Hasdeu, Bogdan Petriceicu

— Ăl.

A L

3AL, article masculin possessif. Se prepune: 1. posesivului propriu-zis; 2. numărului ordinal; 3. genitivului; având în aceste trei funcţiuni la plural ai şi corespunzând femininului a cu pluralul a l e. Apoi fără flexiune şi fără moţiune: 4. denaintea prepoziţiunii d e: „ al-d e = certain, connu”; 5. denaintea lui a l t: „ al-a l t =

= l'autre”; 6. în adverbul: o-l-a l t ă = o-a l -a l t ă „ensemble”. Despre ultimele trei funcţiuni vom avea a vorbi la o parte.

v. Alde.

— Alt.

— Olaltă.

1. Denaintea pronumelui posesiv, când nu-i precede un nume postarticulat: „acest bou este al meu, aceşti cai sunt ai mei”, dar: „bou-l meu cai-i mei”.

Act oltenesc din 1599 ( Cuv. d. bătr. I, 88): „cum au ei lăsat cu al lor cuvăntŠ.” Moxa, 1620, p. 368: „împle-mi ce ai făgâduitŠ de pune unŠ feorŠ alŠ mieu să fie ChesarŠ.”

Act moldovenesc din 1639 ( A. I. R. I, 93): „mărturisescu cu acestu zapis alu nostru.”

Fără concordanţă cu un nume, singularul al m e u, al t ă u etc. se poate întrebuinţa substantival; de ex.:

Constantin Brâncovan, 1695 ( Cond., ms., în Arh. Stat., p. 100): „Precum şi dumnezeescul Ioan Zlatoust zice: de vei ură, ome, bunătăţile lumii, vei moşteni ca u n al-t ă u săvărşit cereştile bunătăţš.”

Ba chiar se poate postarticula:

Dosofteiu, Synaxar, 1683, decemb. 2: „filosofiš la dăscăliša lor dorescŠ să lase uceni pre urmâ, să le rămâe pomanâ şi laudâ fărâ de moarte, că bineluš acésta-š al-s ă u l Š (âlsăulð) celŠ hireşŠ să-ş dša şi la alţâš din binele său.” v. Aleluiesc.

— Alsăuesc.

2. Denaintea numărului ordinal de la 2 în sus, care se mai postarticulează şi poate să-şi acaţe şi pe emfaticul – a (v. 5 A): al d o i l e, al d o i l e a.

Formele organice, dese în vechile texturi şi trecute în Dicţionarul ms. bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 422-3), sunt: al d o i l e, al t r e i l e, al p a t r u l, al c i n c i l e, al ş e a s e l e, al ş e a p t e l e, al o p t u l, al n o ă l e, al z é c e l e; adică articlul postpozitiv -l e urmând numai după numerii cei terminaţi în – i sau – e, iar articlul postpozitiv -l u după cei cu – u: al p a t r u l, al o p t u l, în loc de actualul „ al p a t r u l e, al o p t u l e „, în cari „le” este posterior analogic.

Pe când la cei vechi ne întimpină foarte des:

Moxa, 1620, p. 368: „atunce fu alŠ p a t r u l Š săborul a toatâ lumea.”; Pravila Munten., 1640, f. 17 b: „ al p a t r u l Š sănge amestecatŠ, de se vor 521 amesteca veri premari.”;

A L

Pravila Moldov., 1646, f. 171 a: „ al p a t r u l Š sămnŠ šaste, cândŠ mainte de svatŠ va dzice cătrâ cineva: eu vošu să ucigŠ.”

Analogia a prefăcut nu numai pe „ al-p a t r u l „ în „ al-p a t r u l e „, dar încă în unele locuri a mers şi mai departe, făcând pe „ al p a t r e l e „.

Aşa la Donici, Leul la vânat: „Şi iată: cea întăi e partea me de frate;

Al d o i l e, pe drept ca unui leu se cade; Ş-acea al t r i i l e, tot mie se cuvine, Precum voi ştiţi prea bine;

Iar de al p a t r e l e, oricare s-ar atinge

Pe loc îl voi învinge.”

Printr-o altfel de acţiune analogică, la Costachi Stamate, Muza I, p. 223:

— Dar a p a t r u l e a tocmală?

— Ah! să ţi-o spun nu am poftă.” şi tot acolo, p. 239: „Dar iată, al z e c e an cumplit soseşte Şi mai a trecut, Păcătosul plânge, amar se căieşte

De ce a făcut.”

În grai formele masculine al d o i l e etc. înlocuiesc uneori pe cele feminine.

Astfel, în loc de „ o a d o u a pânză” sau „ o a t r e i a „, găsim la Alexandri ( Poez. popul.2, 140), vorbind despre înmormântare la ţară: „o al d o i l e a pânză se pune asemine la giumătatea drumului, şi o al t r e i l e pe pragul porţei.” Chiar în texturi vechi masculinul al d o i l e a se pune adesea la plural în loc de „ a i d o i i „; de exemplu:

Constantin Brâncovan ( ms. cit., p. 113): „şi cu mulţi bošari mari şi al doilea, marturii iscăliţi în zapis.” v. Ai.

În fine, ordinalul al îşi asociază pe d e, fără a-şi schimba sensul: d e – al d o i – l e, d e – al t r e i l e etc.

O predică din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 257, 262): „învăţâ pâgănul să ucigâ coconii, nu numai întru Vithléem, ce şi în toate hotarâle lui, de d e – al-d o i l e anŠ şi mai jos.”

3. Denaintea genitivului concordat cu un nume masculin nearticulat la singular: „acest om este al d r a c u l u i „, „sat al m o ş n e n i l o r „; dar după numele postarticulat: „omul dracului”, „satul moşnenilor”.

Totuşi, în graiul vechi se pune câteodată genitivalul al şi după numele postarticulat: Coresi, Omiliar, 1580, quatern. XVI, p. 13: „untunéreculŠ de afarâ šaste loculŠ alŠ muâncilorŠ.”

Ibid., quat. XXI, p. 1: „mărâcinii ai šubireei de argintŠ.” 522

Corbea, Psaltire, circa 1700 (ms., în Acad. Rom., ps. XIII):

A L A

„Domnul al puterilor, el acesta iaste

Împăratul mărirei cu atâta véste.”

Alexandri întrebuinţează nu o dată pe a în loc de al printr-o concordare atractivă a articlului genitival cu cuvântul ce urmează, iar nu cu acel ce precede; bunăoară, în Istoria unui galben: „mă întorc iarăşi la sânul fărmecător a Zamfirei.”; sau în Nicolae Bălcescu: „el se cerca a grăbi păşirea românilor cătră acel viitor, purtându-le pe la ochi prestigiul strălucitor a gloriei strămoşeşti şi făcând să pătrundă în sufletul lor glasul fărmăcător a istoriei trecutului.”

În dialectele istriano-român şi macedo-român formele al, ai, ale nu există, ci numai a funcţionează singur ca articlu posesiv: a meu, a mei, a mele, a doile, vali a lu Petru etc. E sigur însă că trans-dunărenii avuseseră şi ei odată pe – l, perzându-l mai în urmă, după cum l-au perdut din grai pe alocuri şi cis-dunărenii, în Moldova bunăoară. În adevăr, în subdialectul macedo-român de la Cruşova primii numeri ordinali sună aşa: an-doilea, an-treilea, an-patrulea, an-cincilea (Dr. Obedenaru, Dicţ., ms., în Acad. Rom., II, p. 520), unde an reprezintă pe vechiul al. La istriano-români, pe de altă parte, se poate zice în caz oblic „ alu om” alături cu forma mai obicinuită „ l u om” (Miklosich). Articlul posesiv al fusese dară propriu oarecând tuturor românilor; însă acest al ( a, ai, a l e ), care niciodată nu se aspiră şi nu trece în vocală obscură, niciodată nu-şi acaţă pe emfaticul – a, niciodată nu se înlocuieşte prin c e l sau a c e l şi nu se confundă cu ele, n-are a face cu demonstrativul ă l (a, a i, a l e ), pronominal pe de-ntregul (v. 1,2 Al), pe când aci pronominal este abia elementul final. Masculinul singular al e compus din a + l u (= illum); pluralul ai din a + i (= illi), iar a l e din a + l e (= illae); femininul singular a din a+a (= illa); dar iniţialul a este şi nu poate fi decât numai prepoziţionalul a d. În acest mod avem: al-meu = ad-illum-meum, ai mei = ad-illi-mei, mur al-casei

= murum ad-illum cassae-illius etc., ceea ce prin formele simple: a-meu, a-mei, a-casei şi aşa mai încolo, revine în fond la: „maison à moi”, „enfants à toi”, sau în vechea franceză: „fille à roi” etc.

Prin compoziţiune materială, articlul românesc posesiv al este dară identic cu dativul romanic a l l u m (= ad-illum), a l l o s (= ad-illos), devenit: a l, a l l o, a l l a, a i, a g l i, a l l e în italiana, unde pluralul se scurtează adesea în a'; a l, á l a, á l o, á l o s, á l a s în spanioala; a l, a l a, a l s, a l o s în provenţala; a u, à l a, a u x în franceza etc. În toate acestea iniţialul a = a d îşi perde cu desăvârşire caracterul prepoziţional, romanicul a l fiind pe deplin un pronume scăzut la articlu, întocmai ca românul al, care însă, sub raportul funcţional, se desparte cu totul de limbile surori din Apus. Cauza acestei despărţiri trebui căutată mai cu seamă în substratul tracic al românilor, după cum se va întrevedea mai jos la cuvântul a l t.

v. 8 A. – 9 Ai. – l0 Ai.

— Ale.

1ÀLA, pron. demonstr. masc.; celui, celui-là. Compus din a l (v. 2 Al) şi emfaticul

— a (v. 5 A). La plural aia, la genitivo-dativ aluia, alora. Formă rustică pentru tipicul 523

A L A a c e l a. Se rosteşte mai mult: ăla, ăluia, ăia, ălora sau aspirat: hăla etc. Corespunde femininului a i a, plural a l e a. Circulează mai ales în Ţara Românească şi peste Carpaţi.

Balada Antofiţă: „Dar la masă ce mânca?

Numai peşte şi morun, C-am auzit d-un bătrân

Cala e peşte mai bun.”

(Vulpianu, Text, p. 13)

Jipescu, Opincaru, p. 52: „Cin' să lasă greu, moale şi trămândău, ala aşa moare.”; şi mai jos, p. 55: „Cine ţi-o vorbi verde, curat, ala e ceva dă capu lui.” Uraţia de nuntă, după cum se rosteşte în Fălciiu: „cui ni se va arăta de sfetnic împărătesc, aluia numai să-i vorbim.” (G. D. Teodorescu, Poez. pop., p. 163).

Proverb despre cei ce făgăduiesc: „Caprelor, mugurul ala voi o să-l mâncaţi” (Pann, III, 118).

Munteneşte „vorba ăluia”, adică fără numele aceluia ce a spus-o, însemnează p r o v e r b.

„Vorba ăluia: pe mine câţi câini m-au lătrat, toţi au turbat.” ( Ibid., III, 106).

v. Zicală.

— Zicătoare.

Exclamaţiunea „ ala rumân” e sinonim cu: român verde, om dezghieţat, cineva deştept şi îndrăzneţ.

Jipescu, Opincaru, p. 61: „ Ala rumân, hine! Văzut-ai ce dete din iel?” şi mai jos, p. 68: „Bietu Dumitru Lupu, premar dă la Buciumu, să nu-i mai moară oşcioru lui, ala rumân!”

Cu partitivul d e, daia = d i n t r e aceia.

A. Pann, Moş Albu, II, 54: „Stan era un tânăr d-aia, care traiul îi plăcea, Când cu unul, când cu altul s-aduna şi petrecea.”

În unele locuri, articlul postpozitiv al substantivului ce precede se contrage în grai cu ala; de exemplu în Teleorman: „nebunala = nebunul ăla” (I. Stănescu, com. Odaia).

Posedând mai multe forme, poporul utilizează uneori varietatea lor într-un mod foarte estetic. Aşa, bunăoară, ţăranul din Prahova zice: „c-o hi aşa, ba aşa, ba pă dâncolo, îşi dă cu părerea şi hăla şi ăla.” (Jipescu, p. 102).

v. Ahâla. – 1,2,3 Aia. – 2 Al.

2ÀLA. – v. l Al.

ÀLA-BÀLA, subst. collect. invar.; tripotage, mélange, tutti-frutti. Uneori se aude aspirat: hala-bala (Şaineanu, Elem. turc., p. 8).

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 92: „Domniţă, ce mai ala-bala cu 524 lumea de pe tărâmul vostru? Nu se mai ceartă?”

A L A – B A L A

Jipescu, Opincaru, p. 142: „Intrând ţăranu la neguţător în prăvăliše, zice: să hiše dă bine logofete, sau: noroc, jupâne!

— Noroc să dea Dumnezeu, nea Pârvule! îi răspund băieţi[i] din prăvăliše, or stăpânu.

— Da ce mai ala-bala pă la dumneavoastră?

— Iaca, pace, sănătate! Mai venirăm şi noi pă la oraş.”

Basmul Balaurul cel cu şeapte capete (Ispirescu, Legende, p. 202): „Pasă-mi-te, bucătarul împăratului, un ţigan negru şi buzat, se dusese d-a-minune să vază ce mai ala, bala, pe la flăcăii ce stau de pândă.”

Basmul Câtea-n varză ( Col. l. Tr., 1882, p. 126): „ – Ce mai ala-bala pe aici, pe la d-voastră, cuscre?

— Ce să fie? iaca muncim ca să trăim.”

Într-o variantă a jocului copilăresc „d-a-ascunsele”, formula recitativă sună: „ Ala

Bala

Portocala;

Cioc, Boc, Treci la loc.” acolo unde într-o altă variantă: „ U n a

A l t a

Portocala.” sau: „ U n a mara

D o u ă para.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 194–5)

Din alăturarea tuturor pasagelor de mai sus, rezultă că ala-bala, întrebuinţat aproape totdauna intensiv: m a i ala-bala, însemnează: una şi alta, câte ceva de toate, felurite lucruri, o amestecătură, o cârpeală. „Ce mai ala-bala pe la voi?” vrea să zică: „ce mai amestecătură sau ce mai cârpeală pe la voi?” Tocmai aceasta se exprimă albaneşte, după dialectul gheghic, prin adverbul reduplicat: b à l l a – b à l l a „Flickwerk an Flickwerk, überall geflickt” (Hahn). Românul ala-bala, în loc de bala-bala, prezintă ceea ce se cheamă în linguistică o reduplicare frântă, atunci când prima parte a cuvântului repetat se modifică prin disimilaţiune; ca în francezul „pêle-mêle”, în loc de vechiul „mesle-mesle”, româneşte: talmeş-balmeş, cioro-bor, laur-balaur, lavre şi palavre etc. (cfr. Pott, Doppelung, 70).

Ala-bala nu e vechi şi pare a nu fi tocmai răspândit. Noi l-am auzit numai în Ţara Românească. Este foarte probabil că s-a furişat în graiul nostru de pe la arnăuţii din epoca fanariotică, tot atunci când ni s-a altoit neogrecul reduplicat a g a l e – a g a l e. Oricum însă, a g a l e – a g a l e şi ala-bala s-au premenit ambii atât de româneşte şi sună aşa de onomatopoetic, încât vor rămânea în limbă.

v. Agale.

— Alandala.

— Andilandi. – l Arnăut.

A L A B A B U L Ă

ALABÀBULĂ A v. Arababură.

ALABÀBURĂ

1ALÀC (plur. alace), s.n.; t. de botan.: 1. épeautre, Triticum spelta; 2. baillarge, Hordeum distichon, ou bien: escourgen, Hordeum hexastichon. Un fel de g r î u şi un fel de o r z.

a) Ca „Triticum spelta”:

Poenar-Aaron-Hill, I, 597:„ alac, s ă c a r ă a l b ă, un fel de grâu al căruia grăunte este mai mic şi mai închis decât al celui obicinuit”.

Costinescu, I, 29: „ alac, un fel de grâu, s e c a r ă a l b ă; froment-locar, épeautre.”

Lexicon Budan: „ alac, triticum monocorum, alica.”

Dosofteiu, Paremiar, 1683, iul. 20 şi aug. 6, Regn. lib. III, cap. 19: „.scoalâ de mânâncâ şi bša; şi să-mpre- „.surge et comede; et Eliu respexit, gšurŠ căutâ Ilie, şi adecâ la căpătišulŠ luš ecce ad caput ejus subcineritius s i l i – adzâmă de alacŠ şi canâ cu apâ.” g i n e u s et locythus aquae.”

Greceşte: Ñlur…thj de la Ôlura „épeautre”.

b) Ca „Hordeum polystichon”:

Baronzi, Limba română, p. 101: „ alac, un fel de orz de munte, care e în trei muchi.” „. orzul se zice: alac, orzoaică, orz mucheriu.” (I. Maior, Tutova, com.

Plopana).

„. orz, oves, oves negru, alac a l b şi alac r o ş u, căruia îi mai zic şi t e n – c h i u.” (T. Crişeanu, Transilv., c. Cugieru).

„. alac este tot un fel de o r z, care se face cu câte două fire îngemănate.” (V. Mircea, Iaşi, c. Copou).

„. la munte creşte alac, al cărui bob seamănă cu al o r z u l u i, însă cu deosebire că tot în acelaşi bob cuprinde două şi trei grăunţe.” (I. Constantinescu, Buzău, c. Beceni).

Ion Ionescu, Calendar, 1845, p. 64: „orzul ce se seamănă de cu toamnă se numeşte în Moldova de jos alac.”; şi mai la vale, p. 188: „ alacul sau o r z u l d e t o a m n ă, escourgeon.”

În doine ne întimpină adesea invocaţiunea „foaie verde trei alace” sau „frunză verde trei alace”, după care urmează într-un mod sistematic expresiunea dorinţei de a reuşi în ceva sau de a-şi vedea soarta îmbunătăţită: „Foaie verde trei alace, Fă-mă, Doamne, ce mi-i face, Fă-mă pasăre de-argint

Cu aripile de vânt;

Ca să zbor

Unde mi-i dor.”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 124)

A L A C

„Foaie verde trei alace, Fă-mă, Doamne, ce mi-i face, Fă-mă puiul cucului

În dealul Luduşului, S-aud moara văjâind, Pe badea boii mânând.”

( Ibid., 143) „Foaie verde trei alace, De când trecui dealu-ncoace

Voie bună nu-mi poci face.”

( Ibid., 193) „Foaie verde trei alace, Fă-mă, Doamne, ce mi-i face, Fă-mă năframă tărcată

Peste cetate-aruncată, Să văz frunza cum se-ngustă Şi pe badea scos la mustră.”

( Ibid., 312) „Foaie verde trei alace, Fă-mă, Doamne, ce mi-i face, Fă-mă, Doamne, lemn de tufă

Să mă taie mândra furcă, Să mă ducă-n şezătoare, Să mă ţie-n brăţişoare!”

( Ibid., 368) „Frunză verde trei alace, Ziuă albă-acum se face, Prind cocoşii a cânta Şi de ici şi de colea, Când mai gros, când mai subţire

Despre-a noastră despărţire.”

( Ibid., 163) „Frunză verde trei alace, Lasă-mă, măicuţă-n pace, Să trăiesc cu mândrele

Ca codru cu frunzele!”

( Ibid., 58) „Frunză verde trei alace, Fă-mă, Doamne, ce mi-i face, Fă-mă strugure din vie

La badea-n cănţelărie.”

( Ibid., 120)

Apoi la singular şi fără „foaie” sau „frunză”:

A L A C

„Scânteiuţă din alac, Nu mă blăstema să zac, Că n-am pe nime cu drag

Să-mi vină seara la pat, Să-mi puie mâna la cap.”

( Familia, 1885, p. 464)

Tot aci aparţine doina din Banat:

Paseruica din alac, Mult mă mir ce să mă fac, C-o zis mândra că nu-i plac.” unde d. Picot ( Dialectes roumains, p. 51) a pus greşit: „Păseruică d e p r e l a c.”

Invocaţiunea celor t r e i alace „épis d'épeautre” numai atunci când e dor de îmbunătăţirea soartei ar putea să fie o reminiscinţă italică. La vechii romani „ado-rea”, adecă alace „épis d'épeautre”, constituiau o emblemă a izbândei, astfel că ajunseseră a însemna mărire în genere: „gloriam denique ipsam a farris honore a d o r e a m appellabant” (Plin.). Lătineşte se zicea „laus et a d o r i a „, „trium-phales a d o r e a e „, „agro a d o r e aque affecit populares suos” (Plaut.), literalmente: „laudă şi alace”, „ alace de biruinţă” etc.

Totuşi cuvântul nostru alac nu e de loc latin. În grai el nu se rosteşte nicăiri aleac (Pontbriant) sau aliac ( L. M. ), după cum au scris unii pentru a-l apropia de latinul à l i c a sau h à l i c a „farine d'épeautre”, de unde – după legile fonetice ale limbei române – s-ar fi putut naşte numai doară à r e c ă, dar alac sau chiar aleac ori aliac niciodată. Forma veche românească, după cum ne vom încredinţa îndată, era alacru, cu iniţialul aprotetic, ca şi-n „alamă”, „alăută”, „alămâie” etc.

Tulpina dară este làcr- identică cu albanezul toschic l à k ă r, la plural: l à k r a „legume”, pe care Camarda (I, 55) îl înrudeşte foarte bine cu grecul l£cana. În adevăr, albanezul gheghic l à k ă n (Jarnik, Prisp• vky, 1883, p. 45), la plural l à k n a (Hahn), probează că prototipul tracic, comun românilor şi albanezilor, era l à k a n o = l£canon, de unde prin rotacismul ulterior al lui – n-: l à k a r o, căci la albanezi ca şi la români numai între vocale n devine r. La traci l à k a n o =

= l£canon era un cuvânt împrumutat de la greci. Deja Aristofan observase că în vorbe greceşti barbarii prefăceau pe c în k: œkw = œcw, kar…ento = car…en; ¢po-trškw = ¢potršcw etc. (Müllach, Gramm., 28). Legătura logică între albanezul l à k ă r „legumă” şi românul alac „grâu, orz” se lămureşte prin grecul laca…nw (=lacanw) „creuser, fouiller”, indicând orice vegetaţiune datorită lucrării pământului. Cum că în veacul de mijloc forma românească era anume alacru, dovadă este că ungurii, luând atunci cuvântul de la noi, iar nu noi de la dânşii (Cihac), l-au făcut: a l a k o r. În limba maghiară acest a l a k o r = rom. alacru e cu totul străin. Nici descompunerea a l a k – o r sau a l a – k o r, nici celelalte limbi turanice înrudite, nu-l explică. Este o vorbă plugărească, pe care ungurii au găsit-o la români şi au 528 primit-o de la dânşii. Aşadară iată genealogia lui alac: tracic lakano = gr. l£cvnon

A

A L A C U S T Ă

( lakaro) alb. lakna rom. * lacru

( lakra) alacru – ung. alakor alac

Nu cumva francezul l o c a r „épeautre” să fie un împrumut de la unguri? Este o cestiune de urmărit.

v. Abeş.

— Aghiuţă.

— Aidoma.

2ALÀC, adj. et subst.; couleur d'épeautre. Epitet ce se dă peste Carpaţi la boii „cari seamănă la păr cu spicul a l a c u l u i = Triticum spelta” ( Familia, 1878, p. 459).

Şi franţuzeşte se zice: „boeuf f r o m e n t, boeuf à robe jaune claire” (Rolland, Faune pop., t. 5, p. 24).

v. l Alac.

ALÀCI, -E, adj.; bigarré, de diverses couleurs. Sinonim cu p e s t r i ţ, b ă l ţ a t, t ă r c a t etc. Cuvântul se aude în Bucovina: „Asta-i lumea cea alace, Face omu cum îi place;

Lumea asta-i din bucăţi:

Cere unu, dă la tăţi.”

(Marian, Descântece, 30)

Tot de acolo: „Spun pe cinste că ţi-oi da

Nouă cirede de vaci, Toate cu viţei alaci.”

(Marian, Bucov. I, 124)

În pasagiul din urmă, ar putea să fie vorba de „viţei de culoarea a l a c u l u i (v. 2 Alac), nicidecum însă în pasagiul dentâi: „lume alace”. Derivaţiunea din turcul a l a  a „bigarré” (Şaineanu, Elem. turc., p. 8), sub forma tătărească a l a , este singură care se potriveşte în ambele cazuri: „viţei alaci = veaux bigarrés”; „lume alace” explicată prin „lume din b u c ă ţ i = monde bigarré”.

Cuvântul se aude şi la românii din Selagiu [.]: „ alaciu = iedul sau cânele alb şi cu pete negre” (Preutul Em. Bran, c. Bârseul de-Jos).

v. 1 Alagea.

— Bălţat.

ALACÙSTĂ s. HALACÙSTĂ, s.f.; sauterelle. O formă bănăţeană pentru l ă c u s t ă (= lat. l o c u s t a ), pe care o cunoaştem prin următorul exemplu: „Între metafore, figure sau asemănări luate din lumea animală, poporul de pe aci 529

A L A C U S T Ă întrebuinţează: merge ca melciul, adecă fără sporiu; îi uşor ca un fluture; ca şi o halacustă, aşa mânca.” (L. Iancu, Caraş-Severin, com. Visag).

v. Lăcustă.

1ALAGEÀ s. HALAGEÀ (artic. alageaua, plur. alagèle), s.f.; sorte d'étoffe rayée, indienne.

Între veşmintele mănăstirii Negoeşti, 1739 ( Cond., ms., în Arh. Stat., p. 125): „sfită dă belacoasă neagră verde 1; stiharšu dă alagea albu.”; şi mai jos: „procoveţe dă a t l a z alagea.”

Între veşmintele mănăstirii Snagov, din acelaşi an ( ibid., p. 156): „oraršu albastru dă hatai; oraršu dă halagea vechšu.” v. Atae.

Dionisie Eclesiarc, Cron. (Papiu, Monum. II, 224), între exemple de scumpete în anul 1812 aduce: „ alageaoa proastă 12 lei, şamalageaoa 25 lei şi 30 bucata.” unde „ şamalagea” însemnează o „ alagea de Damasc”, de două ori mai scumpă decât cea obicinuită.

v. Şamalagea.

În tarifa vamală moldovenească din 1761 ( Arh. Român.1, II, 323) se menţionează: „ Alăgea de H a l e p „ şi „ Alăgea ş a m „.

Filimon, Ciocoii vechi, p. 215: „asta este hataia de Veneţia sadea, hataia floran-tin, camohus de Veneţia cu fir, camohus sadea, catifea cu aur şi sadea de Veneţia, sandal cianfes, canavăţ, tafta, atlas vărgat şi cu flori, hares pungiuc, fesuri tuneslii, basmale de Triest, de Franţa şi de Englitera, tulpan mosc, alagea de Triest.” Este turcul a l a  a sau a l a € a, cu acelaşi sens (Şaineanu, Cihac). „ Alagea, materie ţesută cu fire de în şi de mătasă” ( L. M. ).

v. Atlaz.

2ALAGEÀ s. HALAGEÀ, s.f.; embarras, complication. Termen întrebuinţat numai în locuţiunea: „a p ă ţ i alageaua = a fi amăgit, a cădea în mare nevoie” ( L. M.; Cihac; Pontbriant). N-are a face cu numele stofei alagea, despre care vezi mai sus şi cu care o confundă unii, ci este grecul ¢llag» „changement, vicissitude, troc, contrat”. Cu această derivaţiune se împacă şi următorul pasagiu la Vrancea

(B. Ştefănescu), Sultănica, p. 216: „dar tu, când ne-i întinde halageaua nunţei?…” P. Ispirescu, Snoave, p. 77: „Ce să facă el ca să iasă d-acolo? Să întrebe, nu-i venea la socoteală, ca să nu paţă vro alagea.” v. Hălăgie.

ALÀH! – v. Alalah!

ALÀI (plur. alaiuri), s.n.; pompe, suite, cortège, procession beaucoup de bruit, brouhaha. Turcul a l ° ï, trecut şi răspândit în toate limbile de pe Peninsula Balcanică.

Cuvântul e mai frumos, în orice caz, decât neologismii p o m p ă şi p a r a d ă.

E des în cronice.

A L A I

Neculce, Letop. II, 331: „l-au pus domn în Moldova (pe Dimitrie Cantemir) şi apoi l-au dus la vezirul de l-au îmbrăcat în caftan şi i-au dat ferman, făcăndu-i alaiu p r e o b i c e i u.”

Nic. Costin, Letop. II, 99: „i-au eşit boierii ţării şi cu slujitori şi cu tabulhanaoa ţării, de i-au făcut alaiu d u p ă o b i c e i u.”

N. Muste, Letop. III, 19: „venind Buhuş hatmanul de la Suceava în Iaşi la Dimitra[co-vodă, făcutu-i-au alaiu cu toţi slujitorii curţii, cu trâmbiţe, cu dobe.” Istoria lui Brâncoveanu, 1730 ( Conv. lit., 1875, 330): „Cu ochii dacă văzură, Pe Ştefan spătariu îl socotiră, La Imbrihor că l-au dus, Domnul tănăr că l-au pus, Cu alaiu mare-l luară Şi la curte îl duseră.”

Enachi Cogălniceanu, Letop. III, 217: „cănd s-au apropiet de Iaşi, i-au eşit toţi boierii şi caimacamii cu alaiurile înainte.”

Beldiman, Tragod., v. 461: „Oastea din Iaşi cea mai multă la Galata au ieşit, Ca de acolo alaiul să se facă în sfârşit.”

Forma aspirată, la Dionisie Eclesiarc (Papiu, Monum. II, 166, 169): „(Alexandru Ipsilant) întrând în Bucureşti cu mare halaiu şi şezând în scaun.”, iar mai jos: „cu ce halaiuri şi cu ce cinste şi dragoste i-au întimpinat.”