Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Ca să gioace la halca

Sus în Haidar-paşa, Şi deodată toţi pleca, La fugă se arunca, Pe câmp luciu se-nşira.” unde Alexandri ( Poez. pop. 2, 109) observă: „ Halca e cuvânt turcesc ce însemnează „verigă”. Giocul halcalei trebuie să fi fost acelaşi carele poartă la francezi numele de: jeu de bagues. După înţelesul baladei, giocul consista întru a se repezi călare în partea unde se găsea halcaoa spânzurată, şi a zvârli djeridul astfel încât să treacă prin cercul ei.”

Un martur ocular, Gheorgachi Logofătul din Moldova, Letop. III, 314, descrie alcaoa după cum se mai juca încă în secolul trecut: „A tria zi după Paşti vin toţi egumenii greci de se închină domnului cu Sfănta Înviere, aducănd şi pocloane căte un miel; şi tot într-această zi, sau a patra zi, au fost o b i c e i u v e c h i u de eşia domnul afară cu tot alaiul de slujitorime şi cu toată boierimea mari şi mici la halca, ori în şăsul Bahluiului, ori la Copou, scoţindu-se toţi caii domneşti; şi şezănd dom- 599

A L C A nul la saivant şi boierii pe scaune, pe cine din boieri rănduia domnul încăleca pe cal domnesc şi se s l o b o z i a c u s u l i ţ a a s u p r a halcalei – care suliţe sănt aduse din Ţara Ungurească, acolo se fac într-adins pentru această treabă – cu zi-cături de mehterhanea; şi care l u a halcaoa î n r e p e g i u n e a c a l u l u i, venia de se închina domnului şi-i săruta măna şi poala; şi celor mai mari boieri li se dăruia de cătră domn căte o lastră sau canavaţă cu fir şi un postav, celor mai de gios postaji şi atlaze.”

Din acele petreceri de altădată, a mai rămas în popor numai doară locuţiunea proverbială „ b a t e alcaoa = perde timpul în deşert” ( L. M. ).

Este turcul h a l q à, djagataic a l k à (Şaineanu, Elem. turc., p. 50) „anneau, bague”, care n-are a face nici cu grecul calkÒj, nici cu românul „o halcă de pâine” (Cihac, II, 584).

v.l Alca.

— Halca. – l,2 Halcă.

ALCÀM (plur. alcamuri), s.n.; ruse, piège, guet-apens, savoir-faire. Cuvântul se aude în Transilvania. Lexiconul Budan, vrând cu orice preţ să-l apropie de latinul „arcanum”, îi suceşte forma şi sensul totodată: „ Alcamu vel a r c a m u: 1. taină, lucru ascuns, a r c a n u m, mysterium, res occulta, 2. viclenie, ars, techna”. Alţii au mai confundat cu alcam pe a r c a n „fune cu ochi la capăt” ( L. M. ), o vorbă curat tătărească. Numai forma alcam şi sensul „viclenie” sunt poporane şi istorice.

Cuvântul ne întimpină de trei ori la Coresi, Omiliar, 1580: quatern. XI, p. 3: „. ne-amŠ cufundatŠ şi ne chinuimŠ în năpăştile vrăjmaşului şi în alcàmurile lui.” quat. XVI, p. 14: „.chinuiţii de ale vrăjmaşului năpăşti şi de alcàmuri-i.” quat. XXVI, p. 1: „. aastâ dumnezešascâ sămăânţâ să ne nevoimŠ să o prii-mimŠ, ca să nu fie călcatâ sau răsipitâ de dracii văzduhului; aşijderea să o răsâdim într-adăncŠ, să ne nevoimŠ ca să se înrâdăcinéze, ca să nu de alcàmurile năpăştilor să se usuce.”

Alcam nu e turcesc, nici slavic. El n-are a face cu latinul „arcanum”, căruia i-ar corespunde româneşte „arcân” ori „arcâm” sau „arcâu”, niciodată alcam. Prin sens şi prin formă, este curat maghiarul a l k a l m „meşteşug, îndemânare”: alkalmas „habile, adroit”, alkalmasság „adresse, savoir-faire”, alkalmazékony „expéditif”, alkolmazkodni „s'accomoder, s'arranger” etc. Din a l k a l m – alcam prin disimilaţiunea unuia din cei doi l.

v. Arcan.

— Hatalm.

— Meşteşug.

ALCAZÌ (pl. Alcăzeşti), n. pr. m.; nom d'une famille noble moldave. Astăzi se zice mai des Alcaz. Această familie e cunoscută în Moldova din prima jumătate a secolului XVIII, locuind atunci în districtul Neamţului şi fiind încuscrită cu vechiul neam boieresc B a n t ă ş. Într-un act al moşiei Aldeni (Arh. Stat. din Buc.) din 1767 se menţionează mai de multe ori Iordache Alcazì (Alkaçí), cumnat cu Nicolae Lipan 600 şi fiu al sulgerului Constantin dintr-o fiică a lui Ursache Bantăş. Sub vechea-i formă A L C Ă T U I E S C

Alcazì, de unde mai târziu s-a mutat tonul în Alcàzi ş-apoi s-a perdut finalul -i, acest nume este de tot turcesc sau tătăresc: A l k a z ý sau A l – q a z ì.

v. 2 Arap.

— Bantăş. – l Turc.

— Turcul.

ALCĂTUIALĂ (pl. alcătuieli). – v. Alcătuinţă.

ALCĂTUIÈSC ( alcătuire, alcătuit), vb.; créer, produire, former; composer, arranger. Deşi, fără îndoială, cuvântul vine d-a dreptul din maghiarul a l k o t n i „créer”, totuşi derivaţiunea din c î t, propusă de Lexiconul Budan, e foarte ingenioasă, răzămându-se pe analogia vechiului italian „ q u o t a r e = componere, ordinare”, şi nu este fără o brumă de adevăr. Dintru-ntâi alcătuiesc = a l k o t n i trebuia să fi însemnând numai „créer”, adecă „scot la iveală ceva nou privit ca o unitate, nu ca o adunare”, de exemplu: „Lui Adam l-a sa zidire Dumnezeu i-a dăruit

A fi stăpân preste toate ce el le-au alcătuit.”

(Zilot, Cron., p. 3) şi deja mai târziu, pe terenul românesc, se va fi născut sensul de „composer, arranger”, „aşez împreună mai multe una c î t e una”, pe care nu-l are prototipul unguresc şi care pare a se datori anume etimologiei poporane de la a l – c î t, înlesnită prin unele construcţiuni ca: „Milă îţi era de ţară s-o vezi cum o bântuia, Iscodiri n-ajunge-n minte pe c î t e alcătuia.”

(Beldiman, Tragod., v. 2497)

În alcătuire, după cum s-a încetăţenit la noi prin etimologia poporană, fiecare din elementele constitutive ale totului este a l c î t e l e faţă cu celelalte, adecă alcătuieşte cutare proporţiune numerică; bunăoară la Alexandri, Iaşii în 1844: „ţăranii, cari, slavă Domnului! alcătuiesc cel mai mare n u m ă r, nu şi-au părăsit niciodată obiceiurile, nici limba, nici portul.”, unde alcătuiesc este ca şi când am întreba: a l c î t e l e este ţăranul între ceilalţi români?”

I. Ca verb activ, alcătuiesc se poate traduce mai totdauna franţuzeşte prin „composer” şi „arranger”.

a) Alcătuiesc „composer”, fie în sens fizic, fie în cel intelectual, sinonim cu î n t o c m e s c.

A. Odobescu, Mihnea-vodă, p. 37, vorbind despre mazilia acestui principe în Ardeal: „Toţi grofii şi nemeşii din Sibii şi de prinpregiur alcătuiau o curte care se bucura de bilşugul şi traiul domnesc al voevodului mazil.”

Costache Negruzzi, Zoe I: „El purta un antereu de suvaia alb, era încins cu un şal roşu cu flori, din care o poală i se slobozea pe coapsa stângă, iar capetele, alcătuind un fiong dinainte, cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni.” Zilot, Cron., p. 2: „Acum văzând iar în patria mea primejdie mare şi înţelegându-o pre dânsa tocmai stârv în mijloc la atâtea hiare, mai alcătuii şi această scurtă scrisoare.” 601

A L C Ă T U I E S C

La Cantemir, Ist. ierogl. (ms., în Acad. Rom., p. 29): „. cămila nepăsărită şi paserea necămilită, căriia unii alcătuindu-i numele Strutocamilă îi dzic; aasta precum hirişă cămilă să nu fie, pénele o vădesc, şi iarăşi hirişă pasire să nu fie, nezbu-rarea în aer o pâréşte.” – alcătuiesc se referă la numele c o m p u s: strouqo-k£mhloj.

b) Alcătuiesc „arranger”, sinonim cu t o c m e s c.

Ioan din Vinţi, 1689, f. 179 a: „Prišméşte darâ, Biruitoršule, ruga şi rugăcšunša noastrâ şi odihnéşte toate sufletele carele s-au pristăvitŠ mai înainte întru nădéjdea învieriš şi a vieţiš ceš de véci, şi le alcătušaşte numele lor în cartea vieţiš.” O predică a Sf. Ioan Crisostom, sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 492): „aşa cu adevârŠ să crédeţi că pre noi t o c m i t u – n e – a u Domnul şi ne-au alcâtuitŠ.”

II. Ca verb reciproc, a s e alcătui, sinonim cu „ a s e î n v o i „, însemnează „convenir”.

Beldiman, Tragod., v. 43: „Pun soroc, hotărăsc ziua, între ei salcătuiesc, Şi o grabnică ispravă cu toţii nădejduiesc.” sau la Donici, Leul la vânat: „Leu, lupu, vulpea şi cânele odat'

Ca nişte buni vecini s-au fost alcătuit:

Cu toţii întrunit

Să umble la vânat.”

III. Ca verb reflexiv, m ă alcătuiesc are în limba veche înţelesul de: a-şi strân-ge toate părţile corpului într-o grămadă, a s e g h e m u i, a s e z g î r c i, „se ratatiner, se ramasser, se pelotonner”.

Aşa la Coresi, Omiliar, 1580, quatern. XXXI, p. 7: „šaste cămileei mai lesne preîn urechile acului a s e alŠcâtui decătŠ bogatulŠ a se spăsi.”, unde alcătuire însemnează a se face de tot mic (Luc. XVIII, 25).

De asemenea la Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom.), p. 59: „. supt gardul din afară bine aproape să lipi şi acolea ca mortul să trânti; acesta aşea alcătuindu-să şi mulcomiş la pământ ascundzindu-să, celalalt cât ce putea ciritéele scutura, şi cu picioarele uscatele frundze tropşind-stropşind le suna.”

Pe lângă substantivul verbal a l c ă t u i r e şi adjectivul verbal a l c ă t u i t, din alcătuiesc s-au format a l c ă t u i a l ă sau a l c ă t u i n ţ ă „composition” şi a l c ă i t u i t o r „compositeur”.

v. Rânduiesc.

— Tocmesc.

ALCĂTUÌNŢĂ (pl. alcătuinţe), s.f.; formation, composition, arrangement, structure. Din a l c ă t u i e s c, prin sufixul – i n ţ ă, reprezintând ca substantiv 602 abstract toate sensurile verbului. După Lexiconul Budan (p. 15), e mai întrebuinţat A L – C Î T E L E decât infinitivalul a l c ă t u i r e, care exprimă aceeaşi noţiune. Prin sufixul – eală se formează sinonimul a l c ă t u i a l ă (Budai-Deleanu).

v. Alcătuiesc. – 1,2 -eală. – -inţă.

ALCĂTUIRE (pl. alcătuiri), s. f.; l'infinitif substantivé d'a l c ă t u i e s c: formation, composition, arrangement. Sinonim cu a l c ă t u i a l ă şi a l c ă t u i n ţ ă.

Critil şi Andronius (Iaşi, 1794, p. 23) descriind universul: „Aşa totŠ este rânduitŠ de unŠ chipŠ, câtŠ nimică nu lipseşte într-aastă mare alcătuire pentru toate zidirile: apa are trebuinţă de pământŠ pentru a o sprijini, pământulŠ are trebuinţă de apă pentru a să face roditoriu, aerulŠ să adaoge din apă şi foculŠ să hraneşte din aerŠ, şi aşa totŠ este rânduitŠ de unŠ chipŠ câtŠ fieştecare lucru are trebuinţă de celalaltŠ pentru a sa ţinere şi toate înpreună a l c ă t u e s c Š şi ţinŠ lumea.” v. Alcătuiesc.

— Alcătuinţă.

ALCĂTUÌT, -Ă; adj.; part. passé d' a l c ă t u i e s c: formé, composé, arrangé etc. Reprezintă ca adjectiv toate sensurile verbului din care derivă.

Alexandri, Rămăşagul, sc. I: „Spiritul femeiesc este alcăituit de trei părţi din iad şi una din rai.”

Zilot, Cron., p. 107: „Domnia lui Ion-vodă Caragea, alcătuită întâi pre scurt în stihuri greceşti.”

Cuvântul e foarte des la Cantemir, cu diferite nuanţe de înţeles. Aşa, de exemplu, în Istoria ieroglifică (ms. în Acad. Rom.): p. 22: „a unui organ de muzică toate coardele deodată lovindu-să o răzsunare oarecaria dau, însă vreo melodie t o c m i t ă şi după pravilele muzicăi alcătuită nice cum nu să aude.” p. 267: „. de demult întemeiatului şi în véci alcătuitului nostru prieteşug acmu roada în vréme a-ş da şi dragostea viptul a-ş arăta, precum mi se pare, s-ar cuveni şi s-ar cădea.” p. 169: „. pietrile scumpe frumos cu aur alcătuite era.”

La negativ, ibid., p. 48: „pre cât greu bucatele vârtoasă stomahului slab aduc, pre atâta nesufferire aduce şi cuvântul nealcătuit la uréchia bine ascultătoare.” v. Alcătuiesc.

ALCĂTUITÒR. – v. Alcătuiesc.

ÀLCIU, s.m.; t. de zool.: l'élan. Cuvânt adus numai de Budai-Deleanu ( Dicţ., ms.

În Muz. istor. din Bucur.), care-l traduce prin:„Elen, Elenthier”, adecă latinul a l c e = gr. ¢lk». Poporan să fie?

v. Helge.

AL-CÂTELE, A-CÂTA, adj. num.; quantième. Forma bărbăţească îşi acaţă mai adesea pe emfaticul – a (v. 5 A): al câtelea. Servă ca întrebare pentru a afla locul sau 603

A L – C Î T E L E rândul pe care-l ţine ceva sau cineva între mai multe unităţi omogene, având drept răspuns: al doilea, al treilea sau: a doua, a treia; de ex.: al câtelea ai vorbit în adunare? – al şeaptelea; a câta casă? – a t r e i a. Niciodată nu se întrebuinţează fără articlu posesiv a l. Simplul c î t e l e n-are în grai o existinţă individuală, ci numai ca element constitutiv în adjectivul al câtele şi-n adverbul a-n c î t e l e.

Formele flexionare ai câţii, ale câtele, indicate de Cihac (I, 47), sunt numai teoretice, dar nu se aud în popor.

v. A-ncâtele.

— Cât.

ALDÀN s. HALDÀN, s.m.; t. de botan.: chanvre femelle, Cannabis femina.

În Muntenia se întrebuinţează forma neaspirată aldan: „La c î n e p a d e s ă m î n ţ ă, după ce se uscă, în unele sate se zice cânepă, în altele aldan.” (T. Sebeşan, Dâmboviţa; c. Poiana de Sus).

În Moldova se zice cu aspiraţiune: haldan:

I. Ionescu, Calendar, 1845, p. 61-62: „O dată cu sămânţa de popuşoi să aruncă şi cânipă pentru haldani de sămânţă şi bostani pentru porci.”; dar eminentul agro-nom, rostindu-se mai jos contra acestui obicei, adaugă: „totuşi aş zice ca să să sami-ne deosebi haldanii.”

Dr. D. Brândză ne împărtăşeşte următoarea notiţă: „În Moldova se dă numele de haldan individului femeiesc de C a n n a b i s s a t i v a, adecă cânepei femele, care produce sămânţa şi care în Transilvania se zice c î n e p ă – d e – t o a m n ă, pe când planta masculină se zice cânepă-de-vară. Îmi aduc aminte de când eram copil că toamna se adunau toţi haldanii şi se făcea g l u g ă din ei (precum se făcea şi din strujănii de popuşoi) pentru ca mai în urmă să se b a t ă de pe ei sămânţa de cânepă.” În forma moldovenească haldan faţă cu muntenescul aldan, iniţialul h este o aspiraţiune inorganică, întocmai ca în h a r m a s a r i u, după cum se zice în Moldova pentru a r m a s a r (= lat. admissarius). Pe alocuri se aude o formă şi mai degenerată: hlandan (Baican, Despre cânepă şi in, Giurgiu, 1882, p. 5-6) în care, pe lângă inorganicul h, ne mai întimpină propaginaţiunea lui n, din cauza căriia s-a produs apoi metateza hla = hal. O vorbă românească o dată nazalizată nu mai perde pe nazala: din cănunt = lat. canutus se poate face prin rotacism cărunt, dar nu se mai întoarce la cănut. Forma hlandan este dară învederat terţiară, forma haldan secundară, forma aldan primară.

Chiar dacă forma aldan n-ar fi cea primară, totuşi etimologia propusă de Cihac (II, 121): „ haldan pour h l a v a n, g l a v a n „ din slavicul g l a v a „tête”, e foneticeşte peste putinţă, presupunând o nepilduită trecere a lui v în d. Să se mai observe că bohemul hlawañ, pe care-l aduce în paralelă Cihac dându-i sensul de „chanvre femelle”, nu are niciodată acest înţeles, ci numai pe acela de „entêté”, „Dickkopf” (Jungmann, I, 683), iar „chanvre femelle” se cheamă bohemeşte hlava şi hlawatka, de unde până la aldan e şi mai departe.

Dar de unde vine cuvântul?

Pe de o parte, întrebuinţarea sa exclusiv rustică, atât în Moldova cât şi în Ţara 604 Românească; pe de alta, imposibilitatea de a-i găsi vro sorginte slavică, ba nici A L D A N turcă sau maghiară; totul dovedeşte că aldan este o veche vorbă indigenă, care începe deja a se perde chiar din graiul ţăranului. Nu cumva dară, ca şi alţi termeni botanici româneşti foarte poporani, despre cari s-a vorbit mai sus şi vom mai vorbi adesea să fie un arhaism elenic, trecut prin daci la români?

Aci se prezintă două ipoteze, deopotrivă ademenitoare la prima vedere, din cari însă numai una se susţine până-n capăt.

I. Aldan = 'Alqa…a.

Finalul -a n este un sufix posterior, adaos la forma primitivă a l d u, care cu un alt sufix posterior s-a mai păstrat până astăzi în popor ca nume personal băr-bătesc A l d e, format ca „Petre” din „Petru” şi nu mai puţin răspândit decât numile personale bărbăteşti analoage: Floare, Trandafir, Călin etc., toate de proveninţă botanică. Ca şi „Petre”, A l d e este masculin cu flexiunea femeiască articulându-se A l d e a, nu „Aldele”; la genitivo-dativ A l d i i, nu „Aldelui”. A l d e este un deminutiv din A l d u, iar aldan e un augmentativ, întocmai ca „băietan” din „băiat”, „boldan” din „bold”, „şoiman” din „şoim” etc. Prototipul lui aldan este dară masculinul a l d u, care totuşi, după cum ne vom încredinţa îndată, se trage dintr-o formă feminină despărută: a l d ă. O plantă foarte asemănată cu cânepa şi care creşte în toată România „pe marginea pădurilor şi prin tufişuri” (Dr. Brândză, Prodrom, p. 169) este „ A l t h a e a cannabina”, în vechea spanioală „cañamera”, portugezeşte „caña-metra”, adecă „cânepă” sau „cânepoasă” (Nemnich, I, 206), franţuzeşte „guimauve à feuilles de chanvre”, astfel că trecerea poporană a numelui de la această „ A l – t h a e a „ la „Cannabis femina” e de tot firească. Foneticeşte românul a l d ă corespunde perfect grecului ¥lqh, de unde apoi ¢lqa…a pe aceeaşi cale ca în alţi termeni botanici, de ex. kirka…a din k…rkh. Pe când în numele personal A l d e genul masculin este asigurat prin aplicarea-i exclusivă la bărbaţi, în privinţa plantei termenul a l d ă = ¥lqh era feminin numai până ce a trecut la cânepă. Această schimbare a genului, care a necesitat acăţarea unor sufixe curat masculine, se justifică prin aceea că românii consideră ca bărbătească pe „chanvre femelle”, întocmai după cum o fac şi alte popoare: „die deutschen Benennungen des männlichen und weiblichen Hanfes, Fimmel und Mäschel, sind lateinischen oder italienischen Ursprungs, Fimmel = femella, Mäschel = masculus, freilich m i t u m g e k e h r t e r A n w e n d u n g, denn der Fimmel ist gerade der männliche Hanf, der aber weil er kürzer und schwächer ist, în der Vorstellung des Volkes als der weibliche erschi-en” (Hehn, Kulturpfl.3, 169). Între românul aldan şi grecul ¢lqa…a este dară acelaşi raport de gen ca între germanul „der Fimmel” şi latinul „femella” (cfr. Grimm’s Wrtb. III, 1638). Să mai adăugăm acum că grecului q (= sanscr. dh) e corelativ d aproape în toate limbile ario-europee numai întrucât cuvintele sunt congenere, căci în cele împrumutate românul îl preface în t ca italienii ( eften = eÙqhnÒj) sau în f ca slavii ( logofăt = logoqšthj), de unde rezultă că între aldan, adecă a l d ă, şi între

¢lqa…a = ¥lqh trebuia să fi fost la mijloc, pentru ca să poată fi împrumutată, o formă greacă cu d = q şi o găsim în adevăr tocmai în vechiul dialect elenic din Macedonia, în care se rostea: ™lšdw = ™qšlw, d£noj = q£natoj, ¢drai¦ = 'a„qr…a, dèrax = qèrax, XandikÒj = XanqikÒj (Sturz, De dial. Macedonica, p. 31; Benfey’s 605

A L D A N

Orient, II, 721), iar prin urmare: ¥ldh = ¥lqh. De la grecii din Macedonia, termenul a trecut ca împrumut la vecinii traci, şi de aci apoi ca moştenire prin daci la români, unde din a l d ă „ A l t h a e a cannabina” s-a născut aldan „Cannabis femina”.

II. Aldan = L a d a n u m.

Aproape toate varietăţile din genul plantei „Galeopsis” oferă oarecari asemănări cu cânepa. De aceea la germani ele poartă în genere numele de „ H a n f n e s – s e l „, literalmente „ c î n e p ă – u r z i c ă „, iar varietatea „Galeopsis tetrahit” în specie se cheamă franţuzeşte c h a n v r i n sau c h a n v r e -bâtard. Una dintre varietăţi, foarte comună în România (Dr. Brândză, Prodr., 394), este „Galeopsis l a d a n u m „, numită în vechea terminologie botanică „ L a d a n u m segetum” (Nemnich), ungureşte „ K e n d e r i k e „, adecă „ c î n e p i o a r ă „. Din L a – d a n u m s-ar face româneşte aldan prin aceeaşi metateză iniţială ca în al nostru altiţă din primitivul „lătiţă”, de unde, prin împrumut medieval de la români, vine serbul latiţa. Dar această derivaţiune, atât de simplă în aparinţă, se izbeşte de o mare dificultate fonetică: dacă finalul -a n nu este un adaos posterior românesc, ci un vechi sufix moştenit împreună cu cuvântul întreg, atunci el trebuia neapărat să treacă la români ca -î n sau ca -î u, astfel că din L a d a n u m am avea aldân sau aldâu, niciodată aldan, după cum din romanus avem român şi din granum – grâu.

Rămâne dară în picioare numai prima ipoteză, adecă: gr. ¥lqh (¥ldh) trac. ald° „guimauve”

¢lqa…a rom. aldă ( aldu) A lat. althaea aldan

Alde „chanvre femelle” n. pr.

haldan hlandan

Cumcă -a n în aldan este un sufix adaos la tulpina cea primitivă a l d, aceasta se confirmă pe deplin prin forma întrebuinţată la românii din Selagiu ( Tribuna din Sibiu, 1890, nr. 85): „ à l d u r = acele fire de cânepă cari se seamănă între păpuşoi sau şi separat, însă foarte rar, încât să rămână între ele mare distanţă; sunt semănate pentru roada mânoasă ce aduc”. Precum aldan, adecă a l d + a n, este un augmentativ din a l d, tot aşa à l d u r, adecă a l d + u r, format întocmai ca „fagur =

= favulus”, „strugur = trugulus”, „bour = buvulus” etc., este un deminutiv din acelaşi a l d.

Din à l d u r, cu conservarea accentului şi cu trecerea lui – ldân – ndca în „ande = alde” (v. Alde), s-au născut tot în Ardeal două forme aspirate: handur şi durhan, din cari cea a doua este o simplă metateză din cea dentâi: dur-han = han-dur, 606 o metateză foarte curioasă, dar învederată.

A L D Ă M A Ş

Următoarea notiţă despre aceste două forme o datorim d-lui Ioan Reteganul: „ Hándur şi durhán = cânepa mare, groasă, ce se seamănă prin mălaie, porumburi, cucuruze şi care serveşte de sămânţă. Sunt şi handuri de vară, din cari fac copiii sbiciuri; aceştiia sunt netezi şi abia cam ca degetul de groşi, dar sămânţă se face numai din handurii cei de toamnă. Auzi muierile vorbind:

— Mândră ţ[i]-i cânepa, Părască?

— Las-o-n foc că-i numai handuri!

— Io încă am neşte durhani cât nu ştiu să-i topesc, să-i îngrădesc în gard.”

În acest mod, genealogia de mai sus a cuvântului trebui completată, pe lângă ramura cea formată prin sufixul tonic – àn: ald + – an, printr-o altă ramură cu sufixul netonic – ur (= – ulus): áld + – ur ándur handur durhàn v. Aglică.

— Alac. – 1 Alde. – - an.

— Cânepă.

— Lăor.

ALDÀŞ, s.n.; bénédiction, félicitation. Este întocmai maghiarul á l d á s. Se întrebuinţează numai la românii din părţile Ungariei ( Lex. Bud.).

v. Alduiesc.

AL-DÀTĂ, adv.; autrefois. Contracţiune poporană din a l t ă d a t ă.

Jipescu, Opincaru, p. 26: „ Al-dată nu le iera ruşine domnilor noştri a umbla pă jos pântre braslili poporului, ca să afle păsu şi nevoile rumânului.”

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 220: „.soarta a făcut să se ridice în locul bisericuţei, plină al-dată de credincioşi la sărbători, biserică mare şi falnică, dar goală.” v. Alt.

— Dată.

ALDĂMÀŞ s. ADALMÀŞ (pl. adalmaşuri, aldămaşuri), s. n.; 1. vin bu comme arrhes à la conclusion d'un marché; 2. pourboire. Cu sensul al doilea se aude numai peste Carpaţi.

Dicţ. ms. bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 423): „ Aldemaş. Donum.” Lexicon Budan: „ Aldămaş, das Trinkgeld”.

Cu primul sens, având o accepţiune juridică, cuvântul e foarte poporan. „A da aldămaş” şi „a bea aldămaş” însoţeşte la ţărani şi la orăşenimea de jos orice vânzare sau cumpărare, şi chiar tot felul de învoieli între doi sau mai mulţi.

„ Aldămaş se numeşte hiritisirea ce se face în urma tocmelei şi care constă din următoarele: părţile se duc şi cer băutură spirtoasă, vin sau rachiu; se dă întâi de cătră cumpărător, care c i n s t e ş t e pe vânzător, şi acela-l felicitează zicându-i: 607

A L D Ă M A Ş dea D-zeu să ai parte de.(obiectul cumpărat), atât d-ta cât şi urmaşii de urmaşii d-tale, şi să fii sănătos să-l stăpâneşti! Apoi dă şi vânzătorul tot atâta băutură, şi cinstind pe cumpărător, acesta-l felicitează: şi d-ta să dea D-zeu să ai parte de bani, unde vei pune un ban să scoţi o mie, spor şi izvor să dea D-zeu!” (I. Curpăn, Bacău, c. Nadişa).

„ Aldămaşul se face la vânzări şi cumpărări. Se mai numeşte şi c i n s t e. Se dă de vânzător două părţi şi de cumpărător o parte” (I. Georgescu, Prahova, c. Călineşti).

„La aldămaş vânzătorul plăteşte două părţi, iar cumpărătorul numai una” (P. Ştefănescu, Dolj, c. Simnic).

În unele localităţi aldămaşul priveşte numai pe vânzător.

A. Pann, Prov. II, 136: „Au mers să peţească, obicei cum este;

Priviră, văzură, vorbiră de fată, Şi se învoiră cu mumă, cu tată.

Acuma rămase să bea aldămaşul.”

Jipescu, Opincaru, p. 145, descriind pe ţăranul venit la „jupân” în prăvălie pentru a-şi cumpăra „cioareci”:

— Ei, daca ie aşa, nici cum zici dumneata, nici cum zic ieu, hiše cu cinsprece lei!

— Adu mâna-ncoa! Ai noroc! Poartă-i sănătoşiel!

— Să dea Dumnezeu!

— Acu aldămaşu cade pe dumneata să-l dai, logofete!