Hasdeu, Bogdan Petriceicu

v. Bou.

e) P î i n e albă = grânele cele de căpetenie.

„ P î n e albă se zice în genere la grâu, orz, ovăs şi sacară” (G. Bottez, Iaşi, c. Şipotele).

„Pe la noi toate cerealele se cheamă p î n e albă” (V. Florescu, Suceava, c. Ruginoasa).

Altceva în: „Du-te la maica de-i spune

P î n e albă să frământe Şi pe mine să mă uite.”

( Conv. lit., 1886, p. 283) sau: „ P i t ă albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă.”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 119) unde e vorba anume de „pain blanc”.

v. Bucate.

f) B a r b ă albă = bătrân, ca la Plaut ( Bacch. V, I): „Cano capite atque a l b a b a r b a.”

Pravila Moldov., 1646, f. 142: „de vréme ce va fi el cu toate bătrănéţele şi cu b a r b a albâ, şi de va fi bărbatŠ şi bunŠ şi întregŠ la simţiri şi la minte, atunce de va greşi, să va certa ca şi un tânărŠ.”

Ca nume propriu, la 1593, sub Alexandru-vodă, ministru de finance în Ţara

Românească era boierul B a r b ă – Albă ( Cuv. d. bătr. I, 258).

g) S ă p t ă m î n a albă, numită altfel „ a b r î n z e i „, înainte de postul cel mare, când se poate mânca l ă p t u r i.

Urechia, Letop. I, 108, ne spune că la 1434 bătălia la Dărmăneşti între cei doi fraţi Ilieş-vodă şi Ştefan-vodă s-a dat „în s ă p t ă m ă n a albă, luni, în zi întăi a lui fevruarie.”

Data e foarte exactă, căci în 1434 Paştile cădeau la 28 martiu şi, prin urmare, lunea s ă p t ă m î n e i albe venea tocmai la 1 februariu.

h) P e ş t e alb. – v. Albişor.

i) C a l e a – albă, în unele locuri peste Carpaţi se cheamă aşa ceea ce se zice mai obicinuit „cale-primară”. Budai-Deleanu ( Dicţ., ms. în Muz. istor. din Bucur.): „ c a l e – albă, der erste Weg den die Braut zum Bräutigam macht”.

v. Cale.

Pe a treia linie, epitetul aglutinat de alb e foarte des în nomenclatura topo-554 grafică.

A L B

Un act moldovenesc din 1644 ( A. I. R. I, 88): „. šasă în gura drumului şi drept la f ă n t ă n a albă şi într-o moviliţă unde šaste drumul vechšu, şi de acolo šarăşi în p e t r i l e albe, de unde s-au început hotarul.” v. Balta-Albă.

— Cetatea-Albă.

Trecem la proverbi şi locuţiuni proverbiale.

Alexandri, Iorgu de la Sadagura, act. I, sc. 5: „Sănătatea-i ca o iapă albă, cum trece dealul, nu se mai vede.” v. 3 Alba.

„Bumbăcariul nu se uită cu ochi buni la câinele alb” (Pann, III, 81), negreşit pentru că e mai frumos decât bumbacul.

I. Creangă, Soacra cu trei nurori ( Conv. lit., 1875, p. 283): „mai avea strânse şi părăluţe albe pentru zile n e g r e, căci lega paraoa cu zece noduri.” „Bani albi de zile n e g r e, arată ajutorul ce avem de la bani la vreme de nevoie” (Iordachi Golescu, Conv. lit., 1874, p. 71; cfr. Jipescu, Opincaru, p. 30).

v. Ban.

Despre oameni cari se laudă cu frumuseţea sau cu neam: „Zăpada albă o udă câinii” (Pann, II, 129).

„Nu-i bine să te pui viziteu la cai albi şi slugă la femei” ( Conv. lit., 1877, p. 375), sau: „să nu te blesteme cineva s-ajungi slugă la cai albi şi stăpân femeie s-aibi” (Pann, II, 52). Italieneşte se zice cu un alt sens: „Caval bianco e donna bella non è mai senza martello” (Brinkman, Metaphern, I, 289).

„Îl cunosc ca pe un cal alb” (Pann, III, 19), fiindcă se zăreşte de departe. „De când lupii albi” ( Conv. lit., 1875, p. 340) = „niciodată”, lupii albi fiind atât de rari, încât franţuzeşte se zice: „décrié comme le loup blanc”.

„A scoate cuiva peri albi = a-l îmbătrâni.”

I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb ( Conv. lit., 1877, p. 194): „duceţi-vă de pe capul meu, că mi-aţi scos peri albi de când aţi venit.”

Alexandri, Peatra din casă, sc. 13: „Of! mi-o ieşit peri albi de când am fată mare.” „Zile albe = viaţă fericită”, întocmai ca lătineşte: „current a l b u s que d i e s horaeque serenae” (Silius, XV).

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 30: „tot bine, tot vesele, tot zile albe duc.”

Basmul lui Ionică Făt-Frumos (S. Negoescu, col. ms.): „unchiaşul, nemaiavând zile albe cu baba, a plecat.”

Basmul Copiii văduvului (Ispirescu, Legende, p. 383): „.nu ştiau ce să facă, ce să dreagă, ca să umble după placul ei, dară în deşert; nu mai aveau zi albă, căci ea se ţinea mereu de câra lor.”

Într-un cântec poporan macedo-român (Dr. Obedenaru, col. ms., în Acad. Rom., p. 306): „Toată bana çi tricui, D z î u ă albă nu-mi vidzui, Tot ohtai şi suschirai, Tunusit me blăstimai.”

A L B

A. Pann, Prov. III, 133: „Aşteaptă întâi să vedem alb în căpistere.”, adecă: să aibi răbdare până să se macine grâul şi apoi să cază făina în lada morii (cfr.

G. D. Teodorescu, Proverbe, p. 57).

Dacă aşteptarea e prea lungă, căci la moară se macină pe rând, atunci se zice: „până să văz albe în căpestere, mi-a ieşit părul pin căciulă” (Baronzi, Limba, p. 62).

„ Alb în căpestere” mai însemnează: câte ceva de hrană, abia cât să ajungă.

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 229: „muncea să se răpuie, şi-şi ţinea casa cu rostul ei, stropolind şi deretecând prin vecini; pleca din răvărsatul zorilor şi se întorcea pe la amurg cu alb în căpesterie: cu d-ale gurei pentru ea, cu boabe pentru păsări.” „Nici albă, nici neagră = sans râme, ni raison”.

Jipescu, Opincaru, p. 42: „Nici albă, nici neagră, unde m-apucă de gât, unde-şi înhige labile în păru mieu neatins dă foarfică, unde mă tărnuieşte pân toată casa.” Aceeaşi locuţiune cu o altă întorsătură: „Văzând ei aceasta, prea mult se mirară Ş-au zis întru sine că-n zadar întrară; Şi neagră sau albă fără să vorbească, Deteră să plece.”

(Pann, Prov. III, 76) „A împleti coada albă” (Baronzi, Limba, p. 46) = „à quoi bon? le jeu ne vaut pas la chandelle”.

„O să mă judec până în pânzele albe, se zice pentru cei ce mor prin judecăţi” (Iordachi Golescu, Conv. lit., 1874, p. 69).

Tot aşa se zice: „mă voi lupta până-n pânzele albe” sau: „voi ţinea cu tine până-n pânzele albe”, adecă: până la moarte, „pânza albă” simbolizând mormântul, ca într-un bocet din Moldova: „ P î n z a albă şi frumoasă, Frumoasă şi de matasă, Şi scândură prea aleasă, Să fie mortului casă.”

(Burada, Datine, p. 108) „Îndată după moarte se anină un petec de p î n z ă albă în streşina casei, pe care se zice că şede sufletul mortului până la ducerea lui la groapă.” (Preut G. Vrânceanu, V. Tanasachi, Iaşi, c. Bivolari).

„Slove negre pe hârtie albă” (Pann, I, 170) = scrisoare sau carte, o locuţiune comună mai tuturor limbilor.

Nic. Costin, Letop. II, 83: „(Nicolae Mavrocordat) au poroncit pe la zlotaşi să arunce năpăşti pe oameni şi pecetluituri albe n e s c r i s e faţa omului.” Din latinul a l b u s = gr. ¢lfÒj numai românii au moştenit pe alb, reto-romanii pe a l v şi portugezii pe a l v o; în celelalte limbi neolatine, afară numai doară de unele subdialecte, el a fost înlocuit prin derivate din vechiul german „blanch”; franc.

556 blanc, ital. bianco etc.

A L B

Pe lângă o mulţime de derivate directe, unele foarte interesante, alb a intrat ca element principal în două cuvinte române: s a l b ă = e x – a l b a, şi s a l b e d, trecut mai târziu în s a r b e d = e x – a l b i d u s.

În dialectul macedo-român: albu, la plural alghi; în cel istriano-român: ab, abă, abš, abe, şi chiar diftongit: oab, oabă (I. Maiorescu). Proverb: „Şi vaca neagra ab lapte are” (Strangford, Letters, 1878, pag. 261). La daco-români, în multe locuri se aude la plural masculin: alghi; în unele, prin fuziunea ambelor forme albi + alghi (cfr. Cuv. d. bătr. II, 218-19): albghi.

„Pe la noi se zice albghi = albi” (G. Pop, Făgăraş, c. Lisa).

„Poporul de aci rosteşte: doi corghi = corbi, trei boi albghi = albi.” (N. Isbăşanu, Muscel, c. Albeşti).

v. Cudalb.

— Salbă.

— Sarbed.

Alb cu sensul de „blanc” foarte rar îşi asociază pe proteticul d. Nu în: „Câtu-i moşu de bătrân

Tot ar mânca măr din sân;

Câtu-i moşu dalb (= de alb) la plete

Totu-i stă firea la fete!”

(Jarnik-Bârsanu, 467) dar în reduplicatul albdalb: „Ea tot coasă şi-nchindeşte Şi frumos mai potriveşte

Într-un guler ş-o basma

Albă dalbă ca ziua.”

(Burada, Călăt., 103) v. 2,3 Alb.

— Bălan.

2ALB, subst. masc. sing.; le blanc, couleur blanche. Adjectivul a l b substantivat.

„ Albul ochiului = das Weisse im Auge” (Dr. Polysu); în portugeza: „alvo de olho” sau simplu: „alvo”.

I. Văcărescu, p. 41: „ Albul în negru să prefac

A ta poruncă este, Şi săvârşirea după plac

În grab' vrei, fără veste.”

Albul-o c h i l o r, pronunţat dalbul-d o c h i l o r, este numele unui cal năz-drăvan în basmele din munţii Transilvaniei ( Foişoara din Sibii, 1886, p. 8).

v. 1 Alb.

— Albuş.

— Agerul-pământului.

— Cal.

3ALB s. DALB, -Ă, adj.; (personne) candide, chaste; (objet) resplendissant; (sentiment) réjouissant. Acelaşi cuvânt cu cele două precedinţi, dar dezvoltându-şi neşte sensuri cu totul independinţi de noţiunea culorii.

A L B

La macedo-români, când mulţumeşte cineva unei femei, îi zice: „ albă să hiš!” (Dr. Obedenaru, Dicţ., ms., în Acad. Rom., I, 354). Aceasta nu însemnează de loc: „să ai toate în bine” (Petrescu, Mostre, I, 39), căci atunci s-ar potrivi şi la bărbaţi, fără a se face o deosebire între sexuri. Urarea are aci un caracter distinctiv femeiesc.

După cum cea mai frumoasă dorinţă pentru un bărbat este voinicia: „sois brave!

courage!”, tot aşa prin „ albă să hiš!” se urează ceea ce este mai de dorit pentru o femeie: „sois candide! sois chaste!” v. An.

— Mulţumesc.

La Moxa, 1620, p. 352: „Parie văzu pre Elena mušarša lu Menelai, prea frumoa-sâ şi albâ, deci o prea îndrăgi şi puse ochii hitléni spr-insa.”, cei doi adjectivi însemnează: „belle et c a n d i d e „, nu „belle et b l a n c h e „.

De asemenea în cântecul poporan: „Aşa strig-o mândruliţă, Albă fată f e c i o r i ţ ă

Cătr-un voinic din colniţă:

— Vere, vere, mila mea, Însoară-te şi mă ia.”

(Pompiliu, Sibii, 55) sau: „În căile lor ieşeau

Fete albe tinerele

Pe obraz cu lăcrămele.”

( Ibid., 79)

Uneori poate să fie îndoială dacă alb însemnează „blanc” ori „candide”; de exemplu, într-un bocet din Moldova: „ Alba lună le zărea Şi cu drag mi le privea.”

(Burada, Datine, p. 110)

În cele mai multe cazuri, alb „candide” îşi asociază pe proteticul d (v. l A. – 1 D): dalb, şi atunci confuziunea cu alb „blanc” se înlătură, ca în descântecul de diochi: „Ochii cei vătămători Şi de foc săgetători

Înveliţi să fie cu perdele a l b e, Să nu mai privească la obraze dalbe.”

(Alex., Poez. pop. 2, 10)

În balada Dobrişean: „O dalbă călugăriţă, A l b ă, a l b ă la peliţă, Neagră, neagră la cosiţă, Sor cu vodă Ştefăniţă.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 476)

A L B se adauge „ a l b ă l a p e l i ţ ă „, pentru a se arăta anume că aci e vorba de culoare, căci de aimintrea într-un vers poporan se pot întrebuinţa ambele forme, alb şi dalb, cu acelaşi înţeles de „candide”, după cum este în balada Erculean: „O dalbă de fată, Albă, goală, toată, Vie şi frumoasă, Dulce răcoroasă.” unde „ albă, g o a l ă.” însemnează „candide, toute nue”.

„El de tânăr s-o-nsurat, Dalbă fată ş-o luat, Pe sub soare

Soaţă n-are.”

(Pompiliu, Sibii, 50)

Balada Cucul şi turturica: „Dulce turturică, Dalbă păserică!”

Cu sensul de „resplendissant” în balada Codreanul: „El în sân mâna-şi băga, Dalb de paloş că scotea.”

Balada Doncilă: „Apoi adă-mi haine dalbe

Cusute cu firuri a l b e, Adă-mi şi armele mele

Ce lucesc ca nişte stele.”

Balada Soarele şi luna: „Haideţi să ne logodim, C-amândoi ne potrivim Şi la plete şi la feţe Şi la dalbe frumuseţe.”

Cu sensul de „réjouissant” în balada Radu Calomfirescu: „Dar când fu despre beţie, Despre dalba veselie, Iată, nene, că sosea Şi la domn îngenuchea

Radul din Calomfireşti.” sau: „În codruţul cu izvoare Şi cu mândre căprioare;

A L B

În codrul cu veselie Şi cu dalbă vitejie.”

(Jarnik-Bârsanu, 290)

Cu diferitele sale sensuri, cari se-ncrucişează şi se amalgamează între ele, dalb este unul din cele mai frumoase cuvinte poetice în limba română. În proză mai că nu se întrebuinţează; în graiul ordinar nu se aude niciodată.

v l, 2 Alb.

4ALB, s.m.; t. de polit.: membre du parti conservateur. În opoziţiune cu r o ş u = membru al partitei progresiste, alb este un termen politic nou, împrumutat din Franţa, unde „ b l a n c s „ se numeau partizanii Burbonilor; totuşi a devenit atât de poporan, încât nu va putea să dispară din grai.

v. 1 Alb.

— Roşu.

1ALBA, s.f. artic.; aube, aurore. Sinonim cu z o r i şi r e v ă r s a t. Vine din latinul vulgar a l b a, de unde de asemenea italianul, spaniolul şi provenţalul a l b a, portugezul şi reto-romanul a l v a, francezul a u b e. S-a păstrat la noi aşa-zicând stereotipat în singura locuţiune: „a întrat alba în sat = s-a luminat de zi” şi-n construcţiunea „ alba z i l e i „. De aceea e totdauna articulat.

Basmul Ţugulea (Ispirescu, Legende, p. 316): „Când se întoarse la fraţii săi, începuse a întra alba în sat. Sculaţi, fraţilor! – le zise el – că iată ne-a luat ziua de pe urmă.” G. D. Teodorescu, Proverbe, p. 57: „se spune somnoroşilor pe cari i-a apucat ziua a l b ă dormind: scoală, mă, c-a întrat alba-n sat!”

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 33: „ Alba zilei se împrăştie; o suflare de viaţă cleatănă uşor ramurile arborilor, scuturându-le d-o puzderie de ninsoare.”

Cu poeticul d (v. l A), alba „aurore” figurează ca refren în unele colinde de Crăciun, în cari editorii pun adesea greşit „florile d a l b e „. În popor se aude mai totdauna la genitiv: „florile dalbei”, „les fleurs de l ’ a u b e „, adecă un fel de cântece numite franţuzeşte a u b a d e, spanioleşte a l b a d a, portugeşte a l v o – r a d a, cântate des-dimineaţă şi cari scoală din somn.

În munţii Neamţului: „S c u l a ţ i, s c u l a ţ i boieri mari, Florile dalbii!

Că vă vin colindători, Florile dalbii!

Şi v-aduc pe Dumnezeu, Florile dalbii.”

(I. Verdeanu, com. Cârligii)

În Dobrogea: „Ici, Doamne, în ceste curţi,

Florile dalbei!

A L B A

Unde-s străini oaspeţi mulţi, Florile dalbei! „ etc.

(Burada, Călăt., 38) v. 1, 2 Alb.

— Crepat.

— Revărsat.

— Zori.

2ALBA, n. pr. fem.; Blanche. Ca nume propriu femeiesc, Alba corespunde numelui bărbătesc A l b u l, de asemenea articulat.

Pomelnicul mănăstirii Bistriţa din Moldova, sec. XIV – XVII (ms., în Acad.

Rom., p. 69): „Douma i săpràjinţa ego A l b a.”

Act modovenesc din 1581 ( Cuv. d. bătr. I, 28): „am văndut nepotu-mieu lui Ignat Doboş şi surorii sale Albii preutésii.”

Doina poporană: „ Albo, Albo de la munte!

Ce-ai pus fesciorul pe frunte, Că ţi-au ieşit vorbe multe.”

(Alex., Poez. pop. 2, 267) v. 1 Albul.

3ALBA, s.f. artic.; rosse, terme comique pour désigner une jument. Se ştie că la bătrâneţe caii cu amestec de peri albi ajung a albi de tot. O iapă a l b ă, adecă bătrână, când nu mai trebuieşte nimenui, o capătă săracul. De aci: alba = „ haridelle”.

O anecdotă poporană din Moldova: „Un ţigan avea o iapă a l b ă, care din întâmplare a murit pe câmp. Găsind-o moartă, ţiganul a despoiat-o, hoitul l-a lăsat spre mâncare cânilor, iar pielea o duse acasă. Băiatul ţiganului, văzând pe tată-său, începu a striga: Mamo-fa!

Albei noastre nu i-i îndămână, Că-i aduce tetea pielea pe mână!”

(Tutova, com. Floreşti)

În locuţiunea proverbială: „ Alba-n car, Alba sub car;

Alba e-n tot locul, Seca-i-ar norocul!” nu e de loc vorbă de „omătul de care se vaietă bietul ţigan că l-a găsit golăneţ şi fără cojoc” (G. D. Teodorescu, Proverbe, p. 57), căci ţiganul, când are un car, are şi un cojoc, ci alba este tot o mărţoagă de i a p ă, care aci cade sub car, aci trebui dusă în car, nemaiputând să se mişte.

I. Creangă, Moş Nichifor Coţcariul ( Conv. lit., 1877, p. 375): „. şi apoi îndată da bici iepelor zicând:

Alba-nainte, alba la roate, Oiştea goală pe de o parte, Hii! opt-un cal, că nu-s departe Galaţii, hii!”

A L B A

Despre un om prăpădit de nevoi: „E mâncat ca alba de ham” (Pann, Prov. I, 146).

Când ni se urăşte spunându-ne cineva mereu acelaşi lucru, se zice: „Tot alba în doi bani” ( Ibid., III, 125), adecă – după explicaţiunea d-lui G. D. Teodorescu ( Proverbe, p. 57) – „iapa a l b ă a ţiganului, după care se tot ţinea mereu un poznaş de român ca să i-o cumpere în doi bani”.

În balada din Bucovina Ioniţă şi fata cadiului, figurează iapa cadiului numită Alba, Alba A r b o r e n c u ţ a şi Alba A l b o r e a: „De-ar trăi numai Alba, Alba A r b o r e n c u ţ a, De mine el n-a scăpa.” Şi mai jos: „Şi pe Alba şi-o lua, Alba A r b o r e n c u ţ a, Şi pe dânsa-ncălica.” Şi-n fine: „Fiică, fiiculeana mea!

Iată Alba A l b o r e a!”

(Marian, Bucov. I, 148, 150)

Aci A l b o r e a este vocativul: albo r e a! = „méchante jument!” de unde apoi A r b o r e a n c ă şi A r b o r e n c u ţ ă prin etimologie poporană de la A r b o r e, numele unui sat în Bucovina, unde se ţine o herghelie a statului (Alth, Hauptbericht f. Bucovina, 1862, p. 139).

v l, 2 Alb.

4ÀLBA, n.pr.loc.f. artic. În districtul Putna, plasa Zăbrăuţi, „ Alba este părâul cel mai mare ce dă în Şuşiţa. El se formează din trei păraie: Alba, Limpegioara şi părâul Vârlanului din moşia Măreştii. Pe Alba sunt şi două mori.” (I. Ionescu, Putna, p. 41).

v 1 Alb.

— Albeni.

5ALBA. – v. Acherman.

— Albeni.

ALBÀC, n.pr.loc.m.; nom d'un village roumain en Hongrie. Un sat în regiunea Bihorului, de unde s-au cules câteva cântece poporane ( Familia, 1885, p. 573). Din a l b cu sufixul -a c.

În Albac se născuse vestitul Horia.

A. Odobescu, Scrieri III, p. 528: „în fundul cel mai adânc al văilor, chiar la obârşia Arieşului, zace Albacul, satul de naştere al lui Horia, unde modesta lui căs-cioară ţărănească încă şi până astăzi se păstrează cu sfinţenie de nepoţii eroilor şi martirilor de la 1785.” v. – ac. – 1 Alb.

A L B A S T R U

ALBANÀŞ s. DALBANÀŞ, s.m.; Albanais. În loc de a r b ă n a ş, sinonim cu a r n ă u t, ne întimpină într-o colindă din Dobrogea: „Se certa el cu turcii, Cu turcii şi cu frâncii, Să-i dea turcii vadurile Şi frâncii corăbiile;

S-a certat, Le-a luat, De cea parte le-a cărat, În cea parte-n dalbanaşi, La oamenii groşi şi graşi.”

(Burada, Călăt., 80) v. Arbănaş. – 1 Arnăut.

ALBÀSTRU, -Ă, adj.; 1. blanchâtre; 2. bleu, azuré; 3. figur.: malheureux, sinistre, funeste. Cu primul sens, care este cel fundamental, căci cuvântul e format din a l b prin sufixul -a s t r u întocmai ca italieneşte „biancastro” din „bianco” (Cihac), ni-l dă Lexiconul Budan: „ Albastru, ori din ce faţă trăgând spre a l b, candicans, weisslich, hell, licht.” În dialectul macedo-român, albastru nu însemnează până astăzi altceva decât „blanchâtre” (Dr. Obedenaru, Dicţ., ms., în Acad. Rom., I, 21); la noi însă acest sens a despărut aproape cu desăvârşire din cauza numeroşilor sinonimi: a l b i u, a l b u i, a l b i ş o r, a l b i n e ţ, a l b i o r, a l b i c i o s etc. În acest mod, sensul predomnitor a rămas: una din cele trei culori principale, între „galben” şi „roşu”. Când se apropie de galben, e albastru-v e r z u i; când se apropie de roşu, e albastru-v i o r i u. Între nuanţele albastrului este: c e a d i r i u şi h a v a i.

Sinonim cu v î n ă t = (lat. venetus), care totuşi însemnează numai un albastru mai închis.

v. Ceadiriu.

— Havai.

— Vânăt.

În Inventarul mănăstirii Galata, din 1588 ( Cuv. d. bătr. I, 197, 199): „dvere de zarba albastre. zaveasâ de taftâ albastră. şirince de taftă albastră peste icoana.

atlaz albastru” etc.

Ion din St. Petru, Alexandria, din 1620 (ms., în Acad. Rom.): „era unele albe, altele negre, altele roşii, vinete, mohorite, albastre, galbine.” Critil şi Andronius (Iaşi, 1794), p. 16: „toată osebirea de a lorŠ floare, din care unele adecă strălucindŠ în albŠ, altele în roşu, unele în galbănŠ şi altele în albastru.” A. Pann, Prov. III, 66: „Îi făcu o haină-n spate

Cu peteci feţe schimbate, Albastre, verzi, galbeni, roşii.”

În toate limbile, culoarea albastră se alătură cu faţa c e r u l u i, de unde latinul „caerulus” sau „caeruleus”.

A L B A S T R U

Alexandri, Borsec: „Când pământul este acoperit cu zăpadă, omul gândeşte cu drag la frumoasele şi călduroase zile ale verii, la iarba ce învioşa câmpii, la frunzele ce împodobea pădurile, la cerul albastru.”

Poporul însă îi caută paralelismuri mai ales pintre flori.

„La ochi albastri se zice: doi ochi ca două viorele” (D. Ionăşescu, Iaşi, c. Movileni).

„Ochi albastri ca viorica, ochi negri ca mura.” (Iaşi, c. Copou).

Ochii albastri închişi, când se apropie de culoarea neagră, ca greceşte în kuanÒj, se alătură de asemenea cu mura: „Muieruşcă din Braşeu!

Muralbastră-i ochiul tău, Care mă ucide rău.”

(Alex., Poez. pop. 2, 53)

Cel mai răspândit însă este paralelismul cu floarea cicorii, „Cichoriun intybus” sau „Solsequium caeruleum”.

Alexandri, Legenda ciocărliei: „Ea are faţă albă de flori de lăcrimioare, Şi ochi cereşti, albastri ca floarea de cicoare.” v. Cicoare.

— Mură.

— Viorea.

Ţărancele române sunt meştere a face pentru ţeseturele lor, din ingrediente vegetale, minerale şi altele, cele mai frumoase nuanţe albastre, pe cari le numesc: albastru-î n c h i s, albastru-d e s c h i s, n e g r u – albastru, î n t u n e – c a t – albastru, m i e r i u – albastru, albastru-n e g r i u, albastru-m u r i u, albastru-r î n d u n i u etc.

v. Albăstreală.

Din medicina poporană:

Florea Copilul, Însemnare pentru câte doftorii, 1788 (ms. în Arh. Stat.): „Pentru junghiu să cumpere mărgeluşe albastri mici, să le piseze, să bea cu rachiu de drojdii.” În poezia poporană se invoacă adesea „floare albastră” sau „foaie albastră”, dar fără vreun caracter simbolic.

„Foicică, foaiealbastră!

Ce mi-e drag pe lumea asta?

Numai calul şi nevasta!”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 294)

Floricică-n foi albastră!

Păcat de dragostea noastră, Că e lumea rea şi hoaţă, Umblă-n faţă să ne-o scoaţă.”

(Alex., Poez. pop. 2, 278) „Floricică, floarealbastră

Răsărită-n calea noastră, A L B A S T R U

Năltişoară, subţirea, Tocmai de potriva mea.”.

( Ibid., 403) „De la deal de casa noastră

Este-o floricicalbastră.”

(Marian, Bucov. II., 179) „Să samene în grădină

Garofele şi sulcină, Sub fereastră

Floarealbastră.”

( Ibid., II, 131)

Afară de „floarealbastră = Iris germanica”, cuvântul întră ca epitet constant în: peatrăalbastră, numită şi „peatră-de-brâie” (Marian, Chromatica, p. 10), nemţeşte „Blaustein”; „bubăalbastră, la încheieturile degetelor” (P. Sălăgianu, Neamţ, com. Hangu).

Una din cele mai interesante moşteniri din vechea Romă este groaza românului pentru albastru. Câteodată, nu-i vorbă, îi plac ochii albastri, dar numai atunci când şi dânsul îi are, ca în doina: „Leliţo cu alunei, Nu căta la doi, la trei, Ci cată la ochii mei, Că-s albastri ca ş-ai tăi.”

(Alex., Poez. pop. 2, 344) sau după povestea vorbei: „când nu sunt ochi negri, săruţi şi albaştri” ( Conv. lit., 1877, p. 177).

De aimintrea, o credinţă foarte răspândită la români este că ochii albastri deochie.

„Oamenii cei mai răi de deochi sunt acei cu ochi albaştri” (D. Cerbulescu, Mehedinţi, c. Rudina).

„Se crede că deoache numai oamenii cu ochi albastri, cari sunt născuţi strigoi, adecă la naştere ies cu un fel de tichie pe cap, pe care îndată o apucă cu mâinile şi o trag la gură ca să o mănânce; mâncând acea tichie, rămân strigoi în toată viaţa şi deoache orce ar vedea şi or de ce s-ar mira” (C. Corbeanu, Olt, c. Alimăneşti).

O fiinţă nenorocită este „pasere albastră”: „Hâş, hâş, hâş paserealbastră, Ce-mi baţi noaptea la fereastră?