Hasdeu, Bogdan Petriceicu

1. Ca şi prototipul latin, ajut se construieşte cu acuzativul şi cu dativul.

a) Cu dativul:

Moxa, 1620, p. 401: „de nu-m veţi ajuta acum, apoš voi vă veţi căi.” Zilot, Cron., p. 76: „Acei mai mulţi mergea pă jos spre uşurinţă, Carălor ajutând pe cât era putinţă.”

A J U T

Construcţiunea cu dativul e stereotipă în blăsteme, jurăminte şi urări: „Să nu-m i ajute sfânta zi de astăzi!” „Nu ţ i -ar ajuta ţie.” „Aşa să-m i ajute sfântul soare!” etc.

Jipescu, Opincaru, p. 50: „Dă ţi-o ajuta s f î n t u s-ai târlă, cireadă şi turme.” În cântece poporane: „Am avut un frate drag, L-a jurat neamţul sub steag;

Am avut un frate dulce Ş-acuma departe-l duce, Nu leajute sfânta cruce!”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 297) „Badea-i călător, se duce, Nu-i ajute sfânta cruce!

Badea-i călător, porneşte, Pe mine mă părăseşte, Nu-i ajute ce gândeşte!”

( Ibid., 160) „De n-oi înşela-o eu, Nu-mi ajute Dumnezeu

Să-ncalec pe murgul meu!”

(Pompiliu, Sibiu, 71) „Oh, drăguţ bărbatul meu, Ajuta-ţi-ar Dumnezeu!”

(Alex., Poez. pop. 2, 53)

Afară din blăsteme, jurăminte şi urări, în cari dativul e de rigoare, în graiul obicinuit ajut se construieşte mai ales: b) Cu acuzativul.

O predică, text din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 203): „aasta fi-ne-va, să vomŠ ajuta credinţa cu višaţâ bunâ.” Dosofteiu, 1673, f. 14 a: „Sagšuţš p r e săracul cu mânâ-nduratâ.”

I. Creangă, Dănilă Prepeleac ( Conv. lit., 1876, p. 453): „Apoi dă, nevastă, sângele apă nu se face. Dacă nu l-oi ajuta eu, cine să-l ajute?” Balada Radu Calomfirescu: „Rogu-te, măria-ta, De vroieşti a magiuta, Dă-mi agiutor pe Buzeşti.”

Proverb: „Dumnezeu când te ajută, Plumbul ţi se face plută.”

(Pann, I, 72)

A J U T c) Nedeterminat:

Moxa, 1620, p. 376: „unde nu va să ajute Dumnezeu, în deşert se nevošaşte niştine.”

I. Văcărescu, p. 441: „Fereşte-te de buna

A lor căutătură!

Florile totdauna, Când i se-ncred, se fură:

Najută păzitori.”

II. Compusul „ D o a m n e – ajută” constituă un idiotism cu accepţiuni diferite.

a) Strigăt de luptă sau de vitejie.

Balada Român Grue Grozovanul: „Grue vreme nu perdea, Două cruci numai făcea, D o a m n e – agiută! el zicea, Barda-n mână apuca Şi-n tătari se arunca.”

I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb ( Conv. lit., 1877, p. 185): „Şi zicând D o a m n e – ajută, se aruncă cu calul în apă, o trece înnot dincolo la cela mal fără primejdie, şi apoi îşi iè drumul înainte.”

De aci, când cineva ne sileşte sau ne grăbeşte a face ceva fără voie ori fără timp, se zice că: „dă zor cu D o a m n e – ajută”.

b) Invocaţiunea plugarului şi a muncitorului în genere, când se apucă de lucru.

Jipescu, Opincaru, p. 148: „înbucă câţiva dumicaţi dă mămăligă, muşcă dă douo-trei ori dântr-o ceapă, înjugă bouleni[i] şi apoi, făcând cruce, zice: D o a m n e – ajută! I, boi, mă!”

I. Creangă, Stan Păţitul ( Conv. lit., 1877, p. 22): „pune mâncarea în traistă, înjugă boii la car, zice D o a m n e – ajută şi se duce la pădure să-şi aducă un car de lemne.”; apoi, la întoarcere ca şi la plecare: „înjugă boii, zice iar un

D o a m n e – ajută, şi pe la prânzişor porneşte spre casă.”

De aci în legătură cu plugăria, la Marian, Bucovina II, 25: „ D o a m n e – ajută cucului

Să zboare din cuibul lui

În mijlocul câmpului

Pe coarnele plugului.” „Dulgherii, la începutul lucrului îşi fac cruce şi zic: D o a m n e – ajută! „ (D. Alboteanu, Covurlui, com. Mastacani).

c) Sinonim cu b ă t a i e, însă numai pe neaşteptate.

A. Pann, Prov. II, 102: „Să nu te pomeneşti cu D o a m n e – ajută pe spinare.” În graiul ţăranului din Prahova: „Poporu ie ca oaia; azi te poartă pă sus, te măreşte; mâine dă l-o sumuţa altu pă tine, tot norodu ăl de ieri te-ncarcă dă D o a m n e – ajută, 511

A J U T pântru că ţara nemintoasă e pururea doritoare dă pocinoguri.” (Jipescu, Opincaru, p. 97).

d) Ceva mic, neînsemnat, abia de-ajuns.

„Nici casă ca lumea, nici trai dă D o a m n e – ajută, nici grijă dă sănătate, nici lumină la minte.” ( Ibid., p. 65).

La comparativ:

Basmul Făt-Frumos (Ispirescu, Legende, p. 194): „N-apucase calul să se depărte-ze o bucată de loc m a i d e D o a m n e – ajută, şi iată că smeoaica iară îi ajunse.” Cu sensul de sub litera a şi b, se zice şi „ c r u c e – ajută”.

Alexandri, Florin şi Florica, sc. 2: „Colivescu: Psaltul Chiriac mi-o spus că am un ohtoic de cele zdravene. Vrei să-l asculţi?

Florica: Vreu. Dă, începe, şi c r u c e – agiută!.”

Acelaşi, Cinel-Cinel, sc. 14: „Graur: Gata sunteţi?

Toate: Gata.

Graur: C r u c e – agiută! Să te văd, Graure băiete! acu să-mi vânezi cumsecade.”

Acelaşi, Surugiul: „Ei! da ce stau eu de mă amăresc cu gânduri pocite. Piei nălucă şi c r u c e – agiută!.

III. Din forme istorice, este de observat: a) Dosofteiu, 1680: ps. XCIIl: „că de n-ar fi DomnulŠ agšu- „. Nisi quia Dominus a d j u v i t me, tatu-mš, în puţintel s-ar hi sălăşluit în ad paulo minus habitasset în inferno anima sufletulŠ mšeu.” mea.”

Acelaşi pasagiu la Coresi, 1577: „că să nu v r e a DomnulŠ ajuta mie, în neşchitŠ întra-vrea întru šadŠ sufletulŠ mieu.”; iar la Arsenie din Bisericani, circa 1650

(ms., în Acad. Rom., p. 217): „că de n-a u v r u t f i Domnul agšutându-mi, puţinel deci au vrut fi sălăşluindŠ în adŠ sufletulŠ mieu.” b) Arsenie din Bisericani, p. 247: ps. CVI: „şi slâbirâ şi nu era cine le „.infirmati sunt nec fuit qui a d i u – agšuta lor.” v a r e t.” unde la Dosofteiu, 1680: „slăbirâ şi nu era cine să agšute.” v. 1,2,3 Ajutor.

— Ajutoresc. – l,2 Ajutorinţă.

— Ajtezeu.

AJUTÀRE s. AGIUTÀRE, s.f.; l'infinitif d'a j u t pris comme substantif: action d'aider. Sinonim cu a j u t o r. Rar se întrebuinţează.

Coresi 1577, ps. XLVIII: „şi a j u t o -

Dosofteiu, 1680: „şi agšutarša lor r š u l Š lorŠ vechéşte întru šadŠ.” vechi-să-va în šad.”

v. Ajut.

A J U TO R

AJUTÀT, -Ă, adj.; part. passé d'a j u t pris comme adjectif. – v. Ajut.

AJUTĂTÒR s. AGIUTĂTÒR, -OARE, subst. et adj.; auxiliaire. Formaţiune analogică în loc de organicul a j u t o r (= lat. adjutorius), care dispare din grai.

a) În sens juridic.

Pravila Moldov., 1646, f. 101: „svšatnicii şi agšutâtorii răpitoriului nu să vorŠ putša măntui aşša, ce să vorŠ certa dupâ cumŠ va fi voša gšudeţului; şi aasta să dzice pentru ceša ce vor fi a g š u t a ţ Š la răpit, šarâ nu pentru ceša -au a g š u t a t Š dupâ ce s-aŠ răpitŠ.” b) În sens teologic.

Dosofteiu, 1680, ps. IX: „şi fu Domnul „.et factus est Dominus refugium pauscăpare mişăluluš, agšutătoršu în bună vréperi, a d j u t o r în opportunitatibus în me în griji.” tribulatione.”

Legenda Sf. Parasceve, text din sec. XVI ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 72): „stăi dereptŠ mine, săraca de eu, şi-mi fii ajutâtoare şi dereptâtoare.”

Legenda Sf. Maria Egipteană, sec. XVII ( Ibid., p. 378): „şi cănd mâ ajungea grijile, šară ša-mi era ajutâtoare.”; şi mai jos: „şi pănâ în zua de astâzi acea ajutâtoare a j u t î -mi de pururea.” v. Ajut. – 1 Ajutor.

AJUTĂTORÌE. – v. Ajutorie.

lAJUTÒR s. AGIUTÒR (plur. ajutoare, ajutoară, ajutoruri), s. n.: aide, secours, assistance. Sinonim cu s p r i j i n. Latinul a d j u t o r i u m = ital. aitorio, span.

ayudoiro etc. (Cihac).

Coresi, 1577, ps. VII: „ ajutoršulŠ mieu de Dumnezeu”, acolo unde Silvestru, 1651: „ agiutoršulŠ mieu de la Dumnezăul”, iar în contextul latin: „ a d j u t o r i u m meum a Domino”.

Dosofteiu, 1673, f. 11 b: „Mişeluluš šaste Domnul de scăpare, AgŠtoru la treabâ, la greŠ stâncă tare.”

Jipescu, Opincaru, p. 160: „Ş-aşa aidea, aidea, doma, doma, mai în care şi-n căruţe, mai pă jos, ajung cu ajutoru s f î n t u l u i acasă.”

Pluralul poporan este ajutoară = lat. a d j u t o r i a.

Zilot, Cron., p. 113: „cele mai multe mănăstiri ale împăraţilor greci, care primej-duia a se perde supt robia turcească ei (Basarabii) le-au miluit, le-au a j u t o r a t cu ajutoară vecinice, care şi până astăzi li se urmează de aici din ţară.” Acelaşi, p. 118: „nemulţumindu-se pe ajutoarăle şi milele domnilor români, amăgiră pe români şi luară rând la domnie.”

Pluralul literar este ajutoare.

A J U T O R

I. Văcărescu, p. 434: „Daţi ajutoare, Vedeţi ce floare!

Ce pătimeşte, Şi în ce stare!”

În popor se mai zice şi ajutoruri.

Alexandri, Boieri şi ciocoi, act. I, sc. 7: „Hei! vere, în vremea de mai nainte boierii, adevăraţi stâlpi ai ţărei, în loc de-a cere agiutoruri de peste hotar, mergeau de-a dreptul la curtea domnească şi ziceau lui Vodă cu glas bărbătesc: Măria-ta!

ţara sufere.”

Pentru „a cere ajutor”, în graiul vechi se zicea mai obicinuit: „a p o f t i ajutor”.

Ureche, Letop. I, p. 100: „au fugit Ştefan, fratele cel mai mare, la Cazimir, craiul leşesc, pohtind ajutor împotriva frăţine-seu lui Petru.”; şi mai jos, p. 110: „s-au dus Ilieaş-vodă la craiul leşesc, la Vladislav Jaghello şi au poftit agiutor să-l ducă la domnie.”

Dar la Moxa, 1620, p. 382: „elŠ c e r ş u ajutoršu la Irina.”

Fiind poftit sau cerut, ori cerşut, se d ă ajutor.

Pravila Moldov., 1646, f. 41: „căndŠ va prinde gšudeţulŠ vreun calpuzanŠ, trebue să-l cercetšadze: mai are soţii? şi cine le d ă agšutoršu.” Beldiman, Tragod., v. 411: „Câţiva nebuni, alţii falnici, se pleacă, d a u ajutor, Vrând s-areate fiştecare cum că este râvnitor.”

Construit cu d e:

Act muntenesc din 1679 ( A. I. R. III, 253): „să-i ducă (pre oamenii fugiţi de pre moşie) pre lăngă casa lui să fie d e ajutor şi de p o s l u ş a n i a casăi.” Balada Bujor:

— Unde-ţi sunt averile

Ca să-ţi scapi tu zilele?

— Le-am ascuns pe la copaci

D e – agiutor la cei săraci

Să-şi cumpere boi şi vaci.”

Balada Toma Alimoş: „Murgule, murguţul meu, Datu-mi-te-a taică-tău

Ca să-mi fii d e ajutor

La nevoie şi la zor.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 583)

De aci: a fi m î n ă d e ajutor, a da m î n ă d e ajutor, a p u n e m î n ă d e ajutor.

A. Pann, Prov. III, 156: „Fă bine şi mă ardică, mână dajutor să-mi pui.” A J U TO R

Altceva este după un adjectiv însemnând lipsă: dezbrăcat d e ajutor = fără ajutor.

Zilot, Cron., p. 30: „Pentru c-ai rămas cu totul p u s t i e d e ajutor Şi Pazvangiii crâşneşte să te puie supt picior.”

În construcţiune cu î n t r u: „Dumnezeu, î n t r – ajutor! = que Dieu soit en aide!” (Cihac).

Pravila Moldov., 1646, f. 98: „părinţii, fraţii, rudele, stăpănii, ispravnicii muerii, toţŠ aceştša potŠ să-i ucigâ de tot pre răpitori şi să nu aibâ nice o certare; şi încâ nu numai pre răpitori, ce şi pre soţiile lorŠ şi pre ceša ce le vor fi î n t r – agšutoršu.” Ştefan Gheorghie Vv., 1667 ( A. I. R. I, 109): „să-i fii î n t r – a• iutor acestui sărac de copil să-ş poată dezbate moşia.”

Nic. Muste, Letop. III, p. 8: „Şi dăndu-se vezirul într-o parte cu oştile sale, au trimes la serascherul ce-l lăsase la Leva, şi cu tatarii şi cu moldovenii şi cu muntenii, să-i vie î n t r u ajutor să bată pre nemţi.”

Costachi Negruzzi, Aprodul Purice: „Dumnezeule! la tine nădejdea lor a rămas, Înalţe-se pân-la tine a lor trist şi jalnic glas!

Şi trimite-le din ceruri un înger î n t r – ajutor, Căci se bat pentru scaparea ş-apărarea ţărei lor.” v. Ajut. – 2,3 Ajutor.

— Ajutorinţă.

2AJUTÒR s. AGIUTÒR, -OARE, adj. et subst.; aide, aidant, celui ou celle qui aide. Sinonim cu a j u t ă t o r, prin concurenţa căruia a ieşit din întrebuinţare. Lat.

a d j u t o r i u s = ital. ajutore etc. (Cihac).

Psaltirea Şcheiană, circa 1550 (ms., în Acad. Rom.):

XVII: „Dzeul mieu agšutoršul, mieu.” „. Deus meus a d j u t o r meus.”

XXVI: „ Agiutoršu-mi fii şi nu împenge ,. A d j u t o r meus esto, ne derelinmere.” quas me.”

XXXII: „că agšutoršu şi scut noao šaste.” „.quoniam a d j u t o r et protector noster est.”

Coresi, 1577, ps. XLI: „. ajutoršu mie eşti, că ce mâ uitaşi.” „.s u s c e p t o r meus es, quare oblitus es mei.”

Moxa, 1620, p. 379: „de-acii (Leu) curănd fu cunoscutŠ de sfatnici şi sosi voevodŠ răsăritului, şi-şi aflâ ajutoršu ArtavazdŠ anume, unŠ bošarinŠ.” Pravila Mold., 1646, f. 103: „la vrémea răpitului n-au strigatŠ să-i vie cineva agšutoršu.”

A J U T O R

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom.), p. 35: „cu curată inimă mă giuruesc că în toate agiutoare şi înpreună lucrătoare, şi ce iaste capul lucrului, spre toate primejdiile primitoare şi suferitoare voiu fi.”

Beldiman, Tragod., v. 69: „Pe domnul Mihail-vodă, a ţărei stăpânitor, S-au silit îndat-a-l trage să le fie agiutor.” v. Ajut. – l,3 Ajutor.

3AJUTÒR s. AGIUTÒR, s.n.; t. fisc.: subside. Sinonim cu a j u t o r i n ţ ă, care însă era o dare mai statornică decât ajutor; punctul comun între ambele este că le plătea dopotrivă nu numai poporul, dar încă boierii şi călugărimea.

Zilot, Cron., p. 6: „Şi mai întâi sfătuiră să scoată o angarea

Pre boieri de toată starea şi pre bresle foarte grea, Pă mănăstiri şi pă schituri, şi văduvele să dea, Fieşcare după stare-i, că şi lor li s-ar cădea, Numindu-o cum că este ajutor d e c h e l t u i e l i

Pentr-ascherii ce s-adună la Diiu ş-alte rânduieli.”

Acelaşi, p. 70: „Cu binele ne-am stins, dând d e l e f i ajutoară;

Cu vestea ce ne-au dat, mintea va să ne sară.” v. Ajut. – l,2 Ajutor. – 2 Ajutorinţă.

AJUTORÀRE A v. Ajutorez.

AJUTORÀT

AJUTORÈSC s. AGIUTORÈSC ( ajutorit, ajutorire), vb.; aider, secourir, venir en aide. Formă colaterală lui a j u t o r e z, ambele derivate dintr-un verb a j ù t u r

= lat. *a d j u t u l o, format din a j u t prin sufixul verbal frecuentativ – ur = lat.

— ulo, ca în „scùtur”, „vântur”, trèmur” etc. De aceea ajutoresc nu însemnează numai „ajut”, ci „ajut mereu” sau „ajut adesea”.

„ Ajutoresc, saepe juvo, oft helfen” ( L. B. ).

Biblia Şerban-vodă, 1688, Genez. XV, I: „.nu te téme, Avrame, eu-ţi ajuto- „.noli timere Abram: ego p r o t e g o rescu.” te.”

Ibidem, Esai. X, 3: „.şi cătră cine veţi fugi ca să vă aju- „.et ad quem confugietis ut a u x i -

516 toriţi?” l i u m c o n s e q u a m i n i?”

A J U T O R I E

Pravila Moldov., 1646, f. 48: „cândŠ să va prileji de va face ucidere vreun bošarinŠ, şi de nu va fi nice de o treabâ ţărăi, acela, de-are da căţ bani, nu să va putša răscumpăra, alegăndŠ căndŠ are da niscare bani să agšutoreascâ la vreo nevoe a ţărăi; šarâ care bošarinŠ bogatŠ de să va fi izbăvit cu bani de moartša cša grabnicâ, şi apoi šar⺊ va fi făcut al doile răndŠ aşijdere acéša ucidere grabnicâ, nu s-are mai putša plăti cu bani, macarŠ de-are scoate ţara din ce nevoe, sau macarŠ de l-are agšutori şi alţii streini cu di ce are putša să-l plătšascâ.”

Ibid., f. 65: „macarŠ că are fiecine voe să agšutoreascâ pre cel asupritŠ şi, unde va vedša că staŠ cu războšu asupra lui, să-i scoaţâ capulŠ şi să-l măntušascâ den moarte, šarâ acestŠ lucru nu šaste nemărui datâ cu vreo silâ cumŠ să fie datoršu să facâ acestŠ a g š u t o r š u d e m u l t e o r i; şi cu cuvântulŠ poate să agšutoreascâ neştine pre altulŠ pănâ-l va izbăvi.”

Ureche, Letop. I, 106: „Alexandru-vodă făcut-au prieteşug mare cu leşii, şi le-gătură tare, ca hie la ce treabă unul pre altul să agiutorească.” Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom.), p. 35: „cel ce spre rău cu lucrul agiutoréşte şi cel ce fapta rea cu gândul o priiméşte şi o învoiaşte, tot una sunt.” Reflexivul „a s e ajutori”: „Domnul mie-mi iaste a j u t o r Şi-n toate năpăştile scutitor;

Spre dâns inima-m au nădăjduit Şi or în ce greu m-am ajutorit.”

(Corbea, ms. în Acad. Rom., ps. XXVII) v. Ajut.

— Ajutorez.

— Ajutorinţă.

AJUTORÈZ s. AGIUTORÈZ ( ajutorat, ajutorare), vb.; aider, secourir, venir en aide. Sinonim cu a j u t o r e s c, ambii diferind de a j u t prin sens frecuentativ.

Constantin Brâncovan, 1695 ( Cond., ms. în Arh. Stat., p. 119): „rămăind mănăstirea aceasta (Polovragii) de tot pustie, căt nici ctitorii nici o putére n-au avut ca să o mai înnošască şi să o ajutoréze.”

Zilot, Cron., p. 94: „Filipescul, şi de avea alte cusururi derăpănătoare, dar foarte ajutora şi miluia pre săraci.” v. Ajutoresc.

AJUTORÌE s. AGIUTORÌE, s.f.; aide, assistance. Sinonim cu a j u t o r, de care se deosebeşte prin aceea că are un sens intensiv.

O doină din Transilvania: „M-ai făcut, maică, fecior, Să fiu tatii d-a j u t o r;

Când eram deajutorie, M-a scris neamţul pe hârtie Şi m-o dus la cătănie.”

(Jarnik-Bârsanu, 301)

A J U T O R I E

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. XXXIX, p. 8: „unuša amu să dămŠ florinorulŠ, e altuša argintulŠ, e unora păine, e altora veşminţéle, e altuša păharŠ de apâ réce, e altuša cuvântŠ bunŠ, e altora altŠ a j u t o r š u şi ajutorie spre bine.” Ibid., quat. XXIII, p. 3: „de spăseniša şi de ajutoriša fraţilor nici uân cu-vântŠ.”

Coresi mai întrebuinţează (quat. XXII, p. 14) o formă şi mai lungă: a j u t ă – t o r i e.

v. Ajut. – 1 Ajutor.

AJUTORÌNŢĂ s. AGIUTORÌNŢĂ (plur. ajutorinţe), s. f.; aide, secours. Sinonim cu a j u t o r, dar cu un sens intensiv, derivând din a j ù t u r sau din a j u t o r e s c prin sufixul -i n ţ ă = lat. -e n t i a.

Dosofteiu, 1673, f. 40 b: „Bunăcuvântare s-ašbš, Dumnedz㊠sfinte, Că mš-audzâş glasul cel de rugăminte

De-m eşt s p r e j i n e a l î şi agšutorinţâ Şi inemiš mšale eşt nedejdšuinţâ.”

Cantemir, Chron. I, 225: „puind nedéjde în dumnezeiasca agiutorinţă, cules-am chronicul Moldovei.”

Zilot, Cron., p. 72: „C-aşa obicinuieşti: unde nu e putere;

Acolo mâna ta întinde mângâiere;

Aşa ai tins ş-acuma mână dajutorinţă, Cu cei săraci făcând minuni peste putinţă.” v. Ajut.

— Ajutoresc. – 2 Ajutorinţă. – -inţă.

2AJUTORÌNŢĂ s. AGIUTORÌNŢĂ, s.f.; t. fisc.: subside. Acelaşi cuvânt cu cel precedinte, întrebuinţat însă ca termen tecnic fiscal.

Enachi Cogălniceanu, Letop. III, p. 252: „Şi aşa rămăind boierii acole, multe ceasuri vorovind ei înde ei, au găsit cu cale ca să scoată o slujbă pe casă de trei măni, adecă 11 lei şi 5 i pol lei, şi 3 lei, însă pe ogiaguri, şi să se numească agiutorinţă, şi să iasă în an o dată, şi să agiute cu toţii să nu fie nimine scutit la această slujbă, făcănd şi tahmen, că poate ca să cuprindă mare somă de bani. Atunce făcăndu-se această hotărire cu tot de-adinsul, au mers la Curtea Gospod şi s-au împreunat cu toţi ministrii, arătăndu-le ce chip au găsit şi căţi bani poate să cuprindă. Atunce au mers şi au arătat domnului toate acele ce au socotit, zicăndu-i că văcăritul poate să dea mare tulburare în ţară, iară această slujbă nu va căde cu greu ţărei şi vor a g i u t a şi mănăstirile şi fieştecare. La care priimind şi domnul, au pus de au scris cărţi pe la toate ţinuturile, arătănd şi pentru văcărit că l-au ertat şi măria-sa, iară fiindcă sănt multe dări a Porţii, şi nu pot cu alte feliuri a le cuprinde, au socotit cu tot sfatul 518 măriei-sale şi au scos această slujbă a agiutorinţei, ca să a g i u t o r e z e cu toţii.” A L

I. Canta, Letop. III, 186, vorbind despre domnul moldovenesc Grigorie Calimah:„încă din domnia tătăni-său se făcuse o d a j d e nouă cu nume de agiutorinţă, dar mai uşoară; iară în zilele lui se îngreuese cu some mari.” v. Ajut. – 3 Ajutor.

AJUTORÌRE A – v. Ajutoresc.

AJUTORÌT

AJUTÒRNIC, -Ă, adj.; disposé à venir en aide, secourable. Format din a j u t o r prin sufixul slavic -n i k, ca în „puternic” din „putere”, ajutornic se aude uneori în grai, deşi se poate înlocui orişicând prin a j u t ă t o r.

v. Ajutător. – -nic.

AJÙTUR, vb. – v. Ajutoresc.

1AL (ĂL), article masculin prépositif de l'adjectif.

În loc de articlul adjectival tipic c e l, macedo-româneşte a c e l, în Ţara Ro-mânească şi peste Carpaţi se întrebuinţează în graiul poporan forma al, rostită mai adesea ăl şi hăl, corespunzând femininului a sau ha în loc de tipicul c e a sau a c e a. La plural masculin: ăi sau hăi, mai niciodată ai sau hai; la feminin: a l e, h a l e, h ă l e. La genitivo-dativ singular: alui sau ălui, alături cu femininul: a l e i ori ă l e i; la plural, pentru ambele genuri: alor sau ălor. De ex.: al drept, ăi drepţi, alor drepţi.

A. Pann, Prov. I, 54: „O bătrână astfel cum mă vezi pe mine, Nici la degetul ăl mic nu te pui pe tine.”

Jipescu, Opincaru, p. 26: „Domnu al bun şi mare vede numa cu ochiu lui, aude numa cu urechia lui.”

Rusticul al sau ăl cearcă a se întroduce şi-n limba literară.

A. Odobescu, Doamna Chiajna, p. 52: „Haoleu! vai de biata moşie, dac-o fi să-i meargă toată seama, şoldâş, ca Făt-Frumos ăl ghebos.”

În Banat, comparativul Al-m a i – r ă u face parte din demonologia poporană: „La femei, când sunt aşa bolnave de nu mai are leac, se zice că Al-m a i – r ă u s-a năprăcit pe ele. Al-m a i – r ă u, adică z m ă u l, şede ziua ascuns în butoarea de nuc ori de alun, căci lui nu-i este iertat de la Dumnezeu a vedea lumina soarelui; din acele butori iese seara îmmurgit şi zboară în lume ca să facă rele. El are solzi rotunzi ca cei de peşte albi, cari nu ard în foc.” (S. Liuba, Banat, com. Maidan).

Prin emfaticul – a (v. 5 A) se face ala sau ăla ori hăla, la plural aia ori haia, la genitivo-dativ aluia, hăluia ori ăluia, alora sau ălora ori hălora.

În graiul poporan, adjectivul ce urmează după emfaticul ala generalmente se mai postarticulează: „omu ăla bunu = omul ăla bunul” sau: „oameni[i] ăia buni[i] = oamenii ăia bunii”.

A L

Un ţăran din Ialomiţa zice: „Azi am o plăcere grozavă să mă duc la nuntă cu văr-nio Ionică; el merge călare pă calu lui ăla b u n u; ci-că i-a cumpărat tat-so dî la Bucureşti.” (T. Theodorescu, com. Lupşeanu).

Tot în Ialomiţa se aude şi: „e ca aurol bun = e ca auru ăl bun” (A. Bărbulescu, c. Pribegii), unde ol reprezintă o contracţiune din articlul substantival postpozitiv

— ul şi din articlul prepozitiv adjectival al.

Sub raportul material, articlul al este acelaşi cu pronumele a l, din care derivă.

v. 6 A. – 1 Acel.

— Ahăl. – 2 Al.

— Cel.

2AL (ĂL), pron. demonstr. masc.; celui, celui-là. Formă rustică în loc de tipicul a c e l. Deşi corespunde femininului a, la plural a l e, şi deşi a dat naştere articlului adjectival prepositiv a l, totuşi mai niciodată nu se aude în grai cu vocala clară: al, ci cu cea obscură: ăl, la plural ai, sau aspirat: hăl, hăi. Circulează în Ţara Românească şi peste Carpaţi.

Doină muntenească: „Lasă la dracul a iie Şi hai cu neicuţa-n vie:

Pân-or paşte a l e raţe, Noi să ne strângem în braţe;

Până s-o usca ăl fân, Noi să ne vedem de drum.

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 342)

Proverbi din Anton Pann (I, 145; III, 50, 51): „Se plânge şi ăl de are, se plânge şi ăl de n-are”; „Până nu dă cu capul de pragul de sus, nu vede pe ăl de jos”; „Vulpea nu se sperie de ăl de se laudă seara, ci de ăl de mănâncă dimineaţa.” În grai, ăl se reduce uneori la simplul l, de exemplu:

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 14: „Da să te fereascăl d e s u s de gura satului şi de pizma celor vinovaţi şi răi.”

A. Pann, Moş Albu, I, 80: „Nevasta-i văzându-l de acasă dus, Alergă îndată lal în dulap pus, Deschizând îl vede mort înnăbuşit.”

Al, ăl, hăl, alături cu a c e l şi c e l, pot să derive toate din latinul e c c – i l l u m, după cum „ast”, „ăst”, „hăst”, toate dopotrivă, derivă din latinul „ecc-istum”; este însă nu mai puţin cu putinţă derivaţiunea separată a lui al, ăl, hăl din latinul e l l u m (= e n i l l u m ), care în Plaut şi în Terenţiu ne întimpină funcţionând întocmai ca e c c – i l l u m. Ba chiar mai curând din latinul e l l a m decât din e c c – i l l a m se explică femininul român a. În orice caz, această formă se regăseşte în dialectul sicilian: a l l u = e c c o l o, a l l a = e c c o l a, a l l i

= e c c o l i (Traina).

v. 7 A. – 2 Acel. – 1 Al. – 1 Ala.