Hasdeu, Bogdan Petriceicu



Yüklə 4,67 Mb.
səhifə55/81
tarix17.01.2019
ölçüsü4,67 Mb.
#99886
1   ...   51   52   53   54   55   56   57   58   ...   81

— Geaba, puică, mă mângâi

Cu gutâi, cu alămâi, Că de mine tot rămâi!

— Geaba, bade, mă desmerzi

Cu-alfiori şi mere verzi

Că de-acum nu mă mai vezi.”

( Familia, 1873, p. 115) v. Alior.

— Gutâie.

Fără „gutâi”, într-un cântec soldăţesc din timpul luptelor de la Plevna şi Vidin: „Frunzuliţă trei lămâi, Spurce-mi-te-n bot de Dii, Toată iarna te păzii

Cu raniţa căpătâi, Cu bucile pe zăpadă, Cu puşculiţa-ncărcată.”

(Chr. Negoescu, Dolj, col. ms. )

Era acru, negreşit!

Iniţialul a în alămâie este protetic. Fără a, la Anton Pann ( Prov. I, 119), unde înşiră ierarhia poamelor: „Rodia alese, cum şi pe lămâie,

Piersica, naramza pentru treapta-ntâie.”

A L Ă T U R

Este persianul l i m ÷ n, întrodus prin comerciu în toată Europa: ngr. lemÒni, ung. lémonya; ital. limone, rus. limonŠ etc. (Cihac).

v. 2,3 Alămâie. – l,2 Alămăiţă.

— Alimon.

2ALĂMÂIE, s f.; t. de botan.: espèce de haricot, Phaseoli species. Din cele foarte multe varietăţi de f a s o a l e, una poartă pe alocuri în Moldova numele de alămâie.

„Pe la noi poporul numeşte un fel de f a s o a l e alămâie, deosebind-o de fasoale grasă, cireaşă, hălăciugă, copăcel, oloagă etc.” (I. Bâncescu, Vaslui, com. Ipatele).

v. Fasoale.

— Făsui.

3ALĂMÂIE, s.f.; nom d'une danse populaire, surtout en Moldavie. Un joc ţărănesc, cunoscut într-o mare parte a Moldovei (Tutova, com. Bogdăneşti, Avrămeşti, Iepureni, Cârjeoani; Falciiu, c. Podoleni, Moşna; Tecuci, c. Nărteşti; Vaslui, c. Gârceni etc.). „Se joacă flăcăi şi fete la hore şi la nunţi, câte doi, făcându-se mai multe părechi.

Seamănă cu p o l c a ş o t i ş ă: merg un pas înainte, un pas înapoi, şi apoi se învârtesc înprejur, cât în partea dreaptă atât şi în stânga. Cântec n-are, ci numai arie, care se deosebeşte de a celorlalte danţuri din popor. Acest joc este vechi. Bătrânii spun că dânşii pe vremea lor nu cunoşteau un alt danţ mai frumos şi-l numeau danţul alămâie. Tinerimea îl joacă rar.” (C. Melinte, Covurlui, c. Gâneşti). În unele localităţi, „fiecare mişcare înainte şi-napoi cuprinde patru paşi, după cari urmează o mişcare împregiur la stânga şi o altă mişcare împregiur la dreapta, cântându-se un cântec obscen” (Gr. Perieanu, Tutova, c. Bogeştii). Se zice şi la deminutiv: alămăiţă sau lămăiţă.

v. Aţică.

— Sultanică.

4ALĂMÂIE – v. 2 Alămâi.

ALĂMÂU. – v. 2 Alămâi.

ALĂMÒJNĂ, s. f.; aumône. Din grecul ™lemhsoÚnh, de unde paleoslav. almu×no, v. germ. alamuosan, ital. limosina, span. limosna, provenţ. almosna etc.

Legenda Duminicei, 1600 ( Cuv. d. bătr. II, 51): „Ainte du-te de te šartă cu însul şi vă lăsaţi gréşalele urul alaltu, atonce du prescorea la besérecă şi alămojna.” v. Buzunar.

ALĂMURI. – v. Alamă.

ALĂPTÈZ. – v. 1 Aplec.

ALĂTUR s. ALĂTURÈZ ( alăturat, alăturare), vb.; mettre à côté de, mettre auprès de, rapprocher, confronter, mettre en parallèle. Însemnează: pun a – l a t u r e = apropiu, potrivesc. Şi-n latinitatea medievală se zicea: a d l a t e r a r e din: a d – l a t e r a (Du Cange, ad voc.).

A L Ă T U R

Sub forma activă: „Pe murgul că mi-l scotea, La fântână-l adăpa, Cu cersala-l cersăla, Cu peria-l peria, Cu şaua mi-l înşăua, Cu cinga mi-l încinga, Cu frâul mi-l înfrâna, La scări mi-l alătura, Tudor din curţi că ieşea, Pe murguţ încălica.”

(Marian, Bucov. I, 34)

Balada Nunul mare: „Şeapte buţi alătura, Şeapte-n capete punea Şi din gură iar striga:

Care-mi este mirele, Mirele, ginerele, Să s-aleagă din nuntasi, Din nuntaşi din călăraşi, Ca să-mi saie buţile.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 655)

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 147): „…cu péne roşii o înbrăca-se, lângă carile aripi négre ca de corb alăturase…”

Necrologul lui Ştefan cel Mare, secol. XVIII ( Arh. Român., p, 39): „Vai mie!

când denaintea acestui sfânt altariu, unde se rădică jărtva cea fără de prihană în lăcaşul lui Dumnezeu, aş îndrăsni deşărtările lumeşti să laud şi mincinoasele măriri acestui trecător veac cu credinţa lui Dumnezeu Hristos să le alăturez.” Zilot, Cron., p. 86: „Măria-sa făcea mereu şi oaste din adunătură de felurimi de oameni blestemaţi, cu cheltuială din visteria ţărei, pe care oaste o numia a ţărei – era, poci zice, curată ceată de tâlhari, că pe unde ajungea gemea pământul – iar în sfârşit o alătură cu oştirile roseşti şi urma cu roşii de faţă împotriva turcilor.” Sub forma reflexivă, mai deasă în circulaţiune:

Dosofteiu, Liturgiar, 1679, f. 69 a: „nespovéduitŠ şi negătatŠ să nu sâ apropie la-nfricatele a luš Hristos tašne, nice să s-atingâ, nice să să alăture.”.

Neculce, Letop. II, 400, despre Mihaiu-vodă Racoviţă: „l-au stricat acei greci blăstămaţi, alăturăndu-se pre lăngă dănsul şi şezănd tot cu dănşii de se sfătuia.” Beldiman, Tragod., v. 3411: „Toţi răii şi toţi beţivii lângă ei salăturau

Căci îi ocrotea la toate şi de dări îi apărau.”

În colinda Plugului:

A L Ă T U R E

„Aho, aho, copii argaţi, Staţi puţin şi nu mânaţi, Lângă boi valăturaţi Şi cuvântul mi-ascultaţi.”

(Alex., Poez. pop. 2, 387)

Este o deosebire între „a se alătura p e l î n g ă „, „a se alătura l î n g ă „ şi „a se alătura l a sau c ă t r ă „. În cazul întâi, apropiarea e mai vagă, în sens material sau numai figurat; în cazul al doilea, ne apropiem de tot dintr-o parte determinată, însă fără contact; în cazul al treilea, este o alipire.

v. Alăture.

ALĂTURÀRE (plur. alăturări), s.f.; l'infinitif d'a l ă t u r pris comme substantif: rapprochement, mise en parallèle.

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 89), descriind pe h e l g e a, adecă „nevestuica” (Mustela nivalis): „cu suleagec trupul, cu albă peliţă, cu negri şi mângâioşi ochi, cu subţiri degéţélele, cu roşioare unghişoarele, cu molceluşe vinişoarele, cu iscusit mijlocelul şi cu rătun€or grumă€orul helgii, ce potrivire! ce asămănare! şi ce alăturare are!” v. Alătur.

ALĂTURÀŞ, -Ă, subst. et adj.; t. de jurispr.: voisin. Sinonim cu v e c i n, dar indicând în specie vecinătatea funciară. Aşa, la Caragea, Legiuire, 1818, p. 8: „Când moşiia ce să măsoară, având seneturi cu stânjăni, nu va avea şi semne nătăgăduite, atunci să să înceapă sforârea din semnele răzaşilor céle netăgăduite sau dintr-ale alăturaşilor cu acéia şi celorlalţi.” v. Alăture. – -aş.

— Lăturaş.

ALĂTURÀT, -Ă. – v. Alătur.

`

ALĂ TURE s. ALĂTURI, adv.; à côté, environ, attenant à; l'un près de l'autre. Îşi asociază mai totdauna pe emfaticul – a (v. 5A): alăturea sau alăturia, fără vro schimbare de înţeles. E sinonim cu l î n g ă, deosebindu-se prin aceea că l î n g ă indică un punct sau un moment, pe când alăture presupune întindere sau durată, de ex.: „stau alăture de biserică”, dar: „am fost l î n g ă biserică”. În stil de cancelarie, vechi şi nou, ambii adverbi se întovărăşesc într-un mod pleonastic, bunăoară la Constantin Brâncovan, 1696 ( Cond., ms., în Arh. Stat., p. 154): „care loc šaste alăturea p r e l î n g ă locul mănăstirii lui Mihai-vodă.”



Mai adesea îi urmează prepoziţiunea c u:

Act moldovenesc din 1644 ( A. I. R. I, 87): „moviliţă cari šaste suptŠ Gropa-boului alăture c u vale.”

Nic. Costin, Letop. II, 86, vorbind despre primirea unui ambasador polon de cătră Mavrocordat: „scaun domnesc şi lui pus din stânga, alăture c u scaunul lui Nicolai-vodă.”

A L Ă T U R E

N. Muste, Letop. III, 68: „şi dăndu-se pe din deal vănătorii alăture c u catane-le, au început a da din săneţe.”

I. Creangă, Povestea lui Stan Păţitul ( Conv. lit., 1877, p. 31): „ Alăture c u casa socru-tău, este o căsuţă tupilată, în care şede un tălpoi de babă, meşteşugoasă la trebile sale, cum îi sfredelul dracului.”

În limba poporană poetică, alăture în asemeni cazuri se postpune subiectului.

Balada Movila lui Burcel: „Mi-a căzut ghioaga din mână

De o sabie păgână, Dar n-a căzut numai ea, A căzut şi mâna mea

Cu păgân alăturea!.”

Din Ardeal: „Poale albe-oi rădica, Cisme negre-oi desculţa Şi prin Murăş m-oi băga, Cu pruncuţ alăturea.”

(Pompiliu, Sibiiu, 26) sau: „Că s-o aprins podina

Cu turcii alăturea, Când ş-o trecut Dunărea.”

( Ibid., 70)

Din Bucovina: „Sângele mi-l năbuşea, Jos de pe cal că pica, Şi calul alăturea.”

(Marian, I, 83) sau: „Acolo Carabăţ bea

Cu trei mândrealăturea.”

( Ibid., 135)

E mai prozaic: „Ară badea cu plugul

Alăturea cu drumul.”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 376)

Idiotismul: „ alăture cu dreptatea”, „ alăture cu adevărul”, „ alăture cu legea” însemnează „ a f a r ă d i n.”

Jipescu, Opincaru, p. 86: „Câţi pârcălabi nu storc şi măduva din săraci, câţi puternici mari şi mici nu scot legea dă judică dăpă ea numai p-ăl dă nu poate, iară ălui dă poate judică alături c u l e g e a.”

Cu prepoziţiunea p r e, alăture capătă sensul de „autour, environ”: „mă învâr-546 tesc p e alăture şi nu nemeresc”.

A L Ă U

Proverb despre oameni ne-ndemânateci: „Pune brânză în strachină şi întinge palăturea” (Pann, III, 78).



Cu acest sens se poate întrebuinţa substantivalul plural alăturile „les environs”: „ alăturile oraşului = die Umgebungen” (Dr. Polysu), fiind însă mai obicinuit: î m p r e g i u r i m i sau p r e a j m ă.

Adjectivalul „ d e alăture = latéral”.

Caragea, Legiuire, 1818, p. 68: „rude d e alăturea sunt fraţii, unchii, nepoţii, verii şi ceilalţi.”, în opoziţiune cu „rudele d i n s u s şi d i n j o s „ (p. 78).

Alăture = „l'un près de l'autre”; de ex.: „să nu mergeţi alăturea”.

În poezia poporană: „Toţi îmi pleacă la bătaie

Între sunet de cimpoaie, Câte şasalăturea, Câte patru-asăminea.”

(Pompiliu, 77) sau: „Cântă cucii vinerea, Trec voinicii Dunărea

Câte trei alăturea.”

(Marian, II, 40)

În limba veche ne întimpină nu o dată fără vocală obscură: alature.

Un text din secolul XVI ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 368): „la cinstea céša maré ajunse a şedea pre unulŠ de céle doasprâzéce scaune cu Hristos alaturé.”.

Este latinul a d – l a t e r a în loc de singularul a d – l a t u s, de unde ital.

allato, span. allado (Cihac).

v. Lat.


— Lature.

ALĂTUREA. – v. Alăture.

ALĂTURÌŞ, adv.; même sens qu' a l ă t u r e. Format din a l ă t u r e prin sufixul

— iş, după analogia adverbilor: făţiş, dosiş, curmeziş etc. Rareori se întrebuinţează.

v. Alăture. – - iş.

1ALĂU. – v. Halău.

2ALĂU s. ALÈU (plur. alăuri, aleuri), s.n.; arrhes. Se aude peste Carpaţi. „ Aleu =

= a r v u n ă „ ( L. B. ). E peste putinţă a-l trage din maghiarul „foglaló” (Cihac, II, 475), dar totuşi maghiar el este, însă vine din e l ö „avance, commencement”.

„ A l ă s a c u i v a de alău = a da arvună”.

Doină de pe Mureş: „Du-ţi bade dorul cu tine, Nu-l lăsa dealău cu mine.

A L Ă U

Că eu am de secerat, Dor aşteaptă sărutat, Şi eu am de făcut fân, Dor aşteaptă strâns la sân.”



( Familia, 1883, p. 215)

ALĂUTÀR A s.m.; ménétrier.

ALĂUTÀŞ v. Alăută.

ALĂÙTĂ s. LĂÙTĂ (pl. alăute s. lăute), s.f.; t. de mus.: instrument à cordes. În texturi şi-n grai, după timpuri şi locuri, alăută se aplică la tot felul de instrumente muzicale cu coarde, cari de aimintrea poartă numiri aparte de: v i o a r ă, s c r i p c ă, d i p l ă, c o b z ă, c e a t e r ă, b r o a n c ă etc. Pentru instrumente scurte se zice simplu alăută sau lăută; pentru cele lungi: alăută m a r e, altă dată: alăută n e m ţ e a s c ă ( Cuv. d. bătr. I, 267).

Cugetări în oara morţii, circa 1550 ( Cuv. d. bătr. II, 464): „o, amar cela ce be şi mănăâncâ cu cimpoi şi cu c e t e r i şi cu alăute.”

Varlam, 1643, II, f. 4 a: „nu te înbăta, nu chema cšuânpoi şi alăute şi mâscârici.” Silvestru, 1651:

Coresi, 1577: ps. LXXX: „daţ în tămpănâ, căntec dez- „.daţi tămpănâ, psăltire frumoasâ cu mierdat cu alăutâ.” c é t e r i.” ps. CXXXVI: „spre sălci spănzurămŠ

„.în salce pre mijlocŠ de ša spănzurâmŠ alăutele noastre.” o r g a n e l e noastre.” ps. CXLVI: „căntaţi Dumnezăuluš nos- „.căntaţi zeului nostru în c é t e r i.” tru întru alăutâ.”

Noul Testament din 1648, Apocal. XIV, 2: „.auzišu glasulŠ l ă u t a ş i l o r Š

„.vocem quam audivi sicut c i t h a – l ă u t ă n d cu lautele sale.” r o e d o r u m c i t h a r i z a n t i u m i n c i t h a r i s suis.”

De asemenea, o formă alàută, de exemplu la Arsenie din Bisericani, circa 1650

(ms. în Acad. Rom.), ps. CVII: „sculaţi, căntâri şi alaute (alaute), unde la Silvestru: „deştšaptă-te, psaltire şi lautâ (lautä)”, iar la Dosofteiu, 1680: „scoală-te, psăltire şi c š a t e r î.” Şi Dosofteiu însă întrebuinţează nu o dată pe alăută, mai ales în versuri, de ex., 1673, f. 115 b: „Cu vase ce-s de cântare

Adevara ta cea mare Şi-ntralăute cu strune

Ţ-voš cânta cu všersurš bune.” sau f. 167 a: „Să o cânte-ntralăute 'N dzšace strune-n všersurš multe.”

A L Ă U T Ă

Corbea, Psaltire, circa 1700 (ms. în Acad. Rom.), ps. XXXII: „Domnului vă mărturisiţi

În alăută şi-l slăviţi, În psaltiri cu zéce strune

Cântaţi-i cu-nţelepciune.”

Olteanul Moxa, 1620, p. 395: „sunetele armelorŠ şi răsunulŠ coardelorŠ de arcŠ mai šubiša decâtŠ glasŠ de alăute.”; iar mai jos: „numai ce bea şi măânca cu mueri frumoase, şi cu fluere şi cu alăute, jucări şi căntece.”

Poetul basarabean Costachi Stamate, care apucase încă secolul trecut, zice

( Muza I, p. 9): „ Lăuta era un fel de scripcă cu două sau trei coarde, pe care cu mâna dreaptă se învârtea o roată ce zbârnâia pe coarde, iar cu mâna stângă lăutarul călca cu degitile tonurile cântecului său.” adecă ceea ce se cheamă franţuzeşte „vielle”.

Trecem la graiul poporan de astăzi.

Pe la Făgăraş se zice în glumă cătră l ă u t a r i: „Suceşte-ţi, ţigane, cuiele

Să se-ntindă coardele;

Prinde lăuta de gât, Trage-mi una de urât.”

(A. Crişianu, Transilv., c. Mărgineni) „La vioară se zice pe aci laută şi c e a t e r ă „ (D. Păscuţ, Banat, c. Făget).

„Pe la noi în unele sate se rosteşte lăùtă, în altele làută (G. Dobrin, Sofia Gila, I. Munteanu, Transilv., Făgăraş şi Hunedoara).

„Violina se cheamă lăută; părţi la lăută: gât, trunchi, coarde, scăluş, şiroafe pentru întinsul coardelor şi arcul.” (G. Paltineanu, Transilv., com. Ţânţari).

„. lăută şi lăută-m a r e sau b r o a n c ă; părţile lăutii: guşa, cioii, coarde, scaunuş, arcuş.” (Preut M. Dragalina, Banat, c. Borlova).

„Poporul zice dopotrivă a l ă u t a r i şi l ă u t a r i „ (C. Mironescu, Tutova, c. Ibăneştii).

Se mai aude pe alocuri a l ă u t a ş i sau l ă u t a ş i ( L. B. ), alături cu d i – p l a ş i şi c e t e r a ş i.

Expresiunea curat poporană pentru muzica din instrumente cu coarde nu este „a cânta”, ci „a zice”: „zic în alăută = violina cano, geigen” ( L. B. ).

Obârşia cuvântului, fără îndoială, este arabul a l ' ÷ d „instrument muzical”, de unde totuşi, afară de forma portugeză a l a u d, în celelalte limbi a perit pretutindeni iniţialul a-: turc. lůt, ngr. laoÚta, ital. liuto, provenţ. lahut, germ. Laute, franc. luth etc. (Cihac). La români dară, aân alăută este un adaos protetic la simplul lăută. Forma însă cea mai veche este làută, din care scăderea accentului în lăùtă se datoreşte influinţei derivatului l ă u t a r, pe când cazul contrariu, al ur-cării tonice din lăùtă la làută, nu s-ar putea justifica prin nici o analogie. De aci urmează că românul lăută nu poate fi de o proveninţă orientală directă, adecă nici din turcul l°ùt, nici din neogrecul laoÚta, ci este germanul L à u t e, foarte răs- 549

A L Ă U T Ă pândit la nemţi între secolii XV-XVII ( Grimm’s Wtb. VI, 371). Termen anterior, care peste Carpaţi mai trăieşte până astăzi, a fost c e a t e r ă = ital. c è t e r a „ghitară”. Un termen şi mai vechi, o moştenire tocmai de la traci, se păstrează în Banat: b r o a n c ă = = „BruncÒn. kiq£ran. Qr®kej” (Hesych.).

v. Broancă.

— Doină.


— Cobză.

— Ceateră.

— Diplă.

— Scripcă.

— Vioară.

1ALB, -Ă, adj.; blanc, blanche. Cea mai deschisă din toate culorile, în opoziţiune cu n e g r u, care este culoarea cea mai închisă. Poporului îi place antiteza între ambele culori.

Balada Oprişanul: „Mihnea-vodă se scula, Faţa albă îşi spăla, Barba n e a g r ă -şi peptina, La icoane se-nchina.”

Balada Doicilă: „Din ochi n e g r i lăcrămând, Faţa albă zgâriind.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 580)

Uraţia de la nuntă: „Tânărul nostru-mpărat

De dimineaţă s-a sculat, Faţa albă şi-a spălat, Chica n e a g r – a peptănat.

( Ibid., 174) „Poale albe-oi rădica, Cisme n e g r e – oi desculţa Şi prin Murăş m-oi băga.”

(Pompiliu, Sibii, 25) „Pe la zori mi se scula, Mâneci albe sufleca, Pe ochi n e g r i se spăla.”

(Marian, Bucov. I, 86)

Ghicitoarea despre „ziua şi noaptea”: „Două fete-mi poartă salbă:

Una-i n e a g r ă, alta-i albă;

Ne-ncetat se tot alungă Şi nu pot să se ajungă.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 225)

Altă ghicitoare: „Câmpul alb, Oile n e g r e,

Cin' le vede

A L B

Nu le crede, Cin' le paşte



Le cunoaşte”.

— Scrisul.

(Ispirescu, Ghicitori, 28)

Vezi altele mai jos.

Prin derivaţiune etimologică din alb, feluritele nuanţe ale culorii se cheamă: a l b e ţ, a l b i c i o s, a l b i n e ţ, a l b i o r, a l b i ş o r, a l b u r i u, a l – b u i etc., iar prin compoziţiune: alb-a l b a s t r u şi alb-g a l b e n (Marian, Cromatica, p. 50). Mai interesant însă, mai ales din punctul de vedere al poeziei şi psicologiei poporane, este paralelismul între alb şi diferitele manifestaţiuni din: a) Lumea vegetală.

„Să-i aducă lui trei cai

Ca trei crai:

Unul negru ca corbul, Unul roşu ca focul

Unul alb ca g h i o c u l.”

(Marian, Bucov. I, 188) „. alb c a c o l i l i a (= Stipa pennata), adecă un fel de iarbă cu spicu alb şi mătăsos.” (S. Negoescu, Râmnic-Sărat, c. Bogza). Se zice mai adesea simplu: alb c o l i l i e.

„Despre o femeie albă: faţa-i c a o c o p r i n ă de albă.” (G. Dobrin, Făgăraş, Huniadoara) = „Narcissus poëticus”.

„. alb c a f l o a r e a – P a ş t e i „ (Preut I. Bălilescu, Muscel, c. Bălileşti), sau c a f l o a r e a – P a ş t i l o r = „Anemone nemorosa”, numită şi o i ţ ă, din cauza culorii albe.

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 229: „era c-o cămăşuţă soioasă pe ea, de unde o ştiam albă f l o a r e din tălpi până la creştet.” v. Aglică.

— Colilie.

— Coprină.

— Floare.

— Floarea-Paştelui.

— Ghioc.


— Oiţă.

b) Lumea animală.

„. alb c u m î i h e l g e a „, (M. Lupescu, Suceava, c. Broşteni; G. Gorescu, Iaşi, c. Şipotele), numele moldovenesc pentru n e v e s t u i c ă = „mustela nivalis”. În Dobrogea: „ alb c a e l c i u „ (G. Eftuşescu, c. Ciobanu).

I. Creangă, Amintiri ( Conv. lit., 1882, p. 446): „îmbrăcaţi cu cămeşuice cusute cu bibiluri şi albe c u m e h e l g e a.” „. alb c a l e b e d e a „ (D. Georgescu, Ialomiţa, c. Coşereni).

„ Albă ca şi lebăda, Rumănă ca călina, De ţi-oi rumpe inima Şi ţie şi altuia!”

(Marian, Bucov. II, 15) „Ieşeam seara pe uliţă

Albă ca o lebediţă.”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 177)

A L B

Doina de la Năsăud: „De mi-ar fi de dumneata, Altmintrelea m-aş purta, Tot albă c a l e b ă d a, De ţi-aş rumpe inima.”



( Familia, 1885, p. 223) „Mitutica lui Catiţă

Cu sân alb de porumbiţă Şi cu miere pe guriţă.”

(Pompiliu, Sibii, 74)

Dionisie Eclesiarc, Cron. (Papiu, Monum. II, 184): „La leatul 1798 au venit a doilea rând domn ţării Alexandru Ipsilant voevod, trimis de la Poartă, bătrân alb c a o a i a.”

Într-un sens ironic: „ albă c a o g î s c ă „ (R. Simu, Transilv., c. Orlat). Altceva este „gâscă albă” într-un obicei poporan: „Dacă o femeie a născut un copil, scaldă mai întâi o gâscă albă şi apoi copilul, crezând că de acel copil nu se va lipi nici o fermecătorie. De aci poporul zice: te-a scăldat mă-ta cu gâsca albă.” (I. Teodorescu, Ialomiţa, c. Petroiu).

v. Boboc.

— Gâscă.

— Helge.


— Lebedă.

— Oaie.


— Porumbiţă.

c) Lumea fizică şi socială.

Ţăranca din Ialomiţă: „Mariio, mamă! în vara asta am făcut nişte borângic galbin ca auru, şi altu albu c a a r g i n t u şi tare ca hieru.” (Th. Theodorescu, c. Lupşeanu).

De la Vrancea, Sultănica, p. 213: „de unde şi până unde un bujor de fată, să o fi sorbit într-o lingură cu apă de dragă ce-ţi era, să te pomeneşti cu ea zbârcită, înco-voiată, cărunţită şi-n cele de pe urmă albă-c o l i l i e c a u n t r o i a n d e z ă p a d ă.”

Alexandri, Harţă Răzăşul, sc. 4: „(pânza) albă c a z i u a.” „Cu trei steaguri de mătasă:

Unul roşu ca focul, Unul negru ca corbul, Unul alb c a o m ă t u l.”

(Marian, Bucov. II, 50) „Până soarele-mi răsare, Iată dun voinic călare, Alb ca fulgul de ninsoare.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 453) „Sf. Ilie umblă cu carul tras de doi cai alghi ca l i n s o a r e şi cu arichi.” (N. Ludovic, Dobrogea, c. Niculiţel).

Ghicitoarea:

— Ce este mai alb decât l a p t e l e?

— Z i u a, că laptele nu luminează.”

(G. D. Teodorescu, 252)

A L B

Basmul Ţugulea (Ispirescu, Legende, p. 328): „Când văzură fraţii pe Ţugulea cu o logodnică mai frumoasă decât florile şi mai albă d e c î t s p u m a l a p t e – l u i, îi puseră gând rău.”



Într-un sens ironic: „ albă c a o p a p ă – l a p t e „ (Baronzi, Limba, p. 86).

„Ce mi-i urât, nu mi-i drag, De-ar fi c î t c a ş u l de alb.”

(Jarnik-Bârsanu, 14) „Despre vin se zice: galben cum îi chilimbariu, roşu cum îi sângele, c u r a t alb c a l a c r î m a.” (G. Bottez, Iaşi, c. Şipotele).

v. Argint.

— Caş.– Zi.

— Lapte.


— Nea.

— Papă-lapte.

— Spumă.

Tot aci pe a doua linie, cu un semiparalelism, vine alb ca epitet caracteristic constant pentru unele noţiuni, bunăoară: a) L u m e a albă, în opoziţiune cu cea „neagră”.

Alexandri, La gura sobei: „Iată pajuri năzdrăvane, care vin din n e a g r a lume, Aducând pe lumea albă Feţi-Frumoşi cu falnic nume.”

Basmul Ileana Simiziana (Ispirescu, Legende, p. 12): „Ce să ştiţi voi face, dra-gele mele! De când sunteţi pe l u m e a a s t a albă, voi aţi umblat cu furca, cu acul, cu războiul.”

Adverbial: „a trăi l u m e a albă = a duce viaţa în petreceri”.

v. Lume.


b) Z i u a albă, în opoziţiune cu „negrul” nopţii.

„Frunză verde trei alace, Z i u a albă-acum se face, Prind cocoşii a cânta Şi de ici şi de colea.”

(Jarnik-Bârsanu, 163)

I. Creangă, Moş Nichifor Coţcariul ( Conv. lit., 1877, p. 383): „.de la o vreme i-a furat somnul pe amândoi ş-au adormit duşi; şi când s-au trezit ei, era z i u l i c a albă.” v. l Alba.

c) La românii din Dobrogea: v î n t u l alb, în opoziţiune cu cel „negru”.

„Vântul care bate de la meazăzi se numeşte b a l a n sau alb.” (M. Neculau, Dobrogea, c. Garvăn; I. Diacon, c. Luncaviţa; A. Vasiliu, c. Mărleanu etc.).

„ V î n t u l alb este a pagubă; usucă totul; vine despre mare.” (S. Voinea, Dobrogea, c. Somova).

„Vântul despre răsărit se numeşte v î n t u l alb; cel despre apus – caraiel.” (Dobrogea, c. Oltina), turceşte k a r a – y e l însemnând „vânt negru”. Deşi proveninţa ar părea orientală, totuşi să nu se uite că la vechii romani tocmai vântul cel uscat se numea alb: „Notus a l b u s „, „ a l b u s Iapyx” la Horaţiu.

v. Vânt.

A L B d) V i t e albe = cele mai trebuincioase omului.

„Dobitoace mai plăcute lui Dumnezeu sunt v i t e l e albe: boii şi vacile, cărora

— zice poporul – le-a dat Dumnezeu o zi în tot anul, spre Sf. Vasile, ca să vorbească şi ele ca oamenii.” (S. Mândru, Iaşi, c. Iepureni).

„Boii şi vacile se zic în genere: v i t e albe”. (A. Vasiliu, Iaşi, c. Poiene).


Yüklə 4,67 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   51   52   53   54   55   56   57   58   ...   81




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin