau la vechii romani de o egală consideraţiune mai presus de toate celelalte plante: „duabus coronis utebatur, l a u r e a et m y r t e a „ (Plin., H. N. XV, 29).

Ambii erau deopotrivă sacri (Dierbach, Flora mythol., p. 63). Ambii se menţionează mereu împreună: „cum floribus l a u r i et m i r t a e „ (Du Cange, v. Mirta). Este o reminiscinţă clasică la Corneille: „Votre époux à son m y r t e ajoute ce l a u r i e r …”

Nu vom urmări pe Max Müller ( Selected Essays, 1881, I, 396), în ingenioasa identificare a grecului d£fnh = (d£cnh) cu sanscritul vedic „ahanâ (=aghanâ)”, de unde ar rezulta posibilitatea chiar la elini a unui dublet ¥fnh. Filologia romanică rareori are nevoie de a se urca sus tocmai până la epoca ario-europee. În generalitatea cazurilor, cheia problemelor se află cu mult mai aproape şi e cu mult mai sigură.

Românul d a f i n, trecut sub această formă la serbi şi la bulgari, nu vine din neogreaca, ci din vechiul grec d£fnh, prin intermediul anume al latinităţii vulgare, care adăusese pe caracteristicul – i- În inscripţiuni latine ne întimpină: Daphine, Daphino, Daphinidis, Dafine (Corssen, Ausspr.2 II, 264, 609). Acest – iprobează într-un mod irezistibil latinismul d a f i n u l u i la români, de la cari cuvântul a colindat apoi la popoare învecinate, iar nicidecum viceversa (Cihac, II, 653). Din d a f i n, chiar pe tărâmul latin rustic, cată să se fi născut afin, ca nume al „mirtului”, prin etimologie poporană de la „a f f i n i s „, vulgar „a f f i n u s „ (Du Cange), ambele plante fiind privite ca rude, ca cei doi fraţi gemeni din legendă. Din cauza acestei fuziuni a două cuvinte, izvoreşte necertitudinea accentului în afin, rostit mai adesea àfin (à f i n ă ) ca în d à f i n, dar uneori afìn (a f ì n ă ) ca în a f f ì n i s.

Dafinul şi mirtul nefiind indigeni în România, vechile lor numiri latine poporane ar fi trebuit să dispară din grai, dacă nu s-ar fi adaptat la alte tufe, cu cari – bine sau rău – îi asemăna omul de la ţară. După cum numele d a f i n u l u i „laurier” s-a dat la noi plantei „mezereum”, mai numită altfel „tulichină”, „cleiţă”, „piperu-lupului”, pe care şi limbile neolatine occidentale o cheamă „laureola” (lauréole, loireolea), deminutiv din „laurus”, tot asemenea numele afinului „myrte” a trecut la români cătră o varietate de „vaccinium” cării şi graiurile romanice din Apus îi zic „myrtillus”, franc. myrtille, ital. mirtillo, span. mirtilo etc., un deminutiv de la „myrtus”. Paralelismul e perfect. Dar mai este ceva. Una din numirile franceze poporane ale „mirtillei” e c o u s i n e t, c o u s i n, c o u s i n e, adecă o traducere a latinului a f f i n i s, ceea ce mai întăreşte încă odată cele spuse mai sus despre afin ca nume al „mirtului” deja în latinitatea vulgară. Să se observe că în vechea franceză, în loc de „cousin”, „cousine”, se putea zice foarte bine: „a f f i n „, „a f f i n e „, de exemplu: „bien veigniez touz, vous mi a f f i n „ (Godefroy, Dict.

d. l’anc. fr., v. Afin); şi atunci, între numele lui „vaccinium myrtillus” la noi şi numele lui la francezi n-ar mai fi nici măcar deosebirea dintre original şi traducere.

În conspect:

A F I O N gr. d¦fnh lat. vulg. daphinus

+ affinus ( cousin) rom. dafin ( afin)

( cousin) „laurier” „myrte” „myrte” dafin afin cousinet „lauréole” „myrtille” „myrtille”

Fraţi în arheologia latină, fraţi în mitologia românească, afin şi d a f i n sunt fraţi şi prin etimologie. În Banat, până astăzi afinul se cheamă pe alocuri dafin, iar broboanele lui cele dulci, d a f i n e (Paroh G. Iancu, com. Visag, Bobolna, Baia-de-Criş). Să nu uităm că prepoziţionalul d, ca în „dalb” = „alb”, nu se acaţă la noi niciodată la termini botanici. Se zice „aiu”, „aglică”, „alun”, „anin”, „arţariu” etc., nu „daiu”, „daglică” şi aşa mai încolo. Forma dafin pentru afin, conservată la bănăţeni, este dară cea organică, moştenită ca dublet din epoca latină.

De la noi, pe afin „vaccinium myrtillus”, sau mai bine numele fructului a f i n ă, l-au luat apoi pe de o parte ungurii, prefăcându-l în a f o n y a după armonia vocalică maghiară, iar pe de alta – rutenii din Bucovina sub forma a f e n a, alături cu termenul propriu rutenesc „boriwka” (= polon. borowka).

v. Chiralina.

— Coacăz.

— Dafin.

— Merişor.

ÀFINĂ sau AFÌNĂ. – v. Afin.

AFINÀRIU

AFINÈT

A v. Afin.

AFINÌŞ

AFIÒN, subst.; opium. Turcul a f ï û n, luat de la arabi, cari la rândul lor îl împrumutară din grecul Ôpion, deminutiv de la ÑpÒj „suc” (Şaineanu, Elem.

turc., p. 7).

Substanţa narcotică numită afion se extrage din diferite specii de mac, şi mai cu seamă din specia „papaver somniferum”. Preparaţiunile orientale, între cari şi faimo-sul „haşiş”, sunt cele mai vestite. Şi italieneşte se zice a f i o n e (Tommaseo).

În Dicţionarul bănăţean, ms. circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 421): „ Afiom.

Herba soporifera”. Aci forma e ungurească: a f i u m.

Morfinomania pare a nu fi de tot nouă la români. Cronicarul Ion Canta, Letop.

III, p. 181, vorbind despre domnul moldovenesc Cehan Racoviţă, zice: „Au domnit cu pace 3 ani cu toţi boierii bine. De atăta era straşnic că mănca afion dimineaţa, şi la vreme de chindii bea pelin cu ulciorul, şi preste toată ziua se afla tot vesel; dar trebile şi le căuta cu toată răndueala…”

În poezia poporană, cântecul de blăstem al unei fete înşelate:

A F I O N

„Frunză verde deafion, S-a dus bădiţa Ion Ş-a lăsat murgu-n pripon:

Murgul paşte şi nechează, Puica plânge şi oftează…”

(Marian, Bucovina I, 21) v. Mac.

A-FIR-A-PĂR (D-), adv.; très-minutieusement, très-exactement, de fil en aiguille.

Formă mai veche a locuţiunii adverbiale d i n f i r î n p ă r „singillatim, accura-tissime, haarklein” ( L. B. ).

Cantemir, Chron. I, 76: „spuindu-i toate d-inceput, precum i-au aflat, şi pe ce vreme, şi de hrana lor – întâiu de la lupoaică, apoi de la dânsul – şi de toate d e a-fir-a-păr povestindu-i…”

I. Creangă, Amintiri ( Conv. lit., 1882, p. 446): „au făcut nemţii mare tărăboi prin mănăstiri şi au răscolit d e a-fir-a-păr toate chiliile maicelor…” Adverbul a-fir-a-păr reprezintă literalmente un prototip latin: a d – f i – l u m – a d – p i l u m. Paralela romanică cea mai apropiată prin elemente constitutive şi prin asonanţă este italianul a p e l o a c a p e l l o „con tutta esattezza”

= lat. a d – p i l u m – a d – c a p i l l u m.

v. 12 A (p. 104).

— Aţă.

— Fir.

— Păr.

AFÌREA (D-), adj. indécl.; éminent, distingué, noble. Un arhaism dintre cei mai eleganţi şi mai energici. „Un om d-afirea” este acela care nu numai e s t e, ci merită d e a f i sau – cu infinitivul arhaic – merită d e a f i r e a. Nu există nicăiri în limbile romanice o formaţiune cu acelaşi sens atât de plastică. Ea ar trebui re-ntrodusă în literatură, mai ales în poezie, în loc de prozaicul neologism „eminent”.

v. 10 A (p. 97).

Pravila Moldov., 1646, f. 20: „cela ce va vinde feorul altuša sau robul altuša sau fie pri ce omŠ, de va fi bošarin să-l bage în ocnâ; šară de va fi slugă ce să dzice om mai de • os, dentăi să-lŠ poarte de coadele cailorŠ, décii să-lŠ spăndzure; šarâ de va fi omŠ deafirša (dèfírà), atunce să-i tae capulŠ…”

La Nicolae Costin, aşa cum s-a tipărit ( Letop. II, 113), în descrierea împăratului Petru cel Mare: „om d e f i r e întru tot”, este o greşeală a ediţiunii în loc de: „om de-afirea…”

Mai adesea se întrebuinţează la comparativ.

Cantemir, Chron. I, 326: „Apoi (Constantin cel Mare) au luat soţie pe Likinie; ce Maximin, carele cu oştile la Asia, vrând decât Constantin şi decât Likinie mai mare şi m a i de-afirea să să arate, s-au sculat cu oaste şi au întrat neprieteneşte în Iliria…”

Acelaşi, Divanul lumii, 1698, f. 3 a, vorbind despre Alexandru Machedon: „Au doară m a i di-afiria decât dânsul mă voiu face?…”

A F Î N E Z

Ibid., f. 20 b: „…precăt socotesc, nici tu vei fi m a i di-afiria sau mai harnic decât alalţi oameni…”

Ib., f. 102 b: „…să nu să m a i de-afiria decât iaste socotească şi cu deşartâ mândrie înflându-să să să mândrească…”

Cu – hi- = – fi-:

Dosofteiu, Synaxar, 1683, dec. 4, f. 198 a: „a šubi neştine să-ş întăreascâ cumu-š spune mintša sa şi nu-ş tae a sa voe, ce să ašbâ mărseš spre une osăbite lucruri, a să-mbrăca m a š de-ahirša (dèhírà) decât alţâš fraţŠ…”

Acelaşi, Paremiar, 1683, f. 94 b: „omulŠ šaste pre lume fiinţâ m a š de-ahirša, căce că-š cugetătoršu şi cuvântăreţŠ…”

În Pentateucul orăştian, din 1581 (ap. Cipar, Princ., 195) cuvântul ne întimpină cu sensul de „vir”: „era de-afirea Iosif de treidzeci de ani…” ceea ce se zice astăzi: „m a r e de atâţia ani”.

La românii de peste Carpaţi acest adjectiv se mai păstrează încă. Lexiconul Budan, 170: „ De-a fire sau de a fire, de-a fi sau de a fi, h a r n i c, idoneus, aptus, tauglich, schicklich”.

Din adjectivul de-afirea, vechiul grai formase substantivul abstract d e – a f i r i m e „noblesse, majesté”:

Cantemir, Ist. ierogl. (ms., în Acad. Rom., p. 31): „Aşadară Struţocamila, precum pănă acmu adevărat pasire au fost, aşea şi de acmu înainte pasire a fi vrédnică iaste, şi încă nu fietece pasire, ce aşeaşi slăvită, lăudată şi în buni chezi luată, de vréme ce, deosebit de d e a f i r i m i a (dèfirímà) trupului ce poartă, şi în basna veche va să să zică că oarecare evghenie în niamul său are…” v. A-mirare.

— Fireş.

AFIRÌME (DE-) – v. Afire.

AFÂNÀRE A v. Afânez.

AFÂNÀT

AFÂNÈZ ( afânat, afânare), vb.; raréfier, rendre moins épais ou moins solide. A întinde un corp, făcându-l mai mare la vedere, dar fără a i se adăuga ceva în materie sau în greutate. Este în opoziţiune cu î n d e s.

Proverb: „O ceri rasă şafânată, O dai cu vârf şi-n d e s a t ă …”

(A. Pann, III, 110)

Un car cu lemne este afânat, dacă lemnele sunt subţiri, ori aşezate astfel încât numai se pare că sunt multe.

Afânez nu înseamnă niciodată „rendre mince, menu, amincir, amoindrir, dégros-sir” (Cihac, I, 87) şi întru nemic n-are a face cu italianul a f f i n a r e sau francezul a f f i n e r „subţiez”.

A F Î N E Z

Etimologia cea bună s-a dat de Laurian şi Massim (I, 39): „ Afânare (din a d şi f î n ), rarefacere, rarum sive minus compactum reddere; afânat, rarus, minus compactus”.

Şi mai denainte o spusese Costinescu, Vocab. I, 24: „ A afâna, a rări c a f î n u l din claie, a dezdesi”.

Vine din latinul vulgar a f f e n a r e = „versare f e n u m furcillis” (Du Cange).

Fără prepoziţionalul a (= lat. ad), acelaşi cuvânt este francezul f a n e r, vechi f e n e r, în provenţala f e n a r. „F a n e r – zicea glumind d-na de Sévigné – est la plus belle chose du monde, c’est retourner du f o i n en batifolant dans une prairie”.

Precum în franceza termenul plugăresc f a n é a trecut metaforic la sensul de „veşted”, tot aşa la români participiul afânat a ajuns a însemna „uşurel” sau „nestatornic”.

Cezar Bolliac, O dimineaţă pe malul lacului: „Ca prim-acea zăpadă ce cade afânată

Pe locuri neumblate l-al soarelui ivit…”

Cuvânt afânat sau stil afânat însemnează „prolix” sau „polilogic”; cap afânat, inimă afânată – „om fluşturatec”.

Jipescu, Opincaru, 79: „omului cu mintea plăsmuitoare îi ie felu d-aşa, adică: cela ce cugetă nalt, copt şi mare, e târzior la vorbă şi molâu la pas; ăl fârfânatic are şi cuvânt afânat şi mers cărărat…”

Ibid., 130: „cât lenea, nazurili, mintea dă cocă, simţirea-ngustă or domni piste cap şi inimi afânate…” v. Fân.

AFLÀRE (plur. aflări), s.f.; action de trouver ou de se trouver, d’apprendre, de découvrir, d’inventer. Infinitiv substantivat, reprezintând toate sensurile verbului a f l u.

Pravila Muntenească, 1640, f. 39 b: „o aflare a dracului, pentru ce că toate jucările le-au făcutŠ dracul…”

Text din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din. Braşov, p. 199): „credinţa šaste arâtare şi aflare celorŠ lucrure nevăzute…”

Zilot, Cron., p. 9, despre „văcărit”: „Destule cercetări

L-al vitelor aflări, Pentru ca să s-arate

Cu sadacat la toate…”

Între sărbătorile creştine sunt: Aflarea Sântei Cruci ( Lex. Bud. ) şi Aflarea capului Sf-lui Ioan Botezătorul (25 mai), în ambele cazuri lătineşte: i n v e n t i o.

v. Aflătură.

— Aflu.

1AFLÀT, -Ă, part passé d’ a f l u: trouvé, appris, découvert, inventé. Corespunde ca adjectiv tuturor sensurilor verbului a f l u.

v. Aflu.

A F L U

2AFLÀT, s.n.; provincialisme de Banat: épilepsie. „Epilepsia se numeşte la noi boala mare, boala ră, aflat d e n e v o i e şi fras” (S. Liuba, Caransebeş, com.

Maidan).

v. Aflu. – 2 Anevoie.

AFLĂTÒR, -OARE, adj. et subst.; qui trouve ou invente quelque chose; qui se trouve quelque part. „Cel ce a f l ă; cel ce se a f l ă în cutare loc sau în cutare stare, adecă este” ( L. M. ).

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 51): „Iară mai pre urmă cu toţii zisără că precum vulpea au fost aflătoarea sfatului, aşea iarăş ea va fi săvârşitoarea faptului…”

Cost. Negruzzi, Au mai păţit-o şi alţii: „Ciaiul vărsat prin pahare luă o văpsea purpurie, amestecându-se cu rumul de Giamaica. Toţi sorbeau astă iscusită băutură, care face nu mai puţină cinste aflătorului ei decât aflătorului tipografiei şi a corăbieriei cu abur…” v. Aflu.

AFLĂTÙRĂ. (pl. aflături), s.f.; chose trouvée, découverte, invention. L. M.: „lucrul a f l a t „. Dicţionar ms. bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 421): „ Aflătură.

Inventio”.

v. Aflu.

— Aflare.

ÀFLU ( aflat, aflare), vb.; 1. invenire: trouver, découvrir, inventer, apprendre, constater; 2. se invenire: être, exister, demeurer, se comporter. Pe de o parte, sinonim cu: g ă s e s c, d e s c o p ă r, n ă s c o c e s c, p r i n d v e s t e, a d e v e – r e z; pe de alta, cu: s î n t, p e t r e c, t r ă i e s c. În vechile texturi bisericeşti, aflu corespunde totdauna latinului i n v e n i o; în grai însă şi-n texturi istorice el funcţionează într-un mod mult mai vag sau mai elastic. Într-unul şi acelaşi pasagiu, de exemplu, ne întimpină: „am cercat ca să putem afla adevărul ca să nu mă aflu scriitor de cuvinte deşarte…” ( Letopisiţe I, 95), unde primul aflu exprimă noţiunea de „habere”, iar al doilea pe acea de „esse”. În aceste două direcţiuni: h a b e o şi s u m, se clasifică toate accepţiunile lui aflu; dar subsensurile fiecărui sens fundamental se confundă adesea unul cu altul.

1. aflu „avoir”.

a) aflu = g ă s e s c:

Pann, Prov. II, 52: „Să-l fi tot căutat, nu l-ar fi aflat…” Cronicarul Ureche, Letop. I, 96: „de multe ori omul însuşi céle ce véde cu ochii săi nu poate să le pue pe rănd, şi multe zmintéşte, şi au spune mai multe, au mai puţine; dar céle de demult şi răsuflate de atăta vrémi de ani! ce eu cum am aflat, aşa am arătat…” Act moldovenesc din 1610 ( A. I. R. I, 22): „…să afle pre măria-ta astâ puţinea scrisoare de la noi cu bune păci şi cu sănâtate petrecând…”

Moxa, 1620, p. 366: „deaca veni (Theodosie cel mic) în vrăstâ de însuratŠ, soru-sa Polhiriša grijiša să-i afle soţŠ…”

A F L U

Pravila Moldov., 1646, f. 9: „de va afla neştine mascurŠ sau dulău sau şi altŠ dobitocŠ stricăndŠ şi făcăndŠ pagubâ…”

Dosofteiu, Paremiar, 1683, f. 102 a: „vădzumŠ lumina cea adevăratâ, luâmŠ duhulŠ cerescŠ, aflămŠ credinţâ adevăratâ…”, unde aflăm este vechea formă organică pentru actualul aflarăm.

Doina Nevestei: „La mama pe când eram, De lucram, de nu lucram

Mamei tot dragă eram;

Iar de când m-am măritat, Nici un bine n-am aflat…”

(Alex., Poez. pop. 2, 308)

Cu acelaşi sens în locuţiunile: „aflu v r e m e „ şi „aflu p r i l e j „ – „trouver le moment favorable”.

Pravila Moldov., 1646, f. 89: „înparte-sâ mušarša de la bărbatŠ cu voša ei şi fărâ ştirša gšudeţului, căndŠ va fi bărbatul ei ereticŠ şi pentru ce va meşerŠşugui să afle v r é m e să o poatâ omorâ…”

Moxa, 1620, p. 390: „auzirâ de la masâ bošarii şi-şŠ aflarâ de-aciša p r i l e j Š şi începurâ a plănge şi a ruga pre înpărătul…”

Legenda Sf-tei Vineri, text din secolul XVI ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 77): „šară acest înpâratŠ IoanŠ (Aseanu) bunŠ p r i l e j Š aflâ şi cugetâ uân sfétŠ foarte bunŠ şi cu ogoadâ cătrâ D-dzeu şi cu laudâ şi cu folos, şi acišaşŠ tremise cătrâ cei frănci ce era în Ţarigrad şi le zise: nu vošu de la voi nice aurŠ, nice argintŠ, nice mărgâritari, nice pietri scumpe să-mi daţi, ce moaştele preapodobnei…”

Să mai menţionăm aci locuţiunile: „ aflu c u c a l e = trouver opportun”, „ aflu d e c u v i i n ţ ă = trouver convenable” ( L. M. ) v. Găsesc.

b) aflu = d e s c o p ă r;

Moxa, 1620, p. 356: „săpândŠ temeliša afundŠ în pământŠ, aflarâ unŠ capŠ de osŠ…”

Delimitarea unei moşii din Moldova, 1644 ( A. I. R. I, 87): „…pănă într-un ştejar unde am aflat boorul vechšu, şi de acolo tot culmea în • os păn-tr-un plop întru carele am aflat boorul vechšu…”

Zilot., p. 79: „Acei mai mari boieri pe loc cum s-aşezară, De vodă cercetând, conacul i-l aflară…”

Pompiliu, Sibii, 19: „Şi prin codri m-aş lua

Până, dragă, te-aş afla…”

A F L U

Balada Corbac: „Maică-ta mi-a poruncit

Să tot zbor neobosit, Pe spinarea vântului

În giurul pământului, Să te aflu, ca să ştiu

De eşti mort sau de eşti viu!…”

Negruzzi, Zoe I: „Unchiul meu a aflat legătura noastră şi e foarte mânios asupra mea…”

Figurat:

Pravila Moldov., 1646, f. 92: „apucâ de le aflâ f i r š a şi de-aciša le scoate den minte…”

Tot aci vine locuţiunea „a nu-şi afla l o c = a nu se astâmpăra, a fi tare turmentat de anxietate, de durere etc.” ( L. M., II, 181).

Doina Nevasta bolnavă: „Asta-i lumea, ard-o focul!

Când chiteşti să cerci norocul, Nici că-n lume iafli l o c u l!…”

(Alex., Poez. pop. 2, 310) v. Descopăr.

c) aflu = n ă s c o c e s c:

Balada Vulcan: „Împregiuru-i adunaţi Şedea turcii înarmaţi, Şi pe rând se întreba:

Ca ce moarte i-ar afla?

Unii zicea să-l omoare

Cu laţ de spânzurătoare…”

Acelaşi sens în locuţiunea: „ aflu c h i p „ sau: „ aflu u n c h i p d e c a l e „: Nicolae Muste, Letop. III, p. 26: „…cum au mers acolo, se ruga lui Şerban-vodă să între la mijloc să afle u n c h i p d e c a l e să-i măntuească de Dumitraşco-vodă…”

Cost. Negruzzi, Zoe I: „Iliescul aflase c h i p a se dezlega pe nesimţite dintr-un lanţ ce nu era potrivit cu uşurătatea inimei sale…”

De asemenea „ aflu p r i c i n ă „:

Nicolae Costin, Letop. II, p. 21, despre Duca-vodă: „…îndată au aflat p r i c i n ă, că era şi om meşter şi isteţ la fire, zicănd că are Împărăţia multe trebi şi-i cere de la ţară mulţi bani, şi aşa îndată au şi scos dări multe fără samă pre boeri şi pre ţară…” v. Născocesc.

A F L U d) aflu = p r i n d v e s t e, m ă î n ş t i i n ţ e z: „Ce ai aflat? = qu’as tu appris?” (Pontbriant).

Balada Calul Radului: „Nu te, maică, supăra, Tristă v e s t e de-i afla…”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 497)

Un strigăt de joc: „Muieruşcă din Bercuţ

Cu peptarul cel mândruţ, De ce dracul n-am aflat

Că tu eşti de măritat, Căci şi eu te-aş fi luat…”

( Ibid., 371)

Balada Codreanul: „Frunzuliţă de dudău, S-au aflat la Movilău

De Codreanul cela rău

Că se primblă pin ponoare, Pin potice fără soare…”

Balada Chira: „Unde s-au aflat

Că s-a-mpreunat

Corbi cu turturele, Şerpi cu floricele, Urşi cu căprioare Şi nouri cu soare?…”

Nic. Muste, Letop. III, p. 10: „care p o v e s t e, auzindu-se în Ţarigrad la Împărăţie, n-au crezut, ce vrănd să adeverească lucrul, Vezirul au scris la Duca-vodă aice în ţară, numai să caute să afle cum ar fi lucrul mai adevărat…”

A. Pann, Prov. I, 171: „Trăind omul, când şi când

Află ce nu-i dă prin gând…”

Ibid., III, 46: „Se duseră împreună

La moşie să se plimbe, Aerul ca să-şi mai schimbe;

Sătenii toţi, cum aflară,

Cu mari cu mici alergară…”

A F L U

Tot aci locuţiunea: „au aflat t î r g u l ş i ţ a r a „ = „la chose s’est ébruitée”.

Doină muntenească: „Am iubit-o numai seara Ş-au aflat t î r g u l ş i ţ e a r a …”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 319) e) aflu = a d e v e r e z.

Cu acest sens, aflu se deosebeşte de „găsesc” şi „descopăr” prin aceea că presupune o cercetare făcută într-adins pentru ca să se dea cuiva ceea ce i se cuvine.

În scurt, este o întrebuinţare mai mult juridică a cuvântului.

Vasilie Lupul, 1639 ( A. I. R. I, 87): „s-au jeluit rugătorii noştri călugării de la Beserecani că le-au scos (stălpi) de unde š-au pus hotarnicii, şi de nişte păine ce au zăs că le-au luat Dumitraşco stolnicul; de se va afla că le-au scos stălpii, ca să hie tare şi putérnic cu cartea domnii-méle a lua hatalmul 12 boi şi să-i aducă aicea la domniea-mea…”

Pravila Moldov., 1646, f. 41: „orcare zlătaršu va mesteca aurulŠ sau argintulŠ cu alte lucruri fără ştirša stâpănului, ce să dzice de va spurca lucrulŠ şi să va afla mincšunos, cu altă cu nemicâ numai cu capulŠ să plăteascâ…”

Constantin Brâncovanu, 1697 ( Cond., ms., în Arh. Stat., p. 233): „şi a d e v ă – r ă n d u -să cum că au plătit Stroe vornic toţ banii deplin încă din višaţa lui, precum a d e v e r e a z ă în dišată, şi aflăndu-să lucrul şi dintr-alte scrisori cum că au fost făcut Iordache stolnic la zilele lui Antonie-vodă năpaste lui Stroe vornicul…” Acelaşi, 1696 ( ibid., p. 203): „ci rămăind ei de judecată şi vrănd domnia-mea ca să li să afle direptatea lor, am poruncit domnia-mea cum de vor putea luoa rumănii din satul Teşila carte cu blestem asupra lor pentru aceşti oameni ce scrie mai sus…” De aci, în graiul juridic din trecut: „ aflu d e r î n d u l unui lucru” vrea să zică „de statu rei cognoscere”; „ aflu d e f a ţ ă „ = „teneo manifestum”; „a afla cu sufletele sale” = „videri ex animi sententia”.