Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Corodu).

v. 6 A. – 7 A. – 1 Aceea.

— Acela.

— Ahaia.

— Ala.

— Alea.

— Ăla.

4ÀIA, plur. d'a l a. – v. Ala.

5ÀIA, s.f. indecl.; matronne, dame. O veche rămăşiţă italică, mai păstrată abia în câteva cătune.

„În judeţul Olt se zice pe alocuria: a u ş i -meu, în loc de: bărbatul meu. Buni-oară, când se întâlnesc două femei şi una din ele întreabă:

— Da bine, bia! unde e 455

A I A a u ş i -tău?

— A u ş i -meu e dus la coasă etc. Tot aşa se zice: aia a mea, în loc de: nevasta mea; de ex., când doi bărbaţi se întâlnesc şi unul din ei întreabă:

— Ce mai face, nene Gheorghe, doda Stana? –Bine, dar doda Rada?

— Aia a mea ţese ori toarce. Dacă însă amândoi sunt mai familiari, atunci se întreabă:

— Ce mai face aia a ta, mă?

— Bine, dar aia a ta?

— Eh, umblă rătutită şi forfotă.” (M. Păruşeanu, Olt, com. Păroşi).

Este învederat că aia nu e un pronume demonstrativ, căci corespunde masculinului a i u, care se întrebuinţează la olteni sub forma deminutivă a i u ş cu sensul de „bătrân, moş” ( L. M., Gloss., p. 32) şi de care abia diferă forma a u ş în „ a u ş i -meu”. Macedo-româneşte de asemenea: a u ş „moş”. „ A u ş i -meu” însemnează „ b ă t r î n e l u -meu”, „ aia a mea” – „ b ă b u ţ a mea”, după cum şi obicinuiesc soţii la ţărani a-şi zice unul altuia după un timp oarecare de căsătorie.

Aia este latinul vulgar à v i a „babă”; a i u – latinul à v i u s „moş”, care prin forma deminutivă „aviolus” a produs pe francezul „aïeul”. Din „avius” şi „avia” au şi italienii: a i o şi a i a „gouverneur, gouvernante, bonne”, de unde apoi, prin împrumut, spaniolul şi portugezul a y o şi a y a, cu acelaşi înţeles. În limba sardă, după dialectul logudorez: à v i o, à v i a „moş, moaşă”.

În „ aia a mea”, „ aia a ta” etc., articlul postpozitiv din aia e tractat ca finalul -a în numile proprii femeieşti: „ Ana a mea”, „ Safta a mea” şi altele.

v. Auş.

— Babă.

— Bia.

— Daică.

AIÀN (plur. aieni), s. m.; notable, maire. Cuvânt turcesc, de origine arabă (Şaineanu, Elem. turc., p. 8). A circulat altădată în graiul poporan de pe marginile Dunării şi mai circulează astăzi numai doară în Dobrogea.

Balada Tudor Tudoraş: „Tudor tare-mbogăţea, Herghelii de cai făcea, Şi turme de oi, Şi cirezi de boi:

Iar aienii Chiustengii Şi b o i e r i i Dobrogii

Cu el se împizmuia, Să-l sărăcească căta.”

(Burada, Dobrogea, 121)

De aci adjectivul: a i e n e s c.

v. Aienesc.

AIÀR (plur. aiaruri), s. n.; „juste mesure, fixation juste du prix de la viande, du pain etc.” (Cihac). Cuvânt turcesc de proveninţă arabă (Şaineanu). Se mai aude până astăzi pe-n oraşe, şi n-ar strica să rămână, lipsind un alt termen mai potrivit.

Dr. Polysu: „ Aiar, das Richten; a face aiar, richten, zurecht stellen; a face aiar 456 în cântar, eine Balkenwage richten.”

A I C E

Constantin Vv. Ipsilant, 1799 (Codrescu, Uricar I, 85): „să facă aiar cantarilor, adecă să le îndrepteze.”

AIÀSMĂ, s. f.; eau bénite. Formă vulgară pentru a g h i a s m ă, dar trecută deja în limba literară.

A. Odobescu, Mihnea-vodă, p. 80: „Creştinii ies de toate părţile, făcându-şi cu aiasmă semnul crucii pe frunte.” v. Aghiasmă. – 2 Iasmă.

AIÀSTA; ça, ceci, „nom général de chose” (Littré). Formă rustică pentru a c e a s – t a, întrebuinţată mai ales în Moldova.

Document moldovenesc, circa 1650 ( A. I. R. I, 108): „cum va hi voša măriei-sale, aşea va face; deašasta dăm ştire dumitale.” v. Aceasta.

— Aest.

AIÀSTĂ. – v. Aest.

— Asta.

ÀIBU, ÀIBI, ÀIBÂND. – v. 1 Am.

ÀICĂ. – v. Daică.

AÌCE s. AÌCI, adv.; ici, en ce lieu, en cet endroit. Dublet etimologic cu vechiul a c i c e (= lat. ecc-hicce), care a despărut din limbă, şi sinonim cu a c i (= lat.

ecc-hic), cu a c i l e a şi cu a c o l e a (= lat. eccu-illic), aice sau aici nu diferă întru nemic prin sens de cel dentâi, dar se deosebeşte de celelalte trei.

Pe când a c i funcţionează adesea ca adverb de timp, de ex.: „îl vezi că a c i -i toacă gura şi a c i amuţeşte”, aice e totdauna adverb de loc. E necorect la Costachi Negruzzi, Scrisoarea XIX: „de aice începe un şir de domni răi.” unde ar trebui: „de a c i începe”, de vreme ce e vorba de o epocă, iar nu de o localitate. E corect însă la Beldiman, Tragodia, v. 21: „ Aice am trebuinţă pe Iraclit să aduc

Starea Moldovei să plângă, sau să pui să scrie Iung, Dar în câtu-i prin putinţă mă voi nevoi şi eu

Osânda ţării a scrie, oricât îmi va fi de greu.” unde aice corespunde anume locului până la care ajunsese poetul. Numai întrucât a c i funcţionează ca adverb de loc, el se poate confunda cu aice, care însă exprimă, în orice caz, o indicaţiune locală mai precisă. Când ţăranul din Mehedinţi întreabă: „vi-s a c i?” iar altul îi răspunde: „ni-s aici” (Preut R. Popescu, com. Isverna), aici faţă cu a c i e mai pozitiv, căci afirmă.

Ca adverb de loc, aice este intermediar între a c o l e a şi a c i l e a, dintre cari primul arată ceva mai depărtat, iar al doilea însemnează o apropiare imediată, adecă câtetrele se înlănţuiesc într-o gradaţiune, bunăoară: „alergând să mă ajungă, iată-l a c o l e a, iată-l aice, iată-l a c i l e a în capul meu.” 457

A I C E

În balada poporană Mioriţa, când ciobanul zice oiţelor: „Ca să mă îngroape

Aice pe-aproape

În strunga de oi, Să fiu tot cu voi.”, el nu înţelege a c o l e a, căci ar fi o apropiare nelămurită şi chiar vecină cu depărtarea; dar nu vrea nici pe a c i l e a, care ar fi însuşi locul unde se vorbeşte, ci indică anume un punct mijlociu între ambele: „strunga de oi”.

Individualitatea lui aice apare mai cu seamă neted în unire cu prepoziţiunile d e, p e, p î n ă. Când zicem: „de aice, pe aice, până aice” avem în vedere un spaţiu bine determinat în giurul nostru, cu noi înşine drept centru; când zicem: „de a c o l e a, pe a c o l e a, până a c o l e a „ avem în vedere o apropiare lipsită de un punct central; când zicem: „de a c i l e a, pe a c i l e a, până a c i l e a „, avem în vedere chiar centrul în care ne aflăm.

Aceeaşi semnificaţiune cu aice sau aici are forma scurtă i c e sau i c i (= latinul hicce), cu emfază i c e a, şi forma cea lungă emfatică a i c i a sau a i c e a (= aice+ a), astfel că-n balada de mai sus s-ar fi putut zice deopotrivă bine: „ a i c e pe aproape”, ori: „ a i c e a pe-aproape”, fără nici o deosebire logică. Aşa în Alexandria lui popa Ion din Sân-Petru, text transilvan din 1620 (ms., Acad. Rom.), pe aceeaşi foaie citim: „. şi scose-i de i c e pre Adam şi pre Evva şi cu fiori lui, şi să aflară 14.000 de omeni, şi eşit-au de i c e la lume la ţara vostră.”; mai jos „.

vinit-au a i c š a întăšu ş-au lăcuitŠ a i c š a 500 de ani, şi aice au făcutŠ pre CaiinŠ şi pre AvelŠ.”; mai jos: „. deca murim noi, mergemŠ într-altŠ loc şi mai bunŠ de i c š a.”

Doină din Transilvania: „M-oi şi duce, îs ca dusă, Numai floarea nu mi-i pusă, Dară floarea pune-voi Şi de-a i c e a duce-m-oi, Duce-m-oi daici din sat

Să le fac la hâde larg.”

(Jarnik-Bârsanu, 188) sau „Du-mă, Doamne, de peaici

Unde sunt zilele mici, Că pe-a i c e a s-au mărit Şi oamenii s-au răit.”

( Ibid., 213)

Forma aici circulează în grai mai mult decât forma aice, şi ambele mai puţin decât emfaticul a i c e a. Câtetrele lipsesc dialectului istriano-român, care întrebu-458 inţează numai pe a c i a sau c i a (= lat. ecc-hic + a), şi dialectului macedo-român, A I D A unde sunt înlocuite prin a c i a şi prin forma foarte interesantă a o a c e, corespunzătoare daco-românului a c o a c e în „într-a c o a c e „ (= lat. ecc-hocce), care însă la noi are sensul de „mişcare spre aice”, iar nu „stare pe aice”.

v. Aci.

— Acicea.

— Acilea.

— Acoace.

— Acolea.

— Aicea.

— Aoace.

— Ici.

AÌCEA s. AÌCIA, adv.; ici. Format din a i c e sau a i c i prin emfaticul – a (v.

5A), aicea sau aicia păstrează aceeaşi nuanţă de sens, dar e cu mult mai des în circulaţiune, nu numai în viul grai, ci mai ales în vechile texturi, în cari însă el se află în concurenţă cu dubletul său a c i c e a. Aşa, în Omiliarul de la Govora, 1642, pe aceeaşi pagină, 49 a: „ aicea cunoaşteţ meşterâ înşelăcšune drăascâ.” şi: „ a c i c e a vei vedea mulţimea păcatelor tale.”; sau pe pag. 61 a: „nu numai acolo va sâ munascâ, ce şi aicea muncéşte šute.” şi: „tu a c i c e a caută puţinel, frate şi soro.”

În Dicţionarul ms. bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 422), ne întimpină numai forma emfatică: „ Aia. Hic”. În cel slavo-român din aceeaşi epocă (ms. al Societăţii Arheologice din Moscva), f. 60 a: „Zdæ, a i c e a „; „Zdæşiìn, de a i c e.” v. Aice.

— Acicea.

ÀIDA! s. HÀIDA! interj.; va! allons! Acelaşi sens cu a i! sau h a i! cu a i d e!

sau h a i d e! şi cu a i d a ţ i! sau h a i d a ţ i! cu cari se confundă şi sub raportul fonetic, deşi originile lor par a fi cu totul diverse.

Dicţionarul bănăţean, circa 1670 (ms. în Bibl. Universităţii din Budapesta): „ Haida. A g e d u m.”

Jipescu, Opincaru, p. 142: „cu băţu în mână, aida, aida, până ajunge acolo.” Cuvântul a străbătut în Europa orientală în veacul de mijloc prin felurite năvăliri tătăreşti, începând de la avari şi pecenegi. În dialectul turc djagataic: a i d a! În Rusia nordică până la Urali şi chiar în Siberia: „ a š d a, molodtzy, k dšelu! = aida, băieţi, la treabă!” „ a š d a obšedatš = aida la prânz!” ( Opyt oblastnago slovarša, Ptrsb., 1852, p. 2; Dopolnenie, 1858, p. 1). Poloneşte h a j d a! (citeşte: hašda) „heh! frisch!” figurând şi-ntr-o locuţiune proverbială curioasă: „de jure i d e h a – j d a = per fas et nefas” (Linde, verbo Hej), în care polonii, pe când erau foarte latinomani, băgară din graiul lor propriu numai pe „ i = şi” lângă trei cuvinte latine şi lângă tătărescul h a i d a. Bohemeşte, din interjecţiune s-a format un verb regulat h a g d á t i (citeşte: gašdati), pe lângă interjecţiunea h a g d u m (Jungmann, Slow-njk I, 649). Turcii osmanlii însă n-au păstrat tocmai ei interjecţiunea, ci numai verbul derivat h a y d a m a k „a mâna vite”, literalmente: „a striga h a i d a, a h ă i d u i „. Nu de la turci dară ne vine cuvântul, dar de la cumani sau de la vreun alt trib turanic medieval.

Când îşi însoţeşte pre optativul d e, aida capătă la noi sensul francezului ironic: „allons donc!”

A I D A

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 10: „Să crape de căldură, nu-şi sumete mânicuţele în faţa flăcăilor; să se îmbrebenească ea cu gălbenele şi bujori, cu creiţe şi cu ochiu-boului, aida-d e! nu se scrie la dânsa aşa ţigănie.” v. Aidamac.

— Aidati!

— Aide!

AIDA-DÈ. – v. Aida.

AIDAMÀC s. HAIDAMÀC, s.m.; 1. brigand, vagabond; 2. gourdin, massue.

Ispirescu, Poveştile, p. 57: „curăţind ţările de t î l h a r i şi de haidamaci.” Cu sensul de c i o m a g sau m ă c i u c ă, la Ţichindeal, Fabule, ed. 1838, p. 403: „proptindu-se cu aidamacul lui cel groaznic, cu carele lovea leii şi urşii.” Turceşte, verbul h a y d a m a k însemnează: „conduire un troupeau” (Şaineanu, Elem. turc., p.50), de unde apoi „bâtă”, adecă ceva cu care se mână vitele şi „bâtăuş” adecă cineva care mânuieşte o asemenea unealtă.

Aidamac se află şi la serbi cu sensul de „bâtă” (Karad×i€), iar în sens de „rebelle” şi „cosaque” această vorbă era foarte răspândită oarecând în Polonia şi-n Rusia sudică. De aci pare a urma că noi am căpătat-o de la răsărit prin tătari, iar nu din meazăzi prin osmanlii.

v. Aida.

AIDAŢI! s. HAIDAŢI! interj.; en avant! Nu e acelaşi cuvânt cu a i d a, nici cu a i d e, cu toată cuasi-identitatea lor fonetică şi logică. La serbi există de asemenea „haidaţ! = davon!” (Karad×i€, 799), însă nu românii au luat cuvântul de la serbi (Cihac, II, 583), ci tocmai serbii de la români, căci numai româneşte – aţi indică pluralul imperativului la a doua persoană, ceea ce serbeşte sună – a t e. Al nostru aidaţi sau haidaţi este un strigăt de război, compus din a i d a ţ i! sau h a i d a ţ i!

adecă: „allons! frappez!” În energicul cântec ostăşesc, care era foarte vechi deja în timpul mitropolitului Dosofteiu şi se atribuia pe atunci lui Ştefan cel Mare, refrenul este: „ H a i, fraţi! h a i, fraţi!

La năvală d a ţ i!”

(Ar. Densusianu, Ist. lit., 224)

Ca ţipet, în focul luptei, acest refren se reducea la un teribil: h a i d a ţ i!

v. Ai!

— Ajut.

— Chirileisa.

— Ucide!

AIDĂU s. HAIDĂU (plur. aidăi s. haidăi), s.m.; vacher, gardien de bétail. „ Haidău, păzitor de vaci în cireadă” (Costinescu). Cuvântul s-a născut din interjecţiunea a i d a s. h a i d a prin sufixul – ău; literalmente: „acela care mână vacile, strigând: h a i d a!” Aidău n-are a face cu maghiarul „hajtó” (Cihac, II, 504), de unde se trage h a i t ă u, cu totul o altă vorbă.

v. Aida.

— Aidamac.

— Haitău. – - ău.

460 1AI-DÈ! s. HAI-DÈ! – v. 2 Aide.

A I D E

1AIDÈ! s. HAIDÈ! interj. et vb. défect.; va! allons! marche! Ca imperativ, funcţionează la prima şi a doua persoană plurală: aidem! aideţi! şi la a doua singulară: aide! În toate întrebuinţările se poate aspira: haidem! haideţi! Prin emfaticul -a (v. 5A) devine: aidea! haidea!

Donici, Parnas: „ Aideţi, voinicilor! cu toţii să răcnim;

Nu pierdeţi cumpătu, strigaţi cu îndrăzneală.”

A. Pann, Prov. I, 3: „ Aideţi să vorbim de giabă, Că tot n-avem nici o treabă.”

Costachi Negruzzi, Aprodul Purice: „Buciumaţi, şi Doamne-ajută!

— Cu toţii strigă: amin!

Aideţi, fraţi, din ţara noastră să alungăm pe păgân!”

Jipescu, Opincaru, p. 153: „înjugă şi pleacă, aidea, aidea, vorbă, vorbă, pân' ce înseršează.”

Filimon, Ciocoii vechi, p. 249: „ Aidea! fie după voinţa dumitale; o să-ţi fac acest hatâr, şi de voi păţi ceva, vei da seama la Dumnezeu.”

Poate să nu aibă sensul de „mergere”, ci chiar pe acela de „oprire”, dar în orice caz ca imperativ: „ Haide, bade, nu te duce, Că te-aştept cu gura dulce!”

(Jarnik-Bârsanu, 107)

Foarte des se construieşte cu subjunctivul d e: „ aide d e fă. aide s ă faci.” „ Haide, mândră, până-n prag

D e -mi dă gură, că-s beteag;

Haide, mândră, pân' la cruce

D e vezi neamţul cum mă duce.”

( Ibid., 17)

Etimologia lui aide a fost până acum o enigmă. Mai întâi, toţi îl confundau cu a i d a şi cu a i d a ţ i, cari amândouă îi sunt străine, fiind totodată străine unul altuia. Apoi unii îl apropie de latinul a g e d u m ( L. M. ), cu care se întâlneşte şi prin sens. Foneticeşte, din „agedum” s-ar fi putut naşte la români a i d, cu i pentru

— geca în mai= lat. magis. Alţii (Diéz) par a-l înrudi cu italianul a n d a r e, de unde ar fi imperativul dialectic veneţian a i d a. Cei mai mulţi (Cihac, Miklosich, Şaineanu) indică interjecţiunea turcă h ~ ï d è „en avant!” Să se observe însă că: 1. Cuvântul nu există în dialectele turce asiatice. 2. La turci el nu e niciodată verb.

3. Ca verb, el ne apare numai: a) la români: aidem, aideţi; b) la serbi: h a š d e m o, h a š d e t e; c) la bulgari: h a š d e, h a š d i t e; d) la albanezi: h a š d e, h a š – 461

A I D E d e n i. În poezia poporană română, serbă, bulgară şi albaneză, întrebuinţarea lui haide ca verb defectiv este identică, după cum ea nu ne întimpină de loc la turci. E aproape sigur că turcii, la intrarea lor în Europa, îl vor fi găsit deja vechi la indigeni.

De la turci, apoi, îl vor fi luat numai doară neogrecii: X£inte! (Passow).

Cum dară rămâne cu etimologia cuvântului?

Pe de o parte, afară de bulgari şi de serbi cu învecinaţii sloveni, adecă afară de ramura slavo-balcanică, la ceilalţi slavi aide nu se găseşte; pe de altă parte, prin elemente specifice serbo-bulgare această vorbă nu se explică, precum nici prin albaneza. Nu cumva soluţiunea se poate dobândi prin limba română? Filologii uită într-un mod sistematic că serbii şi bulgarii, când s-au încuibat peste Dunăre, cam în secolul VII, deteră pretutindeni peste români, cari la rândul lor, cu vro cinci veacuri mai nainte, se aşezaseră acolo peste un substrat autocton tracic, scoţând la fiinţă o nouă naţionalitate: grupul latin oriental. Oricâte se află la serbo-bulgari şi se află şi la români, dar nicăiri la slavii cei de la nord, e aproape de mintea omului că serbo-bulgarii le-au luat de la români, iar nu viceversa, deşi multe, şi foarte multe negreşit, însă elemente panslavice anume, au primit şi românii de la serbo-bulgari.

Interjecţiunea a i! sau h a i! „va! allons!” se asociază la noi mereu cu optativul d e, astfel că-n Banat, bunăoară, compusul „ a i d e!” a ajuns a forma o interjecţiune specială de „rugare şi poftire, de ex. h a i – d e! în oară bună!” (Diaconovici-Loga, Gramm., p. 156); iar la macedo-români, după un „vechi cântec” citat de Dr. Obedenaru ( Dicţ., ms., în Acad. Rom., II, 716): „Çi-ţš unzeaşte parce lungă, H a š d e m o š, trup de-armătulă.” adecă: „Comme les longs cheveaux te vont; a l l o n s, corps de militaire!” Dar şi mai des acest a i! sau h a i! se construieşte cu subjunctivul d e: a i d e -mi spune mai iute! a i d e fă cutare lucru! etc.

„ Haide, pui de turturea, D e -mi arată cărarea.”

(Jarnik-Bârsanu, 200) „ Haide, bade, d e mă ia

Pân' ce-s pruncă tinerea.”

( Ibid., 44)

Să luăm acum următoarea doină din Transilvania: „ Haide, mândră, d e -mi dă gură, Că-ţi dau tot ce am în şură;

Dragă, h a i d e mă sărută, Că-ţi dau boii de la rudă!”

(Jarnik-Bârsanu, 78)

Dentâi, h a i ne apare aci ca sinonim perfect cu haide; al doilea, versul: 462 „Dragă, h a i d e mă sărută.”

A I D O M A este din punct în punct totuna ca şi când am zice: „Dragă, haide, mă sărută.”

Disilabicul aide rezultă dară din aglutinarea celor două elemente, pe cari graiul poporan le pune ne-ncetat în atingere: interjecţiunea a i şi silaba d e, această din urmă mai cu seamă ca subjunctiv. În construcţiunea: „aide d e -mi arată = a i d e -mi arată” este o reduplicare a aceluiaşi d e. O dată aglutinat din a i şi d e, aide a suferit apoi analogia imperativilor de a treia conjugaţiune: „arde!” „perde!” „crede!” născându-se flexiunea: aidem! aideţi!

În scurt, prin româna şi numai prin româna genezea cuvântului se desfăşură de la sine şi ni se limpezeşte totodată fenomenul că aide, ca interjecţiune şi ca verb, fiinţează numai pe Peninsula Balcanică, acolo adecă unde românii serviseră de substrat pentru aşezămintele posterioare slavice.

v. 3 Ai!

— Aida!

— Aidaţi! – 3 Hai!

— Haida!

— Haidaţi.

AÌDOMA, adv.; exactement comme ça, de point en point, comme deux gouttes d'eau. Sinonim cu a s e m e n e, l a f e l, l e i t, î n t o c m a i, dar mai afirmativ.

„ Aidoma = deplin asemenea, togmai aşa, real, împeliţat; de ex.: copilul acesta este tată-său aidoma; am văzut pe dracul aidoma.” ( L. M. ) Dr. Polysu: „ Aidoma = ähnlich; gleich; wirklich; ganz ähnlich, ganz gleich; akurat; aidoma l a c h i p = wie aus dem Gesichte geschnitten”.

v. Asemene.

— Leit.

Niciodată nu se accentează pe o: aidòma (Cihac, II, 3), ci numai pe i.

I. Văcărescu, p. 228: „Cum e, d-ar fi văzut, La toţi, slăvit, plăcut

Ar fi ăst chip ceresc

Aidoma ca tine.” şi-ntr-un alt loc: „E nemerit cu feţe vii, aidoma-ţi portret.”

Caragea, Legiuire, 1818, p. 58: „După ce să va orândui epitropul, pănă a nu să apuca de chivernisirea lucrurilor, datoriu iaste să facă doao catastişe anume de priimirea averii şi a datoriei nevârsnecului, şi pre unul, după ce-l va iscăli însuşi şi-l vor adeveri rudele sau judecătorii, să să dea în păstrare la Mitropolie sau la Episcopii sau la Vorniciia obştirilor, iară celalalt, şi acela iscălit şi adeverit a idoma (â ¹doma), să-l poprească însuşi.”

Basmul Fata cu pieze rele: „.la arăpoaica cutare se găseşte un petec de mătăsărie aidoma celeia ce căuta împăratul şi t o c m a i atât cât îi trebuia.” Forma cea mai veche în texturi este avidoma.

Cantemir, Chron. II, 151, despre neşte plastografi: „Leon, de aceasta înştiinţându-să, au poroncit logofeţilor lui să înpotrivască slova Sfântului Ioann, carii slova avidoma potrivind.”

A I D O M A

În Moldova până astăzi predomneşte forma avidoma.

Alexandri, Iaşii în carnaval, act. I, sc. 2: „parcă-i văd avidoma ş-acum alergând pe uliţi cu coifuri de hârtie poliită.”

Tot în Moldova însă se mai aud şi forme provinciale: aghidoma, agidoma şi agiuduma.

O povestire ţărănească din Tutova: „Stafia zice-că este umbra luată de zidari, când fac vreo clădire sau beci, a unui om care zice-că nu mai trăieşte de la luarea umbrei decât 40 de zile, după care timp, murind, iese aghidoma în locul unde i-au luat umbra şi chinuieşte pe cei cari s-ar duce acolo noaptea.” (P. Mohor, com. Pueştii).

Naraţiune ţărănească din districtul Iaşilor: „dracu uniori sî aratâ cal, porc, ogar, epuri, mâţâ, lup; dar el agiuduma îi în chipul omului şi-i negru ca păcura, cu coarni, cu chelea goalâ, cu coadâ şi arichi.” (Preot A. Bottez, com. Şipotele).

„ Agidoma vrea să zică a i e v e a, î n t o c m a i.” (G. Gavriliţanu, Neamţ, com. Galu.)

În fine, în balada Juganii, aşa cum se cântă pe la Brăila: „Că muma juganilor

Erea fruntea cailor, Scăparea haiducilor, Idoma nălucelor.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 691) unde editorul observă în notă: „ idoma, afereză din aìdoma = întocmai ca, identic cu, arătând asemănarea perfectă”.

Forma idoma aferetică nu este, după cum nici aidoma nu e protetic, căci iniţialul a- (= lat. ad) nu aparţine tulpinei cuvântului, la care se adauge numai ca un fel de întărire ca şi-n „ asemenea” sau „ aievea”. Finalul -oma, pe de altă parte, se descompune în emfaticul -a, ca în „acum -a”, „asemene -a”, „aieve -a”, „atât -a” etc. (v. 5 A) şi în acelaşi sufix – omă cu funcţiune superlativală, care mai figurează în alţi doi adverbi româneşti: „avalma” (vechi: avaloma) şi „hojma” (vechi hojoma), cel dentâi însemnând: „ t o u t – à – f a i t ensemble”, iar cellalt: „ t r è s -fréquemment”, un sufix înrudit cu superlativul latin arhaic -u m u s (clasic – imus) în: minumus (= minimus), infumus (= infimus), decumus (= decimus) etc. La români însă acest sufix nu poate fi latin, deoarăce nu e latin niciunul din cei trei adverbi. Când separăm dară prefixul aşi sufixul – omă, ne rămâne tulpina cea semnificativă – vid- pe care deja Laurian şi Maxim s-au încercat s-o apropie de grecul e• doj „aspect, visage, espèce, façon”, corespunzător litvanului, „veidas” şi slavicului „vidŠ”, de care la rândul său l-a apropiat Cihac. Graţie sufixului – omă, pe care cu sensul superlatival nu-l au nici slavii, nici grecii, românul avidoma însemnează: „întocmai aceeaşi f a ţ ă, întocmai acelaşi f e l, întocmai acelaşi a s p e c t „, „ipsissime”. Fiindcă românii pe avidoma nu-l au din latina, fiindcă nu-l au nici de la greci sau de la slavi şi fiindcă totuşi el este învederat o formaţiune ario-europee, atunci nu cumva să fie la noi un rest dacic?

v. 5 A.

— Abeş.

— Abur. – 2- ac.

— Aghiuţă.

— Avalma.

— Hojma. – - omă.

A I E N E S C

AIDÙC s. HAIDÙC (pl. aiduci s. haiduci), s.m.; 1. fantassin; 2. bandit.

Cu primul sens, ca sinonim cu pedestraş sau dorobanţ, aiduc a ieşit de mult din întrebuinţare, dar ne mai întimpină în cronice.

Miron Costin, Letop. I, 222: „Aşa îl pripise Mihaiu-vodă de aproape pre Ieremiea-vodă, căt nişte haiduci p e d e s t r i cu căteva cară, pre urma Ieremiei-vodă, i-au ajuns fruntea oştii lui Mihaiu-vodă, şi au stătut haiducii la răsboiu, apărăndu-se căteva ceasuri; ce dacă s-au înglotit oastea lui Mihaiu-vodă, i-au spart pre haiduci.”

Ca sinonim cu h o ţ, cuvântul se distinge printr-o nuanţă foarte caracteristică: aiducul despoaie numai pe cei bogaţi şi pe străini; îşi iubeşte ţara, apără şi ajută pe cei apăsaţi; îşi bate joc de stăpân şi de stăpânire, pentru că-i e drag a fi slobod; el e poet.

Iordachi Golescu, circa 1830 ( Conv. lit., 1874, p. 73): „Cântecele de aiduci sufletul ţi-l înveseleşte, trupul ţi-l întăreşte, mintea ţi-o înverşunează.” Aşa scria un boier mare!